CAUZA DAMIAN-BURUEANA SI DAMIAN IMPOTRIVA ROMANIEI

(Cererea nr. 6773/02)

Hotararea din 26 mai 2009

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

In cauza Damian-Burueana si Damian impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din: Josep Casadevall,
presedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Birsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power,
judecatorifii
Santiago Quesada,
grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 5 mai 2009,

pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 6773/02 indreptata impotriva Romaniei, prin care doi resortisanti ai acestui stat, domnii Marius Damian-Burueana si Viorel Damian („reclamantii”), au sesizat Curtea la 19 decembrie 2001 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).
2. Reclamantii sunt reprezentati de Dan Mihai, avocat in Bucuresti. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantii pretind, in special, ca au fost torturati cu ocazia audierii lor la politie, ca nu au beneficiat de o cale de atac efectiva impotriva agentilor statului, ca au fost supusi unei perchezitii ilegale si ca autoritatile au efectuat o perchezitie ilegala la domiciliul celui de-al doilea reclamant.

1. 
   Incidentul din 29 ianuarie 1995

6. In dimineata zilei de 29 ianuarie 1995, reclamantii au participat la targul de la Novaci pentru a comercializa produse aduse din Germania. Cu ocazia unui control efectuat de plutonierul adjutant sef C.I., reclamantii nu au prezentat documentele care sa ateste provenienta marfii, iar C.I. a retinut cartea de identitate a celui de-al doilea reclamant. Reclamantii au fost condusi la sediul politiei din Novaci unde au refuzat sa predea marfa politiei in absenta unui proces-verbal de confiscare. Apoi, acestia au parasit sediul politiei, in ciuda opunerii lui C.I.
7. Politia din Novaci a semnalat incidentul politiei din Turceni.
8. Ajunsi la Turceni in cursul dupa-amiezii, reclamantii se aflau in fata domiciliului celui de-al doilea reclamant. Sergentul major M.M., in civil, s-a apropiat de acesta din urma si i-a cerut sa-l insoteasca la sediul politiei locale. Cel de-al doilea reclamant a cerut explicatii cu privire la motivele convocarii, iar politistul i-a raspuns ca nu le cunoaste si ca actioneaza la ordinul superiorului sau. Alti doi politisti in uniforma, S.T. si locotenentul P.C., au ajuns, de asemenea, la fata locului si i-au cerut celui de-al doilea reclamant sa ii insoteasca.
9. Partile au prezentat versiuni diferite privind explicatia faptelor care se afla la originea ranilor reclamantilor si privind tratamentele care le-au fost administrate in arestul politiei.

1. Versiunea reclamantilor

10. Primul reclamant le-a reamintit politistilor ca acestia trebuiau sa il informeze pe al doilea reclamant cu privire la motivele convocarii sale, prin intermediul unei citatii. P.C. i-a impus sa-i urmeze, atragandu-i atentia ca, in cazul unui refuz, urmau sa il duca la sediul politiei cu forta. Apoi, acesta l-a lovit cu cotul in piept si cu piciorul in genunchi.
11. Al doilea reclamant le-a raspuns politistilor ca ii va urma daca acestia ii arata o citatie in acest sens, iar politistii au refuzat. Alti doi oameni imbracati in civil s-au alaturat acestora din urma. Unul dintre acestia, D.N., l-a amenintat pe al doilea reclamant si i-a spus ca, daca refuza in continuare, il va „taia in doua”
    („Te dejghin in doua
    ’) si l-a lovit cu pumnul. Ulterior, politistii au imobilizat bratele celui de-al doilea reclamant si au rupt, astfel, geaca de piele a acestuia.
    
    
    ^[104]
    
    

2. Versiunea Guvernului

13. Potrivit Guvernului, P.C. nu l-a lovit pe primul reclamant. Al doilea reclamant este singurul care a declarat ca P.C. l-a lovit pe primul reclamant, martorii declarand ca l-au auzit pe cel de-al doilea reclamant vociferand: „Lasati-l, de ce l-ai lovit?”.
14. Politistul D.N., imbracat in civil, a ajuns la fata locului. Acesta l-a lovit cu pumnul pe cel de-al doilea reclamant. intrucat acesta din urma refuza sa ii insoteasca la sediul politiei si sa se identifice, politistii P.C. si S.T., cu ajutorul martorilor M.I. si D.G., au imobilizat bratele persoanei in cauza pentru a o determina sa urce in masina condusa de civilul C.G.L. Deoarece reclamantul s-a zbatut, geaca de piele a acestuia s-a rupt.
15. Constatand ca primul reclamant devenea agresiv verbal si ca ii incita pe trecatori sa constate incidentul, politistii M.M. si D.N. au folosit forta pentru a-l determina sa urce in masina si l-au asezat in genunchi, intre scaunele din fata si din spate ale masinii. Al doilea reclamant l-a lovit pe politistul P.C. cu piciorul in abdomen, iar primul reclamant a inceput sa smulga parul politistului D.N. Caschetele politistilor P.C. si S.T. cazusera. Pe drum, soferul C.G.L. a franat brusc si, cu aceasta ocazie, primul reclamant a cazut in fata si s-a lovit la nas de gura de ventilatie situata intre scaunele din fata ale masinii.

2. 
   Evenimente survenite cu ocazia retinerii reclamantilor

16. La 29 ianuarie 1995, politistii P.C., S.T., D.N. si M.M. au intocmit un proces- verbal in care se constata ca reclamantii au fost chestionati si condusi la sediul politiei, unde al doilea reclamant a fost supus unei perchezitii corporale. Acest proces-verbal a fost semnat de martorii C.G.L. si M.I.
17. Potrivit reclamantilor, odata ajunsi la sediul politiei, politistii i-au supus unei perchezitii corporale.
18. S-a deschis un dosar de urmarire penala impotriva reclamantilor pentru nerespectarea dispozitiilor legale privind importul marfurilor.
19. In cursul serii, in jurul orei 22.00, potrivit reclamantilor, politia a desfasurat o perchezitie la domiciliul celui de-al doilea reclamant, fara mandat din partea procurorului. Din dosar reiese ca al doilea reclamant a fost de acord cu perchezitia in procesul-verbal intocmit de politisti pentru chestionare, ca a semnat fara sa efectueze observatii (a se vedea supra, pct. 16).
20. Prin procesul-verbal din 30 ianuarie 1995, Inspectoratul Judetean de Politie Gorj („politia judeteana”) a declansat urmarirea penala impotriva reclamantilor pentru savarsirea infractiunii de ultraj cu violenta, pe motiv ca invinuitii au lovit si au amenintat politistii, opunandu-se la cererea acestora de a-i insoti la sediul politiei. In aceeasi zi, toti politistii implicati in incidentul din 29 ianuarie 1995 au redactat rapoarte privind chestionarea reclamantilor al caror continut corespunde versiunii faptelor prezentate de Guvern.
21. Prin doua ordonante din 30 ianuarie 1995, politia judeteana a decis retinerea reclamantilor pentru douazeci si patru de ore. In aceeasi zi, primul reclamant a solicitat in scris sa fie interogat in prezenta unui avocat si sa fie supus unui examen medical. De asemenea, acesta a precizat ca, de la sosirea lor la sediul politiei judetene, atat lui, cat si fratelui sau, li s-au dat drept hrana numai o bucata de salam si paine, in cursul diminetii, si ca, pe timpul noptii, nu au primit apa.
22. Prin decizia din 31 ianuarie 1995, politia judeteana a trimis cauza la Parchetul de pe langa Judecatoria Targu-Jiu.

3. 
   Examenele medico-legale la care au fost supusi reclamantii si doi dintre politisti

23. La 31 ianuarie 1995, procurorul de la Parchetul de pe langa Judecatoria Targu-Jiu i-a interogat pe reclamanti cu privire la faptele care le erau imputate. Cu aceasta ocazie, reclamantii au denuntat violentele suportate cu ocazia chestionarii si a transportului la sediul politiei judetene. Primul reclamant a refuzat sa isi semneze declaratia pana cand autoritatile urmau sa dea curs cererilor sale de a fi supus unui examen medical. Confruntati cu pasivitatea procurorului, reclamantii sustin ca au intrat in greva foamei in acest scop.
24. La 2 februarie 1995, un medic legist l-a examinat pe primul reclamant. Raportul medico-legal redactat cu aceasta ocazie constata mai multe excoriatii si echimoze la fata, ochi, urechea stanga si genunchiul drept, trei excoriatii la piramida nazala, pe fond edematos dureros, precum si o fractura partiala a incisivului superior median stang. In urma unei radiografii si a unei audiograme, un medic specialist ORL a constatat ca primul reclamant prezenta o fractura distala a piramidei nazale si o usoara hipoacuzie. Concluzia raportului medico-legal este redactata astfel:

„[Primul reclamant] prezinta leziuni traumatice care ar fi putut fi produse de lovituri cu un corp dur si, de asemenea, zgarieturi, care pot data din 29 ianuarie 1995.

Aceste leziuni necesita de la douasprezece pana la paisprezece zile de ingrijiri medicale.”

25. La 6 februarie 1995, al doilea reclamant a fost supus, de asemenea, unui examen medico-legal. Raportul redactat in aceeasi zi constata mai multe excoriatii si echimoze la ochiul drept, la buza inferioara, precum si la pulpa dreapta si la gamba stanga.
26. Concluzia raportului medico-legal era aceeasi ca cea din raportul din 2 februarie 1995, citat anterior, cu exceptia numarului de zile de ingrijiri necesare, si anume de la patru la cinci zile. La 2 februarie 1995, politistii P.C. si N.D. au fost, de asemenea, supusi unui examen medico-legal, iar medicul legal a constatat ca primul prezenta o echimoza in regiunea epigastrica, pentru care erau necesare o zi sau doua de ingrijiri, si ca al doilea prezenta o excoriatie la tampla stanga, pentru care erau necesare doua sau trei zile de ingrijiri.

4. 
   Arestarea preventiva a reclamantilor si procedura penala introdusa impotriva acestora

27. Prin doua ordonante din 31 ianuarie 1995, procurorul de la Parchetul de pe langa Judecatoria Targu-Jiu a decis arestarea preventiva a reclamantilor. Aceasta masura a fost prelungita pana la 23 februarie 1995, data la care reclamantii au fost pusi in libertate.
28. Prin rechizitoriul din 17 februarie 1995, reclamantii au fost trimisi in judecata pentru savarsirea infractiunilor de ultraj cu violenta, tulburarea linistii publice si, in ceea ce-l priveste pe cel de-al doilea reclamant, pentru conducere fara permis.
29. Prin hotararea din 8 septembrie 1997, confirmata prin hotararea definitiva a Curtii de Apel Bucuresti din 10 iunie 1998, Judecatoria Bucuresti i-a achitat pe reclamanti de toate invinuirile impotriva acestora, pe motiv ca faptele imputate nu erau dovedite. Judecatoria a considerat ca, din declaratiile martorilor audiati, reiesea ca reclamantii nu i-au lovit pe politisti si nici nu au rostit injurii care sa tulbure linistea publica; din contra, acestia au fost cei agresati de catre politisti.

5. 
   Ancheta penala initiata impotriva politistilor

30. La 3 februarie 1995, mama reclamantilor a sesizat Parchetul Militar de pe langa Tribunalul Militar Craiova cu o plangere penala impotriva politistilor care i-au arestat pe reclamanti la 29 ianuarie 1995 si impotriva civilului C.G.L., denuntand violentele la care au fost supusi reclamantii. Parchetul a deschis o ancheta impotriva politistilor pentru arestare ilegala si cercetare abuziva si purtare abuziva si, impotriva C.G.L., pentru loviri si alte violente.
31. La 30 si 31 ianuarie 1995, au fost audiati martorii M.U. si C.G.L. Politistii implicati in incidentul din 29 ianuarie 1995 au fost audiati la 17, 24, 27 februarie si 3 martie 1995. La 6 martie 1995, au fost audiati reclamantii. La 30 martie si 7 aprilie 1995, Parchetul Militar a interogat martorii D.M., sotia celui de-al doilea reclamant, si alti opt martori civili. Toate rapoartele intocmite de politie cu privire la faptele din 29 ianuarie 1995 au fost depuse la dosar.
32. La 2 septembrie si 18 octombrie 1996, primul reclamant a solicitat accelerarea cercetarii.
33. Prin decizia din 29 noiembrie 1996, procurorul de la Parchetul de pe langa Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a dispus neinceperea urmaririi penale cu privire la faptele imputate politistilor si lui C.G.L., pe motiv ca investigatiile desfasurate nu confirmau sustinerile reclamantilor. In stabilirea faptelor, parchetul a constatat ca „cercetarea a continuat pe timpul noptii”.
34. Reclamantii au sesizat Parchetul Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie cu plangere impotriva deciziei mentionate de incetare a urmaririi penale. Acestia au contestat incadrarea juridica retinuta de parchet, sustinand ca tratamentele la care au fost supusi trebuiau calificate drept tortura, in sensul art. 267
    
    ¹
    
    C. pen. In afara de aceasta, reclamantii s-au plans de faptul ca parchetul nu s-a pronuntat cu privire la toate faptele imputate politistilor, in special cu privire la faptul ca politistii care i-au retinut si care au perchezitionat domiciliul celui de-al doilea reclamant cu incalcarea dispozitiilor legale relevante s-au facut vinovati de arestare ilegala, de cercetare abuziva si de abuz de autoritate.
35. Prin decizia din 20 iulie 1999, Parchetul Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie a confirmat neinceperea urmaririi penale din 29 noiembrie 1996.
36. La 13 decembrie 2000, reclamantii au sesizat Procurorul general al Romaniei cu o plangere impotriva deciziilor din 29 noiembrie 1996 si 20 iulie 1999. La 25 iunie 2001, procurorul de la Parchetul Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie a admis partial plangerea reclamantilor, retinand ca reiesea, din documentele aflate la dosar, ca politistii

N.S., P.C. si D.N. „s-au facut vinovati” de savarsirea infractiunii de purtare abuziva, iar C.G.L. de loviri si alte violente. Cu toate acestea, procurorul a decis sa nu initieze urmarirea penala, deoarece actiunea publica era prescrisa. Acesta a hotarat, de asemenea, ca N.S. era superiorul ierarhic al celorlalti politisti si ca, prin comportamentul sau, acesta a incurajat actele de violenta in loc sa le puna capat. In afara de aceasta, parchetul a confirmat neinceperea urmarii penale in ceea ce ii privea pe M.M. si S.T., si a constatat temeinicia incetarii urmarii penale in ceea ce priveste infractiunile de arestare ilegala si cercetare abuziva.

37. Primul reclamant a contestat aceasta decizie, invocand ca tratamentele la care i-au supus politistii trebuiau calificate drept tortura, fapta fata de care actiunea penala nu era prescrisa, si ca perchezitia efectuata la domiciliul celui de-al doilea reclamant era ilegala in masura in care a avut loc la ora 22.00. La 13 august 2001, Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie a respins plangerea. In ceea ce priveste perchezitia domiciliara, parchetul a retinut ca politistii au efectuat o perchezitie legala cu consimtamantul celui de-al doilea reclamant si ca nu exista nicio dovada ca perchezitia a fost efectuata la ora 22.00.
38. La 20 decembrie 2001, intemeindu-se pe decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curtii Constitutionale, in temeiul careia actele procurorului puteau fi supuse controlului instantelor, reclamantii au sesizat Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti cu o plangere impotriva deciziilor de neincepere a urmaririi penale pronuntate in speta. Acestia au solicitat instantei sa dispuna trimiterea in judecata a politistilor si a lui C.G.L. pentru tortura, arestare ilegala si cercetare abuziva, precum si pentru abuz de autoritate.
39. Prin hotararea din 29 mai 2002, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a respins ca nefondata plangerea reclamantilor, considerand ca actiunea penala era prescrisa in ceea ce priveste infractiunile de purtare abuziva si loviri si alte violente si ca incadrarea ca tortura nu putea fi retinuta in speta.
40. Reclamantii au formulat recurs impotriva acestei hotarari. Prin hotararea din 11 februarie 2003, Curtea Militara de Apel Bucuresti a admis recursul reclamantilor. Considerand ca actiunea penala nu era prescrisa in ceea ce priveste infractiunea de tortura, instanta a anulat rezolutiile atacate si a dispus ca parchetul sa inceapa urmarirea penala impotriva politistilor si a lui C.G.L.
41. La 18 iulie 2003, procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti i-a informat pe reclamanti ca nu era in masura sa puna in aplicare hotararea din 11 februarie 2003, din moment ce decizia initiala de neincepere a urmaririi penale fusese confirmata de catre procurorii superiori. La 19 ianuarie 2004, reclamantii au sesizat Parchetul de pe langa Curtea Militara de Apel Bucuresti cu o plangere impotriva refuzului parchetului de a incepe urmarirea penala.
42. In urma unei modificari a normelor privind competenta parchetelor si a instantelor militare, cauza a fost trimisa in fata instantelor de drept comun. Prin decizia din 23 aprilie 2004, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Craiova a dispus neinceperea urmaririi penale, pe motiv ca prescrierea actiunii publice a intervenit pentru toate infractiunile denuntate de catre reclamanti, inclusiv pentru abuz de autoritate si tortura.
43. Prin hotararea din 11 iulie 2005, la recursul reclamantilor, Curtea de Apel Craiova a anulat partial rezolutia de neincepere a urmaririi penale a parchetului. Aceasta a considerat ca, in speta, cursul prescriptiei a fost intrerupt si ca, deoarece prescrierea speciala a actiunii publice nu intervenise inca in ceea ce priveste infractiunea de tortura, parchetul trebuia, prin urmare, sa stabileasca daca elementele constitutive ale acestei infractiuni erau intrunite in speta. Cauza a fost din nou trimisa Parchetului de pe langa Curtea de Apel Craiova.
44. La 1 august 2005, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Craiova a dispus neinceperea urmaririi penale, pe motiv ca tratamentul aplicat reclamantilor nu le provocase acestora suferinte de o asemenea intensitate astfel incat calificarea drept tortura sa poata fi retinuta, si pe motiv ca intervenise prescrierea actiunii publice.
45. In urma plangerii reclamantilor, prin hotararea din 20 februarie 2007, Tribunalul Gorj a confirmat neinceperea urmaririi penale din 1 august 2005, precitata. Reclamantii au formulat recurs, care, in mai 2007, era pe rolul instantelor nationale. Partile nu au informat Curtea cu privire la rezultatul acestui recurs.

6. Refuzul Parchetului General de a permite reclamantilor sa fotocopieze materialul de urmarire penala

46. La 23 octombrie 2001, primul reclamant a solicitat procurorului-sef al Parchetului Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie sa ii permita sa studieze materialul de urmarire penala privind cercetarea impotriva politistilor si sa faca fotocopii ale acestuia, astfel incat reclamantii sa isi poata sustine cererea pe care doreau sa o inainteze Curtii. La 14 noiembrie 2001, Parchetul de pe langa Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti l-a informat ca putea sa studieze materialul de urmarire penala, dar ca reglementarile interne ale parchetului interziceau fotocopierea acestuia.

7. 
   Actiuni in daune-interese pentru arestare „nelegala”

1. Primul reclamant

47. La 15 iunie 1999, primul reclamant a introdus in fata Tribunalului Bucuresti o actiune in temeiul art. 504 C. proc. pen., prin care a solicitat suma de 150 000 dolari americani („USD”) cu titlu de prejudiciu moral si suma de 50 000 USD cu titlu de prejudiciu material, prejudicii cauzate ca urmare a faptului ca a fost arestat nelegal de la 29 ianuarie pana la 23 februarie 1995.
48. Prin hotararea din 5 iulie 2001, Tribunalul Bucuresti a admis cererea acestuia si i-a acordat 150 000 USD cu titlu de daune-interese pentru prejudiciu moral.
49. Partile din procedura au formulat apel. Prin hotararea din 15 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a admis apelul Ministerului Finantelor si apelul parchetului. Aceasta a hotarat ca existenta prejudiciului pretins de catre primul reclamant ca urmare a arestarii sale si a cercetarii penale nejustificate era evidenta si ca era de competenta instantelor, pe baza probelor administrate, sa stabileasca amploarea prejudiciului. Intemeindu-se pe declaratiile martorilor si pe probele scrise depuse la dosar din care rezulta ca, pe parcursul procesului, primul reclamant ajunsese sa isi exercite meseria de avocat si ca era in plina ascensiune profesionala, curtea de apel a redus valoarea daunelor- interese la 10 000 USD.
50. Prin hotararea din 28 mai 2002, Curtea Suprema de Justitie a respins recursul primului reclamant impotriva hotararii citate anterior ca fiind nefondat.

2. Al doilea reclamant

51. La 10 iunie 1999, in temeiul art. 504 C. proc. pen., al doilea reclamant a sesizat Tribunalul Bucuresti cu o actiune in repararea prejudiciului material si moral cauzat ca urmare a arestarii sale ilegale. Acesta a evaluat prejudiciul la 150 000 USD.
52. Prin hotararea din 30 iunie 2000, Tribunalul Bucuresti a admis partial actiunea acestuia si i-a acordat 100 000 USD cu titlu de prejudiciu moral cauzat ca urmare a arestarii sale nejustificate si 12 183 487 lei romanesti cu titlu de prejudiciu material.
53. In urma casarii cu trimitere datorata faptului ca instanta care s-a pronuntat in apel omisese sa examineze toate argumentele reclamantului, prin hotararea din 15 iunie 2004, Curtea de Apel Bucuresti a redus la 30 000 USD valoarea daunelor-interese acordate celui de-al doilea reclamant pentru repararea prejudiciului moral cauzat ca urmare a arestarii ilegale a acestuia.
54. Partile au formulat recurs. Cu ocazia primei sedinte de judecata din fata inaltei Curti de Casatie si Justitie din 25 noiembrie 2005, cauza a fost amanata pana la 10 martie 2006, pe motiv ca parchetul nu depusese la dosar motivele de recurs. Prin hotararea din 16 iunie 2006, inalta Curte de Casatie si Justitie a casat hotararea din 15 iunie 2004, citata anterior, in ceea ce priveste partea referitoare la prejudiciul material pentru lipsa de motivare, si a trimis cauza la instanta de apel.
55. Prin hotararea din 7 martie 2007, Curtea de Apel Bucuresti, intemeindu-se pe unul din cele doua rapoarte de expertiza efectuate in speta, a acordat reclamantului suma de 43 168,11 EUR reprezentand salariul acestuia pe perioada cuprinsa intre 29 ianuarie 1995 si 28 martie 1998 si suma de 65 254 791 ROL reprezentand cheltuielile legate de deplasarea pentru participarea la proces si de valoarea bunurilor distruse. In urma recursului formulat de Ministerul Finantelor, prin hotararea definitiva din 26 februarie 2008, Inalta Curte de Casatie si Justitie a confirmat hotararea din 7 martie 2007, citata anterior.

II. Dreptul
si
practica interne relevante

56. In ceea ce priveste actele de violenta comise de agentii de ordine publica impotriva persoanelor particulare, principalele reglementari interne, si anume articolele relevante din Codul penal, sunt descrise in cauza
    Velcea impotriva Romaniei
    [(dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005].
57. Art. 246 C. pen., care pedepseste abuzul de autoritate impotriva persoanelor de drept privat, se citeste dupa cum urmeaza:

„Fapta functionarului public, care, in exercitiul atributiilor sale de serviciu, cu stiinta, nu indeplineste un act ori il indeplineste in mod defectuos si prin aceasta cauzeaza o vatamare intereselor legale ale unei persoane se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.”

58. Partea relevanta a art. 10 C. proc. pen., referitoare la situatiile care impiedica declansarea si exercitarea actiunii publice, se citeste dupa cum urmeaza, la momentul faptelor:

„(1) Actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca: [...]

g) a intervenit amnistia sau prescriptia ori decesul faptuitorului [...]”

59. In ceea ce priveste statutul procurorilor militari si al politistilor, principalele reglementari interne relevante, si anume dispozitiile Legii nr. 54 din 9 iulie 1993 pentru organizarea instantelor si parchetelor militare si ale Legii nr. 26 din 12 mai 1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane, sunt descrise in cauza
    Barbu Anghelescu impotriva Romaniei
    (nr. 46430/99, pct. 40-43, 5 octombrie 2004).
60. In ceea ce priveste actiunea in despagubiri in cazul arestarii „ilegale”, dispozitiile relevante ale Codului de procedura penala sunt descrise in cauza
    Stoianova si Nedelcu impotriva Romaniei
    [(dec.), nr. 77517/01 si 77722/01, 3 februarie 2004].
61. In ceea ce priveste perchizitiile domiciliare, conform art. 101 C. proc. pen., aplicabil la momentul faptelor, organele de cercetare penala pot efectua perchezitii domiciliare numai in baza unei autorizatii a procurorului, cu exceptia cazului in care persoana in cauza consimte in scris la desfasurarea perchezitiei in absenta unei astfel de autorizatii sau in cazul unei infractiuni flagrante. Perchezitia domiciliara efectuata de organele de cercetare penala trebuie sa se deruleze intre orele 6.00 - 20.00, cu exceptia infractiunii flagrante; perchezitia inceputa intre orele 6.00 - 20.00 poate continua dupa orele 20 (art. 103 C. proc. pen.). Art. 105, 108 si 109 C. proc. pen. indica obligatia autoritatilor de a intocmi un proces-verbal si de a se limita la confiscarea obiectelor care au o legatura cu infractiunea urmarita, adaugand ca aceste obiecte fie se anexau apoi la dosar, daca constituiau probe, fie erau restituite persoanei in cauza.
62. Art. 27 alin. (3) si (4) din Constitutie, astfel cum era in vigoare la momentul faptelor, este, de asemenea, relevant:

„(3) Perchezitia se dispune de judecator si se efectueaza in conditiile si in formele prevazute de lege.

(4) Perchezitiile in timpul noptii sunt interzise, in afara de cazul infractiunilor flagrante.”

In drept,

1. Cu
   privire la obiectul litigiului

63. Invocand art. 3 din conventie, reclamantii se plang de relele tratamente aplicate de catre politisti la 29 ianuarie 1995, pe care le califica drept tortura. Din punct de vedere al art. 3, coroborat cu art. 13 si 6 § 1 din conventie, acestia se plang de ineficienta anchetei desfasurate de catre autoritatile interne cu privire la acuzatiile reclamantilor privind rele tratamente. Acestia subliniaza ca, datorita lipsei de independenta si de impartialitate a procurorilor care au desfasurat ancheta impotriva politistilor, precum si a duratei acesteia, actiunea publica impotriva politistilor a fost prescrisa. Din punct de vedere al art. 6 § 1, reclamantii se plang de refuzul Parchetului de pe langa Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti de a executa hotararea din 11 februarie 2003 a Curtii Militare de Apel Bucuresti.
64. Curtea considera ca problemele ridicate in speta trebuie examinate din punctul de vedere material si procedural al art. 3 (a se vedea, in special,
    Fahriye Qaliskan impotriva Turciei,
    nr. 40516/98, pct. 45, 2 octombrie 2007,
    Olmez impotriva Turciei,
    nr. 39464/98, pct. 67, 20 februarie 2007 si
    Cobzaru impotriva Romaniei,
    nr. 48254/99, pct. 75, 26 iulie 2007).

2. Cu
   privire la pretinsa incalcare a art. 3 din conventie

65. Reclamantii invoca art. 3, redactat dupa cum urmeaza:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

1. 
   Cu privire la admisibilitate

66. Curtea constata ca aceste capete de cerere nu sunt in mod vadit nefondate in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acestea nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarate inadmisibile.

2. Cu privire la fond

1. Argumentele partilor

67. Reclamantii considera ca au fost victimele unor acte de tortura din partea politistilor. Prezentand certificate medicale, acestia subliniaza ca instantele nationale au recunoscut ca politistii erau „raspunzatori” pentru toate leziunile lor. In plus, civilul

3. G.L. l-a agresat pe primul reclamant impreuna cu politistul N.S., in timp ce persoana in cauza se afla in custodia agentilor statului.

68. Reclamantii reamintesc faptul ca li s-a cauzat o trauma psihica, precum si suferinte fizice. In plus, acestia nu au primit hrana si apa la sediul politiei si nu au avut acces imediat la ingrijirile medicale, fiind constransi sa faca greva foamei pentru a fi supusi unui examen medical. Reclamantii considera, de asemenea, ca, datorita duratei anchetei si a lipsei de impartialitate a parchetului, nu au beneficiat de o ancheta efectiva. In cele din urma, acestia subliniaza ca art. 504 C. proc. pen. are ca obiect acordarea de despagubiri numai in cazul unei privari de libertate nelegale si nu se refera la tratamentele inumane sau la tortura.
69. Guvernul admite ca anumite leziuni usoare ar fi putut fi inerente imobilizarii reclamantilor si impuse de comportamentul acestora. Guvernul subliniaza ca, potrivit declaratiilor politistilor, reclamantii au exercitat acte de violenta impotriva lor, dupa cum dovedeste, de altfel, raportul medico-legal al lui P.C. Guvernul observa ca C.G.L. nu era angajat in politia locala si ca reclamantul putea sesiza direct instantele nationale cu o plangere penala impotriva lui. In ceea ce priveste fractura piramidei nazale a primului reclamant, aceasta a fost cauzata printr-o frana brusca in timpul mersului si nu prin acte de violenta din partea lui C.G.L.
70. Guvernul constata ca s-a deschis imediat o ancheta de catre autoritati care au audiat reclamantii, politistii si mai multi martori. Potrivit acestuia, daca, in urma cercetarii efective, autoritatile au constatat imposibilitatea stabilirii culpabilitatii acuzatilor, statul nu poate fi constrans sa-si asume responsabilitatea, avand in vedere ca este vorba despre o obligatie de mijloace si nu de rezultat. In cele din urma, acesta constata ca, in urma recursului formulat de catre reclamanti in temeiul art. 504 C. proc. pen., acestora le-a fost reparat prejudiciul.

2. Motivarea Curtii

71. Curtea subliniaza ca Guvernul nu contesta ca reclamantii au fost raniti in timpul chestionarii. Cu toate acestea, reclamantii si Guvernul au prezentat versiuni divergente ale modului in care au fost produse aceste rani constatate la reclamanti (a se vedea supra, pct. 10 -15).
72. Curtea va examina episodul privind chestionarea in litigiu si caracterul efectiv al anchetei privind plangerea reclamantilor, avand in vedere principiile consacrate in materie de interdictie a relelor tratamente din partea agentilor statului (a se vedea, printre altele,
    Cobzaru
    citata anterior, pct. 60 si 64-65,
    Bursuc impotriva Romaniei,
    nr. 42066/98, pct. 80 si 101, 12 octombrie 2004, precum si trimiterile din acestea).
73. Curtea constata ca, din rapoartele de expertiza medico-legala redactate la cateva zile de la arestarea acestora, reiese ca primul reclamant prezenta mai multe excoriatii si echimoze la fata, ochi, urechea stanga si genunchiul drept, trei excoriatii la piramida nazala, pe fond edematos dureros, o fractura partiala a incisivului superior median stang, o fractura distala a piramidei nazale si o usoara hipoacuzie. Al doilea reclamant prezenta mai multe excoriatii si echimoze la ochiul drept, la buza inferioara, precum si la pulpa dreapta si la gamba stanga. Rapoartele de expertiza au stabilit ca aceste rani au putut fi cauzate la 29 ianuarie 1995.
74. In primul rand, Curtea constata ca reclamantii, acuzati de ultraj cu violenta, au fost achitati prin hotararea definitiva din 10 iunie 1998 a Curtii de Apel Bucuresti. In cadrul acestei proceduri, instantele nationale au hotarat ca, din declaratiile martorilor audiati, reiesea ca reclamantii nu i-au lovit pe politisti si nici nu au rostit injurii care sa tulbure linistea publica; din contra, acestia au fost ei insisi agresati de catre politisti.
75. Curtea considera ca, tinand seama de natura si de gravitatea lor, leziunile constatate la reclamanti intra in domeniul de aplicare a art. 3 din conventie. In aceste circumstante, Guvernul este cel care trebuie sa demonstreze, cu ajutorul unor argumente convingatoare, ca aceste leziuni sunt rezultate in urma recursului la forta, impus de comportamentul reclamantilor, si ca acest recurs la forta nu a fost excesiv (a se vedea
    Rehbock impotriva Sloveniei,
    nr. 29462/95, pct. 72, CEDO 2000-XII).
76. Curtea reaminteste, mai intai, ca atunci cand o persoana este retinuta, politistii au obligatia de a consemna de indata sau in cel mai scurt termen si cat de precis posibil orice semn vizibil al unui traumatism suferit recent de aceasta persoana (a se vedea,
    mutatis mutandis,
    hotararea
    Timurtas impotriva Turciei,
    nr. 23531/94, pct. 105, CEDO 2000-VI). O asemenea masura ar fi fost de natura, in primul rand, sa permita o ancheta eficienta si, in al doilea rand, sa elibereze politistii de orice responsabilitate directa in ceea ce priveste originea ranilor respective.
77. In speta, Curtea observa ca, in procesul-verbal intocmit de catre politisti in urma chestionarii reclamantilor, nu exista nicio descriere precisa a ranilor persoanelor in cauza si nicio referire la incidentul cauzat de pretinsa franare brusca
    (a contrario Cengiz Sankaya impotriva Turciei,
    nr. 38870/02, pct. 56, 20 mai 2008). Numai in rapoartele lor din 30 ianuarie 1995 (a se vedea supra, pct. 20), atunci cand reclamantii au fost anchetati pentru ultraj, politistii au declarat ca arestarea persoanelor in cauza a impus folosirea fortei si ca primul reclamant a fost ranit in urma unei franari bruste in timpul mersului. Or, medicul care a examinat reclamantii cateva zile mai tarziu a putut sa constate ca reclamantii prezentau rani evidente care ar fi putut fi remarcate usor de catre politisti, astfel incat acestia sa faca mentiunile necesare in procesul-verbal.
78. In plus, Curtea constata ca civilul C.G.L. l-a agresat pe primul reclamant in timp ce acesta din urma se afla in masina, inconjurat de politisti si aflat in custodia acestora. In plus, in decizia sa din 25 iunie 2001, la momentul stabilirii faptelor, parchetul a retinut ca politistul N.S. a consimtit, prin pasivitatea sa, la un comportament agresiv impotriva reclamantilor. In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca, daca autoritatile unui stat contractant aproba, formal sau tacit, actele persoanelor particulare care incalca, in detrimentul altor persoane particulare aflate sub jurisdictia sa, drepturile garantate de conventie, responsabilitatea statului respectiv este angajata in temeiul conventiei
    [mutatis mutandis, Ilascu si altii impotriva Moldovei si Rusiei
    (GC), nr. 48787/99, pct. 318, CEDO 2004-VH,
    Ay impotriva Turciei,
    nr. 30951/96, pct. 55, 22 martie 2005,
    Mahmut Kaya impotriva Turciei,
    nr. 22535/93, pct. 115, CEDO 2000-III si
    Pantea impotriva Romaniei
    nr. 33343/96, pct. 189-190, CEDO 2003-VI]
79. In ciuda ranilor, autoritatile au asteptat mai multe zile inainte sa le asigure reclamantilor examenul medical din partea unui medic (a se vedea supra, pct. 24-25) si aceasta numai in urma insistentei acestora din urma. Intr-adevar, procurorul care a audiat reclamantii la 31 ianuarie 1995 nu a dispus examinarea medicala a persoanelor in cauza, in ciuda urmelor de violenta vizibile pe care le aveau (a se vedea supra, pct. 23). Or, dreptul de a fi examinat de catre un medic constituie o garantie eficace in descoperirea si prevenirea relelor tratamente care risca sa fie aplicate persoanelor arestate
    (Algur impotriva Turciei,
    nr. 32574/96, pct. 44, 22 octombrie 2002), precum si o conditie pentru desfasurarea unei anchete efective (a se vedea
    Ay
    citata anterior, pct. 58).
80. Aceste circumstante, in afara de presupunerile pe care le confera Guvernului in ceea ce priveste punctul de vedere material al art. 3 (a se vedea, printre multe altele,
    Turkmen impotriva Turciei,
    nr. 43124/98, pct. 43, 19 decembrie 2006), dispun
    a fortiori
    ca autoritatile competente sa desfasoare o ancheta care sa permita stabilirea faptelor, precum si identificarea si pedepsirea persoanelor raspunzatoare
    (ibidem,
    pct. 51). In aceasta privinta, Curtea reafirma ca, atunci cand un agent al statului este acuzat de infractiuni grave care implica tratamente contrare art. 3, nu este acceptabil, in principiu, ca desfasurarea si finalizarea unor asemenea procese sa fie impiedicate, printre altele, de prescriptia penala, ca urmare a tergiversarilor judiciare incompatibile cu cerinta de celeritate si de diligenta rezonabila, implicita in acest context (a se vedea,
    Okkah impotriva Turciei,
    nr. 52067/99, pct. 65 si 66, 17 octombrie 2006 si
    Huseyin Simsek impotriva Turciei,
    nr. 68881/01, pct. 67, 20 mai 2008).
81. In speta, Curtea considera ca durata cercetarii penale declansate impotriva politistilor si a civilului C.G.L. dovedeste o pasivitate contrara cerintelor de celeritate in materie. Aceasta ancheta s-a desfasurat pe parcursul a mai mult de doisprezece ani, ceea ce a determinat prescriptia actiunii penale pentru toate infractiunile si faptele penale imputate invinuitilor. Or, din documentele prezentate Curtii, reiese ca toti martorii au fost audiati in 1995, dosarul fiind ulterior trimis intre diferitele instante si parchete. Curtea constata, de asemenea, refuzul parchetului militar, timp de peste un an, de a executa hotararea din 11 februarie 2003 a Curtii Militare de Apel Bucuresti care dispunea ca parchetul sa declanseze urmarirea penala impotriva politistilor si a lui C.G.L (a se vedea supra, pct. 41).

Guvernul nu a furnizat Curtii nicio justificare convingatoare pentru o asemenea atitudine din partea autoritatilor.

82. In plus, ancheta a fost efectuata intre anii 1995 - 2004 de catre parchetul militar, a carui independenta fata de politisti poate fi pusa la indoiala tinand seama de reglementarile nationale in vigoare la data faptelor (
    BarbuAnghelescu impotriva Romaniei,
    nr. 46430/99, pct. 67-70, 5 octombrie 2004 si
    Bursuc,
    citata anterior, pct. 101). Transferul ulterior al cauzei in fata instantelor civile nu a putut avea consecinte importante asupra anchetei in masura in care actiunea penala era deja prescrisa.
83. In cele din urma, Curtea observa ca reclamantii au obtinut o reparatie pecuniara in temeiul art. 504 C. proc. pen. care se refera la acordarea de despagubiri in cazul arestarii ilegale. Examinand textele hotararilor respective, Curtea considera ca instantele nationale nu au intentionat sa repare prejudiciul reclamantilor ca urmare a actelor de violenta cauzate de agentii statului la momentul chestionarii. Desi instantele nationale au facut referire, intr-adevar, la suferintele fizice si psihice ale reclamantilor in legatura cu arestarea, acestea nu au analizat deloc actele agentilor statului si violentele din 29 ianuarie 1995
    (a contrario Temesan impotriva Romaniei,
    nr. 36293/02, pct. 45, 10 iunie 2008).
84. Tinand seama de caracterul sever al leziunilor suferite de reclamanti, Curtea considera ca Guvernul nu a furnizat argumente convingatoare sau credibile care sa poata contribui la explicarea sau la justificarea gradului de forta utilizat pe parcursul arestarii. Aceasta folosire a fortei a avut drept consecinta leziuni care au cauzat in mod incontestabil reclamantilor suferinte importante care, desi nu pot fi calificate drept tortura, se interpreteaza ca un tratament contrar art. 3. Curtea constata ca tratamentul la care au fost supusi reclamantii, precum si lipsa cercetarii aprofundate si efective cu privire la acuzatiile credibile ale persoanelor in cauza sunt contrare art. 3.

Prin urmare, a fost incalcat art. 3 din conventie din punct de vedere material si procedural.

III. Cu PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 5 § 5 DIN CONVENTIE

85. Reclamantii pretind, in esenta, o incalcare a art. 5 pct. 5 din conventie, redactat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui art. are dreptul la reparatii.”

Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele partilor

86. Reclamantii estimeaza ca sumele acordate cu titlu de prejudiciu moral pentru o arestare ilegala de douazeci si sase de zile (si anume, de la 29 ianuarie pana 23 februarie 1995), suma de 10 000 USD si, respectiv, 30 000 USD, sunt insuficiente in raport cu gravitatea incalcarii dreptului acestora la libertate si la securitate. Acestia subliniaza ca, tinand seama de lipsa criteriilor unitare si previzibile utilizate de catre instantele nationale, actiunea intemeiata pe art. 504 C. proc. pen. nu constituie o cale de atac care corespunde cerintelor de la art. 5 pct. 5 din conventie. In aceasta privinta, reclamantii subliniaza ca actiunile lor respective, intemeiate pe aceleasi probe, au condus la solutionari complet diferite.
87. Guvernul subliniaza ca art. 504 C. proc. pen. da nastere unui drept subiectiv care poate fi sanctionat in justitie in vederea obtinerii unei reparatii pentru o privare de libertate contrara art. 5 din conventie. Acesta constata ca actiunea respectiva este eficienta, suficienta si accesibila si ca sumele acordate reclamantilor sunt in conformitate cu jurisprudenta Curtii in materie.

2. Motivarea Curtii

88. Curtea constata ca reclamantii au obtinut o despagubire pentru arestarea lor, calificata drept „ilegala” de catre instantele nationale sesizate cu privire la cererea lor de reparatie. Aceasta observa, de asemenea, ca reiese in mod clar din motivele deciziilor instantelor nationale care le-au admis cererile ca acestea au luat efectiv in considerare pretinsa incalcare a demnitatii lor si suferintele cauzate de arestare.
89. In masura in care reclamantii pretind nerespectarea dreptului lor la reparatii, in temeiul art. 5 pct. 5 citat anterior, ca urmare a sumei insuficiente a daunelor-interese acordate, Curtea reaminteste ca dispozitia citata anterior nu da dreptul la o anumita suma cu titlu de reparatie
    [Stoianova si Nedelcu impotriva Romaniei
    (dec.), nr. 77517/01 si 77722/01, 3 februarie 2004]. Curtea considera ca sumele acordate de catre instantele interne, desi mai mici decat cele solicitate de catre reclamanti, sunt rezonabile, avand in vedere circumstantele si jurisprudenta Curtii in materie (a se vedea, printre altele,
    Castravet impotriva Moldovei,
    nr. 23393/05, 13 martie 2007,
    D.P. impotriva Poloniei,
    nr. 34221/96, 20 ianuarie 2004,
    G.K. impotriva Poloniei,
    nr. 38816/97, 20 ianuarie 2004,
    Beet si altii impotriva Regatului Unit,
    nr. 47676/99, 58923/00, 58927/00, 61373/00 si 61377/00, 1 martie 2005 si
    Asenov impotriva Bulgariei,
    nr. 42026/98, 15 iulie 2005) si nu permite sa se concluzioneze ca instantele au transformat dreptul garantat prin art. 5 pct. 5 din conventie intr-un drept „teoretic sau iluzoriu”
    [Attard impotriva Maltei
    (dec.), nr. 46750/99, 28 septembrie 2000 si
    Stoianova si Nedelcu,
    citata anterior].
90. In cele din urma, Curtea constata ca faptul ca instantele nationale au acordat in situatii similare reparatii de valori diferite, dar care raman cel putin echivalente cu cele pe care Curtea le-ar fi acordat in asemenea situatii, nu are incidenta asupra prezentei cauze (a se vedea,
    mutatis mutandis, Temesan,
    citata anterior, pct. 48).
91. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 si 4 din conventie.

IV. Cu
privire la pretinsa incalcare a ART. 6 §
1
din conventie

92. Al doilea reclamant se plange de durata actiunii in despagubiri intemeiate pe art. 504 C. proc. pen. si invoca art. 1 din conventie, al carei parti relevante sunt redactate dupa cum urmeaza:

„Orice persoana are dreptul la judecarea [...] intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta [...], care va hotari [...] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil [...]”

1. 
   Cu privire la admisibilitate

93. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond

1. Argumentele partilor

94. Reclamantul considera ca durata procedurii nu este rezonabila si ca este in intregime imputabila autoritatilor.
95. Guvernul considera ca durata procedurii se datoreaza complexitatii cauzei si comportamentului reclamantului, deoarece nu exista in speta perioade de inactivitate imputabile autoritatilor.

2. Motivarea Curtii

96. Curtea considera ca perioada care trebuie luata in considerare a inceput la 10 iunie 1999, data la care reclamantul a introdus actiunea, si s-a incheiat la 28 februarie 2008, prin respingerea recursului formulat de Ministerul Finantelor Publice de catre inalta Curte de Casatie si Justitie. Prin urmare, aceasta a durat opt ani, opt luni si optsprezece zile, cauza fiind examinata de cinci instante de trei grade diferite. Or, Curtea s-a pronuntat de mai multe ori in cauze ce au ridicat probleme similare celei din prezenta speta si a constatat nerespectarea „termenului rezonabil”, tinand seama de criteriile rezultate din jurisprudenta sa consacrata in materie [a se vedea, printre multe altele,
    Frydlender impotriva Frantei
    (GC), nr. 30979/96, pct. 43-45, CEDO 2000-VII si
    Gorou impotriva Greciei (nr. 2)
    (GC), nr. 12686/03, pct. 24 si 46, 20 martie 2009].
97. in speta, este suficient pentru Curte sa constate ca speta a fost trimisa de doua ori in fata instantei de apel, ca urmare a omisiunilor curtii de apel de a examina sau de a furniza motive ca raspuns la sustinerile reclamantului. in afara de aceasta, trimiterea cauzei putea continua la infinit, intrucat nicio dispozitie legala nu putea sa ii puna capat
    (Ispan impotriva Romaniei,
    nr. 67710/01, pct. 45, 31 mai 2007 si
    Wierciszewska impotriva

Poloniei,
nr. 41431/98, 25 noiembrie 2003, pct. 46). In plus, Curtea observa ca speta a fost timp de mai mult de un an si cinci luni pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie (a se vedea supra, pct. 54), fara sa fie furnizata vreo justificare de catre Guvern pentru inactivitatea autoritatilor pe parcursul acestei perioade. Or, potrivit Curtii, instantele nationale ar fi trebuit sa actioneze cu mai multa promptitudine, tinand seama de obiectul litigiului care se referea la o reparatie ca urmare a unei arestari ilegale.

98. Dupa ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, pe baza jurisprudentei in materie, Curtea considera ca, in speta, durata procedurii in litigiu nu raspunde cerintei de „termen rezonabil”.

Prin urmare, a fost incalcat art. 6 § 1 din conventie.

V. Cu
privire la pretinsa incalcare a ART. 8 din conventie

99. Reclamantii pretind o incalcare a dreptului lor la respectarea vietii private, garantat de art. 8 din conventie, ca urmare a perchezitiei corporale efectuate la 29 ianuarie 1995. Din punct de vedere al aceluiasi articol, singur si coroborat cu art. 13 din conventie, al doilea reclamant se plange de o incalcare a dreptului sau la respectarea domiciliului ca urmare a perchezitiei care s-a desfasurat in seara zilei de 29 ianuarie 1995.
100. Curtea se va pronunta cu privire la problema principala ridicata din punct de vedere al art. 8 din conventie, considerand ca nu se impune o examinare separata a capatului de cerere intemeiat pe art. 8 coroborat cu art. 13 din conventie
     (mutatis mutandis, Kamil Uzun impotriva Turciei,
     nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007). Art. 8 din conventie se citeste dupa cum urmeaza:

„1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.”

1. 
   Cu privire la admisibilitate

Cu privire la exceptia Guvernului intemeiata pe neepuizarea cailor de atac interne pentru perchezitia corporala

101. Guvernul constata ca nu exista nicio proba in dosar potrivit careia primul reclamant a fost supus unei perchezitii corporale la 29 ianuarie 1995. In plus, reclamantii au sesizat autoritatile nationale numai cu o plangere impotriva perchezitiei domiciliare si nu impotriva perchezitiei corporale.
102. Reclamantii considera ca au denuntat in mod implicit abuzurile intemeiate pe perchezitia corporala, in esenta, in plangerea lor penala privind purtarea abuziva a politistilor, care include in mod evident perchezitia abuziva. Acestia adauga ca nu au beneficiat de o cale de atac efectiva in masura in care plangerea lor nu a fost definitiv solutionata.
103. Curtea observa ca reclamantii au sesizat instantele nationale cu o plangere penala impotriva politistilor implicati in evenimentele din 29 ianuarie 1995. In continuare, aceasta observa ca reclamantii au contestat deciziile de neincepere a urmaririi penale pronuntate in favoarea politistilor, sustinandu-si dezacordul in ceea ce priveste incadrarea juridica a faptelor si neexaminarea plangerilor lor. Or, trebuie sa se constate ca, in actiunile lor, reclamantii au facut trimitere in mod expres la perchezitia domiciliara care a avut loc la domiciliul celui de-al doilea reclamant fara sa mentioneze perchezitia corporala. Prin urmare, Curtea considera ca reclamantii nu au sesizat in mod valabil autoritatile nationale cu privire la plangerea pe care intentioneaza sa o adreseze in prezent in fata Curtii. In afara de asta, in masura in care reclamantii considera ca nu beneficiau de o cale de atac efectiva in dreptul intern, acestia ar fi trebuit sa sesizeze Curtea cu acest capat de cerere in termen de sase luni de la ingerinta pretinsa.
104. Prin urmare, este necesar sa se admita exceptia Guvernului. Rezulta ca acest capat de cerere trebuie respins pentru neepuizarea cailor de atac interne, in conformitate cu art. 35 § 1 si 4 din conventie.
105. In schimb, Curtea constata ca acest capat de cerere privind perchezitia domiciliara care a avut loc la cel de-al doilea reclamant, la 29 ianuarie 1995, nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarata admisibila.

2. 
   Cu privire la fond

1. Argumentele partilor

106. Al doilea reclamant considera ca perchezitia a fost nelegala, intrucat a fost efectuata fara autorizatia procurorului si cu incalcarea art. 103 C. proc. pen., care interzice perchezitiile pe timpul noptii. Acesta subliniaza ca, in temeiul art. 27 § 3 din Constitutie, in vigoare la momentul faptelor, perchezitiile nu puteau fi dispuse decat de catre magistrati. El se plange, de asemenea, de calitatea legii privind perchezitiile domiciliare la momentul faptelor.
107. Guvernul considera ca al doilea reclamant nu se poate plange cu privire la o ingerinta in dreptul sau la respectarea domiciliului ca urmare a perchezitiei, in masura in care a consimtit la aceasta. Chiar daca ar fi existat o ingerinta in dreptul reclamantului la respectarea domiciliului, Guvernul considera ca aceasta era prevazuta de lege, ca urmarea un scop legitim si ca era necesara intr-o societate democratica.

2. Motivarea Curtii

1. 
   Cu privire la existenta unei ingerinte

108. Curtea reaminteste ca s-a pronuntat in sensul ca o perchezitie efectuata la domiciliul unei persoane fizice constituie o ingerinta in dreptul la respectarea domiciliului (
     Varga impotriva Romaniei,
     nr. 73957/01, pct. 67, 1 aprilie 2008).
109. Ca raspuns la argumentul Guvernului intemeiat pe lipsa unei ingerinte, ca urmare a consimtamantului reclamantului fata de perchezitie, Curtea considera necesar sa examineze, avand in vedere circumstantele spetei, conditiile in care persoana in cauza si-a dat consimtamantul.
110. In aceasta privinta, Curtea observa ca reclamantul a fost condus cu forta la sediul politiei, fara sa-i fie prezentata o citatie. In plus, la momentul arestarii, acesta a fost supus unor tratamente pe care Curtea le-a considerat contrare art. 3 din conventie (a se vedea supra, pct. 84). In afara de aceasta, fratele reclamantului a fost victima unor agresiuni si mai violente in prezenta acestuia din urma, fara sa fie acuzat de vreo infractiune. Desi este posibil ca o anumita perioada de timp sa se fi scurs intre aceste evenimente si redactarea procesului-verbal din 29 ianuarie 1995, Curtea considera ca circumstantele descrise mai sus au avut o influenta asupra starii de spirit si, prin urmare, asupra consimtamantului reclamantului pentru desfasurarea unei perchezitii la domiciliul sau, care nu a fost neaparat dat in mod liber.
111. Avand in vedere consideratiile precedente, Curtea considera ca a fost incalcat dreptul reclamantului la respectarea domiciliului.

2. 
   Cu privire la caracterul necesar al ingerintei intr-o societate democratica

112. Curtea reaminteste ca o ingerinta in dreptul la respectarea domiciliului incalca art. 8, cu exceptia cazului in care aceasta respecta conditiile prevazute de al doilea paragraf. Este necesar sa se reaminteasca, in aceasta privinta, ca expresia „prevazuta de lege”, in sensul art. 8 § 2 din conventie, inseamna ca masura incriminata trebuie sa aiba o baza legala in dreptul intern si ca legea in cauza trebuie sa fie accesibila persoanei in cauza - care, in plus, trebuie sa poata sa prevada consecintele pentru ea - si sa fie compatibila cu suprematia dreptului
     (Camenzind impotriva Elvetiei,
     hotararea din 16 decembrie 1997,
     Culegere de hotarari si decizii
     1997-VHI, p. 2892, pct. 37).
113. Fara sa insiste asupra problemei de incoerenta dintre Constitutie si Codul de procedura penala, Curtea constata ca respectiva conformitate a perchezitiei cu dreptul intern poate fi pusa in discutie pe motivul momentului desfasurarii sale. Reclamantul pretinde ca perchezitia s-a desfasurat dupa ora 20.00 fara sa fi fost cazul unei infractiuni flagrante. Or, desi au sesizat parchetul cu o plangere penala pentru constatarea nelegalitatii perchezitiei ca urmare a momentului desfasurarii sale, autoritatile nationale nu au efectuat demersurile necesare pentru clarificarea acestui aspect. Desi in decizia de neincepere a urmaririi penale din 29 noiembrie 1996 s-a constatat ca „cercetarea a continuat in timpul noptii”, la 13 august 2001 parchetul a concluzionat ca nu existau dovezi in acest sens. Or, Curtea observa ca, in temeiul legislatiei interne, un proces-verbal trebuia redactat la fiecare perchezitie, ceea ce ar fi putut permite autoritatilor sa verifice acuzatiile reclamantului.
114. In orice caz, Curtea reaminteste ca, pentru ca o ingerinta sa nu implice incalcarea art. 8, dispozitiile legale aplicabile in materie de perchezitie trebuie sa prevada suficiente garantii pentru a evita ca autoritatile sa poata adopta masuri arbitrare care aduc atingere dreptului reclamantilor la respectarea domiciliului [a se vedea,
     mutatis mutandis, Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2),
     nr. 71525/01, pct. 65, 26 aprilie 2007]. In aceasta privinta, Curtea remarca faptul ca a examinat deja dispozitii legale similare celor prevazute de Codul de procedura penala, aplicabile la momentul faptelor in materie de perchizitie in Romania, inainte de modificarea lor prin Legea nr. 281/2003, intr-o cauza in care a constatat ca, in urma unei examinari minutioase, rezultau nereguli incompatibile cu gradul minim de protectie impus de suprematia dreptului intr-o societate democratica
     (Varga,
     citata anterior, pct. 72-74).
115. Astfel, trebuie sa se constate ca, la momentul faptelor, autoritatile nejudiciare dispuneau de puteri foarte extinse, avand, in special, competenta exclusiva de a evalua oportunitatea, numarul, durata si amploarea perchizitiilor si a sechestrelor, fara sa fie necesar un mandat judiciar
     (Dumitru Popescu,
     citata anterior, pct. 71 si
     Varga,
     citata anterior, pct. 72). In plus, pe langa absenta mandatului judiciar prealabil, Curtea observa ca, la momentul faptelor, reclamantul nu beneficia de nicio cale de atac efectiva pentru a solicita controlul
     a posteriori,
     de catre o instanta, al legalitatii si temeiniciei perchezitiei in cauza (
     Varga
     , citata anterior, pct. 73).
116. Avand in vedere consideratiile precedente, Curtea considera ca al doilea reclamant nu a beneficiat de gradul minim de protectie impotriva caracterului arbitrar, impus de art. 8 din conventie.

Prin urmare, a fost incalcata aceasta dispozitie.

6. Cu PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE INCALCARI

117. Invocand art. 5 § 1 lit. c) si § 4 din conventie, reclamantii se plang cu privire la caracterul arbitrar al retinerii si al arestarii lor preventive, de faptul ca nu au fost informati in cel mai scurt termen cu privire la motivele arestarii lor, de faptul ca nu au fost chemati „de indata” in fata unui magistrat si de lipsa de impartialitate a procurorului care le-a respins cererea de punere in libertate pe cautiune. Din punct de vedere al art. 6 § 3 lit a)-

4. , acestia se plang de inechitatea procedurii penale indreptate impotriva lor. Bazandu-se pe art. 13 din conventie, coroborat cu art. 5 § 1 lit. c) si § 4 si cu art. 6 § 3, reclamantii considera ca nu au beneficiat de o cale de atac efectiva in fata instantelor nationale. Intemeindu-se pe art. 34 din conventie, acestia considera ca le-a fost incalcat dreptul la un recurs individual ca urmare a refuzului Parchetului Militar de pe langa Curtea Suprema de Justitie de a le permite sa fotocopieze materialul de urmarire penala privind cercetarea penala desfasurata impotriva politistilor.

118. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 5 § 1 lit. c), este necesar sa se observe ca, in urma actiunilor formulate in temeiul art. 504 C. proc. pen., instantele nationale au constatat si au reparat prejudiciul reclamantilor rezultat din arestarea acestora (a se vedea supra, pct. 88-91, precum si
     Temesan impotriva Romaniei,
     nr. 36293/02, pct. 50, 10 iunie 2008). Prin urmare, acestia nu se pot pretinde victime ale unei astfel de incalcari. In ceea ce priveste celelalte capete de cerere intemeiate pe art. 5 din conventie, singur si coroborat cu art. 13 din conventie, trebuie sa se constate ca sunt tardive, in masura in care reclamantii au fost repusi in libertate la 23 februarie 1995 si in masura in care nu au sesizat Curtea cu aceste plangeri decat la 19 decembrie 2001 [
     Olteanu impotriva Romaniei
     (dec.), nr. 71090/01, 26 ianuarie 2006].
119. In ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 3 lit. a)-d) din conventie, singur si coroborat cu art. 13 din conventie, Curtea observa ca acestea se refera la pretinsa inechitate a procedurii penale in cadrul careia reclamantii au fost achitati si care s-a incheiat cu hotararea definitiva din 10 iunie 1998 a Curtii de Apel Bucuresti. Prin urmare, in afara de faptul ca, in urma achitarii, reclamantii nu se pot pretinde victime ale unei incalcari a dreptului lor la un proces echitabil [a se vedea,
     mutatis mutandis, Velcea impotriva Romaniei
     (dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005], aceste capete de cerere au fost prezentate in fata Curtii la 19 decembrie 2001, si anume in afara termenului de sase luni impus de art. 35 din conventie.
120. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 34 din conventie, trebuie sa se observe ca, desi regretabil, incidentul denuntat de catre reclamanti nu a impiedicat introducerea prezentei cereri, ca nu i-a impiedicat pe reclamanti sa-si sustina plangerile si ca a avut un caracter izolat, avand in vedere ca, ulterior, acestia nu au intampinat nicio dificultate in obtinerea si trimiterea documentelor solicitate de grefa. In aceste circumstante, nu se poate deduce din refuzul parchetului o vointa deliberata a autoritatilor de a impiedica exercitarea dreptului reclamantilor la un recurs individual [a se vedea,
     mutatis mutandis, Touroude impotriva Frantei
     (dec.), nr. 35502/97, 3 octombrie 2000].
121. Reiese ca acest capat de cerere trebuie respins in temeiul art. 34 si art. 35 § 3 si 4 din conventie.

7. Cu PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE

122. Art. 41 din conventie prevede:

„In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

1. 
   Prejudiciu

123. Primul reclamant solicita 200 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentand valoarea imbracamintei distruse la momentul chestionarii, si 213 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Al doilea reclamant solicita 8 655,13 EUR cu titlu de prejudiciu material, reprezentand diferenta dintre suma solicitata in fata instantelor nationale, drepturile salariale pe care ar fi putut sa le perceapa in temeiul contractelor de munca din Germania pentru perioada cuprinsa intre 29 ianuarie 1995 si 28 martie 1998, si suma acordata in mod efectiv. Al doilea reclamant solicita, de asemenea, 198 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
124. Guvernul observa ca, la o data neprecizata, al doilea reclamant a parasit Romania fara sa indice noile sale date de contact. Potrivit Guvernului, avand in vedere aceasta circumstanta, cererea introdusa in temeiul reparatiei echitabile prezentate la 16 mai 2007 de catre D. Mihai nu poate fi considerata ca avand acordul celui de-al doilea reclamant.
125. Guvernul nu se opune acordarii unei sume primului reclamant cu titlu de prejudiciu material, cu conditia sa se dovedeasca existenta unei legaturi cu prezenta cauza. In ceea ce priveste al doilea reclamant, Guvernul observa ca prejudiciul material suferit de acesta a fost reparat de instantele nationale. Guvernul subliniaza, de asemenea, ca instantele nationale au reparat prejudiciul moral al reclamantilor, cauzat ca urmare a arestarii ilegale si a suferintelor cauzate prin procesul penal initiat impotriva acestora. In cele din urma, acesta considera ca sumele solicitate de catre reclamanti cu titlu de prejudiciu moral sunt exorbitante in raport cu jurisprudenta Curtii in materie.
126. Cu titlu introductiv, Curtea observa ca ambii reclamanti l-au imputernicit pe D. Mihai, la 22 si 30 octombrie 2001, pentru a-i reprezenta in procedura din fata Curtii. In masura in care regulamentul Curtii nu impune reclamantilor sa confirme imputernicirea la fiecare stadiu al procedurii si in masura in care al doilea reclamant nu a renuntat la serviciile avocatului sau, Curtea nu poate retine argumentul Guvernului privind lipsa acordului celui de-al doilea reclamant fata de cererea de reparatie echitabila.
127. In continuare, Curtea subliniaza ca singura baza care trebuie retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile consta, in speta, in incalcarea art. 3 din conventie pentru primul reclamant si in incalcarea art. 3, art. 6 § 1 si art. 8 din conventie pentru al doilea reclamant.
128. In ceea ce priveste prejudiciul material, Curtea considera ca cel solicitat de primul reclamant nu era sustinut si ca cel solicitat de al doilea reclamant a fost reparat de catre instantele nationale. Prin urmare, nicio suma nu va fi acordata cu acest titlu.
129. Cu toate acestea, Curtea considera ca reclamantilor le-a fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat, tinand seama de incalcarile constatate de Curte. Prin urmare, pronuntandu-se in echitate, aceasta considera ca este necesar sa se acorde fiecaruia dintre reclamanti 15 000 EUR pentru prejudiciul moral.

2. 
   Cheltuieli de procedura

130. Reclamantii solicita, de asemenea, 9 795 EUR, din care 9 595 EUR pentru onorariul avocatului si 200 EUR pentru diverse cheltuieli. Avocatul reclamantilor a depus la dosar un rezumat al orelor lucrate pentru procedura din fata Curtii si o conventie semnata de catre primul reclamant.
131. Guvernul constata ca respectiva conventie avand drept obiect calculul si modalitatile de plata a onorariului avocatului nu este semnata de al doilea reclamant. Acesta considera ca fiind excesiv pretul de 120 EUR pentru ora lucrata.
132. In conformitate cu jurisprudenta Curtii, un reclamant nu poate sa obtina rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu,
     Nilsen si Johnsen impotriva Norvegiei
     (GC), nr. 23118/93, pct. 62, CEDO 1999-VHI]. Avand in vedere criteriile mentionate, natura si complexitatea intrebarilor adresate, Curtea acorda suma de 8 000 EUR, care trebuie platita direct catre D. Mihai.

3. 
   Dobanzi moratorii

133. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea

1. Declara, in unanimitate, cererea admisibila cu privire la capetele de cerere intemeiate pe art. 3 in ceea ce priveste ambii reclamanti, pe art. 6 § 1 in ceea ce priveste durata procedurii de reparatie a prejudiciului cauzat celui de-al doilea reclamant ca urmare a arestarii ilegale si pe art. 8 din conventie in ceea ce priveste perchezitia domiciliara privind al doilea reclamant, si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 3 din conventie, din punct de vedere material si procedural, in cazul ambilor reclamanti;
3. Hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 6 § 1 din conventie in ceea ce priveste al doilea reclamant;
4. Hotaraste, cu sase voturi la unu, ca a fost incalcat art. 8 din conventie, in ceea ce priveste al doilea reclamant;
5. Hotaraste, in unanimitate,

a) ca statul parat trebuie sa plateasca, in termen de trei luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, in conformitate cu art. 44 § 2 din conventie, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda nationala, la rata de schimb aplicabila la data platii:

1. 15 000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, fiecarui reclamant, pentru prejudiciul moral;
   
   
   ^[105]
   
   

impozit de catre reclamanti, pentru cheltuielile de judecata care trebuie platite direct reprezentantului acestora din urma, D. Mihai;

b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

6. Respinge, in unanimitate, cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 26 mai 2009, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Presedinte

In conformitate cu art. 45 § 2 din conventie si cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotarare un rezumat al opiniei separate a judecatorului Myjer.

Opinia partial separata a judecatorului Myjer

(T

raducere)

Sunt complet de acord cu constatarea incalcarii art. 3, pronuntata de catre Curte.

In schimb, am votat pentru neincalcarea art. 8.

As fi votat la fel ca majoritatea si as fi aprobat rationamentul urmarit la pct. 110 din hotarare daca al doilea reclamant ar fi precizat ca nu a (mai) putut sa refuze sa-si dea consimtamantul in scris pentru o perchezitie domiciliara dupa ce el si fratele sau au fost victimele agresiunilor politistilor. Cu toate acestea, numai capatul de cerere intemeiat pe pretinsa nelegalitate a perchezitiei cu privire la dispozitiile relevante ale Codului de procedura penala din legislatia interna transpare in mod clar din declaratiile persoanelor in cauza, rezumate la pct. 106 din hotarare. Avand in vedere dispozitiile respective, al caror rezumat este inclus la pct. 61 din hotarare, trebuie sa constat ca actiunea criticata s-a desfasurat cu consimtamantul scris al reclamantului „fata de desfasurarea perchezitiei”, ipoteza prevazuta de textele aplicabile la momentul relevant. Intrucat fusese dat acest consimtamant in scris, nu era necesara o autorizatie suplimentara din partea justitiei.

Examinand la pct. 110 din hotarare motivele pe care al doilea reclamant nu le-a invocat - nici macar in mod implicit - pentru a compensa lacunele din argumentatia acestuia si ajungand la concluzia conform careia „Curtea
considera
(italicele sunt introduse de mine: Curtea nu utilizeaza macar expresia „nu exclude”, cu toate acestea mai neutra) ca circumstantele descrise mai sus au avut o influenta asupra starii de spirit si, prin urmare, asupra consimtamantului reclamantului pentru desfasurarea unei perchezitii la domiciliul sau, care nu a fost neaparat dat in mod liber”, mi se pare ca majoritatea depaseste atributiile conferite Curtii. Cu siguranta, nu putem trece cu vederea ceea ce s-a intamplat in mod efectiv, dar reclamantilor le revine sarcina de a se plange cu privire la aceasta.