CAUZA RADUCU IMPOTRIVA ROMANIEI

(Cererea nr. 70787/01)

Hotararea din 21 aprilie 2009

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

In cauza Raducu impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte,
Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power,
judecatori
, si Santiago Quesada,

grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 31 martie 2009,

pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 70787/01 indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Raducu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 27 decembrie 2000 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).
2. In urma decesului reclamantului, la 27 decembrie 2000, vaduva acestuia, doamna Saveta Raducu, si-a exprimat, la 3 ianuarie 2001, dorinta de a continua judecarea cauzei si a sesizat Curtea cu noi plangeri. Din motive de ordin practic, prezenta hotarare va continua sa desemneze pe domnul Raducu „reclamantul” si pe doamna Raducu „reclamanta” [
   Dalban impotriva Romaniei
   (GC), nr. 28114/95, pct. 1, CEDO 1999-VI si a se vedea infra, pct. 44-47].
3. Reclamantul, care a beneficiat de asistenta judiciara, este reprezentat de Mirela Raducu, avocata in Alexandria. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
4. Reclamantul se plange, in special, de nelegalitatea arestarii sale preventive, de durata procedurii de
   habeas corpus
   si de incalcarea dreptului sau la respectarea vietii private, ca urmare a interceptarii convorbirilor sale telefonice. Reclamanta pretinde, in special, ca decesul reclamantului poate fi imputat autoritatilor si lipsei de ingrijiri medicale adecvate pe perioada arestarii preventive a acestuia.
   
   
   <sup>[75]
   
   
   
   
   
   
   
   [76]</sup>
   
   

6. Prin decizia din 16 septembrie 2008, in conformitate cu art. 29 § 3 din conventie, Curtea a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.

In fapt,

I. Circumstantele cauzei

7. Reclamantul s-a nascut in 1939 si locuia in Alexandria. Reclamanta s-a nascut in 1943 si locuieste in Alexandria.

1. 
   Arestarea preventiva a reclamantului
   

8. La 2 august 2000, un tert, F.M., impotriva caruia era in curs urmarirea penala, l-a denuntat pe reclamant, fost primar al orasului Alexandria, la Inspectoratul General al Politiei, sustinand ca acesta din urma ii promisese sa intervina in favoarea sa pe langa autoritati, in schimbul unei sume de bani.
9. In aceeasi zi, Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie a autorizat interceptarea si inregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului, pentru o perioada de cinci zile, in temeiul art. 91
   
   ¹
   
   si 91
   
   ⁴
   
   C. proc. pen. La 3 august 2000, a fost intocmit un proces-verbal in acest scop.
10. La 3 august 2000, autoritatile au organizat o actiune pentru constatarea unei infractiuni flagrante, in cursul careia reclamantul a fost retinut. In jurul orei 16, acesta a fost dus de catre politisti la Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie, care a dispus inceperea urmaririi penale impotriva sa pentru savarsirea infractiunii de trafic de influenta. Procurorul insarcinat cu ancheta a subliniat ca reclamantul era urmarit penal deoarece promisese sa intervina pe langa autoritati in favoarea unui tert, impotriva caruia era in curs urmarirea penala, si deoarece ceruse in schimb si primise mita de la acesta.
11. In urma ordonantei emise de procuror in aceeasi zi, la ora 22, reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioada de treizeci de zile, in temeiul art. 148 lit. h)

3. proc. pen. Procurorul a motivat aceasta decizie subliniind ca pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea de care era invinuit reclamantul era mai mare de doi ani si ca lasarea reclamantului in libertate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publica.

12. Reclamantul a fost inchis la arestul Inspectoratului General al Politiei.
13. La 4 august 2000, sotia reclamantului a informat autoritatile, prezentand certificate medicale, ca sotul ei suferea de diabet, de cardiopatie ischemica, de hipertensiune arteriala, de Parkinson si de obezitate si ca era dependent de tratamentul cu insulina. Reclamanta sustinea ca, datorita acestor boli si a varstei sale inaintate, orice schimbare a conditiilor de viata ii putea provoca moartea.
    
    
    ^[77]
    
    
    penala a clientului sau si ca toate actele de urmarire penala sa fie realizate in prezenta sa. Aceasta a solicitat, in special, sa poata lua la cunostinta de continutul casetei audio care continea inregistrarea convorbirilor telefonice ale clientului sau, pe baza careia parchetul dispusese inceperea urmaririi penale impotriva sa.

2. 
   Agravarea starii de sanatate a reclamantului si spitalizarile sale
   

15. La 16 august 2000, in urma unei indispozitii, reclamantul a fost dus la spitalul Cantacuzino. Dupa examinare, medicii au constatat ca avea o tensiune foarte mare si un nivel al glicemiei de 303 mg%, in timp ce limita normala se situa intre 65 si 110 mg%. I-a fost prescris un tratament, precum si necesitatea de a fi supravegheat medical la spitalul penitenciar Jilava („spitalul penitenciar”).
16. De la 17 august la 15 septembrie 2000, reclamantul a fost spitalizat la spitalul penitenciar, la sectia de boli interne. La 18 august 2000, in conformitate cu analizele efectuate in spitalul penitenciar, nivelul glicemiei reclamantului era de 106 mg %. Din fisa medicala a reclamantului, de la spitalul penitenciar, reiese ca tratamentul medical ii fusese administrat incepand cu 18 august 2000. In cursul acestei perioade de spitalizare, reclamantului i-a fost administrat un tratament antidiabetic, antihipertensiv si diuretic; evolutia sa era „buna” sau „stabila”, iar glicemia sa se situa la un nivel cuprins intre 106-147 mg %.
17. De la 15 septembrie pana la 11 octombrie 2000, reclamantul a fost transferat la sectia de boli cronice a spitalului penitenciar, in scopul de a fi supravegheat din punct de vedere medical si pentru efectuarea unei expertize medico-legale. In cursul acestei perioade, glicemia reclamantului a fost de 156 mg%.
18. La 27 septembrie 2000, reclamantul a fost examinat de catre comisia de expertiza pentru amanarea executarii sau intreruperea pedepsei inchisorii din cadrul Institutului N ational de Medicina Legala „Mina Minovici” (INML) (a se vedea infra, pct. 28). In urma unui consult oftalmologic efectuat la Spitalul Universitar Bucuresti, la recomandarea INML, a fost stabilit diagnosticul de retinopatie diabetica la ambii ochi, fiindu-i prescris reclamantului un tratament, precum si necesitatea de a urma corect tratamentul pentru diabet. Expertiza medico-legala a constatat ca bolile reclamantului puteau fi tratate in reteaua medicala a Administratiei Nationale a Penitenciarelor, atata timp cat erau strict respectate indicatiile terapeutice.
19. In timpul spitalizarii la sectia de boli cronice, reclamantul a fost diagnosticat ca fiind purtator de stafilococi, motiv pentru care i-a fost administrat un tratament. In plus, reclamantului i-a fost administrat tratamentul recomandat pentru bolile de care suferea.
20. La 11 octombrie 2000, reclamantul a fost transferat la sectia de boli infectioase a spitalului penitenciar, datorita unei infectii urinare, pentru care i-a fost administrat un tratament cu antibiotice. Reclamantul a continuat tratamentul pentru bolile cronice de care suferea. Conform fisei sale medicale, la 13 octombrie 2000, nivelul glicemiei reclamantului era de 98 mg%.

3. 
   Confirmarea masurii de arestare preventiva
   

21. La 14 august 2000, reclamantul a introdus la secretariatul Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie o cerere de revocare a arestarii preventive si o plangere impotriva ordonantei din 3 august 2000, in conformitate cu art. 140
    
    ¹
    
    C. proc. pen., solicitand revocarea de catre Tribunalul Teleorman a masurii de arestare preventive si, in subsidiar, inlocuirea acestei masuri cu interdictia de a parasi orasul. Acesta sustinea, dovedind cu certificate medicale, ca suferea, din 1993, de diabet, boala din cauza careia incepuse sa isi piarda vederea si se imbolnavise de Parkinson, si ca urma un tratament medical ce interzicea orice schimbare a modului de viata si a regimului alimentar. Reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize medico-legale a starii sale de sanatate, al carei rezultat ar fi permis sa se stabileasca daca putea sau nu sa suporte regimul privativ de libertate. Aceste cereri au fost transmise la parchet la 15 si, respectiv, 16 august 2000.
22. Potrivit reclamantei, parchetul a trimis aceste cereri, la 21 august 2000, impreuna cu materialul de urmarire penala, la Tribunalul Teleorman, pe rolul caruia a fost inregistrata plangerea la 24 august 2000.
23. Guvernul sustine ca plangerea indreptata impotriva ordonantei de arestare preventiva, impreuna cu materialul de urmarire penala, a fost trimisa de catre parchet Tribunalului Teleorman in ziua de vineri, 18 august 2000. Cu toate acestea, datorita faptului ca in zilele de sambata si duminica serviciile postale nu functionau, dosarul a fost trimis lunea urmatoare, iar plangerea reclamantului a fost inregistrata de catre tribunal la 24 august 2000.
24. Prin incheierea din 25 august 2000, pronuntata in camera de consiliu, in prezenta avocatilor reclamantului, tribunalul a hotarat ca arestarea preventiva a persoanei in cauza, dispusa de parchet, era conforma cu legea, intrucat reclamantul fusese ascultat in prealabil de procuror si ca aceasta se justifica prin faptul ca era necesara pentru buna desfasurare a urmaririi penale.
25. In ceea ce priveste cererea de revocare a masurii de arestare preventiva si inlocuirea acesteia cu interdictia de a parasi orasul, instanta a apreciat ca parchetul ar fi trebuit sa se pronunte, in principiu, cu privire la aceasta cerere. Cu toate acestea, instanta a examinat cererea si a hotarat ca era nefondata. In aceasta privinta, instanta a subliniat ca starea de sanatate a reclamantului si potentiala agravare a acesteia in regimul privativ de libertate puteau face obiectul unei investigatii medico-legale, ale carei concluzii urmau sa fie analizate ulterior de catre un magistrat.
26. In urma recursului reclamantului, aceasta hotarare a fost confirmata prin hotararea ramasa definitiva si pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti la incheierea sedintei publice din 13 septembrie 2000.

4. 
   Prima prelungire a arestarii preventive a reclamantului
   

27. Cu ocazia sedintei publice din 29 august 2000, avocatii reclamantului au subliniat in fata Tribunalului Teleorman ca dispozitiile legale privind mentinerea arestarii preventive nu erau indeplinite, tinand seama de faptul ca persoana in cauza era bolnava si spitalizata si ca, prin urmare, nu putea reprezenta un pericol pentru ordinea publica. Avocatii au solicitat din nou efectuarea unei expertize medico-legale a starii de sanatate a reclamantului. Reclamantul nu era prezent la aceasta sedinta.
28. Prin incheierea din aceeasi zi, instanta a prelungit arestarea preventiva a reclamantului pentru o perioada de treizeci de zile. Tribunalul a admis cererea pentru efectuarea expertizei medico-legale a starii de sanatate a reclamantului si a dispus spitalizarea reclamantului in spitalul penitenciar, pentru a fi examinat de catre o comisie a INML si pentru a se stabili daca bolile de care suferea puteau fi tratate in reteaua medicala a Administratiei Nationale a Penitenciarelor (a se vedea supra, pct. 18).
29. Aceasta hotarare a fost confirmata, in urma recursului reclamantului, prin hotararea ramasa definitiva a Curtii de Apel Bucuresti din 22 septembrie 2000. In afara de aceasta, curtea de apel a hotarat ca, desi reclamantul nu a fost prezent la sedinta, hotararea a fost pronuntata in mod legal in temeiul art. 159 alin. (3) C. proc. pen. potrivit caruia, in absenta inculpatului, era suficienta prezenta aparatorului sau, care fusese prezent la sedinta.

5. 
   Punerea in libertate a reclamantului
   

30. La sedinta din 26 septembrie 2000, avocata reclamantului a recuzat completul de judecata din cadrul Tribunalului Teleorman. Aceasta sustinea, de asemenea, ca mentinerea arestarii preventive a reclamantului era o masura abuziva si nelegala, deoarece nu fusese adusa nicio proba prin care sa se demonstreze pericolul pe care persoana respectiva l-ar fi reprezentat pentru ordinea publica.
31. Prin incheierea din 26 septembrie 2000, instanta a prelungit arestarea reclamantului pentru o durata de treizeci de zile si a trimis cauza Curtii de Apel Bucuresti, pentru ca aceasta sa se pronunte cu privire la cererea de recuzare.
32. Aceasta hotarare a fost anulata prin hotararea ramasa definitiva a Curtii de Apel Bucuresti, din 19 octombrie 2000, prin care s-a dispus punerea imediata in libertate a reclamantului. Curtea de apel a hotarat ca prelungirea arestarii preventive, dispusa la 26 septembrie 2000, era lovita de nulitate absoluta, intrucat tribunalul nu avea competenta de a dispune o asemenea masura.
33. La 19 octombrie 2000, la ora 14.33, grefa curtii de apel a comunicat dispozitivul acestei hotarari Penitenciarului Rahova. Deoarece reclamantul nu se afla aici, administratia penitenciarului a facut demersuri pentru identificarea locului de detentie a acestuia. La 20 octombrie 2000, la ora 7.19, dupa ce a constatat ca reclamantul era spitalizat la spitalul penitenciar din apropierea Penitenciarului Jilava, Penitenciarul Rahova a trimis ordonanta de punere in libertate a reclamantului la acest penitenciar. Dupa verificarea autenticitatii ordonantei de punere in libertate, spitalul penitenciar l-a eliberat pe reclamant chiar in ziua respectiva. Partile nu au precizat ora punerii efective in libertate a reclamantului.

6. 
   Decesul reclamantului
   

34. Dupa punerea sa in libertate, de la 24 octombrie pana la 13 noiembrie 2000, reclamantul a fost spitalizat la Spitalul Judetean Teleorman, unde a suferit trei interventii oculare cu laser in scopul tratarii orbirii. Din fisa de externare din spital, reiese ca nivelul glicemiei reclamantului era de 344 mg%. Acesta a incercat, de asemenea, sa isi trateze afectiunile cardiace mergand intr-o statiune balneara.
35. La 27 decembrie 2000, reclamantul a decedat in urma unui stop cardiac. In certificatul sau de deces, se constata ca bolile care determinasera decesul erau edem pulmonar acut, cardiopatie ischemica, diabet si obezitate.

7. 
   Procedura penala indreptata impotriva reclamantului
   

36. In urma rechizitoriului parchetului din 18 august 2000, reclamantul a fost trimis in judecata pentru savarsirea infractiunii de trafic de influenta.
37. Prin hotararea din 31 mai 2002, instanta a hotarat ca reclamantul savarsise infractiunea de trafic de influenta, astfel cum rezulta, printre altele, din procesul-verbal prin care erau transcrise convorbirile sale telefonice, inregistrate pe banda magnetica in urma autorizarii parchetului. Cu toate acestea, s-a dispus incetarea procesului penal, tinand seama de decesul reclamantului.
38. S-a dispus, in plus, confiscarea, in favoarea statului, a sumei de 20 000 000 RON, de la mostenitoarea acestuia, reclamanta. Tribunalul a respins argumentul invocat de catre vaduva reclamantului, cu privire la nelegalitatea inregistrarilor pe banda magnetica a convorbirilor telefonice ale defunctului sau sot, subliniind ca procesul-verbal de transcriere a respectivelor convorbiri telefonice fusese verificat si contrasemnat de catre procurorul responsabil cu urmarirea penala in cauza, in conformitate cu art. 91
    
    ²
    
    C. proc. pen.
39. In urma apelului reclamantei, prin hotararea din 29 octombrie 2002, Curtea de Apel Craiova a anulat hotararea primelor instante, in ceea ce priveste confiscarea, sustinand ca o astfel de masura era imputabila exclusiv inculpatului. Nicio parte nu a formulat recurs impotriva acestei hotarari, care a ramas astfel definitiva.

II. Dreptul intern relevant

40. La momentul faptelor, Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor prevedea, la art. 17 si 41, dreptul detinutilor la asistenta medicala.
41. Incepand cu Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 56/2003 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate in executarea pedepselor privative de libertate, dreptul la asistenta medicala (tratament medical, medicamente etc.) acordata gratuit si de catre personal calificat a fost garantat in mod explicit (art. 12 si 14 coroborate). O.U.G. nr. 56/2003 a fost abrogata si inlocuita cu Legea nr. 275, publicata in Monitorul Oficial din 20 iulie 2006 si intrata in vigoare la 20 octombrie 2006 („Legea nr. 275/2006”), care a reluat la art. 50 si 82 dispozitiile mentionate anterior.
42. Dispozitiile relevante din Codul de procedura penala care reglementeaza modalitatile si conditiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum si utilizarea acestora ca mijloc de proba intr-un proces penal, astfel cum erau in vigoare la momentul faptelor, sunt descrise in cauza
    Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2)
    (nr. 71525/01, pct. 44-45, 26 aprilie 2007).
43. Dispozitiile relevante din Codul de procedura penala privind arestarea preventiva, astfel cum erau in vigoare la momentul faptelor, sunt descrise in cauza
    Calmanovici impotriva Romaniei,
    (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008). Urmatoarele dispozitii din Codul de procedura penala, in vigoare la momentul faptelor si inainte de modificarile aduse de Legea nr. 281/2003, publicata in Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003, sunt, de asemenea, relevante:

Art. 139. inlocuirea sau revocarea masurilor preventive

„(1) Masura preventiva luata se inlocuieste cu alta masura preventiva, cand s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea masurii.

(2) Cand nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea masurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere [...].”

Art. 140

¹

. Plangerea impotriva masurilor preventive luate de procuror

„(1) impotriva ordonantei de arestare preventiva [...] se poate face plangere la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond.

(2) Plangerea impreuna cu dosarul cauzei va fi trimisa instantei prevazute in alin. (1), in termen de 24 ore, iar invinuitul sau inculpatul arestat va fi adus in fata instantei si va fi asistat de aparator. [...]

4. Plangerea se va cerceta in camera de consiliu.
5. Instanta se pronunta in aceeasi zi, prin incheiere, asupra legalitatii masurii, dupa ascultarea invinuitului sau a inculpatului.
6. incheierea este supusa recursului. Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsa [...]

(8) Cand considera ca masura preventiva luata este ilegala, instanta dispune revocarea arestarii si punerea in libertate a invinuitului sau a inculpatului [...]”

In drept,

1. Observatii preliminare

44. Curtea constata ca reclamantul a decedat la 27 decembrie 2000 si ca vaduva acestuia si-a exprimat dorinta de a continua judecarea cauzei.
45. Curtea reaminteste ca, daca decesul unui reclamant a survenit in cursul procedurii, mostenitorii acestuia au, in principiu, dreptul de a continua procedura, cu conditia sa demonstreze existenta unui interes moral legitim, prin care sa se justifice examinarea cererii
    (Ahmet Sadik impotriva Greciei,
    hotararea din 15 noiembrie 1996,
    Culegere de hotarari si decizii
    1996-V, p. 1651-1652, pct. 24-26).
46. Tinand seama de obiectul prezentei cauze si de toate elementele pe care le detine, Curtea estimeaza ca doamna Saveta Raducu poate pretinde ca are un interes suficient pentru a justifica continuarea examinarii cererii si ii recunoaste, prin urmare, dreptul de a se substitui in continuare reclamantului in speta [a se vedea hotararile din cauzele
    Beljanski impotriva Frantei,
    nr. 44070/98, din 7 februarie 2002;
    M.B. impotriva Poloniei
    (dec.), nr. 34091/96, din 8 martie 2001 si
    Bursuc impotriva Romaniei
    (dec.), nr. 42066/98, 4 noiembrie 2003].
47. Curtea constata, de asemenea, ca, in corespondenta sa cu Curtea, doamna Saveta Raducu a prezentat noi capete de cerere. In ceea ce priveste aceste capete de cerere, va avea calitatea de „reclamanta” in prezenta procedura.

2. Cu
   privire la pretinsa incalcare a art. 2 din conventie

48. Reclamanta pretinde ca a fost incalcat art. 2 din conventie, sustinand ca decesul sotului ei a survenit ca urmare a abuzurilor autoritatilor. Aceasta subliniaza ca, refuzand sa ii administreze sotului sau un tratament medical corespunzator in perioada in care s-a aflat sub controlul lor, autoritatile au contribuit la agravarea bolilor de care suferea, ceea ce a determinat decesul reclamantului. Dispozitiile relevante ale art. 2 din conventie sunt redactate dupa cum urmeaza:

Art. 2

„Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege.”

49. Guvernul contesta acest argument.

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

50. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

1. Argumentele partilor

51. Reclamanta considera ca exista o legatura de cauzalitate directa intre lipsa tratamentului medical din timpul arestarii preventive a sotului sau si decesul acestuia, survenit la 27 decembrie 2000. Aceasta evidentiaza faptul ca, din fisele medicale ale sotului sau, reiese ca acesta nu a primit tratament medical in perioada 3 - 19 august 2000. Reclamanta constata ca, chiar si dupa aceasta ultima data, autoritatile nu au facut dovada administrarii efective a vreunui tratament. In afara de aceasta, conditiile precare de igiena au contribuit la agravarea starii de sanatate a sotului sau, intrucat acesta din urma a contractat si alte boli datorita lipsei de igiena.
52. Reclamanta subliniaza ca, la 16 august 2000, reclamantul a fost internat la spitalul Cantacuzino in urma unei indispozitii, in vederea efectuarii unor examene medicale. Reclamanta constata ca, in urma analizelor efectuate in spital, la 16 august 2000, nivelul glicemiei sotului sau era de 303 mg% si ca, in urma examinarii efectuate de catre medicii de la spitalul penitenciar, la 18 august 2000, fara sa ii fie administrat vreun tratament, nivelul glicemiei era de 106 mg%. Prin urmare, reclamanta considera ca aceste ultime rezultate sunt false.
53. Reclamanta sustine ca a vrut sa ii acorde ea insasi tratamentul necesar reclamantului, dar ca autoritatile penitenciarului i-au interzis sa introduca in spitalul penitenciar medicamente din afara acestuia.
54. Facand trimitere la faptele relevante si bazandu-se pe documentele furnizate de Ministerul Justitiei, printre care comunicarea din 26 mai 2004, guvernul sustine ca autoritatile si-au indeplinit obligatia pozitiva de a proteja viata reclamantului, acordandu-i pe intreaga perioada a detentiei sale, ingrijiri medicale adecvate, in scopul prevenirii unui deznodamant nefericit. Potrivit Guvernului, nu exista niciun raport de cauzalitate intre tratamentul medical administrat reclamantului in reteaua penitenciara si decesul survenit datorita bolilor de care suferea.

2. Motivarea Curtii

55. Curtea reitereaza, mai intai, ca art. 2 § 1 prima teza obliga statul nu numai sa nu cauzeze in mod intentionat moartea unei persoane, ci si sa ia masurile necesare pentru a proteja viata persoanelor aflate sub jurisdictia sa (
    Tad’s impotriva Frantei,
    nr. 39922/03, pct. 96, 1 iunie 2006,
    Keenan impotriva Regatului Unit,
    nr. 27229/95, pct. 89, CEDO 2001-III, si
    L.C.B. impotriva Regatului Unit,
    9 iunie 1998,
    Culegere
    1998-III, pct. 36).
56. Obligatia de a proteja viata persoanelor aflate in detentie presupune, de asemenea, sa li se acorde cu diligenta ingrijirile medicale care sa previna un deznodamant nefericit
    (Tad’s,
    citata anterior, pct. 98, si
    Anguelova impotriva Bulgariei,
    nr. 38361/97, pct. 130, CEDO 2002-IV). Lipsa ingrijirilor medicale corespunzatoare poate constitui, astfel, o incalcare a conventiei
    (Huylu impotriva Turciei,
    nr. 52955/99, pct. 58, 16 noiembrie 2006).
57. In speta, Curtea subliniaza ca nu s-a contestat ca, in perioada 3 august-20 octombrie 2000, reclamantul s-a aflat sub controlul autoritatilor ca urmare a arestarii sale, care erau informate cu privire la anamneza sa si cu privire la faptul ca starea sa de sanatate necesita supraveghere si tratament medical continue si corespunzatoare (a se vedea,
    mutatis mutandis, Tarariyeva impotriva Rusiei,
    nr. 4353/03, pct. 76, 14 decembrie 2006). Pentru a aprecia respectarea de catre autoritati a obligatiilor pozitive ale acestora impuse de art. 2, Curtea va examina modalitatea in care autoritatile penitenciare sau medicale au acordat ingrijirile medicale impuse de starea de sanatate fizica a reclamantului, stare a carei gravitate nu a fost sau nu ar fi trebuit sa fie omisa de autoritatile interne competente
    (Huylu,
    citata anterior, pct. 60).
58. Curtea observa ca, la momentul arestarii preventive, reclamantul suferea de diabet de aproximativ zece ani, de cardiopatie ischemica, de hipertensiune arteriala de aproximativ cincisprezece ani si de Parkinson. Din dosarul medical al reclamantului reiese ca, in timpul celor doua saptamani de detentie la sediul Inspectoratului General al Politiei (si anume in perioada 3 - 16 august 2000), acesta nu a primit tratament specific si adecvat pentru bolile de care suferea. Curtea observa ca Guvernul nu a pus la dispozitia Curtii documente care sa dovedeasca faptul ca persoana in cauza a beneficiat intr-adevar de tratament medical in aceasta perioada, iar comunicarea din 26 mai 2004 a Ministerului Justitiei (a se vedea supra, pct. 54) nu contine informatii detaliate cu privire la ingrijirile acordate reclamantului pe parcursul acestei perioade.
59. Desi nu exclude posibilitatea ca aceasta deficienta sa fi contribuit la agravarea starii de sanatate a reclamantului, Curtea trebuie sa verifice, pentru a stabili incalcarea de catre autoritati a art. 2 din conventie, daca, ulterior, acestea din urma i-au acordat reclamantului tratamentul adecvat pentru patologiile de care suferea
    (Tad’s,
    citata anterior, pct. 98).
60. In aceasta privinta, Curtea subliniaza ca, la 16 august 2000, reclamantul a fost examinat pentru prima data si ca, la 18 august 2000, acesta a inceput sa urmeze un tratament medical la spitalul penitenciar. Conform rezultatului analizelor si al concluziilor medicale, acest tratament a contribuit la ameliorarea starii de sanatate a reclamantului. Desi reclamanta contesta in totalitate eficienta ingrijirilor acordate reclamantului dupa aceasta data, Curtea observa ca aceasta nu a prezentat mijloace de proba care sa permita constatarea faptului ca tratamentul nu a fost administrat, iar concluziile medicilor si ale analizelor erau eronate.
61. Nu se contesta faptul ca, in perioada detentiei, reclamantul a fost diagnosticat ca suferind de retinopatie diabetica la ambii ochi, in urma unui control de specialitate efectuat la un spital civil. Cu aceasta ocazie, i-a fost recomandat un tratament, precum si necesitatea de a urma corect tratamentul pentru diabet. Curtea observa ca autoritatile medicale civile nu au indicat, la momentul respectiv, necesitatea unei interventii chirurgicale urgente in vederea ameliorarii starii de sanatate a reclamantului, deoarece tratamentul medical putea fi asigurat in cadrul retelei sanitare penitenciare. Curtea observa, de asemenea, ca, daca nu se contesta ca reclamantul a contractat alte doua boli pe perioada detentiei in spitalul penitenciar, chiar daca aceste boli se pot datora conditiilor de igiena din spitalul penitenciar, aceste boli au fost luate in considerare si tratate in mod corespunzator de catre personalul medical.
62. Curtea nu contesta ca arestarea, precum si urmarirea penala declansata impotriva reclamantului au putut sa ii cauzeze acestuia din urma o stare de stres si de angoasa, defavorabila evolutiei pozitive a bolilor de care suferea. Cu toate acestea, Curtea le considera inerente starii de arest si constata ca, in ciuda evolutiei ingrijoratoare, la iesirea din inchisoare, starea de sanatate a reclamantului era stabilizata ca urmare a tratamentului acordat de catre autoritatile medicale penitenciare.
63. Curtea subliniaza, de asemenea, ca, dupa punerea sa in libertate, reclamantul a urmat un tratament medical adecvat si ca decesul sau a survenit la mai mult de doua luni de la punerea sa in libertate, si anume la 27 decembrie 2000. Or, nicio expertiza medicala nu a stabilit o legatura de cauzalitate intre lipsa tratamentului medical pe perioada arestului preventiv si decesul reclamantului.
64. Desi reprobabila, lipsa acordarii unui tratament medical la inceputul detentiei nu permite, doar prin ea insesi si avand in vedere imprejurarile specifice in speta, sa se concluzioneze ca autoritatile romane au contribuit la decesul reclamantului si, prin urmare, nu poate fi angajata raspunderea statului roman in temeiul art. 2 din conventie.

Rezulta ca nu a fost incalcat art. 2 din conventie.

3. Cu
   privire la pretinsa incalcare a art. 5 §
   1
   din conventie

65. Reclamantul s-a plans de faptul ca a fost arestat in mod nelegal, pentru aproximativ o zi dupa pronuntarea hotararii din 19 octombrie 2000 de catre Curtea de Apel Bucuresti, care dispusese punerea imediata in libertate a acestuia. Acesta invoca art. 5 § 1 din conventie, formulat dupa cum urmeaza:

„1 Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale.”

66. Guvernul contesta acest argument.

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

67. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

1. Argumentele partilor

68. Vaduva reclamantului, care a prezentat observatiile cu privire la admisibilitatea si temeinicia cauzei, subliniaza ca reclamantul nu a fost pus imediat in libertate, in ciuda hotararii curtii de apel din 19 octombrie 2000.
69. Referindu-se la jurisprudenta in materie, Guvernul observa ca reclamantul a fost pus in libertate intr-un termen rezonabil dupa pronuntarea hotararii din 19 octombrie 2000 a curtii de apel, intrucat autoritatile implicate au actionat cu diligenta necesara in acest scop. Mai precis, Guvernul evidentiaza ca Penitenciarul Jilava a eliberat reclamantul chiar in ziua in care ordonanta de punere in libertate ii fusese trimisa si dupa verificarea autenticitatii ordonantei respective la Curtea de Apel Bucuresti.

2. Motivarea Curtii

70. Curtea reaminteste ca lista exceptiilor dreptului la libertate ce figureaza la art. 5 § 1 are un caracter exhaustiv si ca numai o interpretare stricta se potriveste cu scopul acestei dispozitii: sa se asigure ca nimeni nu este privat in mod arbitrar de libertate
    [Labita impotriva Italiei
    (GC), nr. 26772/95, pct. 170, CEDO 2000-IV]. Prin urmare, ii revine sarcina de a examina capetele de cerere referitoare la intarzierile in executarea unei hotarari de punere in libertate cu o atentie deosebita
    (Bojinov impotriva Bulgariei,
    nr. 47799/99, pct. 36, 28 octombrie 2004). In afara de aceasta, Curtea reafirma ca, daca o anumita intarziere in executarea unei hotarari de punere in libertate este adesea inevitabila, aceasta trebuie sa fie redusa la minimum
    (Quinn impotriva Frantei,
    22 martie 1995, pct. 42, seria A nr. 311 si
    Giulia Manzoni impotriva Italiei,
    1 iulie 1997, pct. 25,
    Culegere de hotarari si decizii
    1997-IV).
71. Curtea observa ca, prin hotararea ramasa definitiva a Curtii de Apel Bucuresti din 19 octombrie, s-a dispus punerea imediata in libertate a reclamantului. Cu toate ca partile nu indica ora la care reclamantul a fost pus in libertate in mod efectiv, la 20 octombrie 2000, Curtea observa ca, in speta, intarzierea in eliberarea reclamantului s-a datorat necesitatii indeplinirii formalitatilor administrative referitoare la punerea in libertate a acestuia.
72. Intr-adevar, mentinerea persoanei respective in arest a fost cauzata de trimiterea eronata a ordinului de punere in libertate la Penitenciarul Rahova, in timp ce reclamantul se afla in spitalul penitenciar Jilava. Este necesar sa se constate ca guvernul nu prezinta nicio justificare pentru eroarea referitoare la trimiterea ordinului de punere in libertate. Potrivit Curtii, este sarcina autoritatilor sa arate o atentie deosebita in vederea identificarii locului corect de detentie a persoanei in cauza si, astfel, a reducerii la minimum a timpului necesar punerii in libertate a acesteia. Curtea constata ca, in urma acestei erori, care nu a fost rectificata de catre autoritati decat douasprezece ore mai tarziu, reclamantul a fost obligat sa mai petreaca o noapte in inchisoare
    (Calmanovici impotriva Romaniei,
    nr. 42250/02, pct. 77, 1 iulie 2008).
73. Avand in vedere consideratiile precedente, Curtea estimeaza ca durata detentiei reclamantului de la 19 la 20 octombrie 2000 nu corespunde termenului minim inevitabil in executarea unei hotarari definitive prin care se dispunea eliberarea sa. Prin urmare, detentia in cauza nu se poate intemeia pe unul din paragrafele art. 5 din conventie.

Rezulta ca a fost incalcat art. 5 § 1 din conventie.

IV. Cu PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 5 § 4 DIN CONVENTIE

74. Reclamantul pretindea ca plangerea sa impotriva ordonantei de arestare nu a fost solutionata „intr-un termen scurt”, in conformitate cu art. 5 § 4 din conventie, formulat dupa cum urmeaza:

„4.Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa se pronunte intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.”

75. Guvernul contesta acest argument.

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

76. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

1. Argumentele partilor

77. In observatiile sale, vaduva reclamantului considera ca intarzierea in examinarea plangerii sale impotriva masurii de arestare preventiva luate impotriva acestuia este imputabila autoritatilor. Ea afirma ca plangerea a fost depusa la 14 august 2000 la secretariatul parchetului si ca, in conformitate cu art. 140
    
    ¹
    
    alin. (2) C. proc. pen., acesta din urma ar fi trebuit sa trimita plangerea instantei competente in termen de 24 de ore. Reclamanta subliniaza ca autoritatile competente trebuie sa isi organizeze activitatea, astfel incat sa asigure respectarea acestei dispozitii legale.
78. Facand referire la cauza
    Delbec impotriva Frantei
    (nr. 43125/98, 18 iunie 2002), Guvernul sustine ca, pentru perioada care trebuie luata in considerare, este necesar sa se constate ca plangerea reclamantului impotriva ordonantei de arestare preventiva emise de procuror si ajunsa la parchet la 16 august 2000, a fost primita de judecatorie la 24 august 2000. Potrivit acestuia, avand in vedere circumstantele specifice ale cauzei, si anume faptul ca parchetul a fost sesizat intr-o zi de vineri, acesta a respectat obligatia legala de a transmite plangerea penala la instanta judiciara competenta in termen de 24 de ore. Aceasta din urma a pronuntat hotararea la 25 august 2000. Guvernul a concluzionat ca perioada care trebuia luata in considerare era, in speta, de noua zile, perioada care respecta cerinta „termenului scurt” impusa de art. 5 § 4, astfel cum este interpretat de jurisprudenta Curtii.

2. Motivarea Curtii

1. 
   Perioada care trebuie luata in considerare
   

79. Curtea reitereaza ca garantia care prevede dreptul unei persoane lipsite de liberate de a obtine intr-un termen scurt o hotarare judecatoreasca cu privire la legalitatea retinerii sale se refera atat la procedura de apel, cat si la cea din prima instanta, pentru statele care au un sistem cu grad dublu de jurisdictie
    (Singh impotriva Republicii Cehe,
    nr. 60538/00, pct. 74, 25 ianuarie 2005). „Termenul” in cauza, care trebuie examinat tinand seama de desfasurarea generala a procedurii si de masura in care intarzierile pot fi imputate conduitei reclamantului sau a deciziilor sale, incepe cu prezentarea unei actiuni (sau a unei cereri de prelungire) in fata instantei si se incheie in ziua in care se pronunta hotararea in sedinta publica sau, daca o asemenea lectura nu este prevazuta, in ziua comunicarii deciziei catre reclamant sau avocatul sau (a se vedea,
    mutatis mutandis, Rappaciuolo impotriva Italiei,
    nr. 76024/01, pct. 34, 19 mai 2005).
80. In speta, Curtea observa ca termenul care trebuie luat in considerare a inceput la 14 august 2000, data la care plangerea a fost depusa la parchet, si s-a incheiat la 13 septembrie 2000, data la care a fost pronuntata hotararea definitiva a Curtii de Apel

Bucuresti. In consecinta, termenul a fost, in speta, de treizeci de zile pentru doua grade de jurisdictie.

2. 
   Respectarea cerintei de „termen scurt”
   

81. Curtea reaminteste ca respectarea dreptului oricarei persoane, conform art. 5 § 4 din conventie, de a obtine intr-un termen scurt o hotarare din partea unei instante cu privire la legalitatea detentiei sale trebuie apreciata avand in vedere circumstantele fiecarei cauze
    (R.M.D. impotriva Elvetiei,
    hotararea din 26 septembrie 1997,
    Culegere
    1997-VI, pct. 42). Totusi, in principiu, avand in vedere ca este in joc libertatea unei persoane, statul trebuie sa se asigure ca procedura se desfasoara intr-un interval minim de timp
    (Mayzit impotriva Rusiei,
    nr. 63378/00, pct. 49, 20 ianuarie 2005).
82. De asemenea, Curtea reitereaza faptul ca scopul conventiei nu este acela de a proteja drepturile teoretice sau iluzorii, ci pe cele concrete si efective
    (Airey impotriva Irlandei,
    9 octombrie 1979, pct. 24, seria A nr. 32). In analiza respectarii cerintei de „termen scurt” in cadrul examinarii legalitatii ordonantei de arestare a reclamantului, emisa de procuror, Curtea considera ca trebuie sa se tina seama si de diferitele dispozitii si termene de procedura prevazute de dreptul intern (a se vedea,
    mutatis mutandis, Koendjbiharie impotriva Tarilor de Jos,
    hotararea din 25 octombrie 1990, pct. 27, Seria A nr. 185-B).
83. Chiar daca termenul de treizeci de zile nu este in sine excesiv, Curtea considera ca acesta trebuie examinat in cadrul termenelor prevazute de Codul de procedura penala si al circumstantelor spetei. Curtea observa ca a fost necesara o perioada de zece zile pentru ca plangerea reclamantului din 14 august 2000, depusa la parchetul competent, sa fie inregistrata la grefa tribunalului care trebuia sa se pronunte cu privire la aceasta. Or, conform dreptului intern, dosarul ar fi trebuit trimis in termen de douazeci si patru de ore (a se vedea supra pct. 43). Desi ar putea accepta ca justificare lipsa activitatii serviciilor postale, Curtea constata ca, in speta, aceasta justificare nu poate acoperi lipsa de diligenta a parchetului si omiterea acestuia cu privire la trimiterea dosarului catre tribunal timp de zece zile. In plus, in masura in care reclamantul beneficia de un termen de trei zile pentru a formula recurs impotriva incheierii din 25 august 2000, curtea de apel a pronuntat hotararea cu saisprezece zile mai tarziu.
84. Avand in vedere lipsa oricarei justificari relevante pentru termenele mentionate anterior si faptul ca era vorba de examinarea legalitatii ordonantei de arestare emisa de procuror, Curtea considera ca - in circumstantele spetei - procedura in cauza nu s-a desfasurat intr-un „termen scurt”, astfel cum cere art. 5 § 4 in sensul jurisprudentei Curtii.

Prin urmare, a fost incalcat art. 5 § 4 in aceasta privinta.

V. Cu PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 8 DIN CONVENTIE

85. Reclamantul denunta incalcarea dreptului la respectarea vietii private si de familie ca urmare a interceptarii convorbirilor sale telefonice, citand art. 8 din conventie, formulat dupa cum urmeaza:

„l.Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.”

86. Guvernul contesta acest argument.

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

87. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

1. Argumentele partilor

88. Reclamanta considera ca interceptarea si inregistrarea convorbirilor telefonice de catre serviciile speciale, in baza autorizarii procurorului, constituie o ingerinta care nu este prevazuta de lege in sensul art. 8 § 2. din conventie. Aceasta considera ca legea nu prevedea garantii impotriva arbitrarului si evidentiaza faptul ca autorizatia inregistrarii a fost emisa de un procuror care nu este un magistrat in sensul jurisprudentei conventiei, iar aceasta autorizatie nu a fost supusa vreunui control ulterior din partea unei instante independente.
89. Guvernul nu contesta ca a avut loc o ingerinta in dreptul reclamantului la respectarea vietii sale private si de familie, dar considera, totusi, ca aceasta ingerinta indeplinea conditiile impuse de art. 8 § 2.
90. Pentru a ajunge la aceasta concluzie, Guvernul sustine ca ingerinta era prevazuta de lege, si anume de art. 91
    
    ¹
    
    -91
    
    ⁴
    
    C. proc. pen., care indeplinea conditiile de accesibilitate si de previzibilitate. De asemenea, Guvernul sustine ca dispozitiile de drept intern in materie prezinta garantii suficiente privind natura si amploarea masurii, motivele necesare pentru a dispune o astfel de masura, autoritatile competente in vederea adoptarii si controlarii unei astfel de masuri. Guvernul considera ca, in speta, ingerinta era necesara, interceptarea convorbirilor telefonice fiind realizata in scopul de a preveni si de a pedepsi infractiunile si ca era, de asemenea, proportionala cu scopul legitim urmarit, deoarece autoritatile nu ar fi putut obtine informatiile respective prin mijloace mai putin restrictive.

2. Motivarea Curtii

91. Convorbirile telefonice care sunt cuprinse in notiunile de „viata privata” si „corespondenta”, in sensul art. 8 § 1 citat anterior, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obtinute si eventuala utilizare a acestora in cadrul urmaririi penale declansate impotriva reclamantului se interpreteaza ca fiind o „ingerinta a unei autoritati publice” in exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre multe altele,
    Malone impotriva Regatului Unit
    din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, pct. 64 ). Acest punct nu a condus, de altfel, la o disputa in speta.
92. Curtea reaminteste ca, pentru a fi conforma cu art. 8 din conventie, o astfel de ingerinta trebuie sa fie prevazuta de lege. Expresia „prevazuta de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se refera, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie sa fie compatibila cu principiul suprematiei dreptului
    (Khan impotriva Regatului Unit,
    nr. 35394/97, pct. 26, CEDO 2000-V). In contextul supravegherii secrete exercitate de autoritatile publice, dreptul intern trebuie sa ofere protectie impotriva ingerintei arbitrare in exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8
    (Malone,
    citata anterior, pct. 67 si
    Klass si altii impotriva Germaniei,
    hotarare din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pct. 59).
93. In speta, Curtea observa ca partile convin asupra faptului ca temeiul legal al ingerintei il constituie art. 91
    
    ¹
    
    -91
    
    ⁴
    
    C. proc. pen. Curtea reaminteste ca a examinat deja aceste dispozitii legale, aplicabile in materie de interceptare a convorbirilor telefonice in Romania inainte de modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr. 281/2003, intr-o cauza in care a constatat ca examinarea minutioasa a acestora arata deficiente incompatibile cu gradul minim de protectie impus de suprematia dreptului intr-o societate democratica
    (Calmanovici
    citata anterior, pct. 121-126). Curtea observa ca Guvernul nu a oferit niciun element care sa conduca la o concluzie diferita in prezenta cauza.
94. Curtea observa, de asemenea, ca noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garantii in materie de interceptare si de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante si de distrugere a celor care nu sunt relevante
    (Dumitru Popescu,
    citata anterior, pct. 45-46 si 82), ulterior faptelor in cauza, nu poate influenta concluzia Curtii in prezenta cauza.

Prin urmare, a fost incalcat art. 8 din conventie.

6. Cu PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE INCALCARI

95. Reclamantul se plangea ca a fost retinut in mod nelegal la 3 august 2000, ca a fost arestat preventiv desi nu existau probe solide ca ar fi savarsit infractiunea si ca nu a fost informat cu privire la motivele arestarii sale preventive. De asemenea, acesta se plangea ca, la sedinta din 29 august 2000, prelungirea arestarii sale se hotarase in absenta sa. Reclamantul invoca, de asemenea, o ingerinta in dreptul sau la protectia sanatatii si un nivel de trai decent.
96. In prima sa scrisoare, fara sa citeze vreun articol din conventie, reclamantul invoca incompatibilitatea dintre starea sa de sanatate si detentie. Cu toate acestea, in formularul cererii, acest aspect a fost invocat din punct de vedere al art. 2 din conventie. Prin urmare, Curtea apreciaza ca este necesar sa se constate ca partile nu au avut intentia de a introduce o plangere distincta in temeiul art. 3 din conventie.
97. In scrisoarea sa din 21 martie 2001, invocand art. 14 din conventie, reclamanta invoca o discriminare in dreptul reclamantului de a nu fi privat in mod nelegal de libertate, tinand seama de functia pe care acesta o ocupase in cadrul fostului regim comunist. Reclamanta se plange, de asemenea, de o atingere adusa dreptului familiei sale la viata privata, ca urmare a inregistrarii convorbirilor telefonice ale membrilor acestora. Prin scrisoarea din 19 aprilie 2004, in temeiul art. 5 § 1 si 3 din conventie, aceasta se plange, in cele din urma, ca sotul sau a fost arestat preventiv de un procuror care nu era magistrat in sensul art. 5 § 3 citat anterior si ca detentia acestuia in perioada cuprinsa intre 30 septembrie si 20 octombrie 2000 era nelegala, avand in vedere ca aceasta masura fusese anulata de curtea de apel.
98. Tinand seama de toate elementele de care dispune si in masura in care este competenta sa se pronunte cu privire la pretentiile formulate, Curtea constata ca nu s-a adus nicio atingere drepturilor si libertatilor garantate de articolele conventiei. In afara de aceasta, Curtea subliniaza ca respectivul capat de cerere intemeiat pe art. 5 § 3 din conventie privind neprezentarea „imediata” a reclamantului, ulterior retinerii, in fata unui magistrat, a fost invocat pentru prima data in fata Curtii la 19 aprilie 2004, termenul impus de art. 35 din conventie nefiind respectat.
99. Reiese ca acest capat de cerere este fie tardiv, fie in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 din conventie.

VII. Cu
privire la aplicarea art. 41 din conventie

100. Art. 41 din conventie prevede:

„In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

1. Prejudiciu

101. Reclamanta pretinde 100 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, cauzat ca urmare a decesului sotului sau. Aceasta evidentiaza, de asemenea, consecintele fizice si psihice la care sotul sau a fost supus, ca urmare a detentiei si a absentei tratamentului medical care i-au provocat decesul.
102. Guvernul considera ca nu exista niciun raport de cauzalitate intre prejudiciul invocat de reclamanta si eventualele incalcari ale conventiei, ca suma pretinsa este excesiva si ca o eventuala constatare a incalcarii ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral pretins.
103. Curtea subliniaza ca singura baza care trebuie retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile consta, in speta, in incalcarea art. 5 § 1 si 4 si a art. 8 din conventie. Curtea considera ca reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu art. 41 din conventie, trebuie sa i se acorde 7 000 EUR pentru prejudiciul moral.

2. 
   Cheltuieli de procedura
   

104. Reclamanta, care a beneficiat de asistenta judiciara, pretinde, de asemenea, 10 000 EUR pentru cheltuielile de procedura reprezentand onorariul avocatului, efectuate in cadrul procedurii interne si in fata Curtii, pentru cheltuielile efectuate de reprezentantul sau privind transportul, taxele postale si traducerile. Reclamanta prezinta documente justificative privind cheltuielile efectuate pentru corespondenta cu Curtea.
105. Guvernul subliniaza ca reclamanta nu a prezentat niciun document justificativ pentru a-si sustine cererea privind onorariul avocatului.
106. In conformitate cu jurisprudenta Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de procedura decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora. Curtea ia act de faptul ca, la 4 mai 2007, suma de 850 EUR i-a fost platita avocatei reclamantei cu titlu de asistenta judiciara. In speta si avand in vedere elementele pe care le detine si criteriile sus-mentionate, Curtea considera ca este rezonabil sa se acorde reclamantei, pentru toate cheltuielile, suma de 150 EUR.

3. 
   Dobanzi moratorii
   

107. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

1. Declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 2, pe art. 5 § 1 si 4 si pe art. 8 din conventie si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotaraste ca nu a fost incalcat art. 2 din conventie;
3. Hotaraste ca a fost incalcat art. 5 § 1 din conventie;
4. Hotaraste ca a fost incalcat art. 5 § 4 din conventie;
5. Hotaraste ca a fost incalcat art. 8 din conventie;
6. Hotaraste:

1. ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantei, in termen de trei luni de la data

ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art 44 § 2 din conventie, suma de 7 000 EUR (sapte mii euro) cu titlu de prejudiciu moral si 150 EUR (o suta cincizeci euro) pentru cheltuielile de procedura, care trebuie convertiti in lei romanesti la rata de schimb aplicabila la data platii, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;

2. ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume

trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de

imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

7. Respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 21 aprilie 2009, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Josep Casadevall

Presedinte