Raspundere civila pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Inundatie urmata de cedarea digului de aparare. Caz de forta majora.

 

In situatia inundatiilor generate de cresterea pulsurilor hidrologice extreme, asociate unei avarii la constructiile hidrotehnice, legiuitorul a abordat teza fortei majore, anume a acelei imprejurari externe si invincibile, fara relatie cu lucrul care a provocat dauna sau insusirile sale, care exclude premisa culpei si consecinta raspunderii civile delictuale.

 

Art. 1000 alin. 1 Cod Civil

 

Prin decizia civila nr. 245/3.04.2012 a Tribunalului Constanta a fost admis apelul reclamantului H.G. impotriva sentintei civile nr. 627/12.10.2011 a Judecatoriei Harsova, pe care a schimbat-o in tot, in sensul admiterii actiunii si obligarii paratilor ANIF, MADR si MFP, in solidar, la plata in favoarea reclamantului a 118.181 lei reprezentand despagubiri civile pentru pierderile provocate prin inundarea culturilor agricole.

Ceea ce a generat litigiul a fost ruperea, la data de 10 iulie 2010, a digului de aparare impotriva inundatiilor Dunarii, situat in dreptul localitatii C., jud. Constanta, ca urmare a cresterii nivelului fluviului, cu consecinta inundarii culturilor.

Tribunalul a inlaturat premisa interventiei fortei majore, drept cauza exoneratoare de raspundere - retinuta de prima instanta - aratand ca in interpretarea jurisprudentiala data de fostul Tribunal Suprem prin decizia civila nr. 358 din 19 aprilie 1965 ,,
forta majora consta intr-o imprejurare externa si invincibila, fara relatie cu lucrul care a provocat dauna sau insusirile sale naturale’’
. Aceasta presupune asadar ca imprejurarea externa trebuie sa fie invincibila in mod absolut, ca forta de nebiruit pentru oricine la nivelul actual al stiintei; ca intr-o alta decizie de speta, fiind facuta distinctia intre caracterul absolut si invincibil al cauzei exoneratoare de raspundere, Tribunalul Suprem a aratat ca ,,
in cazul unor alunecari de teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevazute, urmarile lor pagubitoare pot fi prevenite si evitate. Astfel, puternica probabilitate a producerii unei atare alunecari de teren inlatura caracterul imprevizibil al fenomenului
.”

Instanta de apel a apreciat ca, din moment ce in anul 2006 precipitatiile au generat un debit al Dunarii superior celui inregistrat in  2010, s-a nascut puternica probabilitate a producerii unui fenomen asemanator, asa incat caracterul imprevizibil al ruperii digului  din iulie 2010 era inlaturat; ca expertiza efectuata de expertii in constructii hidrotehnice a conchis, pe baza observatiilor efectuate pe teren (la 18 aprilie 2011), ca lucrarea hidrotehnica avea o durata foarte mare de exploatare, de peste 50 ani, fata de durata normala de 36 ani, iar cauza producerii bresei o putea constitui neintretinerea corespunzatoare (aspect dedus din numarul mare de cavitati de rozatoare din coronamentul digului si de lipsa unor lucrari de mentenanta pe acel segment al lucrarii) – aspecte care nu pot inlatura raspunderea juridica a entitatilor chemate in judecata, pentru prejudiciul produs prin cedarea digului.

Analizand recursurile paratilor, care au vizat in esenta gresita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 cod proc. civila), Curtea a constatat ca ele sunt intemeiate.

Demersul intimatului reclamant s-a fundamentat pe dispozitiile art. 1000 alin. 1 Cod civil
1864
, care reglementau - la data sesizarii instantei de fond -  raspunderea civila delictuala pentru prejudiciul cauzat de ,,lucrurile de sub paza noastra’’, dezvoltandu-se teoria prezumtiei de responsabilitate si ideea de raport cauzal dintre fapta culpabila a paznicului juridic al digului de aparare distrus de inundatie si prejudiciul constand in pierderea culturilor agricole.

Speta de fata pune in discutie modul cum opereaza raportul de cauzalitate mentionat, atunci cand efectul (prejudiciul invocat) a fost precedat nu doar de
o fapta a omului
(privita ca actiune sau inactiune asupra bunului aflat in paza juridica), ci si de producerea unui fenomen natural (in cauza, cresterea debitelor Dunarii).

In prealabil trebuie facuta o trimitere doctrinara la specificul raportului de cauzalitate in materia raspunderii civile delictuale, literatura juridica (
C. Statescu, C. Birsan – Teoria generala a obligatiilor, Ed. Hamangiu, 2008, pag. 184
) relevand ca atunci cand raportul de cauzalitate nu se poate stabili intr-o relatie simpla si directa ca de la cauza la efect, rationamentul logico-juridic implica o analiza a actiunii/ inactiunii omului in specificul dat de cauzele exterioare in care ea se manifesta.

Aceasta abordare nu poate fi insa realizata cu ignorarea vointei legiuitorului, pentru ca realitatile sociale care genereaza un impact major asupra cetatenilor si bunurilor acestora pot primi o statuare legislativa derogatorie de la dreptul comun, pentru ratiuni de ordine si interes public.

Ori, din acest punct de vedere, dezlegarea data in apel este rezultatul unor gresite interpretari ale legii si a unor statuari de ordin teoretic pe problema supusa judecatii, intrucat in acest caz exista norme speciale care transpun raportul de cauzalitate mentionat in sfera evenimentelor care exclud atragerea raspunderii reglementate prin art. 1000 alin. 1 Cod civil.

Astfel, atat prin legislatia incidenta la momentul producerii evenimentului, cat si prin cea abrogata la acea data, statul a definit o asemenea situatie ca fiind un ,,dezastru’’, notiune distincta de cea de ,,calamitate naturala’’, dar cu efecte similare in planul raspunderii civile delictuale, in sensul inlaturarii ei (fara insa a exclude raspunderea in alte ramuri de drept, cand este cazul). Cu titlu de exemplu, O.G. nr. 47/1997 privind apararea impotriva dezastrelor (abrogat prin Legea nr. 481/2004) preciza prin art. 2 ca
dezastrul
reprezinta un eveniment cu urmari deosebit de grave asupra mediului inconjurator, in aceasta categorie fiind indicate si ,,avariile la constructiile hidrotehnice’’. Prin Legea nr. 481/2004 privind protectia civila se arata in art. 9 alin. 1 ca
dezastrul
este evenimentul ,,datorat declansarii unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificari ale mediului, si care, prin amploare, intensitate si consecinte, atinge ori depaseste nivelurile specifice de gravitate stabilite prin regulamentele privind gestionarea situatiilor de urgenta, elaborate si aprobate potrivit legii’’. In acelasi sens: art. 3 lit. b din Regulamentul aprobat prin Ordinul M.A.I. nr. 420/2005; art. 2 alin. 1 din partea a V-a a Legii nr. 575/2001, cu anexa 1 a actului normativ, vizand corespondenta definitiilor legii cu cele din Glosarul international al termenilor de baza specifici managementului dezastrelor, editat sub egida ONU (DHA/93/96); H.G. nr. 762/2008, care include
esecului sistemelor de protectie
in notiunea de risc tehnologic.

Dar unul dintre actele normative care exprima fara dubiu viziunea legiuitorului asupra unei asemenea ipoteze este H.G. nr. 1854/2005 pentru aprobarea Strategiei nationale de management al riscului la inundatii, care indica in preambul ca fenomenul viiturilor repetate si intense, cu inundatiile asociate acestora, constituie o consecinta a unui ansamblu complex de cauze, cum ar fi: cresterea vulnerabilitatii cladirilor si infrastructurilor, neglijenta in intretinerea si exploatarea unor lucrari de protectie, un grad de protectie asigurat la nivel minimal etc.

Privit ca fenomen national si analizat din perspectiva impactului asupra populatiei, proprietatii si mediului, actul normativ reflecta conceptia legiuitorului asupra situatiilor identice celui ce face obiectul prezentului litigiu, in sensul ca pierderile materiale si distrugerile produse la lucrarile de protectie sunt legate de notiunea de ,,risc la inundatii’’, care exclude ideea singulara de culpa in acceptiunea data de art. 998 - 999 si art. 1000 alin. 1 Cod civil
1864
.

Se instituie astfel notiunea de ,,risc’’, definit ca probabilitate a aparitiei unor pierderi/ pagube, caracterizat prin doua componente: probabilitatea de a se produce un eveniment si consecintele (impactul) acestuia. Actul normativ mentionat impune adoptarea unei viziuni de tip activ, anume, a ,,managementului inundatiilor’’, cu depasirea opticii anterioare a actiunii de tip pasiv. Aceasta abordare integrata, care exclude teza reductibilitatii intregului la suma partilor sale componente, este explicit reluata in Strategia nationala de management al riscului la inundatii pe termen mediu si lung, adoptata prin H.G. nr. 846/11.08.2010 (care insa a transpus in sistemul de drept national Directiva 2007/60/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23.10.2007 privind evaluarea si gestionarea riscului la inundatii).

Desi acest act normativ a intrat in vigoare ulterior producerii evenimentului mentionat, Curtea va retine ca el preia si expliciteaza, in acord cu directiva europeana, viziunea anterioara a legiuitorului asupra situatiilor de aceasta natura, care exclude ca si in reglementarile sus-citate ideea de culpa, privita singular si disociata de amploarea si previzibilitatea fenomenului natural. Se arata astfel ca: efectele inundatiilor asupra comunitatilor se inscriu in sfera consecintelor activitatilor umane permanente si din totdeauna asupra cursurilor de apa; ca schimbarile dramatice din ultimii 30-40 de ani din mediul inconjurator nu pot fi privite in afara modificarilor de regim pluviometric si hidrologic; ca a sporit cresterea riscului la inundatii ca urmare a frecventei si amplitudinii pulsurilor hidrologice extreme, asociate modificarii configuratiei structurale a cursurilor de apa si luncilor inundabile, dar si a bazinelor hidrogeografice.

Ideea generala a acestei perspective este aceea ca in domeniul riscului la inundatii trebuie definit un grad de risc acceptat de populatie si de decidenti, ,,stiut fiind ca nu exista o protectie totala impotriva inundatiilor (risc zero), dupa cum nu exista nici un consens asupra riscului acceptabil. In consecinta, riscul acceptabil adoptat este rezultatul unui echilibru intre riscul si beneficiile atribuite unei activitati ca urmare a reducerii riscului la inundatii sau a unei reglementari guvernamentale’’. Ca ,,diminuarea consecintelor inundatiilor propusa prin strategie este rezultatul unei combinatii ample dintre masurile si actiunile premergatoare producerii fenomenului, cele de management din timpul desfasurarii inundatiilor si cele intreprinse dupa inundatii’’.

Parcurgerea acestei legislatii incidente reflecta asadar faptul ca, in situatia inundatiilor generate de cresterea pulsurilor hidrologice extreme (cum a fost si cazul celor din iulie 2010, din speta), asociate unei avarii la constructiile hidrotehnice, legiuitorul a adoptat teza fortei majore, anume a acelei imprejurari externe si invincibile, fara relatie cu lucrul care a provocat dauna sau insusirile sale, care exclude premisa culpei si consecinta raspunderii civile delictuale.

Faptul ca actele normative enuntate impun autoritatilor centrale si locale, dar si tuturor cetatenilor (ca in cazul art. 67 alin. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, modif. prin Legea nr. 310/2004), obligatii in contracararea consecintelor acestor fenomene, cat si imprejurarea ca s-a urmarit crearea unui sistem compensatoriu aparte, bazat pe principiul solidaritatii umane, reflecta inca o data aceasta viziune integrata, care exclude reducerea fenomenului ca intreg la suma partilor sale componente (utilitatea edificarii digului si viabilitatea solutiei ingineresti; depasirea perioadei normate de utilizare; gradul de intretinere si reparare; impactul animalelor si a factorului uman; dezvoltarea unei zone agricole pe vechiul curs al apei; nivelul viiturii etc. - respectiv, elementele indicate si in expertiza tehnica efectuata in cauza drept factori care au favorizat deteriorarea digului). De altfel, intimatul reclamant a inteles sa se prevaleze de dispozitiile Legii nr. 381/2002, care la randul sau include in textul art. 2 alin. 1 in sfera situatiilor pentru care se platesc de catre stat despagubiri
,,inundatiile din revarsari de rauri sau de alte ape curgatoare si ruperi de baraje"
, intocmind documentatia necesara dezdaunarii. Legea apelor nr. 107/1996 prevede in egala masura conceptia legiuitorului asupra modului in care se asigura fondurile pentru actiunile operative, de interes public, de aparare impotriva inundatiilor, fenomenelor meteorologice periculoase si accidentelor la constructiile hidrotehnice, stabilind in art. 73 ca ele se suporta din Fondul de interventie prevazut in bugetul de stat.

Rezumand, in mod gresit tribunalul a conchis ca intr-o asemenea situatie este atrasa raspunderea civila delictuala pe temeiul mentionat, in stricta raportare la prevederile Legii nr. 138/2004 (care nu indica o atare raspundere), precum si ca exista un temei al raspunderii solidare in conformitate cu art. 1003 Cod civil, in virtutea unei prezumate neindepliniri a obligatiilor legale, astfel ca recursurile urmeaza a fi admise, cu consecinta mentinerii solutiei primei instante.

Decizia civila nr. 694/C/15.10.2012

Dosar nr. 995/179/2011

Judecator redactor Mihaela Ganea