Modul de stabilire a drepturilor salariale personalului platit din fonduri publice

 

Art. 138 din Legea  nr.62/2011

 

Contractele de munca in sectoarele bugetare se negociaza in conditiile art.138 din Legea  nr.62/2011, privind dialogul social, in sensul ca nu pot fi incluse in clauzele acestuia alte drepturi decat cele prevazute de legislatia in vigoare pentru categoria de personal in cauza.

Din modul de stabilire a salariului personalului bugetar rezulta ca orice reincadrare ulterioara sau recalculare a dreptului nu se face prin acordul partilor, ci prin decizia ordonatorului de credite prin care salariatul poate sa o accepte sau sa o conteste potrivit procedurii reglementata prin lege.

 (Decizia civila nr. 1352/04.05.2017)

 

Constata ca, prin cererea inregistrata la data de 4 august 2015, reclamantul J.A. a chemat in judecata pe paratul I.S.C.T.R., pentru ca prin hotararea ce se va pronunta, sa se dispuna: anularea Deciziei nr.221/01.07.2015 emisa de ISCTR; constatarea nulitatii actului aditional nr.5 la contractul individual de munca incheiat si inregistrat la data de 12.12.2011 sub nr.103 in Registrul general de evidenta a salariatilor ISCTR; obligarea angajatorului la plata sumei de 24.032,05 lei reprezentand spor pentru consemn la domiciliul, aferent perioadei 01.08.2012-31.07.2015; obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

In motivarea cererii, reclamantul a aratat ca, la data de 12.12.2011, urmare sustinerii si promovarii unui concurs organizat la nivel national, intre el, in calitate de salariat si I.S.C.T.R., in calitate de angajator, a fost incheiat contractul individual de munca nr.103, prin care a fost angajat in functia de inspector de trafic rutier-cod (COR) 242216, partile convenind la lit.J: Salarizarea, pct.1 urmatoarele: „salariul de baza brut este de 4.356 lei”, salariul ce a fost stabilit prin negocierea partilor, in conformitate cu grila de salarizare aprobata prin Hotararea nr.2/15.12.2011 de catre Consiliul de Conducere al ISCTR.

La clauza M, pct.1, contractul individual de munca nr.103/12.12.2011 prevede „salariatul are, in principal, urmatoarele drepturi: a) dreptul la salarizare pentru munca depusa”.

De asemenea, pct.4 stipuleaza la litera a 1): „angajatorului ii revine obligatia sa acorde salariatului toate drepturile ce decurg din contractele individuale de munca, din contractul colectiv de munca aplicabil si din lege”, iar la clauza N: Dispozitii finale, partile au convenit: „prevederile prezentului contract individual de munca se completeaza cu dispozitiile Legii nr.53/2003 - Codul Muncii".

La data de 22.11.2012, a fost incheiat actul aditional nr.3 la contractul individual de munca nr.103 prin care partile au convenit modificarea salarizarii in sensul majorarii salariului de baza lunar brut de la 4.356 lei, la 4.459 lei, act aditional semnat de ambele parti.

La data de 01.07.2015, I.S.C.T.R.a emis Decizia nr.221 prin care ii face cunoscut ca incepand cu data de 01.07.2015 se modifica salariul de baza lunar la 3.822 lei, corespunzator gradatiei 5, cls.76, gradul l A, celelalte drepturi salariale ramanand neschimbate, iar la data de 15.07.2015 a emis actul aditional nr.5 prin care se stipuleaza ca in temeiul art.17, alin.3, lit.k, alin.5, coroborat cu art.41 din Legea nr.53/2003, republicata, de comun acord partile hotarasc modificarea salariului de baza lunar brut la 3.822 lei.

In conformitate cu art.162 alin.2 din Codul Muncii „salariul individual se stabileste prin negocieri individuale intre angajator si salariat”.

In speta nu exista acordul sau in ceea ce priveste schimbarea salariului, nu exista o negociere in acest sens purtata de partile raportului juridic si nu este situatia cazului acceptat de legiuitor pentru modificare unilaterala de catre angajator a contractului de munca nr.103/12.12.2011, modificare dispusa prin Decizia nr.221/1.07.2015 si Actul aditional nr.5/15.07.2015.

Art.41 din Codul muncii este o expresie a principiului consensualismului relatiilor de munca, transpus la nivelul contractului de munca.

Este evident ca modificarea unor clauze ale oricarui contract sinalagmatic civil sau comercial, inclusiv ale contractului individual de munca, nu se poate realiza prin vointa unilaterala a unei singure parti, ci necesita si manifestarea acordului de vointa a partii cocontractante.

Si contractul individual de munca, ca orice contract, presupune intrunirea mai multor conditii de fond: capacitatea de a contracta, consimtamantul, un obiect determinat si o cauza licita, conform dispozitiilor art.948 din Codul civil.

In aplicarea acestui principiu fundamental al contractelor, legiuitorul de dreptul muncii stabileste regula conform careia, nici angajatorul si nici salariatul nu pot modifica nicio clauza a contractului individual de munca fara acordul expres al celuilalt.

Acordul de modificare trebuie sa fie expres si nu tacit sau subinteles, si trebuie sa se manifeste fara nici un viciu de consimtamant.

Angajatorul ISCTR a procedat la modificarea cu caracter definitiv a contractului de munca, acest lucru fiind posibil doar in baza realizarii acordului partilor in acest sens, orice modificare unilaterala cu caracter definitiv a contractului de munca fiind ilegala, in speta nefiind intrunita una dintre conditiile esentiale pentru validitatea actului aditional nr.5/15.07.2015 la contractul individual de munca nr.103 si anume lipsa consimtamantul partii care se obliga, ceea ce face ca atat actul aditional cat si Decizia nr.221 sa fie lovita de nulitate.

Inclusiv din cuprinsul actului aditional nr.5/15.07.2015 s-a observat nelegalitatea cu privire la elementul „salarizare” deoarece, desi acesta prevede ca modificarea salariului se poate face doar in conditiile existentei acordul de vointa al ambelor parti, angajat si salariat, pe actul aditional contestat nu exista un astfel de acord valabil exprimat din partea salariatului.

In plus, Decizia nr.221 emisa la 01.07.2015 o apreciaza ca fiind nelegala si prin prisma art.42, lit.a din Regulamentul de Organizare si Functionare al ISCTR care prevede ca Serviciul Juridic asigura respectarea legalitatii documentelor emise de catre ISCTR.

Or, din cuprinsul Deciziei contestate nu reiese ca aceasta a fost avizata pentru legalitate de Serviciu Juridic si, in plus, considera ca lipsa mentionarii termenului in care poate fi atacata Decizia nr.221/01.07.2015 conduce la nelegalitatea acesteia, cu atat mai mult cu cat in Decizia nr.655/22.11.2012, in baza careia a fost intocmit actul aditional nr.3 la contractul individual de munca nr.103/12.12.2011, este mentionat termenul in care poate fi contestata.

De asemenea Decizia nr.221/01.07.2015, act unilateral depus de angajator, este nelegala si in raport de dispozitiile art.1326 Cod civil.

Decizia nr.221/01.07.2015 nu poate produce efecte asa cum este stipulat la art.1 "incepand cu data de 01.07.2015", ci, fiind un act unilateral ce modifica un drept al reclamantului, in temeiul art.1326 Cod civil, produce efecte incepand cu data de 08.07.2015.

Reclamantul a fost angajat in functia de inspector de trafic la ISCTR inca de la infiintarea institutiei, ca urmare a sustinerii si promovarii unui concurs organizat la nivel national, iar dupa semnarea cu ISCTR a contractului individual de munca nr.103/12.12.2011 in forma convenita de ambele parti, in care a negociat un salariu de 4.356 lei majorat ulterior la valoarea de 4.459 lei, a solicitat incetarea contractului de munca cu acordul partilor la fostul angajator. Autoritatea Rutiera Romana - ARR, institutie publica aflata tot in subordinea Ministerului Transportului, in cadrul careia desfasurase activitate o perioada de 15 ani, de asemenea de la infiintarea ARR.

La data incetarii raportului de munca (12.12.2011) in cadrul ARR era angajat pe cea mai inalta clasa de salarizare 1A, corespunzatoare functiei de executie de inspector de trafic, iar motivul ce l-a determinat sa solicite incetarea contractului de munca cu acordul partilor a fost tocmai acela al negocierii salariului cu ISCTR la valoarea de 4.356 lei, asa cum partile au convenit la semnarea contractului individual de munca nr.103/12.12.2011.

Pe de alta parte, masura dispusa unilateral de angajator, de reducere a salariului brut lunar cu suma de 634 lei, de la 4.459 la 3.822 lei reprezentand un procent de 14,22 % din valoarea salariului lunar brut, este in totala contradictie cu politica de cresteri salariale adoptata in prezent pe piata muncii din Romania, atat in sectorul public cat si in cel privat, inclusiv salariului minim pe economie majorandu-se cu 75 lei, incepand cu 01.07.2015 de la 975 lei, la 1050 lei.

Reclamantul si-a planificat, pe termen lung, un set de cheltuieli ce aveau la baza salariul convenit cu angajatorul, reducerea acestuia punandu-l in postura de a nu mai putea onora plata contractelor in care este parte si pierderea sumelor de bani ce fac obiectul respectivelor contracte.

Spre exemplu, la data de 24.06.2015 a incheiat o polita de asigurare de viata pentru care s-a obligat la plata anuala timp de 18 ani a unei prime de asigurare in cuantum de 2.732,83 lei.

In ceea ce priveste capatul de cerere nr.3, invedereaza ca la clauza J, pct. 3 din Contractul individual de munca nr.103/12.12.2011 partile au convenit urmatoarele: "orele suplimentare prestate in afara programului normal de lucru sau in zilele in care nu se lucreaza ori in zilele de sarbatori legale se compenseaza cu ore libere platite sau se platesc cu un spor la salariu, conform contractului colectiv de munca aplicabil sau Legii nr.53/2003-Codul muncii", iar clauza M, pc.4. din Contractul individual de munca nr.103/2011 stipuleaza la litera a l) ca "angajatorului ii revine obligatia sa acorde salariatului toate drepturile ce decurg din contractele individuale de munca, din contractul colectiv de munca aplicabil si din lege."

La nivelul ISCTR nu exista Contract colectiv de munca, iar Programul normal de lucru este stipulat la clauza H din Contractul individual de munca nr.103 si prevede ca la o norma intreaga, durata timpului de munca este de 8 ore/zi, 40 ore saptamanal, repartizat de luni pana vineri pe doua schimburi astfel: schimbul I intre orele 07:00-15:00; schimbul II intre orele 15:00-23:00.

Prin fisa postului angajatorul ISCTR i-a impus obligatia de a desfasura activitatea "8 ore pe zi, 40 ore pe saptamana, in ture lunare "conform programarii facute de inspectorul sef teritorial".

Or, afara de programul normal de lucru de 8 ore/zi, conform "Programarii inspectorilor care participa la investigarea accidentelor rutiere", intocmit de catre angajatorul ISCTR prin Inspectorul Sef Teritorial, reclamantul a fost consemnat la domiciliu pentru cercetarea accidentelor grave de circulatie in care sunt implicate autovehicule destinate transportului public de marfuri sau persoane, potrivit Dispozitiei comune nr.410120/22.08.2012 si nr.5766/ 22.08.2012 incheiata intre Politia Rutiera si ISCTR, cate o saptamana, de luni orele 00:00 pana duminica orele 24:00. in fiecare luna, in perioada 01.08.2012-31.07.2015, avand obligatia ca ulterior cercetarii unui accident sa elaboreze si sa transmita, in maxim trei ore de la prezentarea la locul producerii accidentului, un raport detaliat catre ISCTR, asa cum prevede adresa nr.6061/ 29.08.2012.

Spre exemplu, la nivelul lunii iulie 2015 a fost consemnat la domiciliu in saptamana 13.07.2015, orele 00:00 - 19.07.2015, orele 24:00, iar in ziua de duminica 19.07.2015 in intervalul orar 20:00-23:00 a participat la cercetarea unui accident grav de circulatie produs pe DN 7 in localitatea Milcoiu, jud.Valcea.

Asadar, fata de programul normal de lucru de 8 ore/zi si 40 ore/saptamana, reclamantul a fost consemnat la domiciliu si un numar de 128 ore lunar (5 zile x 16 ore/zi +2 zile (sambata, duminica) x 24 ore/zi) pentru care nu a beneficiat de ore libere platite, motiv pentru angajatorului ii revenea obligatia platii unui spor la salariu, conform Codului muncii si a clauzei M.

Avand in vedere statutul ISCTR de institutie publica finantata integral din venituri proprii, rezulta ca, desi ar fi trebuit sa beneficieze si de acest drept salarial, in temeiul clauzei contractuale M, angajatorul nu si-a respectat obligatia acordarii acestui spor ce trebuia calculat in conformitate cu art.10 la Anexa VIII, CAP II, art.10, din Legea nr.284/2010 "personalul incadrat in autoritatile si institutiile publice finantate integral din venituri proprii beneficiaza suplimentar de sporuri specifice pentru conditii de munca dupa cum urmeaza: d) pentru consemn la domiciliu, un spor de pana la 15% din salariul de baza".

A rezultat ca pentru perioada 01.08.2012-31.07.2015, cuantumul sporului pentru consemn la domiciliu, datorat de catre angajator si neplatit se ridica la valoare de 24.032.05 lei fiind calculat ca suma intre: a. pentru perioada 01.08.2012-31.10.2012 -1.960 lei, calculat ca procent de 15% din salariul de baza de 4.356 lei timp de 3 luni; b. pentru perioada 01.11.2012-31.07.2015 - 22.072.05 lei, calculat ca procent de 15% din salariul de baza de 4.459 lei timp de 33 luni.

Acest spor este acordat de toate institutiile si societatile comerciale care consemneaza la domiciliu angajatii in zilele sau orele de repaus, spre exemplu cuantumul sporului fiind de 25% din salariul de baza in cazul operatorului de distributie apa Apavil.

La data de 18 ianuarie 2016, reclamantul a depus la dosar cerere de completare a actiunii, in sensul ca solicita obligarea paratei si la plata de despagubiri egale cu diferentele de salarii indexate, majorate si reactualizate, calculate incepand cu data de 01.07.2015 si pana la data achitarii loc integrale.

Prin aceeasi cerere a solicitat reclamantul sa se dispuna decaderea paratei din dreptul de a mai propune probe si invoca expertii, fata de faptul ca nu a depus la dosar intampinare in termen de 25 de zile, conform art.201 Cod procedura civila.

La data de 1 martie 2016, dupa primul termen de judecata, parata a depus la dosar intampinare, prin care a solicitat respingerea actiunii ca netemeinica si nelegala.

S-a sustinut de catre parat faptul ca reclamantul este salariatul I.S.C.T.R. de la data de 12.12.2011, conform Contractului Individual de Munca nr.103

Din studiul cererii de chemare in judecata se observa faptul ca aceasta nesocoteste motivele pentru care I.S.C.T.R. a pus in executare decizia nr.III/34/12.05.2015 si incheierea nr.III/43/23.06.2015 a Curtii de Conturi a Romaniei.

La data de 01.07.2015, prin Decizia Inspectorului de Stat Sef, nr.221 si Actul Aditional nr 5/15.07.2015, reclamantului i s-a modificat salariul de baza lunar brut de la 4.459 lei la 3.822 lei, in temeiul pct. 19 din Decizia nr.III/34/12.05.2015 emisa de catre Curtea de Conturi a Romanici si a Incheierii nr.111/43 din data de 23.06.2015 emisa de catre Curtea de Conturi a Romaniei prin care s-a dispus in sarcina I.S.C.T.R. stabilirea grilei de salarizare in conformitate cu dispozitiile legale in vigoare, respectiv anexa nr.VIII din Legea nr.284/2010 cu modificarile si completarile ulterioare.

Salariatii I.S.C.T.R. au fost informati de catre Inspectorul de Stat Sef, D-l Ing. Dorin Stefan si Serviciul Juridic, in legatura cu faptul ca: in perioada 09.03.2015 - 15.04.2015, auditorii publici externi din cadrul Curtii de Conturi a Romaniei - Departamentul III au efectuat "Auditul financiar asupra contului de executie bugetara pe anul 2014" la ISCTR, pentru perioada 2013 -2014.

In urma acestei misiuni de audit a fost incheiat Procesul verbal de constatare intocmit cu ocazia Auditului financiar de executie incheiat de Inspectoratul de Stat pentru Controlul in Transportul Rutier la 31.12.2014 si Raportul de Audit Financiar asupra contului de executie a bugetului din venituri proprii incheiat pentru anul 2014 de ISCTR inregistrat sub nr.11260 din data de 15.04.2015.

Ulterior comunicarii Raportului de Audit Financiar nr.11260/15.04.2015, ISCTR a formulat obiectiuni, insa Curtea de Conturi a emis Decizia nr.III/34/12.05.2015, decizie, impotriva careia, s-a formulat contestatie in temeiul art.204 si urmatoarele din H.G. nr.155/2014, fiind solutionata prin emiterea incheierii nr.III/43 din 23.06.2015.

Prin aceasta incheiere, Curtea de Conturi a Romaniei a mentinut punctul de vedere exprimat de Departamentul III, si anume ca stabilirea salariilor de baza ale personalului L.S.C.T.R. s-a facut cu nerespectarea gradelor si nivelului coeficientilor de ierarhizare prevazute de Anexa nr.VIII si cu incalcarea prevederilor art.1 alin (2) si art.37 din Legea 284/2010.

In atare situatie, avand in vedere faptul ca potrivit pct. 210 din H.G. nr.155/2014 "Executarea masurilor devine obligatorie de la data comunicarii incheierii formulate de comisia de solutionare a contestatiilor, prin care se respinge integral sau partial contestatia. Prin "data comunicarii incheierii" se intelege data confirmarii de primire a acesteia, mentionata pe documentul de transmitere a incheierii", institutia punand in executare Decizia nr.III/34/12.05.2015.

In acest sens, s-a aratat, in conformitate cu prevederile art.17 alin. (5) din Legea nr.53/2003 cu modificarile si completarile ulterioare, ca incepand cu data de 01.07.2015 urmeaza sa se emita decizii individuale prin care se va modifica unul dintre elementele prevazute la alin. (3) al art.17, respectiv cel reglementat la lit. k) salariul de baza.

Aceasta modificare a fost dispusa de Curtea de Conturi prin Decizia nr.III/34/12.05.2015, iar noile salarii au fost acordate in conformitate cu grila aprobata si intocmita potrivit prevederilor Anexei VIII la Legea nr.284/2010.

In aceste conditii, s-a invederat ca, in prezenta cauza nu se poate vorbi despre o modificare unilaterala a contractului individual de munca in conditiile art.41 alin. (1) din Legea nr.53/2003 cu modificarile si completarile ulterioare, ci de punerea in executare a deciziei nr.III/34/12.05.2015 a Curtii de Conturi a Romaniei, prin care s-a dispus, la pct.1.9, „Stabilirea grilei de salarizare si incadrarea personalului conform reglementarilor legale in vigoare".

S-a sustinut ca intreg personalul I.S.C.T.R. a fost incadrat pe noua grila elaborata in conformitate cu Anexa VIII la Legea 284/2010, iar operatiunea de incadrare nu se putea realiza decat prin emiterea deciziei si a actului aditional la contractul individual de munca.

Parata a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea si a petitului trei al cererii de chemare in judecata privind plata sporului pentru consemnul la domiciliu.

Tribunalul Valcea, Sectia I-a civila, conflicte de munca si asigurari sociale, prin sentinta civila nr.1772/29.11.2016 a admis in parte cererea, asa cum a fost completata, a anulat Decizia nr.221/1.07.2015 emisa de ISCTR si actul aditional nr.5/15.07.2015 emis de ISCTR si a obligat pe intimata sa plateasca reclamantului sumele reprezentand diferenta de salariu, indexate si reactualizate, retinute incepand cu 1.07.2015 pana la reluarea in plata a salariului potrivit contractului individual de munca si actului aditional nr.3/22.11.2012; a fost respins ca neintemeiat petitul 3 al cererii principale si s-a luat act ca reclamantul a renuntat la petitul 4 privind cheltuielile de judecata.

Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:

Intre parti exista raporturi de munca incepand cu data de 12.12.2011, in baza contractului individual de munca inregistrat cu nr.103/12.12.2011, activitatea reclamantului desfasurandu-se in postul de inspector trafic rutier-COR 242216, din cadrul paratei.

Initial, salariul de baza lunar brut negociat prin art.J din contractul individual de munca a fost de 4.356 lei. Prin Actul aditional nr.3/22.11.2012, salariul de baza lunar a fost majorat, cu acordul partilor, la 4.459 lei.

La data de 1.07.2015, intimata a emis decizia nr.221, prin care a modificat salariul de baza lunar brut al reclamantului la suma de 3822 lei, incepand cu data de 1.07.2015, in cuprinsul deciziei fiind mentionate decizia nr.III/34/12.05.2015 pct.I.9 a Curtii de Conturi, incheierea nr.III/43 din 23.06.2015 a Curtii de Conturi si hotararea nr.7/30.06.2015 a consiliul de conducere al intimatei.

Prin art.10 din decizia nr.III/34/12.05.2015 pct.I.9 a Curtii de Conturi a Romaniei (filele 58 - 85) s-a constatat nerespectarea de catre parata a prevederilor legii nr.284/2010, in perioada incepand cu data de 1.11.2012, de la care s-a aplicat grila de salarizare a personalului, astfel cum fusese aprobata prin hotararea consiliului de conducere nr.1/31.10.2012, pana la data finalizarii controlului, in sensul ca s-au efectuat cheltuieli nejustificate cu plata drepturilor salariale personalului contractual si persoanelor cu functii de conducere, cauza abaterii constand in nerespectarea gradelor si nivelului coeficientilor de ierarhizare prevazuti de Anexa nr.VIII si incalcarea prevederilor art.1 lin.2 si art.37 din legea nr.284/2010. La art.9 si art.15.1 din decizie, Curtea de Conturi a dispus masura stabilirii grilei de salarizare si incadrarea personalului conform reglementarilor legale in vigoare, precum si masura stabilirii intinderii prejudiciului cauzat prin incadrarea fara temei legal si plata unor sume necuvenite personalului institutiei in perioada decembrie 2011 – aprilie 2015, inregistrarea in contabilitate si recuperarea acestuia, potrivit legii, termenul de realizare fiind 31 august 2015.

Drept urmare, prin hotararea nr.7/30.06.2015, consiliul de conducere al intimatului a stabilit o noua grila de salarizare si a dispus conducerii executive respectarea termenului de punere in aplicare a acesteia.

Prin cererea dedusa judecatii reclamantul a pretins constatarea nulitatii deciziei nr.221/1.07.2015 a intimatei, repunerea in situatia anterioara si restituirea de catre aceasta a diferentei dintre drepturile salariale ce i se cuveneau in temeiul contractului individual de munca si salariile incasate efectiv, ca efect al punerii in aplicare a deciziei contestate.

Art.8 din Codul muncii consacra principiul consensualitatii si al bunei – credinte, care trebuie sa se afle la baza relatiilor de munca, iar potrivit art.16, contractul individual de munca, pentru a carui valabilitate este impusa forma scrisa, exprima consimtamantul partilor.

Potrivit art.16 din Legea 53/2003 privind Codul Muncii: ”Contractul individual de munca se incheie in baza consimtamantului partilor, in forma scrisa, in limba romana. Obligatia de incheiere a contractului individual de munca in forma scrisa revine angajatorului. Forma scrisa este obligatorie pentru incheierea valabila a contractului.”, iar potrivit art.17: ”Anterior incheierii sau modificarii contractului individual de munca, angajatorul are obligatia de a informa persoana selectata in vederea angajarii ori, dupa caz, salariatul, cu privire la clauzele esentiale pe care intentioneaza sa le inscrie in contract sau sa le modifice.

(2) Obligatia de informare a persoanei selectate in vederea angajarii sau a salariatului se considera indeplinita de catre angajator la momentul semnarii contractului individual de munca sau a actului aditional, dupa caz. (3) Persoana selectata in vederea angajarii ori salariatul, dupa caz, va fi informata cu privire la cel putin urmatoarele elemente: a) identitatea partilor; b) locul de munca sau, in lipsa unui loc de munca fix, posibilitatea ca salariatul sa munceasca in diverse locuri; c) sediul sau, dupa caz, domiciliul angajatorului; d) functia/ocupatia conform specificatiei Clasificarii ocupatiilor din Romania sau altor acte normative, precum si fisa postului, cu specificarea atributiilor postului; e) criteriile de evaluare a activitatii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului; f) riscurile specifice postului; g) data de la care contractul urmeaza sa isi produca efectele; h) in cazul unui contract de munca pe durata determinata sau al unui contract de munca temporara, durata acestora; i) durata concediului de odihna la care salariatul are dreptul; j) conditiile de acordare a preavizului de catre partile contractante si durata acestuia; k) salariul de baza, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum si periodicitatea platii salariului la care salariatul are dreptul; l) durata normala a muncii, exprimata in ore/zi si ore/saptamana; m) indicarea contractului colectiv de munca ce reglementeaza conditiile de munca ale salariatului; n) durata perioadei de proba.

(4) Elementele din informarea prevazuta la alin. (3) trebuie sa se regaseasca si in continutul contractului individual de munca.

(5) Orice modificare a unuia dintre elementele prevazute la alin. (3) in timpul executarii contractului individual de munca impune incheierea unui act aditional la contract, intr-un termen de 20 de zile lucratoare de la data aparitiei modificarii, cu exceptia situatiilor in care o asemenea modificare este prevazuta in mod expres de lege”.

Art.17 alin.5 din Codul muncii impune in sarcina partilor contractului individual de munca obligatia incheierii unui act aditional la contract, intr-un termen de 20 de zile lucratoare de la data aparitiei oricarei modificari a unuia dintre elementele prevazute la alin.3, ce a intervenit in timpul executarii contractului.

Totodata, pentru ca modificarea contractului individual de munca sa fie valabila, art.41 alin.1 prevede existenta obligatorie a acordului de vointa al partilor, singurele exceptii in care este permisa modificarea unilaterala fiind cazurile prevazute de prezentul cod, si anume in situatia delegarii, detasarii salariatului, precum si in situatiile exceptionale de modificare a locului si felului muncii, in conditiile prevazute de art.42 – 48 din codul muncii.

In cauza, actul emis de intimat a avut ca efect modificarea cuantumului salariului de baza lunar brut al contestatorului, incepand cu data de 1.07.2015, iar salariul constituie un element al contractului, a carui modificare atrage conditia intrunirii consimtamantului partilor raportului de munca, potrivit art.41.

Mai mult, la pct.N din contractul individual de munca s-a prevazut expres ca „orice modificare privind clauzele contractuale in timpul executarii contractului individual de munca impune incheierea unui act aditional la contract, conform dispozitiilor legale, cu exceptia situatiilor in care o asemenea modificare este prevazuta expres de lege.”

In ce priveste decizia nr.221/1.07.2015, desi aceasta nu mentioneaza temeiul legal in baza caruia a fost adoptata masura modificarii salariului, aceasta imprejurare nu conduce la nulitatea actului, cata vreme dispozitiile legale nu impun respectarea unor conditii de forma cu prilejul emiterii deciziei de modificare, de a caror indeplinire sa depinda valabilitatea acesteia, iar controlul legalitatii urmeaza a se efectua prin prisma efectelor pe care actul le-a produs asupra partilor raportului de munca si a dispozitiilor legale incidente.

De altfel, mentionarea in cuprinsul deciziei a actelor Curtii de Conturi si a hotararii organelor interne de conducere permite determinarea motivelor ce au stat la baza masurii adoptate de intimat in ceea ce-l priveste pe contestator, intentia angajatorului fiind de a onora obligatiile stabilite de organul de control financiar referitoare la incadrarea personalului contractual in prevederile legale privind salarizarea.

Instanta fiind sesizata numai cu analizarea valabilitatii actului de modificare a contractului individual de munca, iar nu si cu legalitatea incadrarii stabilirii cuantumului salariului cuvenit reclamantului, constata ca procedura urmata de angajator in vederea executarii obligatiilor de intrare in legalitate, in ceea ce priveste salarizarea personalului sau, nu este cea permisa de lege.

Astfel, art.159 alin.1 din codul muncii defineste salariul ca reprezentand contraprestatia muncii depusa de salariat in baza unui contract individual de munca, iar potrivit art.162 alin.1 si 2, salariul individual se stabileste prin negocieri individuale intre angajator si salariat, nivelurile salariale minime negociindu-se prin contractele colective de munca aplicabile. Alin.3 al art.162 mai prevede ca sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabileste prin lege, cu consultarea organizatiilor sindicale reprezentative.

Sustinerea  intimatei, intemeiata pe acest din urma text legal, in sensul ca, in cazul reclamantului, care face parte din categoria personalului din institutii publice pentru care sistemul de salarizare este reglementat prin lege, nu era necesar acordul de vointa pentru incadrarea sa in normele legale privind salarizarea, acord cerut de dispozitiile legale mentionate anterior, in cazul modificarii salariului, nu este intemeiata intrucat art.162 alin.2 si 3 prevad numai modalitatea exceptionala in care se stabilesc salariile personalului din autoritatile si institutiile publice, negocierea purtandu-se numai in limitele legii de salarizare, textul vizand numai conditia ce trebuie indeplinita cu ocazia incheierii conventiei partilor asupra cuantumului salariului, in timp ce modificarea, anularea contractului individual de munca, respectiv a unei clauze acestuia sunt institutii diferite, reglementate separat, prin reguli specifice. Astfel, regimul diferit de stabilire a salariilor acestei categorii de personal nu presupune exceptarea de la celelalte norme legale privind incheierea, modificarea, respectiv anularea contractelor individuale de munca, a unor clauze ale acestora, in lipsa unor dispozitii legale exprese in acest sens.

Pe de alta parte, actul intimatei nu a fost emis in executarea unor prevederi legale intervenite ulterior semnarii contractului individual de munca, act normativ care sa prevada modificarea regimului juridic al unitatii, modificarea statutului personalului sau sau modificari de incadrare salariala, pur si simplu, situatie in care angajatorul avea abilitarea legala de a emite acte in vederea punerii in aplicare a noilor dispozitii normative, inclusiv de a modifica salariile angajatilor, cu posibilitatea acestora de a le contesta, in conditiile prevazute de actele normative respective, intrucat Legea nr.284/2010, invocata de intimat ca temei al stabilirii noului salariu, era in vigoare la data incheierii contractului individual de munca, insa sunt indicii ca nu a fost pusa in aplicare.

In aceasta situatie, se pune problema neconcordantei clauzei salariale din contractul individual de munca cu dispozitiile legale ce erau in vigoare la data incheierii conventiei si devin incidente dispozitiile art.57 din codul muncii, care reglementeaza nulitatea contractului individual de munca, ce intervine in cazul nerespectarii oricareia dintre conditiile legale necesare pentru incheierea sa valabila (alin.1), precum si nulitatea unei clauze din contractul individual de munca, pe motiv ca stabileste drepturi sau obligatii pentru salariati, care contravin unor norme legale imperative (alin.4).

Cum clauza referitoare la salariul de 4.356 lei a fost inclusa in contractul individual de munca dintre reclamant si parat, iar salariul constituie un element important, de care depinde exprimarea acordului de vointa al partilor cu prilejul incheierii conventiei, chiar daca in cazul personalului incadrat in institutii publice negocierea, in ceea ce priveste cuantumul, este limitata prin lege, in situatia in care valoarea salariului incalca actul normativ, aceasta situatie nu poate fi inlaturata prin modificarea unilaterala provenita de la angajator, caci dispozitiile art.41 din Codul muncii interzic acest lucru, ci prin constatarea nulitatii clauzei salariale, care potrivit art.57 alin.6 si 7 din Codul muncii nu poate interveni decat in urma existentei unui acord al partilor contractului in acest sens, sau, in lipsa unei intelegeri a partilor, ca urmare a constatarii de catre instanta de judecata.

In consecinta, apreciind ca decizia contestata a avut ca efect modificarea unilaterala a contractului individual de munca, fara a exista un acord al salariatului, precum si ca actul reducerii salariului contestatorului nu a intervenit ca urmare a punerii in aplicare a unei modificari legislative ulterioare incheierii contractului individual de munca, imprejurare care ar fi putut justifica din punct de vedere legal demersul angajatorului, ci a fost emis pentru a inlatura o eventuala incalcare a actului normativ ce era in vigoare la data intrunirii acordului de vointa al partilor contractului individual de munca, mai precis pentru a inlatura o cauza de nulitate a clauzei, ori acest lucru nu ii era permis, in lipsa acordului salariatului, respectiv in lipsa unei confirmari a nulitatii in justitie, situatie in care, potrivit art.57 alin. 3, 6 si 7 din Codul muncii, urmare constatarii nulitatii, clauza ar fi fost inlocuita de drept cu dispozitiile legale aplicabile, instanta constata ca actul intimatului este lovit de nulitate.

De altfel, si I.C.C.J., completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronuntat Decizia nr.17/13.06.2016 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu: ”In interpretarea prevederilor art.I, art.21 si art.26 lit.h raportat la prevederile art.64 din Legea 94/1992, a prevederilor art.132, art.138 al.5, art.142, art.148, art.151 si art.152 din Legea 62/2011 si a prevederilor art.229 al.4, art.254 si art.268 al.1 lit.d din Codul Muncii, republicat, o decizie a Curtii de Conturi, emisa in exercitarea atributiilor sale de control, prin care s-a stabilit ca anumite drepturi prevazute in contractul colectiv de munca incheiat la nivelul unei institutii publice finantate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea in institutiile publice, nu lipseste de efecte clauzele contractului colectiv de munca prin care acele drepturi au fost stabilite, a caror nulitate nu a fost constatata de catre instantele judecatoresti, potrivit legii.”

Ca efect al constatarii nulitatii Deciziei nr.221/1.07.2015 si a actului aditional subsecvent nr.5/15.07.2015 (neinsusit de reclamant), se impune admiterea si a cererii completatoare (f.49) si repunerea partilor in situatia anterioara, prin stabilirea in sarcina intimatei a obligatiei de plata catre reclamant a salariului din contractul individual de munca precum si a diferentelor dintre drepturile salariale cuvenite, potrivit contractului individual de munca dintre parti, si drepturile salariale incasate in baza deciziei mentionate, pentru perioada incepand cu data de 1.07.2015, pana la reluarea in plata a salariului prevazut in CIM si actul aditional nr.3/2012.

In ce priveste petitul trei din cererea principala prin care reclamantul a solicitat obligarea paratei sa-i plateasca suma de 24032,05 lei reprezentand spor pentru consemn la domiciliu, aferent perioadei 1.08.2012-31.07.2015, instanta a retinut ca acesta nu este intemeiat pentru urmatoarele considerente:

In primul rand, in contractul individual de munca al reclamantului nu exista mentionat sporul pentru consemn la domiciliu, iar la nivelul ISCTR pe perioada mentionata de reclamant nu a existat Contract colectiv de munca.

Sustinerea reclamantului ca in contractul individual de munca exista mentiunea ca orele suplimentare prestate in afara programului normal de lucru se compenseaza cu ore libere platite sau se platesc cu un spor la salariu este reala insa aceasta nu se refera la plata unui spor pentru consemnul la domiciliu care are un cu totul alt regim.

Pe de alta parte, din inscrisurile depuse de reclamant la dosar cu privire la obligatia inspectorilor de trafic din cadrul ISCTR de a fi programati la nivelul institutiei cate o saptamana in echipe de cate doi, pentru a participa la cercetarea eventualelor evenimente rutiere grave produse in raza de competenta, rezulta doar obligatia acestora ca in aceste perioade sa poata fi contactati telefonic de catre dispecer si sa se deplaseze la locul accidentului cat mai repede posibil, sa efectueze cercetarea si sa intocmeasca un raport.

Pentru a se naste dreptul la plata unui spor la salariu pentru consemn la domiciliu este necesar, pe de o parte ca existe o obligatie clar consemnata de a nu parasi domiciliul si de a fi complet la dispozitia angajatorului in perioada respectiva. Or, nici un inscris din cele depuse la dosar nu prevede nici obligatia inspectorilor de trafic planificati pentru participarea la accidente de a nu parasi domiciliul si nici obligatia angajatorului de a plati vreun spor pentru consemn la domiciliu.

Chiar si martorul propus de reclamant, Stelea Emil (f.280), a aratat ca inspectorii de trafic planificati pentru cercetarea evenimentelor rutiere grave sunt obligati sa aiba asupra lor telefonul mobil pentru a fi contactati insa angajatorul nu le-a impus niciodata sa nu paraseasca domiciliul, putand astfel sa se deplaseze pentru rezolvarea unor probleme personale in interiorul localitatii si chiar in afara acesteia (cu aprobarea sefului ierarhic). A mai relatat martorul ca nu s-a pus niciodata problema la nivelul institutiei sa li se plateasca vreun spor la salariu pentru faptul ca trebuie sa fie disponibili atunci cand sunt de serviciu la evenimente rutiere.

Fata de aceste considerente, instanta a retinut ca acest capat de cerere nu este intemeiat si a fost respins, luandu-se act ca reclamantul a renuntat la petitul patru privind cheltuielile de judecata.

Impotriva sentintei instantei de fond, in termen legal a declarat apel paratul ISCTR, criticand-o pentru nelegalitate, invocand dispozitiile art.466 si urmatoarele Cod de procedura civila, raportat la urmatoarele considerente:

- prima instanta a pronuntat o solutie nelegala retinand in mod nejustificat ca in speta dedusa judecatii a avut loc o modificare unilaterala a contractului de munca al intimatului-reclamant, atata vreme cat exista alte dispozitii legale imperative care permit stabilirea salariului in limitele prevazute de lege;

- instanta de fond a incalcat in mod nejustificat dispozitiile art.38 din Legea nr.284/2010, potrivit cu care incalcarea dispozitiilor prezentei legi privind stabilirea salariului si a celorlalte drepturi, fara respectarea prevederilor acesteia atrag raspunderea disciplinara, materiala sau penala a persoanelor vinovate, precum si art.138 alin.3 din Legea nr.62/2011, care nu permit exceptii de la caracterul legal al drepturilor salariale ale personalului din autoritatile si institutiile publice, fiind exclusa o negociere a salariului intre parti;

- pe de alta parte, nu s-a tinut cont de faptul ca dispozitiile art.17 alin.5 din Codul muncii prevad ca, de regula, orice modificare a unuia din elementele prevazute la art.17 alin.3 din Codul muncii, printre care si salariul, in timpul executarii contractului individual de munca impun incheierea unui act aditional la contract, cu acordul partilor, insa, in speta dedusa judecatii, era vorba de o exceptie, exceptia in care o asemenea modificare este prevazuta in mod expres de lege;

- in fine, se invoca faptul ca, in conformitate cu dispozitiile pct.210 din HG nr.155/2014, executarea masurilor prevazute in Decizia nr.III/34/12.05.2015 a Curtii de Conturi este obligatorie si, in concluzie, atat decizia contestata de catre intimatul-reclamant, cat si actul aditional au fost emise in mod legal.

S-a solicitat admiterea apelului, cu consecinta schimbarii sentintei instantei de fond si a respingerii actiunii formulate de catre intimatul-reclamant.

S-a formulat intampinare de catre intimatul-reclamant, prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat si mentinerea sentintei instantei de fond, pe considerentul ca, in mod justificat s-a precizat faptul ca au fost incalcate dispozitiile art.41 alin.1 si 2 din Codul muncii, potrivit cu care un contract individual de munca nu poate fi modificat unilateral decat in situatiile expres si limitativ prevazute de acest cod, care nu erau aplicabile in speta dedusa judecatii, iar decizia Curtii de Conturi nu reprezinta documente cu caracter legislativ, asa cum impun dispozitiile art.17 alin.5 din Codul muncii, ci numai documente cu caracter administrativ, care nu au niciun fel de relevanta juridica.

S-a invocat faptul ca, atata vreme cat nu exista un acord al intimatului-reclamant, nu era posibila modificarea contractului individual de munca si ca pe parcursul derularii raporturilor de munca dintre intimatul-reclamant si apelanta-parata s-au incheiat mai multe acte aditionale insa cu respectarea legii si de asemenea, se precizeaza ca, in speta dedusa judecatii nu sunt incidente nici dispozitiile art.162 alin.2 si 3 din Codul muncii.

S-a mai invocat de catre intimatul-reclamant decizia nr.17/13.06.2016, pronuntata de catre I.C.C.J., in care s-a statuat ca o decizie a Curtii de Conturi prin care s-a stabilit ca anumite drepturi prevazute in contractul colectiv de munca ce au fost acordate in mod nelegal, nu lipseste de efecte clauzele contractului colectiv de munca, prin care acele drepturi au fost stabilite si a caror nulitate nu a fost constatata de catre instantele judecatoresti, atata vreme cat nulitatea unei clauze a contractului colectiv de munca poate fi ceruta de catre partile interesate fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie, dar si de catre instante din oficiu.

Prin decizia civila nr. 1352/04.05.2017, Curtea de Apel Pitesti a admis apelul formulat de apelantul-parat I.S.C.T.R., impotriva sentintei civile nr.1772/29 noiembrie 2016, pronuntata de Tribunalul Valcea, intimat fiind reclamantul J.A.; a schimbat sentinta in sensul ca a respins cererea.

Pentru a hotari astfel, Curtea de Apel Pitesti a retinut urmatoarele:

 Potrivit Deciziei nr.III/34/12.05.2015, pronuntata de Curtea de Conturi, decizie contestata si mentinuta prin incheierea cu acelasi numar, s-a stabilit ca salariile de baza ale personalului I.S.C.T.R. s-a facut cu nerespectarea gradelor si nivelului coeficientilor de ierarhizare prevazute de Anexa VIII si cu incalcarea prevederilor art.1 alin.2 si art.37 din Legea nr.284/2010.

In aceasta situatie, raportat la dispozitiile pct.210 din HG nr.155/2014, executarea masurilor cuprinse in decizia Curtii de Conturi devine executorie, situatie fata de care Curtea constata ca apelanta-parata a respectat dispozitiile legale in materie, motiv pentru care a emis pentru mai multe persoane dispozitia contestata, precum si actul aditional in ceea ce-l priveste pe intimatul-reclamant.

Ulterior, respectiv la data de 1.07.2015, prin decizia inspectorului de stat sef nr.221 si actul aditional nr.5/15.07.2015, au fost emise aceste decizii care sunt contestate in speta dedusa judecatii.

Se retine de catre instanta de control judiciar ca in speta dedusa judecatii nu poate fi vorba de incalcarea dispozitiilor prevazute in art.41 alin.1 si 2 din Codul muncii, atata vreme cat apelanta-parata s-a aflat in situatia de exceptie prevazuta de art.17 alin.5 din Codul muncii, potrivit cu care, este adevarat ca orice modificare a unuia din elementele prevazute la art.17 alin.3 din Codul muncii presupune incheierea unui act aditional la contractul individual de munca, cu acordul ambelor parti, insa, cu exceptia situatiei in care o asemenea modificare este prevazuta in mod expres de lege ca in speta dedusa judecatii.

Astfel, potrivit O.G. nr.26/2011 publicata in Monitorul Oficial nr.625/2.09.2011 si care a intrat in vigoare la data de 5.09.2011, Inspectoratul de Stat pentru Controlul in Transportul Rutier (I.S.C.T.R.) a luat fiinta ca organism tehnic specializat in subordonarea Ministerului Transporturilor si Infrastructurii desemnat sa asigure inspectia si controlul respectarii reglementarilor interne si internationale in domeniul transportului rutier.

In conformitate cu art.3 din acelasi act normativ I.S.C.T.R. este finantat din venituri proprii.

Or, Legea-cadru nr.284/2010 are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar platit din bugetul general consolidat al statului (art.1 din aceasta lege).

Potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.69/2010, bugetul consolidat se compune si din bugetele institutiilor publice finantate integral din venituri proprii.

Prin urmare, din interpretarea coroborata a acestor dispozitii legale, se concluzioneaza ca legea cadru a salarizarii se aplica si institutiilor publice finantate integral din venituri proprii, situatie in care se incadreaza si I.S.C.T.R.

Cat priveste grila de salarizare care trebuia aplicata personalului angajat al I.S.C.T.R., relevante sunt si prevederile art.1 alin.2 din Legea nr.284/2010 potrivit carora, incepand cu data intrarii in vigoare a acestei legi, drepturile salariale ale personalului prevazut la alin.1 sunt si raman in mod exclusiv cele prevazute in prezenta lege.

Prin art.38 din lege s-a mentionat caracterul imperativ si obligatoriu al acestor dispozitii legale, stipulandu-se ca incalcarea dispozitiilor prezentei legi privind stabilirea salariului de baza individual atrage, dupa caz, raspunderea disciplinara materiala sau penala a persoanelor vinovate, potrivit legii.

Prin urmare, potrivit art.10 alin.4 din Legea nr.284/2010, la data intrarii in vigoare a legii, valoarea de referinta ce trebuie folosita in stabilirea drepturilor salariale individuale este de 600 lei, diferentierea salariilor de baza realizandu-se prin utilizarea unor coeficienti de ierarhizare cuprinsi in intervalul 1,00 pentru functia cu cea mai mica responsabilitate si 15,00 pentru functia cu cea mai mare responsabilitate in stat (conform art.14 din acelasi act normativ).

In continuare, prevederea cu privire la valoarea de referinta egala cu 600 lei a fost prevazuta si prin art.4 alin.1 din Legea nr.285/2010, aplicabila anului 2011.

Si pentru anul 2012, prin art.1 alin.1 din Legea nr.283/2011 se stipuleaza ca brutul salariilor de baza se mentine la acelasi nivel cu cel acordat personalului platit din fondurile publice pentru luna decembrie 2011.

Mai mult, prevederea cu privire la valoarea de referinta egala cu 600 lei a fost prevazuta in fiecare an prin acte normative anuale de salarizare a personalului platit din fondurile publice, inclusiv in anul 2015 (art.4 alin.1 din O.U.G. nr.83/2014).

Coroborand prevederile legilor anuale de salarizare incepand cu anul 2012 cu alin.3 al art.4 din Legea nr.285/2010 (personalul platit din fonduri publice se reincadreaza incepand cu 1 ianuarie 2011 pe clase de salarizare, pe unele functii, gradatii si grade prevazute in legea cadru, in raport cu functia, vechimea, gradul si treapta avute de persoana reincadrata la 31 decembrie 2010), se concluzioneaza ca, pentru reclamanti, salariul de baza trebuie stabilit potrivit celor cuprinse in Anexa nr.VIII din Legea-cadru, la valoarea de referinta de 600 lei.

Aceasta anexa se refera, in mod explicit, la salarizarea personalului din institutii publice finantate din venituri proprii (situatie in care se afla parata-intimata) iar dezideratul cuprins in dispozitiile art.162 alin.3 din Codul muncii potrivit cu care sistemul de salarizare a personalului din autoritatile sau institutiile publice se stabileste prin lege, nu poate fi atins decat respectand legea.

In cauza nu-si gasesc aplicarea dispozitiile art.28 alin.2 din Legea nr.284/2010 care reglementeaza posibilitatea salarizarii personalului incadrat in functii specifice prin asimilare, pentru ca, in ceea ce il priveste pe reclamant, nu suntem in prezenta unor functii specifice care nu sunt prevazute in lege, ci dimpotriva asa cum s-a aratat anterior, Anexa VIII din Legea nr.284/2010 se refera tocmai la personalul din institutiile publice finantate integral din venituri proprii, situatie in care se afla I.S.C.T.R., fata de care aceasta anexa trebuie aplicata personalului angajat al acestei institutii.

Astfel, prin art.1 din Legea nr.284/2010 salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice se stabilise ca incepand cu data intrarii in vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevazut la alin.(1) sunt si raman in mod exclusiv cele prevazute in prezenta lege.

In acelasi sens, potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice personalul platit din fonduri publice se reincadreaza, incepand cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile functii, gradatii si grade prevazute de legea-cadru, in raport cu functia, vechimea, gradul si treapta avute de persoana reincadrata la 31 decembrie 2010, iar conform art.2 din aceeasi lege, in anul 2011, pentru personalul nou-incadrat pe functii, pentru personalul numit/incadrat in aceeasi institutie/autoritate publica pe functii de acelasi fel, precum si pentru personalul promovat in functii sau in grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare in plata pentru functiile similare din institutia/autoritatea publica in care acesta este incadrat.

De mentionat faptul ca, prin legile de salarizare s-a stabilit un regim special pentru determinarea modului de salarizare a personalului platit din fonduri publice, cu respectarea prevederilor art.162 alin.3 din Codul muncii potrivit caruia sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat (…) se stabileste prin lege, iar nu prin negocieri colective sau individuale potrivit art.162 alin.1 si 2 Codul muncii.

In sensul celor aratate mai sus, Curtea constata ca decizia nr.17/12.06.2016 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin care se invoca, de catre intimatul-reclamant, dispozitii ce vizeaza contractul colectiv de munca si care ar conduce in conceptia sa la mentinerea sentintei instantei de fond, in realitate din lecturarea considerentelor acestei decizii se desprinde o situatie contrara si care sprijina solutia de fata (de admitere a apelului).

Astfel, I.C.C.J. a retinut ca, avand in vedere ca salarizarea personalului angajat in institutii publice care se finanteaza integral prin venituri proprii, precum si acordarea altor drepturi se realizeaza, pentru anii 2014-2015, in baza Legii-cadru nr.284/2010 si a legilor anuale de salarizare, mentionate anterior, potrivit art.132 alin.(1) din Legea nr.62/2011, prin contractele colective de munca pentru anii respectivi, se puteau stabili drepturi si obligatii, numai in limitele si conditiile prevazute de lege, iar potrivit art.138 alin.(1) din acelasi act normativ nu se puteau negocia si incluse in contractele colective de munca clauze referitoare la drepturi in bani sau in natura, altele decat cele prevazute de legislatia in vigoare, pentru categoria respectiva de personal.

Cum drepturile pretinse sunt drepturi pecuniare, conditiile acordarii lor nu puteau fi negociate decat daca dreptul respectiv era recunoscut prin legile de salarizare.

Inalta Curtea a considerat ca fiind corecta opinia conform careia o decizie a Curtii de Conturi nu poate sa inlature
eo ipso
de la aplicare o clauza a contractului colectiv de munca.

Insa, potrivit art.142 din Legea nr.62/2011, clauzele din contractul colectiv de munca negociate (s.n. in favoarea sau in defavoarea salariatilor) cu incalcarea art.132 sunt lovite de nulitate, sanctiune ce se aplica de catre instanta, la cererea partii interesate, fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie.

Art.138 din legea nr.62/2011 se refera la situatia speciala a contractelor colective incheiate in sectorul bugetar, instituind anumite conditii (alin.1-3), a caror incalcare este sanctionata cu nulitatea absoluta a respectivei clauze (alin.(4)). Conform art.138 alin.(5) din acelasi act normativ, raspunderea pentru incheierea, in aceste conditii, a contractului colectiv de munca revine angajatorului.

Spre deosebire de aceasta situatie sanctiunea edictata in cazul nerespectarii interdictiei de a negocia drepturi neprevazute de legea bugetului de stat (art.138 alin.(1) – (3)), care ocroteste un interes public, se impune a fi calificata ca o nulitate absoluta.

Controlul legalitatii unei astfel de cauze este posibil atat in litigiile  in care se solicita pe cale principala aplicarea unei astfel de sanctiuni(prin actiunea sau cererea reconventionala a angajatorului), dar si pe cale de exceptie, in litigiile in care se solicita valorificarea clauzei sau, dimpotriva, se contesta efectele juridice  ale acesteia. Sintagma „a constata nulitatea pe cale de exceptie” presupune ca instanta, pe cale incidentala, sa nu recunoasca efectele  juridice produse de o cauza nelegala, exceptia la care textul de lege face referire nefiind o exceptie de drept procesual, ci un mijloc de aparare a intereselor generale care permite analiza conformitatii cu legea a clauzei respective.

Pe de alta parte, s-a retinut ca art.138 alin.(5) din Legea nr.62/2011, potrivit caruia raspunderea pentru incheierea, in aceste conditii, a contractului colectiv de munca, revine angajatorului, nu distinge intre tipurile de raspundere de care angajatorul poate fi tinut, respectiv penala, contraventionala sau civila, in daune. Instituirea unei astfel de raspunderi exclusiv in sarcina angajatorului nu este de natura a-l scuti pe salariat de obligatia de a restitui o suma incasata necuvenit rezulta din desfiintarea cu efect retroactiv a clauzei nelegale, in conditiile in care dispozitiile art.57 alin.(2) din Codul muncii („Constatarea nulitatii contractului individual de munca produce efecte pentru viitor”), ce consfintesc o exceptie de la regimul nulitatii de stricta interpretare, nu pot fi aplicate, prin analogie, contractului colectiv de munca.

Din interpretarea textelor de lege evocate, Curtea a constatat ca salariul personalului platit din fonduri publice este stabilit intotdeauna unilateral de catre ordonatorul de credite, in baza legii, iar in contractul semnat de parti este doar reluat cuantumul salariului astfel stabilit, iar nu ca urmare a unui acord al partilor.

De asemenea, ordonatorul de credite determina legal salariul printr-o decizie proprie, iar angajatul nu poate decat sa accepte sau sa atace acea decizie.

In aceleasi conditii, orice reincadrare ulterioara si recalculare a salariului nu se va face ca urmare a unui acord intre parti, ci numai prin decizia ordonatorului de credite, supusa contestarii din partea angajatului nemultumit.

Este adevarat ca in contractul individual de munca al personalului platit din fonduri publice se mentioneaza cuantumul salariului, insa aceasta mentiune nu reprezinta o clauza contractuala rezultata dintr-un acord al partilor, care sa fie supusa acelorasi conditii pentru a fi modificata astfel cum impune art.41 Codul muncii.

Dupa cum se poate observa, in cazul personalului contractual din institutiile publice bugetare salarizarea se face in conformitate cu prevederile legii de salarizare si nu prin negocierea directa a salariului, iar modificarea contractului de munca este permisa si fara acordul salariatului atunci cand aceasta modificare rezulta din lege.

Asadar, nu era necesar in cauza acordul salariatului pentru ca angajatorul sa ia masurile la care este obligat prin actele normative in vigoare in scopul intrarii in legalitate.

Astfel cum s-a statuat de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin considerentele Deciziei nr.2/19.01.2015 in considerarea jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului si fata de amintitele decizii pronuntate de Curtea Constitutionala, atat timp cat tratamentul mai favorabil al unor angajati este rezultatul punerii in executare a unor hotarari judecatoresti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, in raport cu alti salariati carora nu li s-au acordat aceste drepturi ori carora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotarari judecatoresti pronuntate de instante diferite, nu exista discriminare in sensul art.2 raportat la art.1 alin.2 lit.e) pct.i) si alin.3 din O.G. nr.137/2000, republicata.

Art.16 alin.2 din Constitutie statueaza ca nimeni nu este mai presus de lege. Asadar, nimeni nu poate invoca principiul nediscriminarii pentru a obtine un anumit tratament, cu incalcarea legii. Dimpotriva, in fiecare litigiu, reclamantul va trebui sa probeze legalitatea si temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminarii sau a egalitatii de tratament in raport cu solutia pronuntata de o alta instanta, ci pe argumente de interpretare si aplicare corecta a legii, chiar si in situatia in care invoca o astfel de hotarare.

Pe cale de consecinta, interpretarea si aplicarea corecta a legii reprezinta un scop legitim, in raport cu care nu se poate retine existenta unui tratament discriminatoriu in cazul in care tratamentul mai favorabil al unor angajati este rezultatul punerii in executare a unor hotarari judecatoresti.

Fata de cele aratate mai sus, retinand deci ca prima instanta a pronuntat o solutie nelegala, Curtea, in baza dispozitiilor art.480 Cod de procedura civila, a admis apelul declarat de apelantul-parat si a schimbat sentinta, iar pe fond a respins cererea formulata de catre intimatul-reclamant.