Litigiu de munca. incetarea raporturilor de munca prin demisie, Caracterul liber sau viciat al manifestarii de vointa

Litigiu de munca. Incetarea raporturilor de munca prin demisie. Caracterul liber sau viciat al manifestarii de vointa.

Art. 81 Codul Muncii

Atunci cand angajatul invoca violenta morala ca viciu care i-a alterat vointa, aceasta trebuie sa fie determinanta pentru incheierea actului juridic si sa fie injusta.

Curtea de Apel Bacau - Sectia I Civila Decizia civila nr. 961 din 12 octombrie 2015

Prin sentinta civila 295/12.02.2015 pronuntata de T. N. in dosarul nr. 3263/103/2014 sa respins ca nefondata contestatia formulata de contestatoare impotriva Deciziei nr.1021 din

2014. emisa de intimata B.C.R.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut urmatoarele:

Prin cererea inregistrata pe rolul acestei instante sub nr. 3263/103/2014 din

2014. contestatoarea S.E. a formulat contestatie impotriva deciziei nr. 1021 din

2014. emisa de intimata BCR SA - Bucuresti, solicitand:

• anularea actului decizional contestat;
• reintegrarea pe postul detinut anterior incetarii contractului sau de munca si plata de despagubiri.

Analizand intreg materialul probator administrat in dosar instanta a retinut urmatoarele:

Contestatoarea a detinut functia de „Consilier Client Zona Rapida” la BCR - Zona Retail 02, judetul Neamt, pana in 15.08.2014, data la care, conform deciziei nr. 1021/14.08.2014, contractul sau de munca cu unitatea intimata a incetat in temeiul art. 81 alin. 7 din Codul Muncii, urmare cererii de demisie formulate in data de 25.06.2014.

Conform art. 81 din Codul muncii, demisia reprezinta actul unilateral de vointa a salariatului care, printr-o notificare scrisa, comunica angajatorului incetarea contractului individual de munca, dupa implinirea termenului de preaviz.

Potrivit alin. 7 al aceluiasi articol, contractul individual de munca inceteaza la data expirarii termenului de preaviz sau la data renuntarii totale ori partiale de catre angajator la termenul respectiv.

In situatia astfel reglementata salariatul nu este obligat sa-si motiveze demisia, dar manifestarea sa de vointa trebuie sa fie clara, precisa, lipsita de echivoc.

Ori, cererea formulata de contestatoare in data de 25.06.2014 si inregistrata in data de

2014. prin care aceasta si-a manifestat vointa in sensul incetarii raporturilor de munca, este caracterizata de aceste trasaturi, redactarea cererii fiind clara, suficienta si fara echivoc, astfel ca nu se poate pretinde ca ar fi fost determinata de presiunile la care ar fi fost supusa de conducerea unitatii.

In consecinta, sustinerile contestatoarei conform carora, a fost constransa sa isi dea demisia intrucat consimtamantul sau a fost viciat prin presiunile exercitate asupra sa si prin starea de teama astfel insuflata au fost inlaturate ca neintemeiate.

Aceasta deoarece vicierea consimtamantului reclamata de contestatoare prin violenta psihica la care ar fi fost supusa nu a fost dovedita, prin cererea de demisie a salariatei nefiind facuta nicio referire cu privire la aceasta situatie.

In acest context, s-a apreciat ca declansarea unei anchete disciplinare nu constituie un element ce poate fi caracterizat ca si constrangere psihica de natura a determina pe salariat sa formuleze cerere de demisie. Amenintarea facuta de angajator cu desfacerea contractului de munca nu reprezinta o viciere ilicita intrucat dreptul acestuia de a dispune de prerogativa disciplinara este reglementat de lege, fiind prevazut de dispozitiile codului muncii.

Astfel, amenintarea salariatei in sensul ca ea sau/si colegii de serviciu urmeaza sa se supuna rigorilor legii nu reprezinta o violenta nelegitima, de natura sa duca la vicierea consimtamantului in ceea ce priveste actul unilateral al demisiei.

Impotriva acestei sentinte a formulat apel reclamanta, apel declarat si motivat in termen, legal scutite de plata taxei de timbru, conform art. 270 Codul muncii.

Apelul reclamantei S.E. critica sentinta primei instante, sustinand urmatoarele:

- a fost fortata sa demisioneze prin vicierea consimtamantului sau ; pe langa proba cu inscrisuri a solicitat proba testimoniala, ce a fost eronat respinsa de instanta.

Solicita contestatoarea, in concluzie, anularea deciziei 1021/2014, reintegrarea in postul avut anterior concedierii si plata despagubirilor banesti prev. de art. 80 Codul muncii.

Examinand apelul prin prisma motivelor invocate, a actelor si lucrarilor dosarului, a dispozitiilor art. 480 Cod pr. civila, Curtea retine urmatoarele:

Problema esentiala dedusa judecatii este aprecierea caracterului liber sau viciat al manifestarii de vointa a apelantei in sensul incetarii raporturilor de munca prin demisie, intrucat angajatul invoca violenta morala ca viciu care i-a alterat vointa.

Instanta retine ca pentru a fi valabil consimtamantul, nu trebuie sa fie alterat de vreun viciu de consimtamant, asa cum este violenta.

Violenta consta in amenintarea unei persoane cu un rau care ii produce o temere ce o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat. Pentru a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie sa fie determinanta pentru incheierea actului juridic si sa fie injusta.

Sustine apelanta-contestatoare faptul ca violentele exercitate asupra sa au fost reprezentate prin amenintari, tipete , posibile referinte negative dupa destituirea disciplinara .

Ori, in acest context, faptul ca angajatorul i-a adus la cunostinta angajatei sale faptul ca are in vedere o posibila tragere la raspundere prin emiterea unei decizie de destituire nu are o valoare ilicita.

Eventualul exercitiu al unui drept de a emite o decizie de desfacere a unui contract de munca nu poate fi considerat violenta, fiind un drept derivand din lege si nu poate reprezenta o amenintare, pentru a fi echivalata unei violente morale. In plus, partea avea la dispozitie dreptul recunoscut de legiuitor de a ataca in instanta eventuala decizie de desfacere a contractului de munca.

Curtea are in vedere si functia ocupata de apelanta-contestatoare, aceea de consilier clienti, astfel incat, dupa acest criteriu subiectiv al pregatirii si nivelului de cunostinte al acesteia, este putin probabil ca temerea acesteia, privind punerea in practica a presupusei amenintari sa fie fost reala, iar simpla temere reverentioasa fata de persoanele cu functie de conducere enumerate in cererea de apel nu este de natura sa-i vicieze consimtamantul.

Nici critica privind modul de administrate a probelor la prima instanta nu poate fi primit, din verificarea incheierii din 5 februarie 2015 rezultand faptul ca instanta a motivat temeinic care sunt considerentele pentru care a respins proba cu martori. Astfel, referitor la teza probatorie, corect s-a apreciat ca nu este utila cauzei, existand suficiente probe la dosar care sa duca instanta spre o concluzie cu privire la conditiile in care s-a obtinut cererea de

demisie.

Pentru considerentele sus-aratate, vazand disp. art 480 C.P. Civila a fost respins ca nefondat apelul.