Inselaciune, Incheierea si executarea unui contract.
In dubio pro reo
, Achitare

Cuprins pe materii
:
Drept penal. Partea speciala. Infractiunea. Inselaciune. Latura obiectiva. Drept Procesual Penal. Partea Generala. Achitare.

Indice alfabetic
:
Drept penal

           &nbsnbsp;                             - inselaciune

                                         - contract de distributie.  

                                         - latura civila a infractiunii

Legislatie relevanta
:
art. 215 alin. 1, 2 si 3 C.pen. 1969, cu aplicarea art. 5 C.pen

                                           art. 16 alin. 1 lit. c) C.proc. pen.; art. 1357 si urm. C.civ.

Rezumat
:

In raport de dispozitiile Cod procedura penala, hotararea prin care se solutioneaza cauza penala dedusa judecatii trebuie sa apara ca o concluzie, sustinuta de materialul probator administrat in dosar, constituind un lant deductiv, fara discontinuitate.

In concluzie, probele administrate in cauza nu au relevat in mod cert existenta mijloacelor dolosive sau alte elemente de inducere in eroare a partii civile in cursul derularii contractului incheiat si astfel, privitor la actiunea penala se va dispune achitarea conform disp. art. 16 alin.1, lit. c) C.pen.  

 

   Decizia nr. 960/A din 01.10.2018a Curtii de Apel Galati

 

Apelurile declarate de inculpatii ... si ... sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arata in continuare:

 Analizand actele si lucrarile din dosar reiese ca,  la data de 02.07.2012 inculpatul ... a semnat, alaturi de reprezentantul partii civile ..., contractul de vanzare-cumparare nr. 12/02.07.2012 prin care ..., in calitate de furnizor se angaja sa distribuie si sa vanda catre ..., detinuta si administrata de catre inculpati, piese si materiale de productie pentru tamplarie din termopan.

Totodata, cu ocazia incheierii contractului de vanzare-cumparare nr. 12/02.07.2012 si conform clauzelor acestuia, inculpatul ... a lasat drept garantie fila CEC seria ... nr. ... semnata in alb, instrument de plata pe care persoana vatamata ar fi trebuit sa il foloseasca in cazul in care plata marfurilor livrate nu ar fi fost efectuata de inculpat in termenii si conditiile stipulate in contract.

 In cadrul relatiilor comerciale derulate ca urmare a contractului incheiat, intre partea civila si ..., administrata in fapt de inculpatul ... si inregistrata la O.N.R.C. fictiv pe numele sotiei sale ..., au fost livrate marfuri in valoare de cel putin 107.544,12 lei (inclusiv TVA) aferente unui numar de 39 de facturi emise de ...

 Conform extraselor de cont pentru lunile iulie 2012 – ianuarie 2013, privind rulajul de monetar inregistrat pe contul RO2 ... deschis pe numele ..., inculpatii ... si ... au efectuat plati catre ... in valoare totala de aproximativ 69.934 lei, reprezentand doar jumatate din valoarea bunurilor achizitionate.

Din actele dosarului mai reiese ca, inculpatul ..., desi nu avea nici o calitate in cadrul societatii ..., acesta avea mandatul verbal al sotiei sale, inculpata ..., pentru a initia si desfasura relatii comerciale cu societatea vatamata ...

De asemenea, din actele dosarului si anume din declaratiile de martor administrate reiese ca administrarea era efectiv desfasurata de inculpatul ..., acestuia fiindu-i puse la dispozitie de sotia sa, inculpata ..., mijloacele necesare in acest sens, respectiv stampila societatii ... si imputernicire pe contul bancar al firmei impreuna cu filele CEC, dintre care inculpatul a folosit fila CEC seria ... nr. ... drept garantie la incheierea contractului.

In continuare mai este de aratat ca, in conformitate cu declaratiile inculpatilor din cauza, coroborate cu declaratiile martorilor ..., ..., ... si ..., martori audiati atat in faza de urmarire penala, cat si in faza de judecata in fata instantei de fond, precum si conform conversatiilor purtate prin corespondenta electronica intre inculpatul ... si reprezentantii persoanei vatamate a rezultat cu certitudine ca acesta era persoana care plasa comenzile si fie se prezenta la depozitul persoanei vatamate pentru a ridica marfa, fie receptiona personal bunurile livrate la punctul de lucru al societatii, astfel sunt infirmate sustinerile apararii ca in realitate marfurile nu ar fi fost livrate.

Fata de considerentele aratate mai sus si elementele constitutive la infractiunii de inselaciune, prev. de art. 215 alin.1, 2 si 3 vechiul C.pen. este de aratat mai intai ca, elementul material al infractiunii este actiunea de inducere in eroare care se realizeaza fie prin prezentarea ca adevarata a unei fapte mincinoase, fie prin prezentarea ca mincinoasa a unei fapte adevarate. Actiunea de inducere in eroare poate fi realizata in genere prin orice mijloace, de la simpla afirmatie mincinoasa sau reticenta pana la mijloace caracterizate de lege ca fiind frauduloase, caz in care, avem o forma agravata a infractiunii (art.215, alin.2 C.p.).

Indiferent de mijloacele folosite, faptuitorul trebuie sa creeze victimei o falsa reprezentare a realitatii, aceasta ajungand sa creada ca fapta mincinoasa este adevarata sau ca fapta adevarata este mincinoasa. Aptitudinea unui mijloc de a induce in eroare depinde nu numai de imprejurarile concrete in care este folosit, ci si de persoana victimei, de gradul ei de cultura, de starea psihica in care se gasea in momentul savarsirii faptei, etc.

Pentru existenta infractiunii nu intereseaza daca, datorita acestor imprejurari de ordin subiectiv, victima s-a lasat sau nu usor indusa in eroare. Legea urmareste indeosebi sa apere persoanele mai credule, mai putin prudente, deoarece tocmai asemenea persoane sunt expuse sa devina victime ale infractiunii.

Raportand aceste consideratii teoretice la faptele care reies din mijloacele de proba administrate in cauza, nu se poate retine ca inculpatii au creat o falsa reprezentare a realitatii pentru reprezentantii partii civile din cauza pe parcursul derularii raporturilor comerciale si nici ca ar fi fost dusi in eroare la momentul incheierii contractului si in cursul derularii acestuia. Astfel, avand in vedere ca mandatul poate fi dat unei persoane si verbal, iar garantia prin fila CEC in alb a fost refuzata nu pentru lipsa de disponibil, ci pentru faptul ca pe respectivul cont era inregistrata poprire, aceste elemente nu se pot circumscrie laturii obiective a infractiunii de inselaciune, prev. de art. 215 alin.1, 2 si 3 vechiul C.pen.

In continuare mai este de aratat ca, pentru realizarea laturii subiective a infractiunii analizate este nevoie de intentia de a amagi, de a induce in eroare, insotita de o cerinta esentiala: actiunea de amagire sa fie efectuata in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, astfel inselaciunea trebuie comisa cu intentie directa calificata prin scop (obtinerea unui folos material injust), insa din probele administrate nu reies elemente care sa determine retinerea unei astfel de forme de vinovatie.

Tot cu privire la elementele constitutive ale infractiunii mai este de aratat ca, la pronuntarea unei condamnari, instanta trebuie sa-si intemeieze convingerea vinovatiei inculpatului pe baza de probe sigure, certe si intrucat in cauza probele in acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lasand loc unei nesigurante in privinta vinovatiei inculpatului, se impune a se da eficienta regulii potrivit careia „orice indoiala este in favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula
in dubio pro reo
constituie un complement al prezumtiei de nevinovatie, un principiu institutional care reflecta modul in care principiul aflarii adevarului, consacrat in art. 3 Cod procedura penala, se regaseste in materia probatiunii. Ea se explica prin aceea ca, in masura in care dovezile administrate pentru sustinerea vinovatiei celui acuzat contin o informatie indoielnica tocmai cu privire la vinovatia faptuitorului in legatura cu fapta imputata, autoritatile judecatoresti penale nu-si pot forma o convingere care sa se constituie intr-o certitudine si, de aceea, ele trebuie sa concluzioneze in sensul nevinovatiei acuzatului si sa-l achite.

Inainte de a fi o problema de drept, regula
in dubio pro reo
este o problema de fapt. Infaptuirea justitiei penale cere ca judecatorii sa nu se intemeieze, in hotararile pe care le pronunta, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobandita pe baza de probe decisive, complete, sigure, in masura sa reflecte realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii).

Numai asa se formeaza convingerea izvorata din dovezile administrate in cauza, ca realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii) este, fara echivoc, cea pe care o infatiseaza realitatea reconstituita ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar daca in fapt s-au administrat probe in sprijinul invinuirii, iar alte probe nu s-au intrevazut ori pur si simplu nu exista, si totusi indoiala persista in ce priveste vinovatia, atunci indoiala este „echivalenta cu o proba pozitiva de nevinovatie” si deci inculpatul trebuie achitat.

Insa, Curtea a constatat ca pe langa existenta unui dubiu cu privire la savarsirea infractiunii de inselaciune, probele administrate in cauza si mai sus analizate nu au fost suficiente, nu au condus la concluzia existentei unor mijloace frauduloase, dolosive de comitere a faptei.

De asemenea, avand in vedere ca, la pronuntarea unei condamnari, instanta trebuie sa-si intemeieze convingerea vinovatiei inculpatului pe baza de probe sigure, certe si intrucat in cauza probele in acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lasand loc unei nesigurante in privinta vinovatiei inculpatului, s-a impune a se da eficienta regulii potrivit careia „orice indoiala este in favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Potrivit art. 396 alin. 1 Cod procedura penala, asupra invinuirii aduse inculpatului, instanta hotaraste prin sentinta, pronuntand dupa caz condamnarea, achitarea sau incetarea procesului penal, iar potrivit art. 396 alin. 2 din acelasi Cod se precizeaza ca solutia de condamnare a inculpatului se pronunta numai daca instanta constata ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat.

Din economia acestor texte de lege, rezulta, cu claritate, ca instanta de judecata pronunta condamnarea inculpatului numai in situatia in care probele stranse in cursul urmaririi penale si verificate in cursul cercetarii judecatoresti, dovedesc in mod cert, printre altele, ca fapta a fost savarsita de inculpat.

Potrivit art. 285 Cod procedura penala ,,
urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea persoanelor care au savarsit o infractiune si la stabilirea raspunderii penale a acestora pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata
”.

Astfel, probele stranse in cursul urmaririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea in judecata, dar pentru a servi drept temei de condamnare, probele stranse in cursul urmaririi penale trebuie verificate in activitatea de judecata de catre instanta, in sedinta publica, in mod nemijlocit, oral si in contradictoriu si numai dupa verificarea efectuata, in aceste conditii instanta poate retine motivat, ca ele exprima adevarul.

Pe de alta parte, in raport de dispozitiile Cod procedura penala, hotararea prin care se solutioneaza cauza penala dedusa judecatii trebuie sa apara ca o concluzie, sustinuta de materialul probator administrat in dosar, constituind un lant deductiv, fara discontinuitate.

In concluzie, probele administrate in cauza nu au relevat in mod cert existenta mijloacelor dolosive sau alte elemente de inducere in eroare a partii civile in cursul derularii contractului incheiat si astfel, privitor la actiunea penala se va dispune achitarea conform disp. art. 16 alin.1, lit. c) C.pen.

In ce priveste latura civila a cauzei, curtea constata ca, instanta de fond in mod corect a constatat ca, sunt indeplinite conditiile raspunderii civile delictuale asa cum reies acestea din disp. art. 1357 si urm. C.civ., solutia sub acest aspect fiind legala si temeinica.

Pentru considerentele aratate anterior, in temeiul art. 421 alin.1, pct. 2, lit. a) C.p.p., Curtea va admite apelurile declarate de inculpatii ... si ... si va desfiinta, in parte, sentinta penala nr. 917/30.05.2018 a Judecatoriei Galati si, in rejudecare va inlatura din sentinta penala apelata dispozitiile privind solutionarea laturii penale a cauzei, precum si pe cele vizand obligarea inculpatilor la plata de cheltuieli judiciare catre stat.   

Astfel, in baza art. 396 alin. 5 C.proc.pen., in referire la art. 16 alin. 1 lit. c) C.proc.pen., va achita pe inculpatul ... pentru savarsirea infractiunii de inselaciune, prevazuta de art. 215 alin. 1, 2 si 3 C.pen. 1969, cu aplicarea art. 5 C.pen., intrucat nu exista probe ca inculpatul ar fi savarsit infractiunea.

De asemenea, in baza acelorasi temeiuri in drept, va achita pe inculpata ..., pentru savarsirea infractiunii de complicitate la inselaciune, prevazuta de art. 26, raportat la art. 215 alin. 1, 2 si 3 C.pen. 1969, cu aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen., intrucat nu exista probe ca inculpata ar fi savarsit infractiunea.  

In continuare, in baza art. 275 alin. 1 pct. 1 lit. c) C.proc.pen., va obliga pe fiecare dintre inculpatii la plata catre stat a cate 700 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare in fond.

De asemenea, se vor mentine celelalte dispozitii ale sentintei penale apelate, iar in baza art. 275 alin. 3 C.proc.pen., cheltuielile judiciare in apel vor ramane in sarcina statului.