CAUZA SOARE SI ALTII IMPOTRIVA ROMANIEI

(Cererea nr. 24329/02)

Hotararea din 22 februarie 2011

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma?

¹

In cauza Soare si altii impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte,
Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power,
judecatori,
si Marialena Tsirli,

grefier adjunct de sectie
,

Dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 11 ianuarie 2011,

Pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 24329/02 indreptata impotriva Romaniei, prin care trei resortisanti ai acestui stat, Mugurel Soare, Angela Vlasceanu si Dorel Baicu („reclamantii”), au sesizat Curtea la 24 iunie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).
2. In fata Curtii, reclamantii, care au beneficiat de asistenta judiciara, au fost reprezentati mai intai de M. Macovei, apoi de D. Mihai, avocat in Bucuresti. Guvernul roman („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. In cererea lor, reclamantii se plang in special de incalcari ale art. 2, art. 3, art. 5, art. 6, art. 13, art. 14 si art. 34 din conventie.
4. La 25 aprilie 2005, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice Guvernului cererea. In conformitate cu art. 29 § 1 din conventie, acesta a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cererii vor fi examinate impreuna de camera careia ii fusese repartizata cererea.
5. La 20 octombrie 2005, presedintele Sectiei a treia a respins cererea de separare a examinarii admisibilitatii de cea a fondului cauzei, formulata de Guvern.
   
   
   ^[405]
   
   

In fapt

I. Circumstantele cauzei

6. Reclamantii s-au nascut in 1981, 1951 si, respectiv, 1969. Acestia locuiesc in Bucuresti.

A. Relele tratamente despre care se pretinde ca au fost suferite de primul reclamant si consecintele lor asupra sanatatii acestuia

1. Tratamentele denuntate

a) Versiunea faptelor prezentata de primul reclamant, confirmata de cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant

7. La 19 mai 2000, catre ora 19.00, primul reclamant si fratele acestuia (V.S.) mergeau in directia Spitalului Caritas, in Bucuresti, unde intentionau sa o viziteze pe mama lor, care era internata in spitalul respectiv. Singurul bagaj al acestora era o sacosa din plastic care continea o sticla cu suc de fructe si o prajitura.
8. Observandu-l pe fostul cumnat, S.C., acestia au incercat sa il ajunga din urma. Temandu-se ca urma sa fie agresat, acesta a inceput sa alerge strigand dupa ajutor. Primul reclamant si fratele acestuia l-au urmat.
9. S.C. a trecut prin fata unei masini albastre, fara semne distinctive, avand la bordul sau trei politisti in civil (N.B., L.N.D si C.M.). La strigatele lui S.C., acestia au iesit din vehicul.
10. Unul dintre acestia l-a imobilizat pe V.S. si l-a lovit la cap.
11. Primul reclamant a fost imobilizat la randul sau de un al doilea politist (L.N.D.), care l-a impins in zidul spitalului si l-a lovit cu pumnii in fata si in cap inainte de a-l prinde de umeri si de a-l lovi de mai multe ori cu spatele si ceafa de zid. Durerea resimtita la spate si la cap l-a constrans pe primul reclamant sa se ghemuiasca cu spatele la zid.
12. in timp ce acesta din urma se afla inca in aceasta pozitie, L.N.D. a pus mana pe pistolul sau si i-a tras un glont in cap. Persoana in cauza s-a prabusit la pamant.
13. Cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant, Angela Vlasceanu si Dorel Baicu, martori oculari ai acestor evenimente, au declarat ca autorul impuscaturii semnalase unuia dintre colegii sai ca il omorase pe primul reclamant si ca respectivul coleg il intrebase
    „Ce ai facut? De ce ai tras?"
14. in continuare, a doua reclamanta a incercat sa il imobilizeze pe L.N.D., apucandu-l de mijloc timp de cateva minute inainte ca acesta sa se poata elibera. Potrivit acesteia, politistul nu era ranit, iar hainele acestuia nu erau patate de sange.
15. Pentru a conserva urmele incidentului, a doua reclamanta a desenat pe sol cu creta pozitia corpului primului reclamant si a incercuit semnul lasat de glont pe zidul spitalului, precum si urmele de sange si de materie cerebrala. Al treilea reclamant, celalalt martor ocular al incidentului, a prezentat partial numarul de inmatriculare al masinii politistilor.
16. In afara de cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant, aproximativ patruzeci de persoane au asistat la sfarsitul evenimentelor. Doua echipe de televiziune au sosit la fata locului la putin timp dupa savarsirea faptelor.
17. Acestea au fost urmate de mai multe echipe de politisti.
18. Primul reclamant si fratele acestuia au fost condusi cu masina de politie la serviciul de urgente al spitalului Floreasca. Potrivit lui A.S., unchiul primului reclamant, care dorea sa se informeze cu privire la starea de sanatate a nepotului sau, usa camerei in care acesta fusese plasat era pazita de mai multi politisti inarmati si cu cagule pe fata.
19. In cursul unei conversatii la spital, A.S. a aflat numele politistului care trasese in nepotul sau si unitatea de politie in care lucra acesta. Acesta a reusit sa ii vorbeasca la spital. Politistul in cauza i-a precizat ca trasese deoarece primul reclamant il ranise grav pe unul din colegii sai, care era si el internat in aceeasi unitate.
20. A.S. a intrebat la urgente daca vreun ofiter de politie fusese internat sau ingrijit in aceeasi zi ca nepotul sau. I s-a raspuns ca nu.

b) Versiunea faptelor prezentata de Guvern

21. Guvernul se sprijina pe versiunea faptelor expusa in deciziile de incetare a urmaririi penale luate de parchet.
22.  La 19 mai 2000, o echipa de politisti in civil apartinand serviciului de ancheta cu privire la furturile de vehicule ale Politiei Municipiului Bucuresti, L.N.D., C.M. si N.B., patrula cu masina cand a observat un tanar (S.C.) care alerga, strigand dupa ajutor, urmarit de alte doua persoane (primul reclamant si V.S.), inarmate cu cutite.
23. Politistii au oprit masina. N.B. si C.M. au pornit in urmarirea lui S.C., in timp ce L.N.D. incerca sa ii opreasca pe primul reclamant si pe V.S., dupa ce le-a prezentat legitimatia de politist. Cei doi barbati au refuzat sa se opreasca, iar primul reclamant l-a lovit cu cutitul pe L.N.D. Acesta din urma si-a scos arma cu intentia de a trage un foc de avertisment, insa si-a pierdut echilibrul, iar glontul l-a atins pe primul reclamant la cap.
    
    
    <sup>[406]
    
    
    
    
    
    
    
    [407]
    
    
    
    
    
    
    
    [408]
    
    
    
    
    
    
    
    [409]</sup>
    
    
    fronto-parietala stanga”. Din fisa medicala intocmita la sosirea sa la spital reiese ca prezenta o plaga temporo-parietala stanga cu un diametru de trei centimetri din care curgea sange si tesut cerebral si o plaga frontala stanga cu un diametru de un centimetru din care curgea sange venos si tesut cerebral. Alte observatii constatau un abdomen suplu, un ficat in limitele normale si rinichi nepalpabili.

26. Reclamantul a suferit o operatie chirurgicala chiar in seara internarii sale. Examenul tomografic efectuat cu aceasta ocazie a permis sa se descopere zone hemoragice si multiple fragmente osoase in substanta cerebrala a regiunii temporale stangi, in care se afla orificiul de intrare a proiectilului. Orificiul de iesire se situa pe partea parietala superioara stanga, aproape de vertex.
27. Un nou examen tomografic realizat la 22 mai 2000 a permis sa se descopere mici eschile osoase in zona vertexului.
28. La 11 iunie 2000, primul reclamant a fost operat pentru a doua oara. La 3 august 2000, a fost transferat la spitalul „D. Bagdasar”, dupa ce a fost diagnosticat cu semiparalizie pe partea dreapta a corpului si cu afazie. La 1 septembrie 2000, a parasit spitalul, pe jumatate paralizat.
29. Agentul de politie L.N.D. a fost si el examinat la spitalul Floreasca. Acesta a fost diagnosticat cu plagi superficiale in regiunea epigastrica, provocate de un obiect ascutit.

B. Ancheta penala privind relele tratamente despre care se pretinde ca au fost suferite de primul reclamant si lovirea sau alte violente savarsite de acesta impotriva politistilor

1. Audierea martorilor

30. Potrivit declaratiei celui de-al treilea reclamant, depusa la dosar, politistii care se deplasasera la fata locului dupa ce a avut loc drama au identificat martorii printre persoanele prezente si le-au solicitat sa ii insoteasca la inspectorat, unde au ajuns aproape de ora 19.30.
31. Cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant, precum si A.S. si V.S., au fost audiati la politie pentru prima data la ora 21.00. Sustinand ca erau obositi, iar familia lor nu stia unde se aflau, acestia au solicitat permisiunea de a merge acasa. Politistul insarcinat cu audierea acestora le-a interzis sa plece.
32. A.S. si V.S., care fusesera introdusi in acelasi birou, nu au primit nici apa, nici hrana. Acestia au declarat ca se simteau foarte rau, ca erau tensionati, obositi si dezorientati de durata retinerii lor la inspectorat.
    
    
    <sup>[410]
    
    
    
    
    
    
    
    [411]
    
    
    
    
    
    
    
    [412]
    
    
    
    
    
    
    
    [413]
    
    
    
    
    
    
    
    [414]</sup>
    
    

34. Familia primului reclamant a depus plangere penala la politie in aceeasi seara.
35. Era trecut de miezul noptii cand procurorul militar a ajuns la inspectorat, iar martorii au fost din nou solicitati sa depuna marturie. Fiecare dintre acestia a fost interogat individual, intr-un birou in care se aflau procurorul militar in uniforma si un barbat in civil.

a) Expunerea reclamantilor despre desfasurarea interogatoriului

1. Interogatoriul celui de-al treilea reclamant

36. Al treilea reclamant a fost audiat primul, de la miezul noptii la ora 2. Acesta a declarat ca drama, timpul petrecut la inspectorat si privarea de hrana si de apa il epuizasera din punct de vedere fizic si psihologic.
37. Acesta a fost intrerupt de mai multe ori, in timpul expunerii sale, de barbatul in civil, care l-a intrebat de fiecare data daca era sigur ca primul reclamant nu era inarmat cu un cutit la momentul faptelor si i-a spus ca „vom scrie ca avea un cutit si nu ti se va intampla nimic.” Cand al treilea reclamant l-a intrebat despre motivul pentru care dorea sa il auda afirmand ca primul reclamant avea un cutit, barbatul in civil l-a amenintat ca ii va instiinta pe „tigani” ca depusese marturie impotriva lor pentru ca acestia sa il linseze. A fost intrebat daca nu ii era teama sa depuna marturie impotriva unui politist care putea sa ii cauzeze probleme ulterior.
38. La incheierea interogatoriului, barbatul in civil i-a cerut celui de-al treilea reclamant sa semneze depozitia manuscrisa pe care o redactase. Acesta a incercat sa citeasca rapid depozitia, dar nu a reusit sa descifreze scrisul. In cele din urma, a semnat-o.
39. Catre ora 2, a doua reclamanta a intrat in biroul in care era interogat al treilea reclamant si a solicitat permisiunea de a merge acasa. Dorind sa stie de ce martorii erau constransi sa ramana la dispozitia politiei, aceasta a solicitat agentilor sa ii prezinte documente prin care erau autorizati sa ii retina. Niciun element aflat la dosar nu indica daca aceste proteste au primit vreun raspuns.
40. Celui de-al treilea reclamant i s-a interzis sa paraseasca inspectoratul inainte de audierea tuturor martorilor prezenti.

2. Interogatoriul lui V.S. (fratele primului reclamant)

41. Interogatoriul lui V.S. a inceput catre ora 2 dimineata. Acesta a fost intrerupt de mai multe ori, in timpul expunerii sale privind desfasurarea faptelor, de catre procurorul militar, care l-a intrebat de fiecare data daca era sigur ca el si fratele sau - primul reclamant - nu detineau cutite la momentul faptelor. V.S. a raspuns negativ de fiecare data.
    
    
    ^[415]
    
    

3. Interogatoriul lui A.S. (unchiul primului reclamant)

43. Interogatoriul lui A.S. a inceput catre ora 3 dimineata. Procurorul militar l-a informat ca nepotul sau, primul reclamant, lovise cu cutitul un politist care ripostase si ii cauzase o rana superficiala la scalp.
44. A.S. i-a raspuns ca aflase la spital ca nepotul sau fusese impuscat de un politist.
45. Procurorul s-a abtinut sa noteze declaratia lui A.S. si l-a informat ca urma sa fie audiat apoi de parchetul militar.
46. Ulterior, A.S. s-a prezentat de bunavoie la parchet, pentru a depune marturie. Procurorul militar a refuzat sa il audieze.

4. Interogatoriul celei de-a doua reclamante

47. Interogatoriul celei de-a doua reclamante a inceput catre ora 4 dimineata.
48. Aceasta a fost intrerupta de mai multe ori, in timpul expunerii sale privind desfasurarea faptelor, de catre procurorul militar, care a intrebat-o de fiecare data daca era sigura ca primul reclamant nu era inarmat cu un cutit la momentul faptelor. Aceasta a raspuns de fiecare data negativ.
49. Aceasta a protestat atunci cand procurorul a afirmat ca primul reclamant il ranise pe unul din politisti la abdomen cu un cutit, indicand faptul ca ea il imobilizase pe politistul in cauza si ca nu remarcase nicio rana. Aceasta a semnalat faptul ca, in cazul in care politistul ar fi fost ranit, sangele acestuia i-ar fi patat bluza alba pe care o purta si pe care a aratat-o procurorului.
50. Procurorul militar a amenintat-o, spunandu-i ca putea sa aiba probleme daca depunea marturie impotriva politiei.
51. Acesta i-a solicitat sa semneze depozitia pe care o scrisese. Desi nu a putut sa o citeasca din cauza problemelor sale de vedere si a oboselii, aceasta a semnat.
52. La incheierea interogatoriului, care a luat sfarsit catre ora 5, li s-a permis tuturor martorilor sa mearga acasa.

b) Expunerea Guvernului despre desfasurarea interogatoriului

53. Guvernul sustine ca agentii statului nu au exercitat nicio presiune asupra reclamantilor si ca acestora din urma li s-a oferit posibilitatea de a-si citi declaratiile inainte de a le semna. De asemenea, acesta precizeaza ca depozitia celei de-a doua reclamante a fost redactata de fiica acesteia, deoarece reclamanta nu stia sa scrie. In aceasta privinta, Guvernul face trimitere la depozitia persoanei in cauza din data de 20 mai 2000, in care apare mentiunea „scrisa de fiica mea”.

2. Continuarea anchetei

54. La 19 si 21 mai 2000, cei trei agenti de politie in cauza au intocmit rapoarte cu privire la faptele in litigiu. Aceste rapoarte au fost depuse la dosarul anchetei. Reiese din acesta ca L.N.D. trasese cu arma dupa ce primul reclamant l-a lovit cu cutitul.
55. Potrivit informatiilor oferite de a doua reclamata si nedezmintite de Guvern, o reconstituire a faptelor a avut loc la 48 de ore de la incident, in prezenta acesteia si a procurorului militar.
56. La 23 mai 2000, procurorul militar insarcinat cu instrumentarea cazului a intocmit un proces-verbal in care a semnalat ca medicul M. indicase faptul ca primul reclamant era constient, insa nu putea sa vorbeasca.
57. La 24 mai 2000, S.C. a depus marturie in fata procurorului militar. Acesta a precizat ca primul reclamant si fratele acestuia, V.S., care erau inarmati cu cutite, il urmareau in apropierea Spitalului Caritas in seara de 19 mai 2000 cand o persoana care a coborat dintr-un vehicul l-a oprit si i-a solicitat sa prezinte o carte de identitate. In acelasi moment, a vazut ca urmaritorii sai fusesera opriti de alte doua persoane care se prezentasera ca fiind politisti. Primul reclamant si fratele acestuia au refuzat sa se opreasca. Primul reclamant ar fi lovit cu cutitul pe una dintre persoane, care ar fi ripostat cu foc fara avertisment. Camasa autorului impuscaturii ar fi fost patata cu sange. Unul dintre politisti a depus cutite in masina. S.C. a fost condus la urgente in vehiculul in cauza, insa ar fi fugit de teama sa nu fie agresat de fratele primului reclamant.
58. La 25 mai 2000, parchetul a solicitat Baroului Bucuresti sa numeasca un avocat din oficiu pentru apararea primului reclamant. Niciun element aflat la dosar nu indica desemnarea vreunui avocat.
59. La 26 mai 2000, parchetul a dispus efectuarea unei expertize balistice cu privire la arma lui L.N.D. La 29 mai 2000, Directia Generala de Politie i-a transmis un raport din care reiesea ca arma fusese utilizata recent, dar ca, in lipsa unei fotografii privind orificiile de intrare si de iesire a glontului si a fisei de ingrijiri, distanta, directia si unghiul impuscaturii nu putusera sa fie stabilite.
60. La 20 iunie 2000, parchetul militar a dispus efectuarea unei expertize medico-legale a ranilor lui L.N.D. si o expertiza tehnico-stiintifica a traiectoriei obiectului care le cauzase.
61. La 15 septembrie 2000, Institutul National de Medicina Legala din Bucuresti („INML”) a intocmit un raport de expertiza medico-legala in care se constata ca politistul avea doua rani la abdomen, care fusesera cauzate de un obiect ascutit (probabil o sabie, un cutit etc.) si care puteau fi din data de 19 mai 2000, dar care nu pusesera in pericol viata persoanei in cauza. In raport se preciza ca nu putea fi trasa nicio concluzie cu privire la o eventuala automutilare.
    
    
    <sup>[416]
    
    
    
    
    
    
    
    [417]
    
    
    
    
    
    
    
    [418]
    
    
    
    
    
    
    
    [419]
    
    
    
    
    
    
    
    [420]
    
    
    
    
    
    
    
    [421]</sup>
    
    

63. La 26 septembrie 2000, parchetul a dispus efectuarea unei expertize cu privire la starea de sanatate a primului reclamant.
64. La 24 octombrie 2000, N.S., tatal primului reclamant, a adresat parchetului o scrisoare in care reitera cererea sa de deschidere a unei anchete pentru ca politistii vinovati de tratamentele aplicate fiului sau sa fie sanctionati si solicita reparatie atat pentru prejudiciul moral, cat si material suferit de acesta.
65. In decembrie 2000, parchetul a adresat tatalui persoanei in cauza o convocare pentru 14 decembrie 2000. Intrucat notificarea fusese trimisa la fosta sa adresa, nu a luat niciodata cunostinta de aceasta. Din dosarul de ancheta reiese ca respectiva convocare nu a fost reexpediata.
66. La 14 decembrie 2000, L.C., paznicul spitalului Caritas, in apropierea caruia au avut loc faptele in litigiu, a facut o depozitie in fata parchetului. Dupa ce a auzit un foc de arma, catre ora 19, acesta ar fi iesit in strada si ar fi observat o disputa intre mai multi indivizi. Acesta ar fi auzit anumite persoane afirmand ca autorul focului de arma era un politist. O alta ar fi declarat ca politistul trasese dupa ce a fost ranit.
67. La 28 februarie 2001, INML a adresat parchetului raportul expertizei medico-legale cu privire la primul reclamant (supra, pct. 63), redactat de doctorul A.P. Din acesta reiesea ca, la internarea sa la serviciul de urgente al Spitalului Floreasca, primul reclamant prezenta o plaga temporala stanga provocata de glont, ca aceasta plaga avea un diametru de trei centimetri si ca era inconjurata de o zona necrotica, ca din aceasta curgeau sange si tesut cerebral si ca era vorba de orificiul de intrare a glontului. De asemenea, se indica faptul ca persoana in cauza prezenta o plaga cu un diametru de doi centimetri in partea stanga a fruntii, prin care curgeau sange si tesut cerebral, si ca era vorba de orificiul de iesire a glontului. Potrivit acestui raport, faptul ca orificiul de iesire era mai mic decat orificiul de intrare se putea explica prin distanta mica de la care s-a tras cu arma de foc, situatie in care gazul explozibil contribuie la formarea orificiului de intrare. Totusi, raportul continea urmatoarea concluzie:

„Nu este posibil sa se ajunga la concluzii certe cu privire la pozitia victimei in timpul impuscaturii deoarece persoanele [implicate in drama] erau in miscare la momentul respectiv. S-a stabilit ca glontul urmase o traiectorie de sus in jos si de la stanga spre dreapta. Leziunile traumatice suferite de Soare Mugurel vor genera o infirmitate fizica si psihica permanenta; viata acestuia a fost pusa in pericol.”

68. La 2 martie 2001, procurorul insarcinat cu respectiva cauza a intocmit un raport in care indica faptul ca vizionase o caseta care i-a fost pusa la dispozitie de un post de televiziune privat, pe care erau inregistrate declaratiile facute de anumite persoane in ceea ce priveste evenimentele survenite la 19 mai 2000. Din acestea reiesea ca L.N.D. se prezentase primului reclamant, insa trasese fara somatie.
    
    
    <sup>[422]
    
    
    
    
    
    
    
    [423]</sup>
    
    

70. La 24 iulie 2001, parchetul a dispus incetarea urmaririi penale in cazul anchetei declansate impotriva lui L.N.D. pentru tentativa de omucidere, apreciind ca acesta din urma actionase in legitima aparare. De asemenea, acesta a dispus incetarea urmaririi penale in cazul anchetei declansate impotriva primului reclamant si a fratelui acestuia, in lipsa depunerii unei plangeri de catre victima, conditie impusa de legislatia penala pentru anchetarea acestei infractiuni.
71. In aceeasi zi, dispozitivul deciziei a fost comunicat Parchetului Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie, primului reclamant si reprezentantului acestuia, APADOR- CH. Nici reclamantul, nici APADOR-CH nu au fost informati cu privire la motivarea acestei decizii.
72. La 14 septembrie 2001, Parchetul Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie a infirmat decizia de incetare a urmaririi penale si a trimis cauza in fata Parchetului de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti in vederea continuarii anchetei, dupa ce a constatat ca martorii fusesera audiati nu de procurorul militar, ci de politisti. Acesta a dispus redeschiderea anchetei, solicitand ca aceasta sa fie finalizata inainte de 15 octombrie 2001.
73. La 10 octombrie 2001, primul reclamant a contestat decizia din 24 iulie 2001 si a solicitat comunicarea unei copii integrale a acesteia. Acesta a reafirmat ca nu era inarmat cu un cutit in timpul evenimentelor survenite la 19 mai 2000. La 12 octombrie 2001, APADOR-CH a introdus recurs impotriva aceleiasi decizii si a solicitat o copie a acesteia.
74. La 6 decembrie 2001, cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant au depus din nou marturie in fata parchetului, indicand faptul ca isi mentineau declaratiile pe care le facusera la 19 mai 2000. A doua reclamanta a precizat ca nici ea, nici al treilea reclamant nu dorisera sa depuna marturie in absenta membrilor familiei primului reclamant, deoarece se temeau. Aceasta a explicat ca era membra a unui grup de romi -
    „argintarii
    ’ - diferit de cel al primului reclamant, care facea parte dintre
    „spoitori’.
75. La 10 decembrie 2001, prim-procurorul Parchetului Militar Teritorial Bucuresti a anulat decizia de incetare a urmaririi penale din 24 iulie 2001. Acesta a dispus redeschiderea anchetei si a precizat masurile care trebuiau adoptate. In aceasta privinta, a prescris sesizarea comisiei de control a INML pentru un aviz cu privire la expertizele medico-legale realizate in cadrul procedurii, o noua audiere a martorilor si a politistilor in cauza, audierea altor martori, investigarea provenientei cutitului descoperit in masina politistilor si administrarea oricaror mijloace de proba utile pentru constatarea faptelor.
76. In aceeasi zi, parchetul a sesizat comisia de control a INML pentru a obtine avizul necesar. Cu toate acestea, nu a platit taxele eligibile decat la 28 februarie 2002.
    
    
    ^[424]
    
    

La 27 martie 2002, parchetul militar i-a raspuns ca era imposibil sa ii transmita o copie a dosarului, pe motiv ca ancheta penala era in curs. In schimb, acesta a informat-o ca putea sa consulte dosarul la fata locului.

78. La 15 mai 2002, comisia de control a INML a comunicat parchetului avizul sau privind raportul de expertiza medico-legala, intocmit la 28 februarie 2001 de doctorul A.P. In avizul sau, comisia a rectificat concluziile acestui raport, in care se strecurase o greseala de dactilografiere, precizand ca glontul de la originea ranii cauzate primului reclamant urmase o traiectorie de jos in sus, astfel cum indicau explicatiile continute in raport.
79. La 13 iunie 2003, in urma unei reforme legislative a statutului politistilor, cauza a fost trimisa in fata unui parchet civil, si anume Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti.
80. La 17 iulie 2003, L.N.D. a facut o noua depozitie in care isi mentinea declaratiile anterioare.
81. La 23 iulie 2003, Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti a dispus incetarea urmaririi penale in cazul anchetei declansate impotriva lui L.N.D. pentru tentativa de omucidere, apreciind ca acesta din urma actionase in legitima aparare. Aceasta decizie s-a intemeiat pe urmatoarele fapte, mentionate in raport:

„In timp ce se aflau in masina, care se deplasa cu viteza redusa, cei trei politisti au observat un tanar (S.C.) care alerga strigand dupa ajutor, urmarit de alte doua persoane inarmate cu cutite (Mugurel Soare si V.S.). Agentii au coborat din masina. N.B. si M.C. au pornit in urmarirea lui S.C., in timp ce D.L. incerca sa ii opreasca pe Mugurel Soare si pe V.S., care erau inarmati cu cutite, strigand „Stai! Politia!” si prezentandu-le legitimatia de politist. Mugurel Soare si V.S. au refuzat sa se opreasca, iar primul l-a lovit pe L.N.D. cu cutitul in abdomen. L.N.D a ripostat scotand arma pentru a efectua un foc de avertisment, insa si-a pierdut echilibrul, motiv pentru care glontul a urmat o traiectorie ascendenta si l-a atins pe M.S. la cap in momentul in care acesta din urma incerca din nou sa il injunghie pe L.N.D. Ranit, Mugurel Soare a cazut la pamant. Intre timp, V.S. fusese imobilizat de M.C. Doi agenti au recuperat cutitele cazute, le-au depus in masina politiei si l-au condus pe Mugurel Soare la spital [...]”

De asemenea, parchetul a pronuntat o decizie de incetare a urmaririi penale in cazul anchetei declansate impotriva primului reclamant si a fratelui acestuia pentru ultraj. Parchetul a retinut ca acestia din urma nu cunosteau faptul ca persoanele care ii urmareau erau politisti, avand in vedere ca erau imbracate in civil, iar masina din care au coborat nu avea semne distinctive. In ceea ce priveste lovirea si alte violente, parchetul a luat act de faptul ca victima nu depusese plangere, conditie impusa de legislatia penala pentru cercetarea acestei infractiuni.

100. Plangerea penala depusa de cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant

82. La sfarsitul lunii iunie 2000, cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant au luat contact cu o organizatie neguvernamentala locala, „Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania - Comitetul Helsinki” („APADOR-CH”), solicitandu-i acesteia sa depuna plangere, in numele lor, impotriva politiei pentru a denunta relele tratamente suferite de ei in noaptea de 19 spre 20 mai 2000, ceea ce nu indrazneau sa faca ei insisi.
83. La 4 iulie 2000, APADOR-CH a intocmit un raport, intitulat „Raport privind cauza Mugurel Soare din Bucuresti”, si a solicitat in fata Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie deschiderea unei anchete referitoare la privarea de libertate si la tratamentele inumane si degradante suferite de ultimii doi reclamanti, si anume faptul de a fi retinuti la sediul politiei fara apa si intr-o tensiune insuportabila ca urmare a amenintarilor din partea autoritatilor. De asemenea, a solicitat deschiderea unei anchete cu privire la faptele a caror victima fusese primul. Parchetul a adresat raportul in cauza Parchetului de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti pentru examinare.
84. In aceeasi zi, APADOR-CH a adresat o cerere identica Directiei Generale de Politie.
85. La 10 iulie 2000, aceasta din urma i-a raspuns ca cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant se deplasasera si ramasesera de bunavoie la inspectoratul de politie in noaptea de 19 spre 20 mai 2000 si ca doar Parchetul de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti era competent in ancheta penala referitoare la primul reclamant, precizand ca ii transmisese deja acestuia raportul intocmit de organizatie.
86. La 15 mai 2001, APADOR-CH a adresat Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie o cerere de informare cu privire la derularea anchetei. Parchetul nu a raspuns la aceasta.
87. La 12 octombrie 2001, APADOR-CH a adresat o cerere identica Parchetului Militar de pe langa Tribunalul Militar Bucuresti, insa nici acesta nu a raspuns.
88. Prin comunicarea din 21 iulie 2005 adresata agentului guvernamental de la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie - noua denumire a Curtii Supreme de Justitie - a precizat ca nu daduse curs plangerii depuse de cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant.

4. Expunerea evenimentelor in presa

89. La 22 mai 2000, un articol intitulat „un tigan autor al unei agresiuni impotriva unei patrule in misiune a fost atins la cap de focul de arma al unui politist” a aparut in ziarul
    Libertatea.
    Acesta incepea astfel: „o noua infruntare armata intre politie si tigani a avut loc vineri”. Acesta se termina cu o trimitere la o „alta infruntare, mai putin grava, intre politisti si tigani”, care avusese loc tot in Bucuresti.

Articolul preciza ca primul reclamant si fratele acestuia agitau in aer cutite in mod amenintator la momentul arestarii lor. Se continua astfel:

„Deloc intimidati de reprezentantii ordinii, care afirma ca si-au precizat imediat identitatea [...], tiganii au abandonat urmarirea si i-au provocat pe politisti. Potrivit celor trei subofiteri, [L.N.]D. nu a utilizat arma decat dupa ce a fost ranit de Mugurel Soare. Prin urmare, agresiunea cu arma, savarsita de tigan, care l-ar fi ranit la abdomen, este cea care l-a determinat pe politist sa traga [...]. La randul lor, tiganii se declara victime ale unui abuz al politiei.”

In continuare, articolul prezenta argumentul familiei primului reclamant. Acesta din urma era desemnat cand cu numele, cand cu termenul „tigan”.

90. La 10 octombrie 2001, postul national
    Televiziunea Romana
    a difuzat o ancheta cu privire la tratamentele suferite de primul reclamant, realizata de un jurnalist care ii interogase pe cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant, precum si pe politistii implicati in fapte.

5. 
   Avizul emis la 4 noiembrie 2005 de directorul INML
   

91. La 4 noiembrie 2005, ca raspuns la o cerere a agentului Guvernului Romaniei la Curte, profesorul Dan Dermengiu, director al INML, a emis un aviz cu privire la rapoartele medicale depuse la dosarul anchetei penale. Avizul in cauza este redactat dupa cum urmeaza:

„Descrierea traiectoriei glontului ca fiind «de jos in sus» nu este corecta decat daca este comparata cu axele si planurile corpului uman si segmentelor acestuia.

De exemplu, daca persoana se afla in pozitia anatomica standard, si anume pozitia ortostatica (in picioare), in momentul impuscaturii, traiectoria glontului va fi «de jos in sus»; daca persoana este culcata cu fata pe sol, traiectoria glontului va fi «de sus in jos».

In ceea ce priveste orificiul de intrare, singura concluzie logica si stiintifica la care se poate ajunge din descrierea leziunilor cranio-cerebrale facuta la momentul interventiei neurochirurgicale si confirmata de observatiile radiologice si tomografice este ca se afla in zona temporala stanga. Aceasta concluzie se sprijina:

- pe elementele descrise in cursul interventiei neurochirurgicale:

• mentiunea «zona necrotica in jur» (probabil o zona de distrugere tisulara cauzata de actiunea gazelor calde, a flacarii si a fumului produse prin combustia exploziva a pulberii).
• «temporal-stanga: multiple eschile osoase care au rupt dura mater si au penetrat in tesutul cerebral».
• pe elementele mentionate in buletinul de interpretare CT cranio-cerebral (examen tomografic nr. 4174 din 19 mai 2000 efectuat la serviciul de urgente al spitalului Floreasca):
• «in substanta cerebrala a zonei temporale stangi, in care se afla orificiul de intrare a proiectilului, identificam zone hemoragice si multiple fragmente osoase».

In asemenea cazuri, localizarea fragmentelor osoase furnizeaza informatii utile. Lovind osul, proiectilul produce fragmente osoase care sunt propulsate in directia sa de deplasare: la orificiul de intrare in craniu, fragmentele osoase sunt proiectate spre interiorul craniului (se regasesc in substanta cerebrala), in timp ce, la iesire, acestea sunt proiectate spre exteriorul craniului.

In concluzie, elementele mentionate in documentele medicale sustin interpretarea conform careia proiectilul a lovit craniul victimei in zona temporala stanga si a iesit prin zona parietala anterioara stanga (in apropiere de sutura coronala si la aproximativ 1 cm de linia mediana).”

2. Dreptul si practica interne relevante

1. Legea nr. 26 din 12 mai 1994privind organizarea si functionarea Politiei Romane

92. Articolele relevante din legea respectiva sunt redactate dupa cum urmeaza:
    Art. 19

„In caz de absoluta necesitate si cand folosirea altor mijloace de impiedicare sau constrangere nu este posibila, politistul poate folosi forta armelor albe sau a armelor de foc, in conditiile strict prevazute de lege pentru:

a) apararea sa si a altor persoane impotriva atacurilor care le pun in pericol viata si sanatatea, precum si pentru eliberarea ostaticilor; [...]

4. retinerea infractorilor prinsi in flagrant care incearca sa fuga si nu se supun somatiei de a ramane la locul faptei;
5. retinerea infractorului care a ripostat cu arme albe sau de foc [...]”

Art. 21

„In cazurile prevazute la art. 19 si 20 se va face uz de arma numai dupa ce s-a facut somatia legala. Somatia se face prin cuvantul: «Stai!». In caz de nesupunere, se someaza din nou prin cuvintele: «Stai ca trag!» Daca cel (cei) in cauza nu se supune nici de aceasta data, se someaza prin tragerea focului de arma in sus, in plan vertical. In cazul in care, dupa executarea somatiei legale, potrivit prevederilor din prezentul articol, persoana (persoanele) in cauza nu se supune, se poate face uz de arma impotriva acesteia. Uzul de arma se va face in asa fel incat sa duca la imobilizarea celor impotriva carora se foloseste arma, pentru a se evita cauzarea mortii acestora.

Uzul de arma se poate face fara somatie in cazul atacului prin surprindere exercitat asupra politistului sau asupra altei persoane, precum si pentru retinerea infractorilor care riposteaza cu arme albe sau de foc, daca lipseste timpul necesar pentru somatie.”

Art. 23

„Fiecare situatie in care s-a facut uz de arma se raporteaza de urgenta ierarhic. Daca in urma uzului de arma s-a produs moartea sau vatamarea unei persoane, fapta se comunica de indata procurorului competent.”

Art. 25

„Politistul este obligat sa intervina si in afara orelor de program, a atributiilor sale de serviciu si a competentei teritoriale a unitatii din care face parte, cand ia cunostinta de existenta unei infractiuni flagrante, precum si pentru conservarea probelor in cazul altor infractiuni a caror cercetare va fi efectuata de organele competente.”

Art. 27

„Politistului ii este interzis sa provoace unei persoane suferinte fizice ori psihice, cu scopul de a obtine, de la aceasta persoana, sau de la o terta persoana, informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis ori este banuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori asupra unei terte persoane.

De asemenea, politistului ii este interzis sa comita acte de tortura, in orice imprejurare, oricare ar fi ea, fie ca este vorba de stare de razboi sau de amenintari cu razboiul, de instabilitate politica interna sau de orice alta stare de exceptie.

Politistul nu poate invoca ordinul superiorului sau al altei autoritati publice, pentru a justifica incalcarea legii, in vreuna din situatiile prevazute in alin. 1 si 2.”

Art. 28

„Politistul raspunde pentru faptele sale savarsite prin indeplinirea abuziva a atributiilor de serviciu sau neindeplinirea lor si poate fi tras la raspundere in conditiile prevazute de lege.”

Art. 29

„Personalul politiei este obligat sa vegheze ca sanatatea si integritatea corporala a persoanelor a caror paza o exercita sa fie pe deplin ocrotite si, in special, sa ia imediat masuri ca ingrijirile medicale sa le fie acordate de fiecare data cand acestea se impun.”

2. Legea nr. 17 din 11 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc si al munitiilor

93. Articolele relevante din legea respectiva sunt redactate dupa cum urmeaza:
    Art. 9

„Se excepteaza de la dispozitiile prezentei legi, in afara celor referitoare la uzul de arma, organele, unitatile, formatiunile si institutiile militare [...].”

Art. 47

„Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de arma, pentru indeplinirea atributiilor de serviciu sau a misiunilor militare, in urmatoarele situatii: [...]

4. pentru imobilizarea infractorilor care, dupa savarsirea unor infractiuni, incearca sa fuga; [...]

6. pentru imobilizarea sau retinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii temeinice ca au savarsit o infractiune si care riposteaza ori incearca sa riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot pune in pericol viata ori integritatea corporala a persoanei [...].”

Art. 48

„Persoanele autorizate sa detina, sa poarte si sa foloseasca arme pentru paza sau autoaparare pot face uz de arma, in legitima aparare sau in stare de necesitate, potrivit legii.”

Art. 49

„In cazurile prevazute la art. 47 lit. c), d), g), h) si i), se va face uz de arma numai dupa ce s-a facut somatia legala.

Somatia se face prin cuvantul «Stai!». In caz de nesupunere, se someaza din nou prin cuvintele: «Stai ca trag!». Daca cel in cauza nu se supune nici de aceasta data, se someaza prin tragerea focului de arma in sus, in plan vertical.”

Art. 72

„Incalcarea dispozitiilor prezentei legi atrage, dupa caz, raspunderea civila, materiala, disciplinara, contraventionala sau penala.”

3. Practica in materie de uz de arme de foc

94. Art. 9 alin. (2) din Codul de etica si deontologie al politistului din 25 august 2005 enunta ca actiunile in forta desfasurate de politie trebuie subordonate principiilor necesitatii, gradualitatii si proportionalitatii.
95. Potrivit statisticilor prezentate de catre reclamant si comunicate la 24 ianuarie 2006 de Ministerul Administratiei si Internelor, in conformitate cu Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public, 115 cazuri de utilizare a armelor de foc de catre politisti, in exercitarea functiilor lor, au fost inregistrate in Romania in cursul anului 2005, iar o persoana a decedat. De asemenea, reiese din acestea ca anchetele disciplinare desfasurate in cadrul politiei, in aceeasi perioada, cu privire la aceste incidente nu au condus la nicio sanctiune aplicata politistilor care au folosit armele de foc.

4. Dispozitiile privind prezentarea martorilor

96. Articolul relevant din Codul de procedura penala este redactat dupa cum urmeaza:

Art. 83

Obligatia de prezentare [a martorilor]

„Persoana chemata ca martor este obligata sa se infatiseze la locul, ziua si ora aratate in citatie si are datoria sa declare tot ce stie cu privire la faptele cauzei.”

5. Dispozitiile privind sesizarea organelor de urmarire penala

97. Articolul relevant din Codul de procedura penala este redactat dupa cum urmeaza:

Art. 221 alin. (1)

Sesizarea organelor de urmarire penala

„Organul de urmarire penala este sesizat prin plangere sau denunt, ori se sesizeaza din oficiu cand afla pe orice alta cale ca s-a savarsit o infractiune.”

6. Dispozitii privind relele tratamente

98. Dispozitiile Codului penal, care interzic relele tratamente, astfel cum erau in vigoare la momentul faptelor, sunt descrise in hotararea
    Pantea impotriva Romaniei,
    [nr. 33343/96, pct. 154-156, CEDO 2003-VI (extrase)] si in decizia
    Olteanu impotriva Romaniei
    [(dec.), nr. 71090/01, 26 ianuarie 2006].

7. Dispozitii privind statutul procurorilor militari si al politistilor

99. Dispozitiile legislative privind statutul procurorilor militari si al politistilor sunt descrise in cauza
    Bursuc impotriva Romaniei,
    (nr. 42066/98, pct. 68-70, 12 octombrie 2004).

3. Dreptul si practica internationale relevante

100. Articolul 6 primul paragraf din Conventia internationala cu privire la drepturile civile si politice prevede:

„Dreptul la viata este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitrar.”

101. In aceasta privinta, Comitetul ONU al drepturilor omului a emis urmatoarele observatii [observatia generala nr. 6, articolul 6, a saisprezecea sesiunea (1982), pct. 3]:

„Protectia impotriva privarii de viata in mod arbitrar, care este impusa in mod explicit in a treia fraza a articolului 6 primul paragraf este de o importanta capitala. Comitetul considera ca statele parti trebuie sa ia masuri, nu doar pentru a preveni si a reprima actele criminale care conduc la privarea de viata, ci si pentru a evita ca propriile forte de securitate sa ucida persoane in mod arbitrar. Privarea de viata de catre autoritati este o chestiune extrem de grava. Prin urmare, legislatia trebuie sa reglementeze si sa limiteze in mod strict cazurile in care o persoana poate fi privata de viata de catre aceste autoritati.”

102. Al optulea congres al Organizatiei Natiunilor Unite privind prevenirea criminalitatii si tratamentele aplicate delincventilor a adoptat, la 7 septembrie 1990, Principiile de baza pentru recurgerea la forta si utilizarea armelor de foc de catre responsabilii privind aplicarea legii („Principii ale Organizatiei Natiunilor Unite pentru recurgerea la forta”). Alineatul (9) din aceste principii prevede:

„Responsabilii privind aplicarea legii nu trebuie sa recurga la arme de foc impotriva persoanelor, decat in caz de legitima aparare sau pentru a apara terti impotriva unei amenintari iminente cu moartea sau ranire grava, ori pentru a preveni o infractiune deosebit de grava care pune in mare pericol vieti omenesti, ori pentru a recurge la arestarea unei persoane care prezinta un asemenea risc si care se opune autoritatii acestora, sau pentru a o impiedica sa fuga, si doar atunci cand masuri mai putin extreme sunt insuficiente pentru atingerea acestor obiective. Indiferent de situatie, acestia nu vor recurge in mod intentionat la uzul letal al armelor de foc decat daca acest lucru este inevitabil pentru a proteja vieti omenesti.”

Alineatul (5) prevede, in special, ca actiunea responsabililor privind aplicarea legii „va fi proportionala cu gravitatea infractiunii si cu obiectivul legitim care trebuie indeplinit”. Potrivit alineatului (7), „guvernele vor proceda astfel incat uzul arbitrar sau abuziv al armelor de foc de catre responsabilii privind aplicarea legii sa fie pedepsit ca infractiune penala, in temeiul legislatiei nationale.” Alineatul (11) litera (b) prevede ca o reglementare nationala privind uzul armelor de foc trebuie „sa se asigure ca armele de foc nu sunt utilizate decat in circumstante adecvate si astfel incat sa minimizeze riscul unor prejudicii inutile”, in timp ce alineatul 11 litera (e) impune ca „trebuie facute somatii, dupa caz, in cazul utilizarii armelor de foc.”

Celelalte dispozitii relevante in speta sunt urmatoarele:

Alin. (10)

„[...] responsabilii privind aplicarea legii trebuie sa isi declare identitatea ca atare si sa avertizeze in mod clar cu privire la intentia lor de a utiliza arme de foc, lasand timp suficient pentru ca avertismentul sa poata fi urmat de efecte, cu conditia ca o asemenea modalitate de a proceda sa nu compromita in mod necorespunzator securitatea responsabililor privind aplicarea legii, sa nu prezinte un pericol cu moartea sau de accidentare grava pentru alte persoane sau sa nu fie in mod vadit inadecvata sau inutila avand in vedere circumstantele incidentului.”

Alin. (18)

„Autoritatile publice si autoritatile politienesti trebuie sa se asigure ca toti responsabilii privind aplicarea legii sunt selectati prin proceduri adecvate, ca acestia prezinta calitatile morale si aptitudinile psihologice si fizice necesare pentru buna exercitare a functiilor lor si ca beneficiaza de o formare profesionala permanenta si completa. Este necesar sa se verifice in mod periodic daca acestia sunt in continuare apti sa indeplineasca functiile respective.”

Alin. (19)

„Autoritatile publice si autoritatile politienesti trebuie sa se asigure ca toti responsabilii privind aplicarea legii beneficiaza de formare si sunt supusi unor teste potrivit unor norme de aptitudini adecvate privind ocuparea fortei de munca. Responsabilii privind aplicarea legii care au obligatia de a purta arme de foc nu trebuie sa fie autorizati sa le poarte decat dupa ce au beneficiat de formare speciala privind utilizarea lor.”

Alin. (22)

„[...] autoritatile publice si autoritatile politienesti trebuie sa se asigure ca o procedura de ancheta efectiva poate sa fie demarata si ca, in administratie sau la parchet, autoritati independente sunt in masura sa isi exercite competenta in conditii corespunzatoare. In caz de deces sau de ranire grava, ori alta consecinta grava, un raport detaliat va fi trimis de indata autoritatilor competente responsabile de ancheta administrativa sau de informarea judiciara.”

Alin. (23)

„Persoanele impotriva carora se face uz de forta sau de arme de foc sau reprezentantii autorizati ai acestora au acces la o procedura independenta, in special la o procedura judiciara. In caz de deces al acestor persoane, prezenta dispozitie se aplica urmasilor acestora.”

103. Art. 3 din Codul de conduita pentru responsabilii privind aplicarea legii - adoptat la 17 decembrie 1979 de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite - si comentariul cu privire la acesta sunt redactate astfel:

Art. 3

„Responsabilii privind aplicarea legii pot recurge la forta doar atunci cand acest lucru este strict necesar si in masura necesara pentru indeplinirea propriilor functii.

Comentariu:

a) Aceasta dispozitie subliniaza ca responsabilii privind aplicarea legii nu trebuie decat exceptional sa recurga la forta; desi aceasta dispozitie implica faptul ca responsabilii privind aplicarea legii pot fi autorizati sa recurga la forta, in masura in care acest lucru este considerat in mod rezonabil ca fiind necesar avand in vedere circumstantele, pentru a impiedica o crima sau pentru a aresta sau a ajuta in mod legal la arestarea unor infractori sau suspecti, nu se poate recurge la forta dincolo de aceasta limita.

2. Dreptul national restrange in general recurgerea la forta de catre responsabilii privind aplicarea legii, in conformitate cu un principiu de proportionalitate.

Se intelege ca interpretarea prezentei dispozitii trebuie sa tina seama de aceste principii nationale de proportionalitate. Prezenta dispozitie nu trebuie in niciun caz sa fie interpretata ca autorizand un uz de forta disproportionat in raport cu scopul legitim urmarit.

3. Utilizarea armelor de foc este considerata drept un mijloc extrem. Ar trebui sa se faca tot posibilul pentru a exclude utilizarea armelor de foc, in special impotriva copiilor. In general, nu trebuie sa se recurga la arme de foc decat in cazul in care un presupus infractor opune rezistenta armata sau, in orice alt mod, pune in pericol viata altor persoane si atunci cand mijloace mai putin radicale nu sunt suficiente pentru a imobiliza sau pentru a aresta presupusul infractor. De fiecare data cand a fost utilizata o arma de foc, cazul trebuie semnalat cu promptitudine autoritatilor competente.”

104. Extrasele relevante din documentele internationale referitoare la situatia comunitatii rome in Romania sunt reproduse in cauza
     Cobzaru impotriva Romaniei
     (nr. 48254/99, pct. 44-52, hotarare din 26 iulie 2007).

4. Raportul privind „utilizarea armelor de foc si mentinerea ordinii” intocmit de Amnesty International
   
   
   <sup>[425]
   
   
   
   
   
   
   
   [426]
   
   
   
   
   
   
   
   [427]
   
   
   
   
   
   
   
   [428]</sup>
   
   

In drept

Partea I - cu privire la capetele de cerere invocate de primul reclamant

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 2 din conventie

106. Primul reclamant se plange, din perspectiva art. 2 din conventie, ca politia a utilizat impotriva sa forta excesiva a armei de foc, capabila sa ii puna viata in pericol, si ca autoritatile nationale nu au desfasurat nicio ancheta adecvata si efectiva privind aceasta cauza. Art. 2 din conventie este formulat dupa cum urmeaza:

Art. 2

„1. Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de un tribunal cand infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege.

2. Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:

1. pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;
2. pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal detinute;
3. pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.”

A. Cu privire la aplicabilitatea art. 2 din conventie

107. Curtea subliniaza ca partile sunt de acord ca art. 2 din conventie este aplicabil in speta. Cu toate acestea, trebuie sa isi examineze din oficiu competenta
     ratione materiae
     .
108. in cauzele asemanatoare in privinta carora s-a pronuntat, Curtea a hotarat ca art. 2 din conventie se aplica chiar si atunci cand victima a supravietuit, din moment ce forta utilizata impotriva acesteia a fost potential letala, iar viata acesteia a fost salvata din pura intamplare
     [
     Makaratzis impotriva Greciei
     (MC), nr. 50385/99, pct. 49-55, CEDO 2004-XI].
     
     
     <sup>[429]
     
     
     
     
     
     
     
     [430]
     
     
     
     
     
     
     
     [431]
     
     
     
     
     
     
     
     [432]
     
     
     
     
     
     
     
     [433]
     
     
     
     
     
     
     
     [434]</sup>
     
     

B. Cu privire la fond

1. Cu privire la pretinsa nerespectare de catre autoritati a obligatiei acestora de a proteja dreptul reclamantului la viata

a) Argumentele partilor

i) Argumentele reclamantului

112. Reclamantul considera ca a fost victima unei violente extreme si nejustificate din partea politiei si pretinde ca legitima aparare invocata de politistul care a tras cu arma de foc nu are temei factual.
113. In primul rand, dispozitiile legislative care reglementeaza utilizarea armelor de foc de catre politie, in vigoare la momentul faptelor, sunt foarte vagi si generale. Acestea nu contin nicio precizare cu privire la conditiile in care li se permitea politistilor sa utilizeze arme de foc in activitatea lor zilnica si cu privire la modalitatile de recurgere la armele respective. In plus, Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc si al munitiilor nu include nicio garantie impotriva utilizarii abuzive a armelor de foc. Continutul art. 72 din aceasta lege, potrivit caruia „incalcarea dispozitiilor prezentei legi atrage, dupa caz, raspunderea civila, materiala, disciplinara, contraventionala sau penala”, este, de asemenea, foarte abstract.

In plus, desi ulterior faptelor, Codul de etica si deontologie al politistului, adoptat la 25 august 2005, in temeiul Hotararii Guvernului nr. 991/2005, se limiteaza la enumerarea unor principii - printre care principiile necesitatii si proportionalitatii —, dar nu prevede nicio dispozitie precisa privind conditiile si procedurile referitoare la utilizarea armelor de foc.

In aceste conditii, nu se poate considera ca statul si-a indeplinit obligatia pozitiva de a pune in aplicare un cadru legislativ si administrativ adecvat astfel cum ii impune prima teza a art. 2 § 1 din conventie.

114. In al doilea rand, nici reclamantul, nici fratele acestuia nu ar fi fost inarmati cu cutite sau cu alte arme si nici nu i-ar fi agresat in vreun fel pe politisti. De altfel, niciun cutit nu fost descoperit la locul dramei, iar singurul cutit adus ca dovada s-a aflat in masina politiei. Cutitul respectiv nu a facut obiectul vreunei examinari dactiloscopice in cadrul anchetei si nicio cercetare pentru stabilirea provenientei sale nu a fost desfasurata. Aceasta versiune a faptelor a fost confirmata de martori in cadrul anchetei. De asemenea, faptul ca unul singur din cei trei politisti s-ar fi ocupat de retinerea reclamantului si a fratelui acestuia in timp ce ceilalti doi au pornit in urmarirea lui S.C. ar confirma ca persoanele in cauza nu au fost percepute ca amenintatoare, pentru motivul ca nu detineau nici cutit, nici orice alta arma.
     
     
     <sup>[435]
     
     
     
     
     
     
     
     [436]
     
     
     
     
     
     
     
     [437]
     
     
     
     
     
     
     
     [438]</sup>
     
     
     note a parchetului indicand faptul ca ranile proveneau de la un cutit, INML si-a modificat propriile concluzii inserand cuvantul „cutit” dupa cuvantul „sabie” pentru a oferi exemple de obiecte care ar fi putut cauza ranile respective. In aceste conditii, raportul in cauza este lipsit de obiectivitate. In orice caz, nu exclude ipoteza automutilarii politistului respectiv.

116. In al treilea rand, glontul care l-a ranit pe primul reclamant a urmat o traiectorie ascendenta. Fisa de internare intocmita la 19 mai 2000 a precizat, intr-adevar, ca persoana in cauza prezenta o rana cu un diametru de 2 centimetri aproape de varful craniului si o alta cu un diametru de 3 centimetri situata mai jos, deasupra urechii stangi. Or, din principiile de baza ale medicinei legale reiese ca orificiul de intrare a unui glont este mai mic decat orificiul de iesire. In aceste conditii, ar trebui sa se constate ca glontul urmase, in realitate, o traiectorie descendenta. Concluziile raportului din 28 februarie 2001 au fost asadar exacte inainte sa fie modificate de comisia de control a INML la 15 mai 2002.
117. Raportul din 4 noiembrie 2005 prezentat de Guvern este semnat de D.D., directorul INML numit de ministrul sanatatii, ceea ce Guvernul a vrut sa ascunda Curtii deoarece autorul raportului respectiv l-ar fi semnat in calitate de profesor al Universitatii de Medicina, si nu in calitate de director al INML, in pofida faptului ca acest document continea antetul institutiei respective. Institutia in cauza este coordonata de Consiliul Superior de Medicina Legala - organ alcatuit din reprezentanti ai Ministerului Justitiei, ai Ministerului Administratiei si Internelor, ai Ministerului Public si ai Ministerului Sanatatii - si controlata de Ministerul Sanatatii. Aceste elemente evidentiaza lipsa de independenta a INML in raport cu Guvernul si pune la indoiala obiectivitatea raportului de expertiza intocmit de doctorul D.D.

De asemenea, raportul se intemeiaza pe concluziile examenului tomografic din 19 mai 2000, din care reiese ca orificiul de intrare a proiectilului era cel in apropierea caruia fusesera observate fragmente osoase si care se situa in zona temporala stanga. In schimb, din examenul tomografic realizat la 22 mai 2000 rezulta ca eschilele osoase se aflau in zona vertexului, in apropiere de orificiul situat la varful craniului. Tinand seama de principiul de medicina legala potrivit caruia un proiectil care loveste un os cauzeaza o proiectare de fragmente osoase in directia pe care o urmeaza traiectoria acestuia, orificiul de intrare a glontului ar fi cel situat in zona parietala superioara. Rezulta ca glontul a fost tras de sus in jos.

118. In cele din urma, chiar si in cazul in care glontul ar fi fost tras de jos in sus, aceasta circumstanta nu ar fi suficienta pentru a sustine argumentul legitimei aparari.
     
     
     <sup>[439]
     
     
     
     
     
     
     
     [440]</sup>
     
     

121. Legislatia romana privind utilizarea armelor de foc este conforma cu cerintele dreptului international, in special cu art. 6 § 1 din Conventia internationala cu privire la drepturile civile si politice si cu Principiile Organizatiei Natiunilor Unite pentru recurgerea la forta (supra, pct. 100 si 102).
122. Potrivit anchetei penale, L.N.D. a intervenit pentru a se interpune intr-un conflict intre reclamant si cumnatul acestuia si a fost obligat sa riposteze la atacul reclamantului, care l-a ranit cu un cutit. De asemenea, acesta ar fi efectuat un foc de somatie, insa intr-o pozitie de dezechilibru si de cadere, motiv pentru care glontul a atins capul primului reclamant. Prin urmare, nu a urmarit in niciun caz sa cauzeze moartea in mod intentionat, ci doar sa respinga un atac grav care ii ameninta integritatea fizica.
123. De altfel, toate criteriile legitimei aparari, astfel cum este definita de legislatia romana, au fost indeplinite in speta, intrucat politistul in cauza a raspuns unui atac material, direct, imediat si injust, ripostand in mod necesar si proportional.
124. De asemenea, trebuie respinse argumentele prezentate de reclamant in sprijinul sustinerii potrivit careia nu era inarmat si nu l-a agresat pe politist. Intr-adevar, rapiditatea evenimentelor ar fi impiedicat ca respectivul cutit sa fie retinut in conditii care sa permita un examen dactiloscopic. De altfel, enumerarea, in raportul INML din 21 octombrie 2000, a obiectelor care ar fi putut provoca ranile politistului este o tehnica obisnuita in redactarea rapoartelor tehnice de medicina legala.
125. In ceea ce priveste traiectoria glontului tras de politist, este necesar sa se faca referire la raportul medical intocmit la 4 noiembrie 2005. In raport cu expertizele efectuate in timpul anchetei, raportul in cauza ofera un argument suplimentar in favoarea ipotezei potrivit careia glontul a fost tras de sus in jos, argument intemeiat pe analiza dispunerii fragmentelor osoase. Intr-adevar, un glont care loveste un os provoaca proiectarea unor fragmente osoase in sensul deplasarii glontului. La orificiul de intrare, aceste fragmente au fost propulsate spre interior, in timp ce, la orificiul de iesire, acestea s-ar indrepta spre exterior. Intrucat fragmentele osoase descoperite in regiunea temporala a reclamantului erau infundate in materia cerebrala, ar trebui sa se concluzioneze astfel ca orificiul temporal corespundea orificiului de intrare a proiectilului.

De asemenea, raportul examenului tomografic din 19 mai 2000 a constatat existenta unei zone necrotice in jurul plagii temporale stangi, care nu ar fi putea fi explicata decat prin actiunea gazelor combustibile, a flacarii si a fumului produse de combustia exploziva a pulberii pistolului utilizat de politist.

b) Motivarea Curtii i) Principii generale

126. Art. 2, care garanteaza dreptul la viata si defineste circumstantele in care poate fi justificata cauzarea mortii, se situeaza printre articolele primordiale ale conventiei
     (Velikova impotriva Bulgariei,
     nr. 41488/98, pct. 68, CEDO 2000-VI) si nu face obiectul niciunei derogari (a se vedea art. 15 § 2 din conventie). Impreuna cu art. 3, acesta consacra una din valorile fundamentale ale societatilor democratice care alcatuiesc Consiliul Europei. Circumstantele in care cauzarea mortii poate fi legitima trebuie asadar sa fie interpretate in mod strict
     
     Salman impotriva Turciei
     (MC), nr. 21986/93, pct. 97, CEDO 2000-VII]. Obiectul si scopul conventiei, instrument de protectie a fiintelor umane, impun, de asemenea, ca art. 2 sa fie interpretat si aplicat astfel incat cerintele sale sa fie concrete si efective
     (
     McCann si altii impotriva Regatului Unit
     ,
     hotarare din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 45-46, pct. 146-147).
127. Prima teza a art. 2 § 1 obliga statul nu numai sa nu provoace cu intentie si in mod ilegal moartea unei persoane, ci si, in cadrul ordinii sale juridice interne, sa ia masurile necesare pentru a proteja viata persoanelor aflate sub jurisdictia sa
     (
     Kilis impotriva Turciei
     ,
     nr. 22492/93, pct. 62, CEDO 2000-III). Obligatia statului in aceasta privinta presupune datoria primordiala de a proteja dreptul la viata prin implementarea unui cadru juridic si administrativ capabil sa descurajeze atingerile aduse persoanei si care se bazeaza pe un mecanism de punere in aplicare conceput pentru prevenirea, eliminarea si sanctionarea incalcarilor.
128. Astfel cum arata chiar textul art. 2, recurgerea politistilor la forta letala poate fi justificata in anumite circumstante. Totusi, art. 2 nu confera deplina libertate de actiune in aceasta privinta. Neincadrarea prin norme si permiterea caracterului arbitrar actiunii agentilor statului sunt incompatibile cu respectarea efectiva a drepturilor omului. Acest lucru inseamna ca, pe langa autorizarea conferita de legislatia nationala, operatiunile politiei trebuie sa fie limitate suficient de acest drept, in cadrul unui sistem de garantii adecvate si efective impotriva caracterului arbitrar si a abuzului de forta, si chiar impotriva accidentelor care pot fi evitate
     (
     Makaratzis
     ,
     citata anterior, pct. 58).
129. Avand in vedere consideratiile precedente si importanta pe care o are art. 2 in orice societate democratica, Curtea trebuie sa examineze cu deosebita atentie sustinerile privind incalcarea acestei dispozitii, luand in considerare nu doar actele agentilor statului care au recurs efectiv la forta, ci si toate circumstantele in privinta acestora, in special pregatirea si controlul exercitat asupra acestora
     (
     McCann si altii impotriva Regatului Unit
     ,
     citata anterior, pct. 150). In ceea ce priveste acest ultim punct, Curtea reaminteste ca politistilor nu trebuie sa le lipseasca precizia atunci cand isi exercita functiile, fie in contextul unei operatiuni pregatite, fie in cel al urmaririi spontane a unei persoane percepute ca fiind periculoasa: un cadru juridic si administrativ trebuie sa defineasca conditiile limitate in care responsabilii privind aplicarea legii pot sa recurga la forta si sa utilizeze arme de foc, tinand seama de normele internationale elaborate in domeniu
     (
     Hamiyet Kaplan si altii impotriva Turciei
     ,
     nr. 36749/97, pct. 49, 13 septembrie 2005).
     
     
     ^[441]
     
     
     recurgerea la forta trebuie sa fie strict proportionala cu realizarea scopurilor enumerate la art. 2 § 2 lit. a), b) si c). In conformitate cu acest principiu, cadrul juridic national care reglementeaza operatiunile de arestare trebuie sa conditioneze recurgerea la armele de foc de o apreciere minutioasa a situatiei si, mai ales, de o evaluare a naturii infractiunii savarsite de fugar si a amenintarii pe care o reprezinta
     
     Natchova si altii impotriva Bulgariei
     (MC), nr. 43577/98 si 43579/98, pct. 96, CEDO 2005-VII].

ii) Situatia in speta

131. inainte de a verifica daca recurgerea la forta impotriva reclamantului era justificata din perspectiva art. 2 § 2 din conventie, Curtea va examina mai intai, din perspectiva art. 2 § 1, daca legislatia romana privind utilizarea armelor de foc oferea in domeniu un cadru juridic si administrativ adecvat.

• Cu privire la cadrul juridic si administrativ

132. Curtea observa ca, la momentul faptelor in litigiu, legislatia aplicabila era Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc
     
     
     ^[442]
     
     
     , completata de Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea politiei
     
     
     ^[443]
     
     
     . Aceste legi enumera o intreaga serie de situatii in care politistii puteau utiliza o arma de foc fara sa fie obligati sa raspunda de consecintele acestei utilizari. Este adevarat ca aceasta nu era legitima decat in caz de necesitate absoluta si de imposibilitate de a utiliza alte mijloace de constrangere sau de imobilizare (supra, pct. 92). Totusi, din indicatiile oferite de Guvern reiese ca dreptul roman nu continea nicio alta dispozitie care sa reglementeze utilizarea armelor in cadrul operatiunilor politienesti, cu exceptia obligatiei de somatie, si ca acesta nu includea nicio recomandare privind pregatirea si controlul operatiunilor in cauza (a se vedea,
     mutatis mutandis, Hamiyet Kaplan si altii
     ,
     citata anterior, pct. 54). Reiese ca respectivul cadru juridic descris mai sus nu parea sa fie suficient pentru a oferi nivelul de protectie a dreptului la viata „prin lege”, impus in societatile democratice contemporane in Europa.
133. Aceasta concluzie cu privire la stadiul legislatiei romane este coroborata prin elementele de care dispune Curtea cu privire la incidenta cadrului juridic si administrativ asupra desfasurarii operatiunii politienesti potential letale care s-a soldat prin focul de arma tras asupra reclamantului.
134. Curtea este constienta ca operatiunea in cauza nu era programata (a se vedea,
     a contrario, Rehbock impotriva Sloveniei
     ,
     nr. 29462/95, pct. 71-72, CEDO 2000-XII, si
     Karagiannopoulos
     ,
     citata anterior, pct. 62), ci era vorba de o operatiune neprevazuta, capabila sa genereze consecinte neasteptate la care politistii au trebuit sa reactioneze fara pregatire. Avand in vedere dificultatea misiunii politiei in societatile contemporane, caracterul imprevizibil al comportamentului uman si cel inevitabil al optiunilor operationale in ceea ce priveste prioritatile si resursele, este necesar ca sfera de aplicare a obligatiei pozitive ce revine autoritatilor interne sa fie interpretata astfel incat sa nu le impuna acestora o sarcina insuportabila (a se vedea, mutatis mutandis,
     Mahmut Kaya impotriva Turciei,
     nr. 22535/93, pct. 86, CEDO 2000-III). Totusi, reactiile spontane ale politiei trebuie sa fie compatibile cu instructiunile relevante in materie de interventii politienesti.
135. Prin urmare, admitand ca politistii implicati in cauza nu au avut suficient timp pentru a aprecia toti parametrii si pentru a-si organiza cu atentie interventia, Curtea considera ca situatia se datoreaza in general faptului ca operatiunile politienesti nu beneficiau de structura adecvata pe care ar fi trebuit sa o confere legislatia si practica interne. Absenta unor reguli clare poate explica motivul pentru care un singur politist a incercat sa ii opreasca pe primul reclamant si pe fratele acestuia care, potrivit declaratiilor politistilor, erau inarmati cu cutite, in timp ce ceilalti doi politisti au incercat sa opreasca persoana care alerga strigand dupa ajutor si care nu era, vizibil, inarmata. De asemenea, acest lucru permite sa se inteleaga reactia politistului care ar fi incercat sa efectueze o somatie numai dupa ce a incercat sa il opreasca pe primul reclamant, desi, potrivit politistului respectiv, acesta ar fi fost inarmat cu un cutit. Prin urmare, politistul in cauza a putut sa actioneze cu multa autonomie si sa ia initiative necugetate, cum nu s-ar fi intamplat probabil daca ar fi beneficiat de o formare si de o instructie corespunzatoare (a se vedea,
     mutatis mutandis, Makaratzis
     ,
     citata anterior, pct. 70).
136. In continuare, Curtea subliniaza ca ancheta penala desfasurata in speta nu contine nicio precizare cu privire la compatibilitatea comportamentului lui L.N.D cu o oarecare norma sau practica aplicabila in materie. De altfel, Guvernul nu a facut trimitere la o eventuala procedura disciplinara in cazul agentilor respectivi.
137. Avand in vedere elementele precedente, Curtea considera ca, in ceea ce priveste obligatia pozitiva de a pune in aplicare un cadru legislativ si administrativ adecvat, astfel cum le impunea prima fraza a art. 2 § 1, autoritatile romane nu facusera, la momentul respectiv, tot ce se putea astepta de la ele in mod rezonabil pentru a oferi cetatenilor nivelul de protectie necesar, in special in cazurile, precum cel in speta, privind recurgerea la o forta potential letala, precum si pentru a contracara riscurile reale si imediate pentru viata pe care le pot genera, chiar si in mod exceptional, operatiunile politienesti.

• Cu privire la raspunderea agentilor statului, necesitatea si proportionalitatea fortei utilizate in speta

138. Curtea observa, mai intai, ca se confrunta cu versiuni divergente ale faptelor si ca acestea sunt strans legate de raspunderea statului cu privire la evenimentele care au fost pe punctul de a duce la decesul reclamantului. Totusi, aceasta reaminteste ca, in general, nu are obligatii in raport cu constatarile instantelor interne si este libera sa faca propria evaluare tinand seama de toate elementele de care dispune
     [
     Iambor impotriva Romaniei (nr. 1)
     ,
     nr. 64536/01, pct. 166, 24 iunie 2008].
     
     
     <sup>[444]
     
     
     
     
     
     
     
     [445]
     
     
     
     
     
     
     
     [446]</sup>
     
     

Atunci cand evenimentele in cauza, in totalitatea lor sau in cea mai mare parte, sunt cunoscute in exclusivitate de autoritati, ca, de exemplu, in cazul persoanelor aflate in arest sau in timpul unei operatiuni politienesti, orice rana sau deces survenit in timpul acestei perioade conduce la puternice prezumtii de fapt. In realitate, trebuie sa se considere ca sarcina probei revine autoritatilor care trebuie sa ofere o explicatie satisfacatoare si convingatoare cu privire la derularea faptelor si sa expuna elemente solide care permit respingerea sustinerilor reclamantilor
Salman impotriva Turciei,
citata anterior, pct. 100;
Mansuroglu impotriva Turciei,
nr. 43443/98, pct. 78, 26 februarie 2008].

140. Reiese ca, atunci cand se reproseaza agentilor sai ca au recurs la o forta potential letala in circumstante aflate sub controlul lor, cu incalcarea art. 2 § 2, guvernului parat ii revine sarcina de a stabili ca forta in cauza nu a depasit ceea ce era „absolut necesar” si ca era „strict proportionala” cu oricare dintre scopurile autorizate prin aceasta dispozitie.
141. In speta, primul reclamant sustine, in principal, ca nu era inarmat si ca un agent de politie l-a lovit inainte sa traga asupra sa de la distanta mica. Ceilalti doi reclamanti, care nu il cunosteau la momentul respectiv si care au fost martori oculari ai faptelor in litigiu, au coroborat aceste sustineri. In circumstantele prezentei cauze, Curtea apreciaza ca reclamantul a facut tot ce ii statea in putere pentru a-si sustine
     prima facie
     capatul de cerere. Acesta nu avea obligatia si nici nu era, de altfel, in masura sa prezinte probe mai tangibile, intrucat aceste probe, in cazul in care existau, nu se puteau afla decat in posesia autoritatilor interne (a se vedea,
     mutatis mutandis, Mansuroglu,
     citata anterior, pct. 84). Prin urmare, ii revenea Guvernului sarcina de a oferi o explicatie plauzibila cu privire la originea ranii reclamantului, cauzata de un glont tras de la distanta mica.
142. Guvernul sustine ca reclamantul a fost atins de un glont la cap din cauza caderii autorului focului de arma, a carui intentie era sa efectueze un foc de avertisment. Guvernul explica ca acesta din urma s-a limitat sa riposteze la atacul persoanei in cauza, care il ranise cu un cutit, si ca se afla asadar in situatie de legitima aparare. In acest sens, Guvernul face trimitere la concluziile parchetului, care a dispus incetarea urmaririi penale in prezenta cauza (supra, pct. 81).
143. Curtea apreciaza ca argumentul Guvernului pare sa corespunda situatiilor prevazute la art. 2 § 2 lit. a) si b) din conventie.
144. In ceea ce priveste derularea faptelor, Curtea observa ca, potrivit Guvernului, reclamantul a fost atins la cap de un glont din cauza caderii autorului focului de arma, a carui intentie era sa efectueze un foc de avertisment. Acest argument, care implica un act involuntar din partea autorului focului de arma, nu prea este totusi conciliabil cu concluziile la care a ajuns parchetul in decizia sa din 23 iulie 2003, din care reiese ca politistul actionase in legitima aparare, fapt ce presupune un act voluntar vizand raspunsul la un atac.
     
     
     <sup>[447]
     
     
     
     
     
     
     
     [448]
     
     
     
     
     
     
     
     [449]</sup>
     
     
     fostului cumnat al reclamantului, desi conflictul dintre cei doi barbati era bine cunoscut autoritatilor, precum si pe cele ale paznicului de la spitalul Caritas, care nu asistase el insusi la faptele in litigiu si care se limitase sa repete ceea ce auzise despre derularea acestora. In schimb, parchetul nu a explicat motivele pentru care a eliminat marturiile celorlalti doi reclamanti, care asistasera personal la derularea evenimentelor. Acest lucru este cu atat mai surprinzator cu cat a doua reclamanta a declarat ca incercase sa il imobilizeze pe L.N.D. si ca imbracamintea acestuia nu era patata cu sange. Curtea este surprinsa de faptul ca contradictiile constatate intre depozitii nu au facut obiectul unei examinari atente din partea parchetului (a se vedea,
     mutatis mutandis, Cobzaru,
     citata anterior, pct. 69).

146. De asemenea, Curtea observa ca autoritatile nu au considerat util sa demareze o ancheta cu privire la provenienta singurului cutit gasit in masina politiei, in timp ce medicul legist nu putuse sa se pronunte cu privire la ipoteza unei automutilari din partea politistului sau cu privire la natura obiectului ascutit despre care se pretinde ca a fost utilizat de reclamant. Aceasta nu poate decat sa constate lipsa de profesionalism de care au dat dovada politistii in aceasta privinta, confiscand cutitul, despre care se pretinde ca a fost utilizat de reclamant, in conditii inadecvate (fara o descriere detaliata a cutitului, fara vreo precizare cu privire la ora descoperirii sale si fara o sigilare corespunzatoare) care au facut, de altfel, sa fie inutila orice expertiza dactiloscopica, cu toate ca le revenea sarcina de a-si lua toate precautiile necesare pentru a garanta colectarea probelor (a se vedea
     Celniku impotriva Greciei,
     nr. 21449/04, pct. 66-67, 5 iulie 2007). De altfel, Curtea observa ca argumentul intemeiat pe inutilitatea unei expertize dactiloscopice nu este mentionat decat in observatiile Guvernului. Potrivit elementelor pe care le detine Curtea, nicio autoritate nu s-a pronuntat in acest sens in timpul anchetei.
147. In aceste conditii, nu se poate considera ca autoritatile au incercat cu adevarat sa afle daca reclamantul era inarmat sau nu cu un cutit si daca il lovise cu cutitul pe L.N.D. Insuficienta elementelor factuale si a probelor colectate impiedica aprecierea Curtii cu privire la faptele cauzei intemeindu-se pe constatarile facute de autoritatile nationale. In consecinta, omisiunile imputabile organelor de cercetare penala descrise mai sus determina Curtea sa respinga argumentul Guvernului potrivit caruia rana reclamantului a fost provocata de riposta unui politist pe care il agresase cu un cutit si care se afla, prin urmare, in legitima aparare. O concluzie diferita ar insemna sa se admita ca autoritatile pot extrage beneficii de pe urma propriilor deficiente si sa se permita autorilor unor acte potential letale sa scape de raspundere.
     
     
     <sup>[450]
     
     
     
     
     
     
     
     [451]
     
     
     
     
     
     
     
     [452]
     
     
     
     
     
     
     
     [453]
     
     
     
     
     
     
     
     [454]</sup>
     
     

149. In plus, Curtea observa ca prim-procurorul de la Parchetul militar de pe langa Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a anulat prima decizie prin care s-a dispus incetarea urmaririi penale mentionata anterior la 10 decembrie 2001, pe motiv ca ancheta era incompleta si ca aceasta ar fi trebuit condusa de insusi procurorul, si ca a enumerat masurile de cercetare judecatoreasca care trebuiau luate. Totusi, din elementele aflate la dosarul anchetei comunicat de Guvern nu reiese ca parchetul militar pe de o parte si parchetul civil pe de alta parte ar fi luat masurile de cercetare judecatoreasca complementare necesare pentru finalizarea anchetei (supra, pct. 75-81). Acestea s-au limitat sa solicite avizul comisiei de control a INML si sa il interogheze din nou pe L.N.D., dupa care parchetul civil a pronuntat o noua decizie prin care s-a dispus incetarea urmaririi penale la 23 iulie 2003. Curtea considera ca deosebit de surprinzator faptul ca parchetul militar si parchetul civil nu au tinut deloc seama de instructiunile oferite de prim-procurorul de la parchetul militar (a se vedea, in acelasi sens,
     Barbu Anghelescu impotriva Romaniei,
     nr. 46430/99, pct. 68-69, 5 octombrie 2004).
150. Avand in vedere consideratiile precedente, Curtea concluzioneaza ca, deoarece nu a demonstrat ca forta potential letala utilizata impotriva primului reclamant nu depasise ceea ce era „absolut necesar”, ca era strict „proportionala” si urmarea unul din scopurile autorizate de art. 2 § 2, raspunderea statului este angajata in speta.

Prin urmare, a fost incalcata aceasta dispozitie din punct de vedere material.

2. Cu privire la pretinsa insuficienta a anchetei

a) Argumentele partilor

i) Argumentul reclamantului

151. Reclamantul denunta lipsa unei anchete efective, aprofundate si impartiale cu privire la evenimentele care aproape ca l-au costat viata.
152. Acesta sustine ca ancheta nu s-a derulat cu celeritatea necesara, subliniind ca, dupa ce au colectat primele probe in urma evenimentelor din 19 mai 2000, autoritatile au lasat sa treaca o perioada de timp importanta fara sa ia masuri de cercetare judecatoreasca. Astfel, martorii nu ar fi fost interogati de un procuror militar in conditiile impuse de lege decat dupa nouasprezece luni de la deschiderea anchetei, iar expertizele medico-legale nu ar fi fost dispuse decat la un an dupa aceasta. In afara de aceasta, parchetul ar fi adresat INML originalul materialului de urmarire penala, ceea ce ar fi intrerupt ancheta timp de mai multe luni. In plus, parchetul ar fi intarziat, fara vreun motiv valabil, sa achite taxele datorate pentru raportul INML.
     
     
     ^[455]
     
     

154. In plus, procurorii militari au dat dovada de lipsa de impartialitate obiectiva in privinta politistilor, deoarece si unii, si altii erau militari activi apartinand unei structuri ierarhice, fapt subliniat de Curte in hotararea
     Bursuc impotriva Romaniei
     (nr. 42066/98, 12 octombrie 2004).
155. Ancheta a avut un caracter superficial. Parchetul nu a pus in aplicare toate masurile prescrise de decizia din 10 decembrie 2001 prin care se dispusese continuarea anchetei, iar procurorii insarcinati cu cazul nu ar fi trebuit sa raspunda de aceasta neaplicare. Parchetul s-a limitat sa obtina avizul comisiei de control a INML si sa il audieze pe L.N.D.
156. In cele din urma, ar trebui reamintite anomaliile anchetei, descrise din perspectiva aspectului material al art. 2 din conventie (concluzii atipice ale rapoartelor medico- legale privind traiectoria glontului, imprecizie cu privire la natura obiectului ascutit despre care se pretinde ca a fost utilizat de reclamant - cutit sau sabie —, lipsa anchetei privind provenienta cutitului descoperit in masina politiei, a se vedea supra, pct. 114 si urm., pentru informatii mai detaliate). In plus, confiscarea cutitului nu a fost efectuata in conditiile impuse de lege, intrucat procesul-verbal redactat la momentul perchezitiei la fata locului nu continea nicio descriere precisa a cutitului si nu mentiona ora descoperirii sale. In cele din urma, confiscarea cutitului a fost realizata cu incalcarea regulamentului de procedura referitor la ambalarea si sigilarea obiectelor pe care se afla amprente, a caror pastrare este necesara.
157. Reclamantul concluzioneaza ca, in cazul in care un agent al statului a recurs la o forta potential letala, nu este posibil sa se limiteze la o ancheta confuza, cu vicii de procedura si contradictii.

ii) Argumentul Guvernului

158. Guvernul contesta argumentul reclamantului. Acesta considera ca initial parchetul militar teritorial, iar ulterior parchetul civil au desfasurat o ancheta efectiva si obiectiva in prezenta cauza. In ceea ce priveste caracterul efectiv al anchetei, acesta sustine ca toate mijloacele de proba utile — depozitii ale martorilor, verificari la fata locului, prelevari de esantioane, examen balistic, expertize medico-legale, rapoarte si depozitii ale agentilor de politie implicati — au fost administrate in vederea stabilirii complete a faptelor.
159. In ceea ce priveste caracterul obiectiv al anchetei, Guvernul subliniaza ca procurorii militari si politistii erau intr-adevar ofiteri activi la momentul faptelor, dar apartineau unor structuri diferite, procurorii militari fiind subordonati din punct de vedere ierarhic Ministerului Justitiei, iar politistii Ministerului de Interne. In plus, politistii de la inspectoratul unde au fost depuse primele marturii in seara dramei, al caror singur rol ar fi constat in facilitarea redactarii depozitiilor martorilor, nu au participat in mod activ la ancheta. Acestia nu au intervenit in derularea anchetei si nu au efectuat acte de procedura. De altfel, prezenta lor in camerele de interogatoriu a fost sanctionata prin anularea primei decizii de incetare a urmaririi penale din 24 iulie 2001, pronuntata tocmai pentru ca martorii nu fusesera audiati direct de procurorul militar. In cele din urma, ancheta a fost finalizata de parchetul civil dupa modificarea statutului politistilor.

b) Motivarea Curtii i) Principii generale

160. Curtea reaminteste ca obligatia de a proteja dreptul la viata pe care il impune art. 2, coroborata cu datoria generala care ii revine statului in temeiul art. 1 din conventie de „a recunoaste oricarei persoane aflate sub jurisdictia [sa], drepturile si libertatile definite [...] [in] conventie”, presupune si impune desfasurarea unei forme de ancheta oficiala efectiva atunci cand recurgerea la forta a cauzat moartea unei persoane (a se vedea,
     mutatis mutandis, McCann si altii
     ,
     citata anterior, pct. 161, si
     Kaya impotriva Turciei
     ,
     19 februarie 1998, pct. 105,
     Culegere
     1998-I). O astfel de ancheta trebuie sa aiba loc de fiecare data cand o persoana decedeaza in urma recurgerii la forta, fie ca autorii pretinsi sunt agenti ai statului sau terti
     [
     Tahsin Acar impotriva Turciei
     (MC), nr. 26307/95, pct. 220, CEDO 2004-III]. Investigatiile trebuie sa fie, in special, aprofundate, impartiale si atente
     [
     Qakici impotriva Turciei
     (MC), nr. 23657/94, pct. 86, CEDO 1999-IV].
161. Indiferent de modalitatile de ancheta, autoritatile trebuie sa actioneze din oficiu, imediat ce situatia le este adusa la cunostinta. Acestea nu pot lasa la latitudinea rudelor victimei initiativa de a depune o plangere formala sau de a-si asuma raspunderea unei proceduri de ancheta [a se vedea, de exemplu,
     mutatis mutandis, Hhan impotriva Turciei
     (MC), nr. 22277/93, pct. 63, CEDO 2000-VII, si
     Finucane impotriva Regatului Unit,
     nr. 29178/95, pct. 67, CEDO 2003-VIII].
162. Ancheta desfasurata trebuie, de asemenea, sa fie efectiva, adica sa permita sa conduca la identificarea si, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate
     [
     Ramsahai si altii impotriva Tarilor de Jos
     (MC), nr. 52391/99, pct. 324, CEDO 2007-VI]. Este vorba, aici, de o obligatie care nu vizeaza rezultatul, ci mijloacele. Autoritatile trebuie sa fi luat masurile care le erau rezonabil accesibile pentru a obtine dovezi privind incidentul
     [
     Tanrikulu
     (MC), nr. 23763/94, pct. 101-110, CEDO 1999-IV, pct. 109, si
     Salman impotriva Turciei
     (MC), nr. 21986/93, pct. 106, CEDO 2000-VII].
163. Natura si gradul examinarii care raspund criteriului minim de eficienta a anchetei depind de circumstantele spetei. Acestea sunt apreciate pe baza tuturor faptelor relevante si in functie de realitatile practice ale anchetei. Nu este posibila reducerea varietatii de situatii care se pot produce la o simpla lista de anchete sau la alte criterii simplificate
     (
     Tanrikulu
     ,
     citata anterior,
     Kaya
     ,
     citata anterior, pct. 89-91,
     Gules impotriva Turciei
     ,
     hotararea din 27 iulie 1998,
     Culegere
     1998-IV, p. 1732-1733, pct. 79-81, si
     Velikova
     ,
     citata anterior, pct. 80).
164. In acest context, o cerinta de celeritate si diligenta rezonabila este implicita. Trebuie sa se admita ca pot exista obstacole sau dificultati care impiedica evolutia anchetei intr-o situatie speciala. Totusi, un raspuns rapid din partea autoritatilor, atunci cand este vorba de anchetarea folosirii fortei letale, poate fi, in general, considerat drept esential pentru a pastra increderea publicului in respectarea principiului legalitatii si pentru a evita orice aparenta de complicitate sau de toleranta fata de acte ilegale (
     McKerr impotriva Regatului Unit
     ,
     nr. 28883/95, pct. 114, CEDO 2001-III).
165. Din aceleasi motive, publicul trebuie sa aiba dreptul de a verifica in mod suficient ancheta sau concluziile sale, astfel incat sa poata fi contestata raspunderea atat in practica, cat si in teorie. Gradul impus de control public poate varia de la o situatie la alta. Totusi, in toate cazurile, rudele victimei trebuie asociate procedurii in masura in care este necesar pentru protectia intereselor lor legitime
     (
     Gulet
     ,
     citata anterior, pct. 82, si
     McKerr
     ,
     citata anterior, pct. 148).
166. Curtea apreciaza ca aceste principii sunt aplicabile in speta, intrucat forta utilizata de politie impotriva reclamantului a pus in pericol viata acestuia.

ii) Situatia in speta

167. Curtea constata ca a avut totusi loc o ancheta in prezenta cauza. Parchetul de pe langa Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti s-a sesizat in privinta cauzei si a anchetat atat in ceea ce priveste sustinerile potrivit carora L.N.D. trasese in reclamant, cat si cu privire la acuzatia de ultraj adusa impotriva acestuia din urma. intrucat normele privind competenta au fost modificate, continuarea anchetei a fost incredintata parchetului civil. Acesta a pronuntat o rezolutie de incetare a urmaririi penale privind rana cauzata reclamantului pe motiv ca L.N.D. actionase in legitima aparare. Curtea trebuie sa faca in prezent o apreciere a caracterului „efectiv” al anchetei si a diligentei cu care a fost desfasurata.
168. Curtea reaminteste ca, pentru ca o ancheta efectuata cu privire la fapte de omor sau rele tratamente comise de agenti ai statului sa poata fi definita drept efectiva, este necesar ca persoanele insarcinate cu efectuarea anchetei si cele care efectueaza investigatiile sa fie independente de cele implicate in evenimente [a se vedea, de exemplu,
     Gulet impotriva Turciei
     ,
     27 iulie 1998, pct. 81-82,
     Culegere
     1998-IV, si
     Ogur impotriva Turciei
     (MC) nr. 21954/93, CEDO 1999- III]. Aceasta presupune nu numai lipsa oricarei legaturi ierarhice sau institutionale, ci si o independenta practica (a se vedea, de exemplu,
     Ergi impotriva Turciei
     ,
     28 iulie 1998, pct. 83-84,
     Culegere
     1998-IV, si
     Kelly si altii impotriva Regatului Unit
     ,
     nr. 30054/96, pct. 114, 4 mai 2001).
169. Curtea constata mai intai ca independenta procurorilor militari care au condus ancheta este pusa la indoiala in ceea ce priveste reglementarea nationala in vigoare la momentul faptelor. intr-adevar, aceasta a avut ocazia sa constate ca a fost incalcat art. 3 sub aspect procedural din cauza lipsei de independenta a procurorilor militari insarcinati cu conducerea anchetei penale deschise in urma unor acuzatii de rele tratamente indreptate impotriva unor agenti de politie
     (
     Barbu Anghelescu
     ,
     citata anterior, pct. 67, si
     Bursuc impotriva Romaniei
     ,
     citata anterior, pct. 107). A constatat ca, la momentul respectiv, acestia din urma erau cadre militare active, la fel ca procurorii militari, detineau, prin urmare, grade militare, beneficiau de toate privilegiile aferente functiilor lor, erau raspunzatori de incalcarea regulilor de disciplina militara si faceau parte din structura militara constituita pe principiul subordonarii ierarhice
     (
     Barbu Anghelescu
     ,
     citata anterior, pct. 40-43). Curtea reitereaza constatarea sa anterioara si nu identifica niciun motiv pentru care s-ar indeparta de aceasta in prezenta cauza (a se vedea, de asemenea,
     Melinte impotriva Romaniei,
     nr. 43247/02, pct. 27, 9 noiembrie 2006).
170. Pe de alta parte, Curtea retine ca, desi cauza a fost trimisa Parchetului de pe langa Tribunalul Bucuresti la 13 iunie 2003, acesta din urma s-a multumit sa il audieze pe politistul respectiv si sa pronunte incetarea urmaririi penale o luna mai tarziu, la 23 iulie 2003. Interventia acestui parchet nu este suficienta, conform Curtii, sa atenueze lipsa de independenta a procurorilor militari care obtinusera majoritatea probelor in cursul primelor etape ale anchetei care au o importanta deosebita (a se vedea,
     mutatis mutandis, Velcea si Mazare impotriva Romaniei,
     nr. 64301/01, pct. 112, 1 decembrie 2009).
171. In continuare, Curtea observa ca lipsa de independenta a procurorilor militari, rezultand din existenta acestei legaturi de natura institutionala, s-a tradus concret, in speta, prin lipsa de impartialitate in modul in care acestia au condus ancheta deschisa pentru actele lui L.N.D.
172. Curtea subliniaza ca, in loc sa interogheze politistii implicati in incidentul din 19 mai 2000, procurorul insarcinat cu ancheta s-a multumit sa le solicite redactarea de rapoarte cu privire la faptele in litigiu. Fara sa nege utilitatea acestor rapoarte, Curtea apreciaza ca acestea nu puteau in niciun caz sa inlocuiasca audierea persoanelor in cauza in cadrul unei anchete penale. In aceasta privinta, Curtea constata ca, din elementele aflate la dosarul anchetei penale care se afla in posesia sa, reiese ca L.N.D. nu a fost audiat de parchet decat la 11 iulie 2001, si anume la un an si doua luni de la deschiderea anchetei (a se vedea,
     a contrario,
     pentru un termen de trei zile considerat rezonabil de Curte,
     Kelly si altii,
     citata anterior, pct. 113).
173. In plus, Curtea observa ca desfasurarea anchetei a facut obiectul unor amanari evidente. Astfel, expertiza medico-legala privind reclamantul nu a fost dispusa de parchet decat la 26 septembrie 2000, si anume la mai mult de patru luni de la deschiderea anchetei. Expertiza in cauza a fost realizata dupa mai mult de cinci luni, la 28 februarie 2001, iar comisia de control a INML nu a confirmat-o decat la 15 mai 2002, si anume dupa aproximativ un an si trei luni, in pofida contradictiilor flagrante care existau intre observatiile si concluziile raportului de expertiza. La aceasta se adauga faptul ca parchetul a transmis INML originalul dosarului de ancheta, ceea ce a provocat o intrerupere de mai multe luni in conducerea investigatiilor.
174. In cele din urma, in ceea ce priveste asocierea reclamantilor la procedura, Curtea reaminteste ca divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale politiei si a unor elemente privind anchetele poate sa ridice probleme sensibile si sa aiba efecte prejudiciabile pentru persoane particulare sau pentru alte anchete. Prin urmare, nu putem considera ca o cerinta care rezulta in mod automat de la art. 2 faptul ca rudele unei victime pot avea acces la ancheta pe intreaga durata a desfasurarii acesteia. Accesul de care trebuie sa beneficieze publicul sau rudele victimei poate fi acordat in alte stadii ale procedurilor existente (a se vedea, printre altele,
     McKerr,
     citata anterior, pct. 129). In plus, Curtea considera ca art. 2 nu le impune autoritatilor insarcinate cu ancheta obligatia de a raspunde oricarei cereri de investigare ce poate fi formulata de o ruda a victimei in cursul anchetei (
     Ramsahai
     , citata anterior, pct. 348).
175. In speta, Curtea observa ca decizia de incetare a urmaririi penale din 24 iulie 2001 nu a fost comunicata reclamantului. Parchetul s-a limitat sa comunice persoanei in cauza dispozitivul deciziei printr-o scrisoare care, de altfel, nu i-a parvenit (supra, pct. 71). Cererea de comunicare a unei copii integrale a deciziei in cauza, formulata de reclamant la 10 octombrie 2001, a ramas fara raspuns. Avocatul persoanei in cauza, care formulase o cerere identica, a fost, de asemenea, refuzat si nu a putut consulta aceasta decizie si nici dosarul integral la fata locului decat la 7 martie 2002. Or, nemotivarea unei decizii de incetare a urmaririi penale, pronuntata intr-o cauza care face obiectul unei controverse, poate in sine sa afecteze increderea publicului si risca sa priveze victimele, precum si rudele acestora, de acces la informatii privind o chestiune cruciala pentru acestea si sa impiedice orice contestatie eficace a deciziei (a se vedea, de asemenea,
     Velcea si Mazare,
     citata anterior, pct. 114). Prin urmare, controlul publicului si accesul familiei la ancheta, care au un caracter imperativ, au lipsit in speta.
176. Curtea apreciaza ca elementele de mai sus ii sunt suficiente pentru a constata ca procedurile privind incidentul din 19 mai 2000 nu pot fi considerate drept o ancheta rapida si efectiva. In consecinta, autoritatile romane nu au respectat obligatia procedurala care rezulta din art. 2 din conventie. Prin urmare, si in aceasta privinta, a fost incalcata dispozitia respectiva.

II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 3 din conventie

177. Primul reclamant sustine ca vatamarile corporale grave care i-au fost cauzate la momentul interpelarii sale de catre politist - care l-ar fi lovit cu pumnii la cap, precum si la fata, si l-ar fi impins de mai multe ori in zidul spitalului - si focul de arma a carui victima a fost trebuie sa fie calificate drept acte de tortura. De asemenea, reluand argumentele formulate din perspectiva art. 2 din conventie, acesta pretinde ca sustinerile respective nu au facut obiectul unei anchete prompte, impartiale si efective. Acesta invoca art. 3 din conventie, redactat dupa cum urmeaza:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

178. Guvernul sustine ca reclamantul nu a adus nicio proba tangibila in sprijinul afirmatiilor sale de tortura. In cazul in care persoana in cauza ar fi suferit vatamarile corporale pe care le denunta, aceasta ar fi prezentat urme profunde pe care medicii le-ar fi observat si consemnat. Or, fisa de internare din 19 mai 2000 si examenele tomografice nu contin nicio observatie in acest sens. In ceea ce priveste focul de arma, Guvernul sustine ca politistul trasese in legitima aparare, fara sa aiba intentia de a aplica reclamantului tratamente contrare art. 3 din conventie. In ceea ce priveste aspectul procedural al capatului de cerere, Guvernul precizeaza ca ancheta desfasurata cu privire la evenimentele in litigiu se referea, de asemenea, la acuzatiile de rele tratamente, care constituiau elementul material al infractiunii de omucidere. Facand trimitere la argumentele pe care le-a expus din perspectiva art. 2 din conventie, acesta constata caracterul efectiv al anchetei in cauza.

179. Curtea subliniaza ca acest capat de cerere este legat de cel examinat mai sus din perspectiva art. 2 din conventie si trebuie, prin urmare, sa fie de asemenea declarat admisibil.
180. Totusi, tinand seama de constatarile privind incalcarea art. 2 din conventie (supra, pct. 150 si 176), Curtea nu considera necesar sa se recurga la o analiza suplimentara din perspectiva art. 3 din conventie.

III. Cu
privire
LA
pretinsa incalcare
A ART. 6 § 1 si A ART. 13 DIN coNvENTIE
coroborate
cu ART. 2 si ART. 3

181. Reclamantul pretinde ca absenta unei anchete efective privind rana cauzata de glont a carui victima a fost si acuzatiile de rele tratamente formulate de el l-a impiedicat sa sesizeze o instanta cu o cerere de despagubire. In acest sens, invoca art. 6 § 1 din conventie, ale carui fragmente relevante sunt redactate dupa cum urmeaza:

„Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil [...], de catre o instanta [...], care va hotari [.] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil [...]”

De asemenea, acesta invoca art. 13 din conventie care prevede:

„Orice persoana ale carei drepturi si libertati recunoscute de [...] conventie au fost incalcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instante nationale, chiar si daca incalcarea ar fi fost comisa de persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.”

182. Curtea a considerat intotdeauna ca este necesar sa fie examinate capetele de cerere intemeiate pe inexistenta, nelegalitatea sau ineficacitatea procedurilor de despagubire din perspectiva art. 13 din conventie, ale carui garantii sunt mai extinse decat cele ale art. 6, atunci cand sunt invocate in fata sa incalcari ale art. 2 si art. 3 (a se vedea, in ceea ce priveste art. 2 din conventie,
     Kaya impotriva Turciei,
     citata anterior, pct. 105 si, in ceea ce priveste art. 3,
     Aydin impotriva Turciei,
     25 septembrie 1997, pct. 102,
     Culegere
     1997-VI si
     Egmez,
     citata anterior, pct. 102).
183. Prin urmare, Curtea va examina capatul de cerere al reclamantului din perspectiva art. 13 din conventie.

A. Argumentele partilor

184. Guvernul sustine mai intai ca autoritatile au condus o ancheta aprofundata, efectiva si independenta cu privire la acuzatiile de tentativa de omor si lovire si alte violente formulate de persoana in cauza si ca ofiterul de politie respectiv a fost exonerat de orice raspundere penala deoarece actionase in legitima aparare.
185. Subliniind ca incetarea urmaririi penale nu are autoritate de lucru judecat pe plan civil, Guvernul sustine in continuare ca decizia de incetare a urmaririi penale pronuntata de parchet la 23 iulie 2003 nu il impiedica pe reclamant sa sesizeze o instanta civila in vederea obtinerii unei despagubiri pentru atingere adusa vietii si rele tratamente in temeiul art. 998-999 si al art. 1000 alin. (3) C. civ. Acesta adauga ca cheltuielile de judecata aferente unei asemenea actiuni nu se pot interpreta ca o restrictie la dreptul de acces la instanta, tinand seama de posibilitatile de reducere, de scutire, de amanare sau de esalonare prevazute de Legea nr. 146/1997. In acest sens, se sprijina pe un raport din care reiese ca Ministerul de Finante a admis 1 023 din 1 565 de cereri de acordare a unor facilitati de plata a cheltuielilor de judecata inregistrate in perioada 2000-2002, adaugand ca OUG nr. 149/2003 autorizeaza instantele insesi sa acorde asemenea facilitati. In cele din urma, precizeaza ca reclamantul ar fi putut introduce o actiune in despagubiri prevalandu-se de dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, actiune scutita de taxe judiciare. Acesta sustine ca indoielile exprimate de persoana in cauza cu privire la eficacitatea acestor cai de recurs nu pot, in niciun caz, sa il scuteasca de obligatia de a le epuiza.
186. Reclamantul pretinde ca nu ar fi putut sa se constituie parte civila in procedura penala decat in cazul in care procurorul ar fi decis sa inceapa urmarirea penala. Acesta sustine ca incetarea urmaririi penale pronuntata in speta l-a privat de dreptul sau de acces la o instanta competenta pentru examinarea cererii sale de reparatie a unui prejudiciu care decurge din fapte de natura penala.

Actiunea in despagubiri intemeiata pe art. 998-999 C. civ. sau actiunea privind o forma de discriminare sanctionata de OG nr. 137/2000 pe care ar fi putut sa o exercite ar fi fost destinate esecului din cauza superficialitatii, a ineficacitatii si a lipsei de impartialitate a anchetei penale. De asemenea, exercitarea actiunii intemeiate pe raspunderea civila delictuala l-ar fi constrans sa plateasca o taxa judiciara mare. Imposibilitatea in care s-ar fi aflat de a indeplini aceasta conditie din cauza saraciei ar fi reprezentat in sine un obstacol in calea sesizarii instantelor civile. Pe de alta parte, posibilitatea de a obtine facilitati de plata ar fi fost pur teoretica deoarece masurile de aplicare a dispozitiilor relevante in domeniu nu ar fi fost adoptate. De asemenea, scutirea de plata taxei judiciare ar fi fost singura solutie accesibila reclamantului dintre toate cele enumerate de Guvern. Or, din raportul prezentat de acesta, ar reiesi ca doar 39,8% din cererile de scutire fusesera admise de Ministerul de Finante. De asemenea, ar trebui sa se sublinieze ca Guvernul nu a prezentat nicio decizie prin care acest minister sa fi admis o cerere de scutire intr-o procedura indreptata impotriva statului.

187. In cele din urma, ar trebui sa se denunte lipsa de acces la investigatiile desfasurate in speta si pasivitatea autoritatilor in ceea ce priveste relele tratamente aplicate inaintea focului de arma.

B. Motivarea Curtii

1. Cu privire la admisibilitate

188. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

189. Curtea reafirma ca art. 13 din conventie garanteaza existenta in dreptul intern a unei cai de atac care sa permita prevalarea de drepturile si libertatile din conventie, astfel cum sunt consacrate in aceasta. Prin urmare, aceasta dispozitie are drept consecinta impunerea unei cai de atac interne care permite instantei nationale competente sa se pronunte cu privire la continutul unei „plangeri credibile” intemeiate pe conventie si sa ofere masurile de reparatie corespunzatoare, chiar daca statele contractante beneficiaza de o anumita marja de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligatiilor impuse de aceasta.
190. Domeniul de aplicare a obligatiei care decurge din art. 13 variaza in functie de natura capatului de cerere pe care reclamantul il intemeiaza pe conventie. Cu toate acestea, calea de atac prevazuta la art. 13 trebuie sa fie „efectiva” atat in practica, cat si in drept, in sensul ca exercitarea acesteia nu trebuie sa fie impiedicata in mod nejustificat de actele sau omisiunile autoritatilor din statul parat
     (
     Aydin impotriva Turciei
     ,
     citata anterior, pct. 103;
     Cobzaru
     ,
     citata anterior, pct. 80).
191. In consecinta, avand in vedere importanta fundamentala a drepturilor garantate de art. 2 si 3 din conventie, art. 13 impune, atunci cand se afla in litigiu circumstantele unui deces sau ale unei agresiuni potential letale, investigatii aprofundate si efective, care sa poata conduce la identificarea si sanctionarea persoanelor raspunzatoare pentru fapte si care sa presupuna un acces efectiv al reclamantului la procedura de ancheta, pe langa plata unei despagubiri, daca este cazul
     (
     Kaya
     ,
     citata anterior, pct. 107, si
     Cobzaru
     ,
     citata anterior, pct. 82).
192. Curtea reaminteste ca a constatat, de asemenea, incalcarea art. 2 din conventie din punct de vedere material si procedural (supra, pct. 150 si 176). In aceste conditii, ii revine sarcina de a verifica daca o actiune civila in despagubiri, indreptata impotriva autorului tratamentelor denuntate de reclamant, constituie o cale de atac efectiva in sensul art. 13.
193. In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca a examinat deja acuzatii de deces si de rele tratamente vizand agenti ai statului roman si ca a hotarat ca, desi instantele civile nu erau obligate in mod formal de aprecierea faptelor de catre autoritatile de urmarire penala, importanta atribuita anchetei penale care preceda sesizarea instantei civile era de o asemenea natura incat orice alta actiune civila distincta, inclusiv o cerere de despagubire, ar fi fost iluzorie si teoretica, deoarece, in practica, chiar si probele cele mai convingatoare ar fi fost respinse
     (
     Cobzaru
     ,
     citata anterior, pct. 83,
     Rupa
     ,
     citata anterior, pct. 190, si, mai recent,
     Carabulea impotriva Romaniei
     ,
     citata anterior, pct. 166).
194. In speta, Curtea constata ca Guvernul nu a prezentat niciun element care sa poata conduce la o concluzie diferita. Nu i-a fost prezentata nicio decizie a vreunei instante civile care sa infirme concluziile privind incetarea urmaririi penale, dispusa de un procuror, cu privire la realitatea faptelor imputate unui politist.
195. Avand in vedere consideratiile precedente si circumstantele din prezenta cauza, Curtea concluzioneaza ca respectivele cai de atac civile evocate de Guvern nu au caracterul efectiv impus de art. 13 din conventie.
196. Aceste elemente sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca a fost incalcata aceasta dispozitie, coroborata cu art. 2 din conventie. De altfel, tinand seama de aceasta constatare, Curtea nu considera necesar sa se recurga la o analiza suplimentara din perspectiva art. 13, coroborat cu art. 3 din conventie.

IV. Cu privire LA pretinsa incalcare A ART. 14, coroborat cu ART. 2 si ART. 3 DIN conventie

197. Reclamantul se pretinde victima unei incalcari a art. 14, coroborat cu art. 2 si art. 3 din conventie, sustinand ca punerea in pericol a vietii sale, relele tratamente suferite, precum si deficientele anchetei rezultau din atitudinea discriminatorie a autoritatilor fata de persoanele de etnie roma. Art. 14 din conventie se citeste dupa cum urmeaza:

„Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de [...] conventie trebuie sa fie asigurata fara nicio deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie.”

A. Argumentele partilor

198. Reclamantul sustine ca apartenenta sa la etnia roma si atitudinea discriminatorie a autoritatilor - politisti si procurori - fata de romi au jucat un rol in incalcarea drepturilor sale in temeiul art. 2 si art. 3 din conventie. Acesta subliniaza ca procurorul consemnase, in procesul-verbal al anchetei la fata locului, realizata la 19 mai 2000, ca ofiterul de politie, autor al focului de arma, „afirma ca fusese agresat de un tigan”. Pe de alta parte, modul in care politia a prezentat informatii presei cu privire la prezenta cauza ar fi fost, de asemenea, discriminatoriu. Mai multe cauze - inclusiv cea a persoanei in cauza - vizand persoane de origine roma ar fi fost prezentate astfel incat sa inculce opiniei publice ideea potrivit careia tiganii se comporta agresiv. Pe de alta parte, autoritatile romane nu si-au indeplinit obligatia care le revenea de a lua toate masurile posibile pentru a verifica daca un comportament discriminatoriu putuse sau nu sa joace un rol in evenimente (
     Natchova
     , citata anterior).
199. Guvernul apreciaza nu se poate distinge in speta nicio diferenta de tratament nejustificata care sa intre in domeniul de aplicare a art. 14 din conventie. Politistul care a tras focul de arma ce l-a atins pe reclamant nu a formulat nicio declaratie si nu a manifestat niciun comportament discriminatoriu sau ofensator legat de originea etnica a persoanei in cauza. Dimpotriva, a actionat in legitima aparare dupa o interventie care viza sa protejeze viata unui alt cetatean de etnie roma si a condus persoana in cauza la spital, salvandu-i viata.

In plus, spre deosebire de cauza
Moldovan impotriva Romaniei (nr. 2),
[cererea nr. 41138/98 si 64320/01, CEDO 2005-VII (extrase)], in care se stabilise in mod clar ca autoritatile avusesera un comportament discriminatoriu, articolul de presa denuntat de reclamant nu preciza provenienta informatiilor. Prin urmare, atribuirea raspunderii pentru aceasta autoritatilor nationale ar fi pura speculatie. In aceste conditii, trebuie sa se constate ca respectivul capat de cerere al reclamantului nu este justificat.

In ceea ce priveste obligatia autoritatilor de anchetare cu privire la eventualele motivatii rasiste ale actelor imputate politistului in cauza, ar trebui sa se constate ca nu exista in speta niciun indiciu de comportament discriminatoriu. In plus, articolul de presa citat de reclamant nu a fost adus la cunostinta organelor de ancheta.

B. Motivarea Curtii

1. Cu privire la admisibilitate

200. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

a) Cu privire la faptul daca statul parat este raspunzator in caz de punere in pericol a vietii si de rele tratamente aplicate ca urmare a rasei sau a originii etnice a victimei

201. O discriminare consta in a trata in mod diferit, fara justificare obiectiva si rationala, persoane aflate in situatii comparabile
     (
     Willis impotriva Regatului Unit,
     nr. 36042/97, pct. 48, CEDO 2002-IV). Violenta rasiala constituie o atingere speciala adusa demnitatii umane si, tinand seama de consecintele sale periculoase, aceasta necesita o vigilenta speciala si o reactie viguroasa din partea autoritatilor. De aceea, acestea trebuie sa recurga la toate mijloacele de care dispun pentru a combate rasismul si violenta rasista, consolidand astfel conceptia pe care democratia o are despre societate, percepand diversitatea din aceasta nu ca amenintare, ci ca bogatie (
     Natchova
     , citata anterior, pct. 145).
202. Sesizata cu privire la capatul de cerere al reclamantului, astfel cum a fost formulat de acesta, Curtea are sarcina de a stabili daca rasismul a reprezentat sau nu un factor care a declansat conduita imputata politistului si a condus, astfel, la incalcarea art. 14 din conventie.
203. Curtea reaminteste ca, pentru aprecierea mijloacelor de proba, aceasta retine criteriul probei „dincolo de orice dubiu rezonabil”. Aceasta nu exclude totusi posibilitatea de a solicita guvernului parat, in anumite cazuri in care este denuntata o discriminare, sa respinga o pretentie de discriminare intemeiata si, in caz contrar, sa constate incalcarea art. 14 din conventie. Cu toate acestea, atunci cand se pretinde - ca in speta - ca un act de violenta ar fi motivat de prejudecati rasiale, un astfel de demers ar insemna sa se solicite guvernului parat sa dovedeasca faptul ca persoana respectiva nu a adoptat o atitudine subiectiva speciala. Daca, in sistemele juridice din numeroase tari, proba efectului discriminatoriu al unei politici sau al unei decizii scuteste de la dovedirea intentiei in ceea ce priveste o discriminare care ar fi avut loc in domeniul ocuparii fortei de munca sau al prestarii de servicii, este dificil sa se transpuna acest demers intr-o cauza in care un act de violenta ar fi fost motivat de considerente rasiale
     (Natchova,
     citata anterior, pct. 157).
204. In consecinta, Curtea apreciaza ca, desi comportamentul politistului in cauza face obiectul unor critici serioase, acesta nu reprezinta in sine un temei suficient pentru a se putea concluziona ca tratamentul aplicat de politie reclamantului avea motivatii rasiste. Pe de alta parte, desi persoana in cauza se bazeaza pe informatii publicate in presa despre incidente care se refera la cetateni romi, Curtea nu poate sa nu tina seama de faptul ca singura sa preocupare este sa stabileasca daca, in speta, tratamentul aplicat reclamantului era motivat de rasism
     [Natchova,
     citata anterior, pct. 155;
     Bekos si Koutropoulos impotriva Greciei,
     nr. 15250/02, pct. 66, CEDO 2005-XIII (extrase)]. In plus, nu reiese din dosar, iar reclamantul nu a indicat autoritatilor interne sau Curtii, ca politistii implicati in incident ar fi facut afirmatii rasiste la momentul faptelor
     (Celniku,
     citata anterior, pct. 80;
     VasilSashov Petrov impotriva Bulgariei,
     nr. 63106/00, pct. 69, 10 iunie 2010; si,
     a contrario, Natchova,
     citata anterior, pct. 153,
     Osman impotriva Bulgariei,
     nr. 43233/98, pct. 85 si 86, 16 februarie 2006;
     Stoica impotriva Romaniei,
     nr. 42722/02, pct. 128, 4 martie 2008; si
     Turan Cakir impotriva Belgiei,
     nr. 44256/06, pct. 80, 10 martie 2009).
205. In rezumat, dupa ce a apreciat toate elementele relevante, Curtea nu considera ca fiind stabilit dincolo de orice dubiu rezonabil ca au existat atitudini rasiste care sa joace un rol in tratamentul pe care ofiterul de politie l-a aplicat reclamantului.

b) Cu privire la faptul daca statul parat si-a indeplinit obligatia de anchetare a ipotezei unui mobil rasist

206. Curtea considera ca, atunci cand ancheteaza incidente violente, autoritatile statului au, de asemenea, obligatia de a lua toate masurile rezonabile pentru a descoperi daca exista o motivatie rasista si pentru a stabili daca sentimente de ura sau prejudecati intemeiate pe originea etnica au jucat un rol in evenimente. Desigur, este adeseori extrem de dificil in practica sa se dovedeasca o motivatie rasista. Obligatia statului parat de a ancheta cu privire la eventuale conotatii rasiste intr-un act de violenta este o obligatie privind mijloacele si nu de rezultat. Autoritatile trebuie sa ia masurile rezonabile, avand in vedere circumstantele, pentru a colecta si a conserva probele, pentru a studia toate mijloacele concrete de a descoperi adevarul si pentru a pronunta decizii pe deplin motivate, impartiale si obiective, fara sa omita fapte indoielnice, revelatoare ale unui act de violenta motivat prin considerente de rasa (
     Natchova
     , citata anterior, pct. 158-159).
207. In speta, Curtea a constatat deja ca autoritatile romane au incalcat art. 2 din conventie deoarece nu au desfasurat o ancheta efectiva cu privire la incident. Curtea considera ca trebuie sa examineze separat capatul de cerere potrivit caruia acestea nu au verificat, de asemenea, daca exista o legatura de cauzalitate intre atitudinile rasiste invocate si violentele la care a recurs ofiterul de politie impotriva reclamantului.
208. In aceasta privinta, aceasta observa ca autoritatile care au anchetat cu privire la punerea in pericol a vietii reclamantului dispuneau de declaratia data de L.N.D. in fata procurorului militar in cursul anchetei la fata locului, realizata in seara dramei, in care precizase ca „a fost agresat de un tigan”. Curtea apreciaza ca acest unic element nu este in sine suficient pentru a determina autoritatile sa verifice daca violentele la care ofiterul de politie a recurs impotriva reclamantului aveau o motivatie rasista.

100. Concluzie

209. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea constata, prin urmare, ca nu a fost incalcat art. 14 din conventie, coroborat cu art. 2 si art. 3 sub aspect material si procedural.

5. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 34 din conventie

210. Reclamantul apreciaza ca refuzul parchetului militar teritorial de a autoriza avocatul acestuia sa fotocopieze materialul de urmarire penala referitor la ancheta penala desfasurata in speta se interpreteaza ca un obstacol in calea dreptului sau de recurs individual. Acesta invoca art. 34 din conventie. Desi, dupa o reincadrare a faptelor realizata de Curte, aceste acuzatii ale reclamantului au fost comunicate Guvernului din perspectiva art. 6 (dreptul de acces la instanta) si a art. 8 (dreptul la respectarea vietii private) din conventie, acestea vor fi examinate din perspectiva art. 34 din conventie, dupa cum a indicat reclamantul (a se vedea, de asemenea,
     Ciupercescu impotriva Romaniei,
     nr. 35555/03, pct. 135, 15 iunie 2010).
211. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 34 din conventie, Curtea apreciaza ca incidentul denuntat de reclamant nu a impiedicat introducerea prezentei cereri si ca acesta nu a impiedicat persoana in cauza sa isi sustina plangerile. In aceste circumstante, nu se poate deduce din refuzul parchetului o vointa deliberata a autoritatilor de a impiedica exercitarea dreptului de recurs individual al reclamantului (a se vedea,
     mutatis mutandis, Damian-Burueana si Damian impotriva Romaniei,
     nr. 6773/02, pct. 120, 26 mai 2009).

Reiese ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 si 4 din conventie.

Partea a II-a - cu privire la capetele de cerere invocate de cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant

6. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 3 din conventie

212. Din perspectiva art. 3 din conventie, reclamantii se plang ca au suferit un tratament degradant in cursul privarii de libertate, in noaptea de 19 spre 20 mai 2000, si pe care o considera ilegala. De asemenea, acestia sustin ca declaratiile lor nu au condus la o ancheta efectiva.

A. Argumentele partilor

213. Cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant se plang ca au fost retinuti in mod nelegal timp de zece ore la inspectoratul de politie in noaptea de 19 spre 20 mai 2000 si ca au fost privati de hrana, apa si odihna. In afara de aceasta, anchetatorii insarcinati cu interogatoriul lor i-ar fi supus la presiuni psihice pentru a-i determina sa isi modifice declaratiile privind circumstantele in care fusese tras focul de arma care l-a atins pe primul reclamant. Anchetatorii ar fi prelungit in mod deliberat interogatoriul cu scopul de a profita de oboseala lor si de epuizarea lor fizica si psihica pentru a-i constrange sa accepte depozitiile mincinoase redactate de politie. Suferintele fizice si psihice acute, cauzate persoanelor in cauza, ar fi fost agravate de teama de consecinte pe care refuzul lor de a-si modifica depozitiile le-ar fi putut genera in privinta lor, deoarece anchetatorii le-ar fi adresat amenintari directe. Al doilea reclamant s-ar fi izolat mult timp din cauza fricii pe care i-ar fi inspirat-o politistii. Tratamentele denuntate aduc atingere art. 3 din conventie.
214. Durata excesiva a retinerii lor nu poate fi justificata prin complexitatea cauzei intrucat aceasta nu prezenta nicio dificultate, autorul faptelor, martorii si corpul delict fiind identificati de la inceput. In plus, nicio norma de procedura nu autoriza retinerea martorilor, chiar si pentru scurta durata, iar intarzierea in cazul interogatoriului martorilor nu se poate explica prin faptul ca o ancheta la fata locului fusese initiata in prealabil. De altfel, faptul ca ceilalti martori nu au denuntat actiunile criticate prin intermediul unei plangeri penale nu ar contrazice cu nimic argumentul persoanelor in cauza. In cele din urma, motivul pentru care reclamantii nu si-au reiterat, cu ocazia sedintei din 6 decembrie 2001, sustinerile privind rele tratamente s-ar justifica prin faptul ca fusesera audiati in calitate de martori si ca a trebuit sa se limiteze sa raspunda la intrebarile adresate de procurorul militar cu privire la agresiunea primului reclamant.
215. Guvernul sustine ca retinerea timp de mai multe ore la inspectoratul de politie, de care se plang cei doi reclamanti, se explica prin faptul ca procurorul militar a trebuit sa recurga de indata la o ancheta la fata locului. Sustinerile persoanelor in cauza, potrivit carora acestea ar fi fost supuse la presiuni si li s-ar fi refuzat permisiunea de a-si citi propriile declaratii inainte de a le semna, chiar daca nu au dat curs unei anchete, ar fi contrazise de faptul ca acestea nu contin nicio discordanta in raport cu depozitiile lor.
216. De altfel, ceilalti martori prezenti in seara de 19 mai 2000 la inspectoratul de politie, si anume fratele si unchiul primului reclamant, nu s-ar fi plans niciodata ca ar fi fost supusi unor presiuni. In plus, cu ocazia audierii lor din 6 decembrie 2001, cei doi reclamanti nu au invocat tratamentele degradante ale caror victime se pretind. In aceste conditii, persoanele in cauza nu au dovedit veridicitatea sustinerilor lor dincolo de orice dubiu rezonabil.

B. Motivarea Curtii

1. Cu privire la admisibilitate

217. Curtea reaminteste ca sustinerile de rele tratamente trebuie sa fie intemeiate pe probe adecvate
     [Mamatkoulov si Askarov impotriva Turciei
     (MC), nr. 46827/99 si 46951/99, pct. 70, CEDO 2005-I].
218. Pentru aprecierea mijloacelor de proba, Curtea retine criteriul probei „dincolo de orice indoiala rezonabila”. Totusi, aceasta nu a avut niciodata drept obiectiv sa adopte demersul sistemelor juridice nationale care aplica acest criteriu. Nu este competenta sa se pronunte cu privire la vinovatie din perspectiva dreptului penal sau cu privire la raspunderea civila, ci cu privire la raspunderea statelor contractante fata de conventie. Caracterul specific al sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din conventie - a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru inaltele parti contractante constand in recunoasterea drepturilor fundamentale consacrate de acest instrument - ii conditioneaza modul de abordare a probelor administrate. In cadrul procedurii din fata Curtii, nu exista niciun obstacol procedural in calea admisibilitatii mijloacelor de proba si nicio formula predefinita aplicabila aprecierii acestora. Curtea adopta concluziile care, in opinia sa, sunt sustinute de o evaluare independenta de toate mijloacele de proba, inclusiv deductiile pe care le poate obtine din faptele si observatiile partilor. In conformitate cu jurisprudenta sa constanta, proba poate reiesi dintr-o serie de indicii sau din supozitii necontestate, suficient de grave, precise si concordante. In plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o concluzie specifica si, in aceasta privinta, repartizarea sarcinii probei sunt legate intrinsec de caracterul specific al faptelor, de natura acuzatiei formulate si de dreptul conventional respectiv. De asemenea, Curtea acorda atentie gravitatii unei constatari potrivit careia un stat contractant a incalcat drepturi fundamentale (a se vedea
     Natchova,
     citata anterior, pct. 147).
219. In speta, in absenta oricarui inceput de dovada privind amenintari si presiuni despre care se pretinde ca au fost exercitate de procurorul militar si de politisti asupra celor doi reclamanti cu ocazia audierii acestora, pare dificil ca realitatea faptelor denuntate sa fie constatata de Curte. Curtea considera ca declaratiile reclamantilor nu sunt suficiente pentru a demonstra, dincolo de orice indoiala rezonabila, existenta amenintarilor si a presiunilor invocate. In afara de aceasta, nu se contesta ca depozitiile facute si semnate de reclamanti corespundeau afirmatiilor acestora. In consecinta, nu se poate imputa autoritatilor nationale ca nu au condus o ancheta in aceasta privinta.

Prin urmare, acest capat de cerere este in mod vadit nefondat.

220. In schimb, capatul de cerere al reclamantilor intemeiat pe faptul ca au ramas la inspectoratul de politie fara apa sau hrana nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De altfel, acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

221. Curtea observa ca Guvernul nu contesta ca reclamantii au fost retinuti la inspectoratul de politie pana noaptea tarziu, fara apa sau hrana. Pe de alta parte, Guvernul nu a prezentat in fata Curtii niciun document prin care se reglementeaza statutul martorilor in cauzele penale si in care se precizeaza modul in care trebuie tratati acestia atunci cand li se solicita, precum in speta, sa ramana mai multe ore la dispozitia organelor de ancheta.
222. Tinand seama de cele de mai sus, de circumstantele cauzei - in special de durata interogatoriilor la care au fost supusi reclamantii in urma unor evenimente dramatice - si de sentimentele de angoasa si de inferioritate pe care tratamentul denuntat le-a cauzat reclamantilor, Curtea apreciaza ca acesta trebuie considerat ca fiind degradant.
223. Prin urmare, a fost incalcat art. 3 din conventie in aceasta privinta.

7. Cu PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 5 § 1, 2, 4 SI 5, CONSIDERAT INDIVIDUAL si coRoBoRAT cu ART. 13 Din coNvENTIE

224. Cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant sustin ca au fost privati in mod nelegal de libertatea lor din 19 mai la ora 19.30 pana la 20 mai 2000 la ora 5, cu incalcarea art. 5 § 1. Invocand in mod expres sau in esenta art. 5 § 2, 4 si 5, acestia se plang, de asemenea, de faptul ca nu au fost informati cu privire la motivele privarii lor de libertate, de absenta anchetei penale in aceasta privinta si de imposibilitatea de a obtine reparatie in aceasta privinta. In cele din urma, reclamantii se plang, din perspectiva art. 13 din conventie, de faptul ca nu au dispus de un recurs efectiv pentru a denunta incalcarile mentionate anterior. Dispozitiile relevante ale art. 5 din conventie sunt redactate dupa cum urmeaza:

„1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:

2. daca a facut obiectul unei arestari sau detineri legale pentru nerespectarea unei hotarari pronuntate de un tribunal, conform legii, ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege;
3. daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a se banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice ale necesitatii de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsire acesteia; [...]

2. Orice persoana arestata trebuie sa fie informata, in cel mai scurt termen si intr-o limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa.

4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detentie are dreptul sa introduca recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detentiei sale si sa dispuna eliberarea sa daca detentia este ilegala.
5. Orice persoana, victima a unei arestari sau detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol, are dreptul la reparatii.”

A. Argumentele partilor

225. Din perspectiva art. 5 § 1 din conventie, reclamantii se plang ca au fost victimele unei privari ilegale de libertate in noaptea de 19 spre 20 mai 2000, ca au fost supusi unor tensiuni extreme si ca au suferit tratamente degradante. Acestia sustin ca detinerea martorilor este lipsita de temei juridic in dreptul roman.
226. Din perspectiva art. 5 § 2 din conventie, persoanele in cauza afirma ca nu li s-a comunicat niciodata motivul privarii lor de libertate. Acestia afirma ca detinerea lor prelungita viza sa ii determine, prin constrangere fizica si psihica, sa isi modifice declaratiile in sensul dorit de procurorul militar.
227. Invocand aspectul procedural al art. 5 din conventie, reclamantii denunta lipsa anchetei cu privire la privarea ilegala de libertate ale carei victime se pretind. Acestia considera ca raportul stabilit de asociatia APADOR-CH in numele lor se interpreta ca o plangere penala si ca autoritatile sesizate ar fi trebuit sa deschida o ancheta penala pentru a examina temeinicia acuzatiilor formulate. Acestia afirma ca, in lipsa unei asemenea anchete, nu au putut exercita un recurs in dreptul intern care sa le fi permis sa solicite reparatie pentru detinerea lor, contrara art. 5 din conventie. In cele din urma, reclamantii se plang de inexistenta unui recurs efectiv in sensul art. 13 din conventie pentru a denunta incalcarile invocate mai sus, din perspectiva art. 5 din conventie.
228. Apreciind ca reclamantii nu au fost privati de libertatea lor in sensul art. 5 § 1 din conventie, Guvernul considera ca aceasta dispozitie nu se aplica in speta. Potrivit acestuia, persoanele in cauza au suferit cel mult o restrictie adusa libertatii lor, restrictie prevazuta de lege si necesara pentru constatarea faptelor in ancheta care era in curs.

Reclamantii s-au prezentat de bunavoie la inspectorat pentru a depune marturie in calitate de martori oculari. Prin urmare, acestia au stiut de ce se aflau la sediul politiei. Au facut chiar o prima depozitie in fata unui ofiter de politie inainte de sosirea procurorului militar insarcinat cu situatiile de urgenta, singurul care era de serviciu la momentul incidentului, survenit seara. Procurorul a fost constrans sa ia masurile necesare pentru conservarea mijloacelor de proba recurgand la o ancheta la fata locului inainte de a putea audia martorii.

Durata audierilor, care s-ar fi derulat timp de cateva ore, s-ar explica prin necesitatea de a constata corect si complet faptele. In aceasta privinta, este necesar sa se semnaleze ca procurorul insarcinat pentru a obtine de la martori expunerea desfasurarii evenimentelor poate, de asemenea, sa le adreseze intrebari in vederea clarificarii oricarei divergente intre depozitii si ca prezenta tuturor martorilor este solicitata atunci cand se dovedeste necesar sa se recurga la confruntarea acestora.

Din punct de vedere obiectiv, natura si durata prezentei reclamantilor la inspectorat nu ar atinge gravitatea necesara pentru a merita calificarea de privare de libertate. Elementele subiective ale situatiei denuntate nu pot invalida aceasta concluzie, deoarece reclamantii nu erau intr-o stare de sanatate fragila, acestia erau amandoi adulti constienti de calitatea lor de martori, iar rolul pe care il jucasera in cadrul evenimentelor in litigiu nu era suficient pentru ca prezenta lor la inspectorat sa le fi putut genera o tensiune extrema. In plus, procurorul militar nu a incercat deloc sa ii intimideze.

229. In cele din urma, reclamantii nu au depus plangere impotriva pretinsei lor privari de libertate. Acestia s-au limitat sa formuleze, prin intermediul raportului asociatiei APADOR-CH adresat Directiei Generale de Politie si parchetului militar, acuzatii succinte si neintemeiate, pretinzand de exemplu ca nu fusesera informati cu privire la motivele prezentei lor la inspectorat. Ar fi avut posibilitatea de a depune o plangere penala care ar fi putut conduce la condamnarea politistilor implicati pentru cercetare abuziva si arestare nelegala, dupa cum s-a intamplat in diferite cauze solutionate prin decizii prezentate Curtii de catre Guvern.
230. In ceea ce priveste pretinsa imposibilitate a reclamantilor de a obtine reparatie, dispozitiile art. 5 § 5 din conventie nu ar fi aplicabile in speta din cauza ca persoanele in cauza nu au suferit o privare de libertate.

B. Motivarea Curtii

231. In primul rand, Curtea subliniaza ca cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant au ramas la inspectorat din 19 mai, ora 19.30, pana la 20 mai 2000, ora 5 - si anume o durata totala de noua ore si jumatate, pentru a fi audiati in locul respectiv in calitate de martori, mai intai de un ofiter de politie, iar apoi de procurorul militar.
232. Curtea reaminteste ca art. 5 § 1 garanteaza, in primul rand, „legalitatea” detentiei, inclusiv respectarea cailor legale. In domeniu, conventia face trimitere, in principal, la legislatia nationala si enunta obligatia de a respecta dispozitiile normative si procedurale ale acesteia, insa impune, de asemenea, conformitatea oricarei privari de libertate cu scopul art. 5: protejarea persoanei impotriva caracterului arbitrar. Art. 5 § 1 enumera cazurile in care conventia permite privarea unei persoane de libertate. Aceasta lista are un caracter exhaustiv si numai o interpretare stricta se potriveste cu scopul acestei dispozitii: sa se asigure ca nimeni nu este privat in mod arbitrar de libertate
     (Vasileva impotriva Danemarcei,
     nr. 52792/99, 25 septembrie 2003, pct. 32-33).
233. In speta, reclamantii contesta legalitatea privarii lor de libertate, subliniind ca nu au facut obiectul vreunei decizii de retinere sau de arestare. Guvernul sustine ca persoanelor in cauza li s-a solicitat sa depuna marturie in calitate de martori oculari intr-o cauza penala. Avand in vedere circumstantele cauzei, Curtea considera ca situatia in litigiu nu intra in domeniul de aplicare a art. 5 § 1 c) din conventie, la care fac trimitere termenii utilizati de reclamanti, ci in domeniul de aplicare a art. 5 § 1 b), care se refera la cazurile de detinere legala „in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege”.
234. Curtea apreciaza ca nu este necesar sa se verifice daca a existat privare de libertate in speta pentru a stabili daca art. 5 din conventie este aplicabil, deoarece privarea de libertate invocata este, in orice caz, justificata din perspectiva art. 5 § 1 b) pentru motivele expuse anterior.
235. In continuare, Curtea observa ca reclamantii au fost condusi la inspectoratul de politie unde au depus marturie in calitate de martori cu privire la imprejurarile agresiunii primului reclamant (supra, pct. 30). Aceasta situatie are un temei legal in dreptul roman, intrucat art. 83 C. proc. pen. ii obliga pe martori sa se infatiseze si sa depuna marturie cu privire la faptele de care au cunostinta.
236. In temeiul art. 5 § 1 b)
     in fine,
     o persoana poate fi arestata sau retinuta „in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege”. Curtea reaminteste ca, pentru ca o detinere sa fie justificata din perspectiva art. 5 § 1 b), obligatia in cauza trebuie sa fie specifica si concreta, iar arestarea si detentia trebuie sa aiba drept scop garantarea executarii acesteia, fara a avea un caracter punitiv
     (Iliya Stefanov impotriva Bulgariei,
     nr. 65755/01, pct. 72, 22 mai 2008). In plus, de indata ce este indeplinita aceasta obligatie, temeiul detentiei inceteaza sa existe. In cele din urma, trebuie sa se stabileasca un echilibru intre necesitatea in cadrul unei societati democratice de a garanta executarea imediata a obligatiei in cauza si importanta dreptului la libertate. In aceasta privinta, Curtea va tine seama de natura obligatiei, inclusiv de obiectul si de scopul subiacente ale acesteia, de persoana detinuta, de circumstantele specifice care au condus la detinerea sa si de durata acesteia (
     Engel si altii impotriva Tarilor de Jos
     ,
     8 iunie 1976, pct. 69, seria A nr. 22;
     Vasileva
     ,
     citata anterior, pct. 37-38;
     Epple impotriva Germaniei,
     nr. 77909/01, pct. 37, 24 martie 2005).
237. Curtea observa ca, inainte de sosirea lor la inspectoratul de politie la ora 19.30, reclamantii stiau ca fusesera citati pentru a se infatisa aici in calitate de martori (supra, pct. 30). Acestia au facut o prima depozitie in fata unui ofiter de politie in jurul orei 21.00. Dupa sosirea procurorului militar, la miezul noptii, acestia au fost interogati pe rand pana la ora 5.00. Al treilea reclamant a fost interogat de la miezul noptii pana la ora 2.00, insa nu i s-a permis sa paraseasca inspectoratul inainte de audierea tuturor martorilor prezenti. Reclamanta a fost interogata de la ora 4.00 la ora 5.00. Desi este adevarat ca persoanele in cauza s-au prezentat de bunavoie la inspectoratul de politie, acestea au solicitat permisiunea de a merge acasa dupa prima depozitie facuta in fata ofiterului de politie. Guvernul sustine ca reclamantii au fost retinuti in interesul unei bune administrari a justitiei, deoarece o confruntare a martorilor s-ar fi putut dovedi necesara in orice moment, tinand seama de circumstantele cauzei. In ceea ce o priveste, Curtea apreciaza ca retinerea criticata se interpreteaza ca o consecinta logica a dreptului autoritatilor de a se asigura de prezenta martorilor in cadrul unei anchete penale
     (
     Iliya Stefanov
     , citata anterior, pct. 73).
238. Pe de alta parte, Curtea observa ca nu existau impotriva reclamantilor suspiciuni plauzibile care ar fi putut sa trimita la faptul ca declaratiile lor se inscriau in cadrul unei anchete preliminare indreptate impotriva lor. Masurile luate de autoritati nu se situau intr-un context punitiv, ci intrau in domeniul de aplicare a art. 5 § 1 b) din conventie.
239. In aceste conditii, Curtea apreciaza ca faptul ca autoritatile i-au tinut pe martori la dispozitia lor o anumita perioada de timp pentru a le consemna declaratiile nu este in sine incompatibil cu articolul citat anterior. In speta, al treilea reclamant a fost retinut de la ora 19.30 pana la miezul noptii, ora la care acesta a putut depune marturie, dupa ce procurorul militar a revenit la inspectorat, la incheierea anchetei la fata locului. In continuare, acesta a fost constrans sa ramana la inspectorat de la ora 2.00 pana la ora 5.00 pentru motivul, conform sustinerilor Guvernului, ca o confruntare cu ceilalti martori s-ar fi putut dovedi necesara. Persoana in cauza a fost retinuta pe parcursul unei durate totale de 7 ore si jumatate. Reclamanta, insotita de fiica sa, a fost retinuta de la ora 19.30 pana la ora 4.00, ora la care a fost interogata de procuror. Aceasta a stat in total 8 ore si jumatate la sediul politiei. Tinand seama de jurisprudenta in materie
     [
     B impotriva Frantei
     ,
     nr. 10179/82, decizia Comisiei din 13 mai 1987, Decizii si rapoarte (DR) 52, p. 111;
     Iliya Stefanov
     ,
     citata anterior] si de absenta unor perioade de inactivitate in mod vadit nejustificata in speta (a se vedea,
     a contrario, Vasileva
     ,
     citata anterior, pct. 41), Curtea considera ca echilibrul intre necesitatea de a garanta executarea obligatiei impuse reclamantilor si dreptul acestora la libertate a fost mentinut. Reiese ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 si 4 din conventie.
240. In ceea ce priveste capatul de cerere al reclamantilor, intemeiat pe art. 5 § 2 din conventie, Curtea subliniaza mai intai ca acestia nu erau suspectati ca ar fi savarsit o infractiune, motiv pentru care nu era necesar sa fie informati cu privire la vreo acuzatie adusa impotriva lor. In plus, reiese din circumstantele cauzei (supra, pct. 30) ca reclamantii stiau ca erau retinuti la inspectoratul de politie pentru a depune marturie intr-o cauza penala. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 si 4 din conventie.
241. Curtea observa ca, din perspectiva „aspectului procedural” al art. 5 din conventie, reclamantii se plang de lipsa unei anchete cu privire la privarea lor de libertate. In masura in care acest capat de cerere se poate interpreta ca denuntand absenta unui recurs garantat de art. 5 § 4 din conventie, Curtea reaminteste ca aceasta dispozitie a conventiei nu este incalcata atunci cand privarea de libertate ia sfarsit intr-un termen mai scurt decat cel care ar fi fost necesar pentru derularea procedurii prevazute in aceasta dispozitie [a se vedea
     X impotriva Suediei,
     nr. 7376/76, decizia Comisiei din 7 octombrie 1976, Decizii si rapoarte (DR) 7; si
     Fox, Campbell si Hartley impotriva Regatului Unit,
     30 august 1990, pct. 44, seria A nr. 182]. Reiese ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 si 4 din conventie. In orice caz, chiar daca „aspectul procedural” invocat de reclamanti ar putea avea o alta semnificatie, similara celei aplicabile art. 2 si 3 din conventie, Curtea observa ca reclamantii nu aveau pretentii intemeiate care sa merite o examinare din partea autoritatilor (supra, pct. 237-239).
242. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe absenta despagubirii pentru privarea ilegala de libertate ale carei victime afirma ca sunt reclamantii, Curtea reaminteste ca nu a identificat niciun indiciu privind incalcarea art. 5 § 1 b). In aceste conditii, capatul de cerere intemeiat pe art. 5 § 5 este incompatibil
     ratione materiae
     cu dispozitiile conventiei in sensul art. 35 § 3 din conventie si trebuie respins in temeiul art. 35 § 4.
243. Pe de alta parte, tinand seama de concluziile la care a ajuns anterior din perspectiva art. 5 din conventie, Curtea considera ca acest capat de cerere invocat din perspectiva art. 13 este, de asemenea, in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 si 4 din conventie.

8. Cu PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE

244. Art. 41 din conventie prevede:

„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu material

245. In cererea de reparatie echitabila pe care a adresat-o Curtii la 16 septembrie 2005, primul reclamant a solicitat 300 000 000 ROL, suma corespunzatoare pentru costul regimului alimentar specific pe care a trebuit sa il urmeze, pentru cheltuielile privind examinarile si tratamentele medicale, precum si pentru cheltuielile privind transportul, insa nu a prezentat documente justificative in sprijinul cererii sale, in afara de declaratiile parintilor sai. De altfel, acesta a reclamat o suma corespunzatoare diferentei dintre indemnizatia acordata persoanelor cu handicap si venitul mediu national. In opinia sa, aceasta diferenta se ridica la 5 608 680 RON pe luna sau la o valoare globala de 3 297 903 840 ROL - si anume 94 776 EUR la momentul respectiv —, corespunzatoare cumulului sumelor datorate pana la 68 de ani, varsta sperantei de viata a unui barbat traind in mediu urban la momentul respectiv.
246. Guvernul considera ca reclamantul nu a dovedit existenta prejudiciului corespunzator sumei de 300 000 000 ROL pe care a reclamat-o, in masura in care ar fi putut prezenta facturile si chitantele aferente cheltuielilor pe care pretinde ca le-a efectuat. In plus, Guvernul subliniaza ca persoana in cauza nu a demonstrat necesitatea unui regim alimentar specific. In ceea ce priveste suma reclamata cu titlu de foloase nerealizate, Guvernul subliniaza ca reclamantul nu a demonstrat ca exercita o activitate remunerata la momentul evenimentelor. In orice caz, sumele citate de persoana in cauza ar face obiectul unei pure speculatii, iar calculul la care acesta a recurs s-ar intemeia, in mod evident, pe venitul mediu national, insa inainte de impozitare.
247. Reiese din jurisprudenta Curtii ca trebuie sa existe o legatura de cauzalitate evidenta intre prejudiciul pretins si incalcarea constatata a conventiei. In speta, Curtea a hotarat ca raspunderea statului era angajata din punct de vedere material si procedural al art. 2 din conventie (supra, pct. 150 si 176). In consecinta, aceasta a concluzionat ca cerinta unei legaturi de cauzalitate evidenta este indeplinita.

In ceea ce priveste cererea de rambursare a costului regimului alimentar specific pe care persoana in cauza pretinde ca l-a urmat, a cheltuielilor privind examinarile si tratamentele medicale, precum si a cheltuielilor privind transportul, Curtea subliniaza ca prejudiciul pretins nu este sustinut prin documente justificative. Prin urmare, nu este necesar sa se acorde o despagubire cu acest titlu.

In ceea ce priveste cererea formulata de persoana in cauza cu titlu de foloase nerealizate, Curtea reaminteste ca acordarea unei despagubiri nu este exclusa [a se vedea, printre altele,
Qakici impotriva Turciei
(MC), citata anterior, pct. 127, si
Mansuroglu
,
citata anterior, pct. 126]. Tinand seama de incertitudinile care caracterizeaza situatia reclamantului, de incapacitatea sa de a munci, totala si permanenta, Curtea considera ca este necesar sa i se acorde o despagubire pentru viitoarele foloase nerealizate
(
Karagiannopoulos
,
citata anterior, pct. 83,
Mikheiev impotriva Rusiei
,
nr. 77617/01, pct. 162, 26 ianuarie 2006). Pronuntandu-se in echitate, Curtea ii acorda 90 000 EUR cu acest titlu, la care se adauga orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit.

B. Prejudiciu moral

248. Primul reclamant pretinde ca a suferit un prejudiciu moral rezultat din gravele sechele fizice, din frustrare, din angoasa si sentimentul neputintei cauzate de focul de arma care l-a atins si de deficientele anchetei in aceasta privinta. Acesta isi estimeaza prejudiciul la 200 000 EUR si solicita Curtii sa ia in considerare si caracterul sistemic al discriminarii rasiale a romilor din Romania.

Cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant solicita fiecare 50 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral care le-ar fi fost cauzat de stresul si angoasa provocate de detentia lor la sediul politiei si de lipsa unei anchete in aceasta privinta.

249. Guvernul considera ca sumele solicitate de reclamanti sunt exorbitante si face trimitere la jurisprudenta Curtii in materie. Acesta adauga faptul ca nu a fost stabilita legatura de cauzalitate dintre incalcarile si prejudiciile morale invocate. In cele din urma, acesta considera ca respectivul caz al primului reclamant nu arata existenta unei probleme de ordin sistemic, intrucat Curtea nu constatase incalcarea art. 14 din conventie decat intr-o singura cauza, la 28 octombrie 2005, data la care Guvernul i-a adresat observatiile sale. In subsidiar, acesta sustine ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre identificarea unei probleme sistemice si sumele acordate reclamantilor in temeiul art. 41 din conventie.
250. Curtea apreciaza ca, in afara de sechelele fizice care au decurs din tratamentele aplicate primului reclamant, acesta a incercat cu siguranta sentimente intense de umilire, de angoasa, de frustrare si de nesiguranta care au fost agravate de pasivitatea de care au dat dovada autoritatile in fata doleantelor sale. La aceasta se adauga indiferenta evidenta manifestata de autoritati in privinta plangerilor reclamantului si a starii sale psihologice, pe care nu au stiut sa o protejeze in mod corespunzator. In aceste conditii, pronuntandu- se in echitate si tinand seama de faptul ca a ajuns in speta la numeroase constatari de incalcare a art. 2 si art. 13 din conventie, Curtea acorda primului reclamant 40 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
251. Curtea considera ca cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant au incercat si ei cu siguranta sentimente de umilire si de angoasa din cauza conditiilor in care au fost retinuti la sediul politiei. Pronuntandu-se in echitate, aceasta acorda fiecarui reclamant 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

100. Cheltuieli de judecata

252. In observatiile pe care le-au adresat Curtii la 16 septembrie 2005, reclamantii au solicitat in total 7 820 EUR (si anume 7 470 EUR pentru onorariul avocatului, suma care trebuie platita direct acestuia din urma, si 350 EUR pentru cheltuielile de secretariat) cu titlu de cheltuieli de judecata efectuate pentru cerintele procedurii urmate in fata Curtii. Prin comunicarea din 6 martie 2006 adresata acesteia, acestia au solicitat o suma suplimentara de 1 440 EUR pentru a acoperi onorariul aferent serviciilor prestate de avocatul lor cu privire la observatiile complementare solicitate de Curte.
253. La randul sau, Guvernul apreciaza ca cererea privind onorariul avocatului este excesiva si subliniaza ca reclamantii nu au prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile de secretariat.
254. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora. In speta, tinand seama de criteriile mentionate anterior, de centralizatorul detaliat cu numarul de ore lucrate care i-a fost prezentat si de problemele pe care le-a ridicat prezenta cauza, Curtea acorda reclamantilor suma de 8 900 EUR pentru onorariul avocatului si suma de 350 EUR pentru cheltuielile de secretariat, care trebuie platite direct avocatului Mihai. Dupa deducerea sumei de 959 EUR, platita de Consiliul Europei cu titlu de asistenta judiciara (a se vedea,
     mutatis mutandis, Cobzaru,
     citata anterior, pct. 111, si
     Ciupercescu,
     citata anterior, pct. 185), suma de plata ramasa este 8 291 EUR.

4. 
   Dobanzi moratorii
   

255. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea,

1. Declara, in unanimitate, cererea admisibila in privinta capetelor de cerere ale primului reclamant, intemeiate pe art. 2 si art. 3, luate in considerare individual si coroborate cu art. 13 si art. 14, precum si in privinta capatului de cerere al celui de-al doilea si celui de-al treilea reclamant, intemeiat pe art. 3, ca urmare a faptului ca au stat fara apa sau hrana la inspectoratul de politie;
2. Declara, cu majoritate, cererea inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 2 din conventie, din punct de vedere material si procedural, pentru primul reclamant;
4. Hotaraste, in unanimitate, ca nu este necesar sa se recurga la o analiza suplimentara din perspectiva art. 3 din conventie in privinta primului reclamant;
5. Hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 13, coroborat cu art. 2 din conventie, pentru primul reclamant;
6. Hotaraste, in unanimitate, ca nu considera necesar sa se recurga la o analiza suplimentara din perspectiva art. 13, coroborat cu art. 3 din conventie, in privinta primului reclamant;
7. Hotaraste, cu patru voturi la trei, ca nu a fost incalcat art. 14 din conventie, coroborat cu art. 2 si art. 3, in cazul primului reclamant;
8. Hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 3 din conventie, pentru cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant, ca urmare a faptului ca au stat la sediul politiei fara apa sau hrana;
9. Hotaraste, cu sase voturi la unu,

a) ca statul parat trebuie sa plateasca, in termen de trei luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 § 2 din conventie, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda nationala, la rata de schimb aplicabila la data platii;

1. 90 000 EUR (nouazeci de mii de euro) primului reclamant, la care se adauga orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;
2. 40 000 euro (patruzeci de mii de euro) primului reclamant, la care se adauga orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
3. 10 000 EUR (zece mii de euro) fiecaruia dintre cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
4. 8 291 EUR (opt mii doua sute nouazeci si unu de euro) pentru cheltuielile de judecata, suma care trebuie platita direct avocatului Mihai;

b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

10. Respinge, in unanimitate, cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 22 februarie 2011, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Marialena Tsirli Josep Casadevall

Grefier adjunct Presedinte

In conformitate cu art. 45 § 2 din conventie si cu art. 74 § 2 din regulament, expunerea urmatoarelor opinii separate este anexata la prezenta hotarare:

• opinia partial concordanta, partial separata a judecatorului Egbert Myjer;
• opinia partial concordanta, partial separata a judecatorului Ineta Ziemele;
• opinia partial separata a judecatorului Ann Power, la care se raliaza judecatorul Bostjan M. Zupancic.

J.C.M.

M.T.

Opinia partial concordanta, partial separata a judecatorului Egbert Myjer

Faptele din prezenta cauza sunt grave. Observatiile de mai jos nu intentioneaza in niciun caz sa minimalizeze gravitatea acestora si nici soarta deosebit de regretabila a primului reclamant.

Desi am votat in favoarea constatarii privind incalcarea art. 2 atat din punct de vedere material, cat si procedural, am cateva rezerve cu privire la modul in care hotararea examineaza probele si constata faptele. Nu sunt pe deplin convins ca expunerea reclamantilor este cea mai demna de incredere.

Asadar, ce s-a intamplat in realitate?

Un element comun expunerilor reclamantilor si politistilor implicati este ca primul reclamant si fratele acestuia il urmareau pe S.C., fostul lor cumnat, pe care erau in mod evident suparati (in caz contrar, de ce l-ar fi urmarit si de ce ar fi strigat S.C. dupa ajutor?) Acest singur element conduce la faptul ca nu se prea poate elimina fara dificultate versiunea Guvernului. Prin urmare, trebuie privita cu precautie afirmatia reclamantilor potrivit careia primul reclamant nu era inarmat. La urma urmelor, exista un cutit la locul faptei. Atat politistii, cat si S.C. au mentionat ca primul reclamant era inarmat cu un cutit (pct. 57). S.C. a declarat chiar ca primul reclamant ranise un politist, dupa care un alt politist ripostase „cu un foc de arma fara somatie”.

Lipsa unor amprente digitale care puteau fi identificate pe cutit se poate explica prin faptul ca politia era pe cale de a dezarma un protagonist al unei actiuni care nu era nimic mai mult la inceput decat o banala incaierare de strada, chiar si incheiata cu un glont tras in capul primului reclamant.

In aceasta privinta, ma indoiesc ca este rezonabil sa se afirme - precum se afirma la pct. 146 din hotarare - ca Curtea „nu poate decat sa constate lipsa de profesionalism de care au dat dovada politistii”. De asemenea, rationamentul elaborat la pct. 147 ridica semne de intrebare. Daca se examineaza faptele expuse la pct. 29, unde este indicat ca politistul a fost supus unui examen medical si ca „a fost diagnosticat cu plagi superficiale in regiunea epigastrica, provocate de un obiect ascutit”, care sunt adaugate la cele expuse la pct. 61 si 62, in special faptul ca, potrivit unei expertize, „era posibil ca aceste rani si rupturi sa fi fost cauzate de cutitul care fusese confiscat si [...] avand in vedere localizarea si forma acestora, era posibil ca ranile sa fi fost cauzate in cursul unei agresiuni”, consider ca s-a trecut prea usor peste sustinerile Guvernului.

Nu se poate ajunge la nicio concluzie nici din declaratia celei de a doua reclamante potrivit careia aceasta incercase sa il imobilizeze pe politist si ca nu exista nicio urma de sange pe hainele acestuia (pct. 49). Raportul medical mentiona „plagi superficiale”, iar expertiza nu constata nicaieri existenta sangelui pe hainele politistului. De altfel, daca a doua reclamanta incercase sa il retina pe politist prin spate (fara indoiala, cea mai buna modalitate de a proceda impotriva unui barbat inarmat), aceasta nu ar fi fost neaparat in contact cu ranile cauzate politistului in partea din fata a corpului acestuia.

Glontul a atins reclamantul la tampla stanga inainte de a traversa partea de sus a craniului acestuia. Este greu de imaginat cum ar fi putut glontul sa urmeze traiectoria inversa, dupa cum afirma reclamantii. In ceea ce priveste „rectificarea”
a posteriori
a raportului medico-legal, se mentioneaza in acesta existenta unor fragmente osoase in tesutul cerebral, propulsate intr-o anumita directie, in speta de jos in sus (pct. 91). Avand in vedere acest element, nu ne putem multumi sa afirmam, asemenea reclamantilor, ca, potrivit principiilor medicinei legale, orificiul de iesire a unui glont este in mod invariabil mai mare decat orificiul de intrare.

Descrisa astfel, aceasta impuscatura ar fi putut fi, de asemenea, un foc de avertisment tras in aer, insa deviat, poate pentru ca politistul isi pierduse echilibrul.

In definitiv, hotararea se bazeaza in mare masura pe vointa de a crede versiunea reclamantilor mai degraba decat pe cea a politiei in ceea ce priveste faptele anterioare focului de arma. Or, in opinia mea, expunerea reclamantilor nu este mai credibila decat cea a politiei.

Acestea fiind spuse, sunt de acord cu criticile de ordin general emise la pct. 137 din hotarare, potrivit carora autoritatile romane nu au facut „tot ce se putea astepta de la ele in mod rezonabil pentru a oferi cetatenilor nivelul de protectie necesar, in special in cazurile, precum cel in speta, privind recurgerea la o forta potential letala, precum si pentru a contracara riscurile reale si imediate pentru viata pe care le pot genera, chiar si in mod exceptional, operatiunile politienesti.” Desi sunt constient ca decizia de a folosi o arma trebuie luata sub impulsul momentului - cand nu se dispune decat de o foarte mica fractiune din timpul pe care il are un judecator pentru a examina toate elementele si interesele relevante si pentru a ajunge la o decizie echilibrata -, nu sunt convins ca, in prezenta cauza, politistul nu ar fi avut efectiv alta optiune decat sa indrepte arma impotriva primului reclamant si sa traga imediat un foc de arma fara sa incerce sa reflecteze la acest lucru.

De asemenea, sunt de acord cu ceea ce se afirma cu privire la incalcarea procedurala.

Din cauza propriilor indoieli, expuse mai sus, nu am putut vota in favoarea sumelor acordate reclamantilor pentru prejudiciu moral, pe care le consider prea ridicate avand in vedere circumstantele specifice ale cauzei.

Opinia partial concordanta, partial separata a judecatorului Ineta Ziemele


^[456]

Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si principiile de baza ale Organizatiei Natiunilor Unite pentru recurgerea la forta si utilizarea armelor de foc de catre responsabilii privind aplicarea legilor (pct. 121 din hotarare) pentru a sustine ca legislatia romana este conforma cu aceste norme. Este adevarat ca jurisprudenta Curtii referitoare la art. 2 este mai substantiala decat cea a Comitetului pentru drepturile omului. Prin urmare, principiile de baza ale Organizatiei Natiunilor Unite (pct. 102 din hotarare), care se refera la cadrul legislativ si normativ pentru recurgerea la armele de foc, inclusiv in cazurile neprevazute, in special privind formarea si selectia politistilor carora li se solicita utilizarea acestora, sunt mult mai detaliate. Jurisprudenta Curtii cu privire la aceste puncte diferite nu este voluminoasa (a se vedea, de exemplu, cauza
Giuliani si Gaggio impotriva Italiei,
nr. 23458/02, 25 august 2009, pendinte in fata Marii Camere). Sunt de acord ca, in Romania, cadrul legislativ si normativ este in mod vadit insuficient si, prin urmare, contrar art. 2. Totusi, argumentul Guvernului intemeiat pe principiile Organizatiei Natiunilor Unite necesita un raspuns avand in vedere ca, in speta, rationamentul retinut nu permite sa se afirme in mod clar daca obligatiile intemeiate pe art. 2 sunt la fel de detaliate ca cele intemeiate pe principiile respective in ceea ce priveste formarea politistilor si utilizarea de catre acestia a armelor de foc.

II.

Nu pot aproba ceea ce afirma majoritatea cu privire la capetele de cerere intemeiate pe art. 5. Exista un principiu consacrat al jurisprudentei Curtii potrivit caruia, pentru ca o masura privativa de libertate sa poata fi considerata legala, legea pe baza careia aceasta este executata trebuie, de asemenea, sa fie de o anumita calitate. Cerinta de calitate a legii este valabila pentru toate motivele de restrangere a libertatii permise de art. 5. In hotararea
McKay impotriva Regatului Unit
(MC), nr. 543/03, pct. 30, CEDO 2006-X, Curtea a reamintit ca „[i]mpreuna cu art. 2, art. 3 si art. 4, art. 5 din conventie se numara printre principalele dispozitii care garanteaza drepturile fundamentale [...] Trei principii importante reies in special din jurisprudenta Curtii: exceptiile, a caror lista este exhaustiva, necesita o interpretare stricta (a se vedea, de exemplu,
Ciulla impotriva Italiei,
22 februarie 1989, pct. 41, seria A nr. 148) si nu fac obiectul importantei serii de justificari prevazute de alte dispozitii (in special art. 8-11 din conventie); legalitatea detentiei pe care se pune accentul in mod repetat din punct de vedere atat al procedurii, cat si al fondului, si care implica o aderare scrupuloasa la principiile care reglementeaza statul de drept
(Winterwerp impotriva Tarilor de Jos,
24 octombrie 1979, pct. 39, seria A nr. 33); si importanta rapiditatii sau a celeritatii controalelor jurisdictionale necesare” (a se vedea
McKay,
citata anterior,
ibidem).
Desi recunosc ca era necesar pentru politie si parchet sa interogheze martorii imediat dupa fapte, nu pot accepta ca o lege care permite unor intruniri de acest tip sa se desfasoare in circumstante degradante sa fie considerata ca fiind conforma conventiei. intruniri care au loc dupa miezul noptii sau la ora 4 sau 5 dimineata nu pot fi considerate ca fiind deosebit de rezonabile. De asemenea, se pare ca nicio norma din dreptul roman nu permitea martorilor sa solicite ca interogatoriul sa aiba loc in circumstante mai rezonabile. in opinia mea, ar fi logic sa se deduca, din constatarea de incalcare a art. 3, facuta de Curte - pe care o aprob - ca, pe plan calitativ, conditia de legalitate care decurge din art. 5 nu a fost nici ea indeplinita.

III.

In cele din urma, nu sunt de acord cu concluzia majoritatii, potrivit careia nu a fost incalcat art. 14, coroborat cu art. 2, in ceea ce priveste obligatia de anchetare cu privire la eventualele motivatii rasiste care ar fi ghidat comportamentul politistilor in circumstantele cauzei. La lectura dosarului, putem vedea ca politistul scrisese in raportul sau ca fusese „atacat de un rom”. Nu ar trebui sa uitam nici rezumatele mediatice posterioare incidentului, care faceau trimitere la noi frictiuni intre politie si romi. Exista alte elemente care, potrivit reclamantilor, demonstreaza caracterul rasist al faptelor (pct. 37 din hotarare). Am avut deja ocazia sa subliniez (a se vedea expunerea opiniei mele separate anexate la hotararea
Carabulea impotriva Romaniei,
nr. 45661/99, 13 iulie 2010


^[457]


) ca, avand in vedere concluziile la care a ajuns Curtea in hotararea
Natchova si altii impotriva Bulgariei
(MC), nr. 43577/98 si 43579/98, pct. 157, CEDO

2005. VII, exista o obligatie distincta de anchetare cu privire la motivatiile rasiste care ar putea explica un anumit comportament individual al unor politisti. In opinia mea, existau suficiente elemente factuale in speta pentru a solicita autoritatilor sa clarifice mobilurile care explica desfasurarea evenimentelor. Autoritatile nu aveau obligatia de a considera ca fiind stabilit faptul ca respectivul comportament al politistilor fusese ghidat de motivatii rasiste. In aceasta privinta, pot accepta concluzia la care a ajuns Curtea la pct. 204 din hotararea sa. Intr-adevar, este vorba de o obligatie care vizeaza mijloacele. Acest punct care intra sub incidenta art. 14, coroborat cu art. 2, este distinct de problemele procedurale care au fost vizate in cursul anchetei, pe care Curtea a considerat-o, in orice caz, ca fiind contrara art. 2.

Opinia partial separata a judecatorului Ann Power, la care se raliaza

JUDECATORUL BoSTJAN M. ZuPANCIC

Subscriu in aceasta cauza la opinia majoritatii, exceptand in ceea ce priveste concluziile privind capetele de cerere intemeiate pe art. 14 (coroborat cu art. 2) si pe art. 5.

Art. 14

In opinia mea partial separata din cauza
Carabulea impotriva Romaniei
(nr. 45661/99, 13 iulie 2010), am apreciat ca, tinand seama de problema, recunoscuta pe plan international, a tratamentului romilor in Romania, acest stat avea obligatia de a ancheta in mod aprofundat orice agresiune comisa impotriva acestei minoritati etnice. Faptul ca statul nu a recurs la o asemenea ancheta in speta ma determina sa constat incalcarea procedurala a art. 14, coroborat cu art. 2.

Faptul ca romii pot fi, mai mult decat altii, victime ale violentelor si relelor tratamente din partea politiei romane a fost confirmat de numeroase rapoarte internationale


^[458]


. Pe langa ingrijorarea exprimata la nivel international, Curtea a constatat si ea o problema de discriminare a romilor pe plan national


^[459]


. In plus, guvernul parat insusi a recunoscut ca se intamplase ca agenti ai fortelor de ordine sa cauzeze rani unor romi, sa participe la acte de violenta si de distrugere, motivate de rasism, sa profereze injurii rasiste si sa nu desfasoare anchete serioase cu privire la aceste incidente


^[460]


.

Tinand seama de consideratiile precedente, o atentie deosebita ar fi trebuit acordata anchetei cu privire la o eventuala motivatie rasista la originea violentei dezastruoase suferite de primul reclamant. Consider ca reactia aproape letala a politistului, dupa pretinsa sa „agresiune din partea unui tigan”, le impunea autoritatilor romane datoria de a stabili daca o discriminare intemeiata pe originea etnica a primului reclamant jucase un rol oarecare in desfasurarea faptelor. In cauza
Cobzaru,
faptul ca parchetul nu a verificat daca politistii autori ai actelor de violenta fusesera deja implicati in incidente similare sau daca fusesera deja acuzati anterior ca au dat dovada de sentimente ostile fata de romi, dar si faptul ca statul nu a oferit nicio justificare cu privire la aceasta omisiune au reprezentat factori importanti in constatarea de catre Curte a incalcarii art. 14


^[461]


. As fi preferat sa observ ca se urmeaza aceeasi abordare in prezenta cauza.

Art. 5

Cu privire la capetele de cerere intemeiate pe art. 5 § 1 si 4, estimez ca acestea sunt admisibile si ca au existat incalcari ale acestor dispozitii. Curtea a reamintit recent, in cauza
Medvedyev impotriva Frantei,
ca art. 5 din conventie se numara printre principalele dispozitii care garanteaza drepturile fundamentale ce protejeaza securitatea fizica a persoanelor. Trei mari principii reies din jurisprudenta Curtii cu privire la acest articol: i) exceptiile, a caror lista este exhaustiva, necesita o interpretare stricta; ii) legalitatea detentiei pe care se pune accentul in mod repetat din punct de vedere atat al procedurii, cat si al fondului, si care implica o aderare scrupuloasa la preeminenta dreptului; in cele din urma, iii) importanta rapiditatii sau a celeritatii controalelor jurisdictionale necesare in temeiul art. 5 § 4


^[462]


.

Jurisprudenta demonstreaza ca, pentru a stabili daca o persoana a fost privata de libertate, trebuie sa se examineze „realitatea regimului la care a fost supusa, din punct de vedere al dreptului si al faptelor”


^[463]


. Durata detentiei nu este determinanta


^[464]


, iar scopul care se afla la baza art. 5 este „sa se asigure ca nimeni [nu] este lipsit [de libertatea sa] in mod arbitrar”


^[465]


.

Presupunand ca detentia celui de-al doilea si celui de-al treilea reclamant intra sub incidenta art. 5 § 1 lit. b)


^[466]


, acest lucru nu o scuteste de respectarea necesara a cailor legale. Atunci cand incalca dreptul la libertate individuala, statele trebuie sa adere in mod riguros la preeminenta dreptului. Ceea ce s-a intamplat in prezenta cauza demonstreaza ca, in cadrul juridic in vigoare in Romania, trecatori inocenti care au fost, din intamplare, martori ai anumitor fapte pot fi luati de politie, condusi la post, supusi unui interogatoriu agresiv, li se poate interzice sa plece de bunavoie si pot fi detinuti la nesfarsit fara nicio garantie sau fara vreo garantie adecvata sau suficienta in schimb, care ar permite sa se franeze exercitiul arbitrar de catre politie a puterii acesteia de restrangere a libertatii personale a unei persoane. Politia are obligatia de anchetare a infractiunilor, insa nu in detrimentul dreptului la libertatea personala, astfel cum este protejat de art. 5, care solicita ca dispozitii clare si previzibile privind reglementarea privarii de libertate sa fie prevazute de lege.

Atunci cand este vorba de privare de libertate, este deosebit de important sa se respecte principiul general al securitatii juridice. Este esential sa fie clar definite conditiile privarii de libertate in temeiul dreptului national sau al dreptului international. Legea insasi trebuie sa fie previzibila in aplicarea sa, astfel incat sa indeplineasca criteriul „legalitatii”, astfel cum este stabilit de conventie. Acest criteriu solicita ca orice lege sa fie suficient de precisa pentru a evita orice pericol privind caracterul arbitrar


^[467]


. In hotararea
Medvedyev,
Curtea a reamintit ca, in materie de „legalitate” a unei detentii, inclusiv respectarea „cailor legale”, conventia face trimitere in principal la legislatia nationala, dar si, dupa caz, la alte norme juridice aplicabile persoanelor in cauza. In toate cazurile, aceasta consacra obligatia de respectare a normelor materiale si procedurale pe care le contine. In plus, aceasta necesita conformitatea oricarei privari de libertate cu scopul art. 5: protejarea persoanei impotriva caracterului arbitrar


^[468]


. Astfel, termenul „legal” implica faptul ca legislatia nationala pe care se sprijina detentia sa fie ea insasi „accesibila” si precisa


^[469]


.

Majoritatea se multumeste sa invoce art. 83 C. proc. pen. ca temei juridic, in dreptul intern, al privarii de libertate suferite de reclamanti. Acest articol prevede ca persoana chemata ca martor este obligata sa se infatiseze la locul, ziua si ora aratate in citatie si are datoria sa declare tot ce stie cu privire la faptele cauzei. In speta, nu a existat de fapt nicio „citatie” care sa indice o data, un loc si o ora specifice, astfel incat, chiar si dintr-un punct de vedere pur formal, detentia reclamantilor nu era compatibila, din perspectiva procedurala, cu dispozitiile dreptului intern despre care se presupune ca reprezinta temeiul juridic al privarii de libertate in cauza. In plus, nimic din aceasta dispozitie nu informeaza persoanele particulare ca, in orice moment si fara avertisment, pot fi luate si conduse la postul de politie unde, ulterior, pot fi detinute la nesfarsit si impotriva vointei lor fara sa fie oferita vreo garantie (in special tipul de garantie impus de art. 5 § 4) care sa le poata proteja de exercitarea arbitrara a puterii politiei de a le restrange libertatea individuala. Intr-adevar, nu observ nimic la art. 83 care sa le fi oferit celui de-al doilea si celui de-al treilea reclamant nivelul de precizie, de previzibilitate si de accesibilitate impus de Curte atunci cand analizeaza baza legala a unei privari de libertate.

Avand in vedere consideratiile precedente si faptul ca doar o interpretare stricta este compatibila cu scopul art. 5 § 1 din conventie, consider ca detentia celui de-al doilea si celui de-al treilea reclamant in speta nu era „legala” in sensul acestei dispozitii, tinand seama de absenta bazei legale care sa prezinte calitatea necesara pentru respectarea principiului de securitate juridica.