Dispozitie emisa in baza Legii nr.10/2001, Contestatie, Momentul de la care curge termenul de contestare

- Legea nr. 10/2001 rep.: art. 25 alin. (3), 26 alin. (3)

- Legea nr. 51/1995, rep.: - art. 3 alin. (1)

• Hotararea nr. 64/2011 privind Statutul profesiei de avocat: art. (2) alin. (2) si art.

90

• Codul civil de la 1864; art. 1532, 1533, 1539 - 1545

Termenul de decadere de 30 de zile prevazut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 curge de la data la care dispozitia a fost legal comunicata reprezentantului conventional al persoanei notificante, o comunicare suplimentara facuta si acesteia neavand ca efect curgerea unui nou termen.

(Sectia I civila, Decizia civila nr. 184 din 15 noiembrie 2017 ,

rezumata de judecator Florin Suiu)

Prin cererea la Tribunalului Arad, reclamanta A... a chemat in judecata paratul Municipiul B... prin Primar, solicitand anularea Dispozitiei nr. 3/2016 privind aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul intravilan cu casa situat in B. nr. 1.

Prin sentinta civila nr. 93/13 iunie 2017 pronuntata in dosar nr. ./108/2017, Tribunalul Arad a respins ca tardiva actiunea reclamantei.

Pentru a dispune astfel, instanta a retinut ca notificarea privind imobilul este semnata de C... in calitate de reprezentant conventional (avocat) al reclamantei, ca adresa nr. 2 prin care paratul i-a solicitat notificantei-reclamanta sa depuna la dosarul administrativ unele inscrisuri a fost comunicata reclamantei la avocatul C... care a depus actele astfel solicitate; ca dispozitia contestata a fost comunicata reclamantei atat la sediul profesional al avocatului ( la 06.01.2017), cat si la adresa de domiciliu din Israel, reclamanta sustinand ca a intrat in posesia actului la 12.02.2017

Tribunalul a apreciat ca termenul curge de la data comunicarii dispozitiei la domiciliul ales al reclamantei (06.01.2017, cand, in calitatea sa de mandatar al acesteia, avocatul a primit actul in numele reclamantei) cu motivarea ca Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme care sa reglementeze modalitatea concreta de comunicare a deciziilor/dispozitiilor emise in procedura pe care o instituie, dar nici nu deroga de la normele procedurale de drept comun care dispun in acest sens, iar reclamanta nu a contestat procedura propriu-zisa de comunicare a dispozitiei prin posta cu confirmare de primire, ci doar locul comunicarii, astfel ca prezenta cerere a fost formulata cu depasirea termenului de decadere de 30 de zile de la comunicare.

Impotriva sentintei a declarat apel reclamanta, care a solicitat anularea ei, respingerea exceptiei tardivitatii si admiterea pe fond a cererii.

In motivare a invederat ca din dispozitiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 rezulta ca legiuitorul a inteles sa nominalizeze expres persoana careia i se va comunica decizia, aceasta fiind persoana indreptatita si nu o alta persoana inclusiv mandatarul persoanei indreptatite, acesta fiind si motivul pentru care paratul i-a comunicat dispozitia si domniei sale la adresa de domiciliu din Israel; facand doua comunicari, paratul si-a asumat posibilitatea atacarii deciziei adoptate chiar si de la momentul comunicarii cu titularul cererii.

A mai aratat ca avocatul a fost mandatat in doar pentru a-i sustine interesele in faza procedurii administrative, nu si in fata instantei, caz in care este necesara o procura speciala ori un nou contract de asistenta juridica si o imputernicire in acest sens.

Astfel investita, instanta de apel a retinut ca interpretarea data de reclamanta prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, anume ca legiuitorul a prevazut expres ca persoana careia i se face comunicarea este doar persoana indreptatita, deci nici mandatarul acesteia si nici alta persoana, nu poate fi retinuta.

In acest sens, instanta a observat ca persoana notificata in temeiul legii reparatorii nu este tinuta sa comunice doar dispozitia aratata, ci poate/este tinuta sa comunice notificantului si ca solutionarea notificarii presupune date privitoare la calitatea sa de persoana indreptatita, la imobil, etc. suplimentar fata de cele aratate in notificare sau ca este necesar sa isi manifeste pozitia fata de vreo masura ce urmeaza sa fie luata in procedura de solutionare a notificarii, asemenea situatii fiind prevazute (exemplificativ) de art. 1 alin. (2), art. 25 alin. (2), art. 26 - 28 din Legea nr. 10/2001 si de art. 1.7. , art. 2.4. ,art. 5.1. art. 11.2, art. 23 pct. 3, art. 24.2. art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007.

Or, in vederea efectuarii comunicarilor cerute ori permise de lege de la notificat la notificant este evident ca acesta din urma trebuie sa indice adresa la care urmeaza sa primeasca toata aceasta corespondenta, astfel ca, si in acest scop, Legea nr. 10/2001 in forma in vigoare la data formularii notificarii de catre reclamanta prevedea in art. 21 ca „(1) Persoana indreptatita va notifica ... persoana juridica detinatoare ... (2) Notificarea va cuprinde denumirea si adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei indreptatite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat .”.

Din interpretarea acestor norme, instanta a retinut, in primul rand, ca nu se face nici o distinctie intre locul comunicarii in conditiile art. 25 alin. (3) catre persoana indreptatita a dispozitiei emisa in baza Legii nr. 10/2001 si locul unde i-au fost facute anterior comunicari de natura celor mai sus-aratate, iar unde legea nu distinge, nici cel care o aplica nu o poate face, iar in cauza, in cursul procedurii anterioare sesizarii instantei, comunicarile paratului avand ca destinatar reclamanta s-au facut la adresa cabinetului avocatului C. si nu la adresa de domiciliu a reclamantei, fara vreo opozitie a acesteia sau a reprezentantului domniei sale la o asemenea procedura.

In al doilea rand, a retinut instanta, normele legale citate nu fac referire la adresa notificantului, ci la elementele sale de identificare, ceea ce inseamna ca, folosind aceasta sintagma, legiuitorul a permis persoanei interesate sa indice orice element pe care aceasta l-ar considera necesar pentru ca notificatul sa isi indeplineasca obligatiile legale ce ii revin in urmarea procedurii de restituire, inclusiv pe aceea de a comunica persoanei ce se pretinde indreptatita solicitari ori solutii.

Astfel, daca reclamanta ar fi indicat in notificare ca element de identificare doar adresa de domiciliu a domniei sale, paratul ar fi avut obligatia ca, in lipsa altui element, sa trimita la acea adresa orice comunicare pentru ca aceasta sa ii parvina direct reclamantei. Or, aceasta situatie nu se regaseste in cauza, cata vreme reclamanta nu a emis o asemenea pretentie, ci, in cuprinsul notificarii, a solicitat ca orice corespondenta sa fie efectuata la adresa cabinetului avocatului, iar de la acea data si pana la emiterea dispozitiei nu a indicat vreo alta adresa de corespondenta si nici nu a solicitat ca, pe viitor, corespondenta sa ii fie comunicata personal, la domiciliu, astfel ca este indiferent ca dispozitia a fost comunicata si la adresa de domiciliu, obligatia legala a paratului fiind ca aceasta comunicare, la fel ca si celelalte, sa se faca la adresa de corespondenta indicata de notificanta.

Instanta a mai constatat ca interpretarea prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 in sensul ca unitatea notificata este obligata sa comunice (si) dispozitia exclusiv persoanei care a solicitat restituirea,la adresa de domiciliu a acesteia, ar echivala cu lipsirea persoanei de dreptul de a imputernici un tert in acest sens. Or, in conditiile in care numerosi proprietari deposedati de imobile in perioada de referinta a legii ori mostenitorii acestora nu se mai afla in tara (inclusiv situatia in speta), o asemenea interdictie ar fi cu totul in contra scopului adoptarii legii reparatorii.

De aceea, sustinerile apelantei conform carora paratul i-a comunicat dispozitia si domniei sale la adresa de domiciliu din Israel in respectarea vreunei obligatii legale au fost apreciate ca nefondate, instanta retinand ca o atare comunicare a fost facuta, mai degraba, pentru ca expeditorul sa se asigure ca actul va ajunge, intr-un fel sau altul, la cunostinta notificantului.

Pe de alta parte, cum legea stabileste imperativ momentul de la care incepe sa curga termenul de decadere in care dispozitia poate fi atacata, prevederea nu poate fi eludata prin crearea mai multor asemenea momente determinate de efectuarea mai multor comunicari, astfel ca sustinerile apelantei privind asumarea de catre emitent a posibilitatii ca decizia sa fie atacata la momente diferite a fost si ele respinse.

Ca nefondate au fost respinse si sustinerile apelantei potrivit carora, intrucat avocatul ar fi fost mandatat sa ii sustina interesele doar in faza procedurii administrative, nu si in instanta, era necesara o procura speciala ori un nou contract de asistenta juridica.

In acest sens, instanta de apel a avut in vedere ca, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 in forma in vigoare la data comunicarii dispozitiei catre avocat „ Activitatea avocatului se realizeaza prin ... a) consultatii si cereri cu caracter juridic; ... e) apararea si reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor fizice si juridice in raporturile acestora cu autoritatile publice, cu institutiile si cu orice persoana romana sau straina; . j) orice mijloace si cai proprii exercitarii dreptului de aparare, in conditiile legii”, fara ca textul legal sa impuna obligatia de a incheia un nou contract de asistenta juridica in alte situatii decat cele aratate la lit. i) din articol. Apoi, potrivit Hotararii nr. 64/2011 privind Statutul profesiei de avocat, „In exercitarea dreptului la aparare . avocatul are dreptul si obligatia de a starui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justitie, pentru un proces echitabil si solutionat intr-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea partilor” [art. 2 alin. (2)] si „Avocatul poate intocmi si formula in numele si/sau in interesul clientului cereri, notificari, memorii sau petitii catre autoritati, institutii si alte persoane, in scopul ocrotirii si apararii drepturilor si intereselor legitime ale acestuia” ( art. 90).

Rezulta, astfel ca, inclusiv in situatia in care notificanta nu i-ar fi dat avocatului si drept de reprezentare in instanta, in realizarea mandatului primit pentru obtinerea reparatiilor pretinse in baza Legii nr. 10/2001 si in executarea obligatiilor profesionale ce decurg din normele citate, acesta avea pe deplin aptitudinea sa conteste in instanta dispozitia de respingere a notificarii.

Pe de alta parte, chiar in situatia in care avocatul reclamantei ar fi reprezentat interesele acesteia in cursul procedurii administrative nu in baza Legii nr. 51/1995, ci in temeiul art. 1532 si 1533 Cod civil de la 1864 referitoare la mandat, acesta, primind dispozitia, era tinut de prevederile art. 1539-1545 Cod civil ca, in indeplinirea mandatului astfel primit, sa o instiinteze pe reclamanta in conditii menite sa-i asigure acesteia protejarea drepturilor (inclusiv procedurale) despre faptul comunicarii, despre continutul dispozitiei si despre posibilitatea contestarii ei in termenul de 30 de zile de la comunicare.

Pentru aceste considerente, instanta a respins apelul reclamantei.