Solicitare acordare integrala a zilelor de concediu de odihna  

Articolul 145 alin. 2 Codul Muncii, in forma aflata in vigoare la data faptelor, a fost modificat ulterior prin Legea nr. 12/2015, in sensul ca „durata efectiva a concediului de odihna anual se stabileste in contractul individual de munca, cu respectarea legii si a contractelor colective de munca aplicabile ”, fiind introdus alin. 4, potrivit caruia, „ la stabilirea duratei concediului de odihna anual, perioadele de incapacitate temporara de munca si cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal si concediului pentru ingrijirea copilului bolnav se considera perioade de activitate prestata ”.

Aceasta modificare legislativa a urmarit asigurarea conformitatii dreptului national cu art. 7 alin. 1 din Directiva nr. 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru, potrivit caruia „ statele membre iau masurile necesare pentru ca orice lucrator sa beneficieze de un concediu anual platit de cel putin patru saptamani in conformitate cu conditiile de obtinere si de acordare a concediilor prevazute de legislatiile si practicile nationale ”.

Principiul neretroactivitatii legii se opune aplicarii acestei solutii legislative interne intrate in vigoare in anul 2015 unei situatii juridice consumate sub imperiul vechii reglementari, in anul 2012.

Cu toate acestea, Curtea de Justitie a recunoscut efectul direct vertical al directivelor si in relatia dintre particulari si unitati administrativ teritoriale, cum ar fi orasele (hotararea din 20.03.2003 din cauza C-187/00, Helga Kutz-Bauer), autoritati locale sau regionale (hotararea din 22.06.1989 din cauza C- 103/88, Fratelli Costanzo), autoritati independente responsabile cu mentinerea ordinii publice (hotararea din 15.05.1986 din cauza C-222/84, Johnston), autoritati publice care presteaza servicii in domeniul sanatatii (hotararea din 26.02.1986 din cauza C-152/84, Marshall) sau companii de stat privatizate (hotararea din 12.07.1990 din cauza C-188/89, Foster si altii v. British gas plc.).

Din examinarea art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate pe anul 2014 rezulta ca acesta nu consacra un drept in favoarea salariatilor, ci doar o vocatie la primirea unui ajutor banesc al carui cuantum este lasat la latitudinea angajatorului, prin consiliul sau de administratie.

Art. 145 alin. 2 Codul Muncii Legea nr. 12/2015

Art. 7 alin. 1 din Directiva nr. 2003/88/CE Hotararea CJUE din 24.01.2012 in cauza C-282/10 (MaribelDominguez)

1. Sentinta apelata:

Prin sentinta civila nr. 1830/19.07.2016, Tribunalul Constanta, sectia I civila, a admis cererea formulata la 15.12.2015 de reclamanta [...] in contradictoriu cu parata [...] Constanta, dispunand obligarea acesteia la acordarea integrala a zilelor de concediu de odihna pentru anul 2012 conform contractului individual de munca si al contractului colectiv de munca, valabil in anul 2012, la acordarea ajutorului banesc prevazut de art. 144 alin.2 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate valabil pe anul 2014, precum si la plata catre reclamanta a sumei de 744 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

In motivarea sentintei, tribunalul a retinut urmatoarele:

Reclamanta [...] este salariata in cadrul [...] Constanta.

Potrivit sustinerilor reclamantei in anul 2012 parata nu i-a acordat acesteia nu de concediu de odihna care i se cuveneau.

Parata recunoaste sustinerea reclamantei insa justifica diminuarea zilelor de concediu de odihna ca efect al aplicarii dispozitiilor art. 145 alin.2 din codul muncii si art.88 din contractul colectiv de munca. '

Reclamanta invoca in sustinerea temeiniciei acestui capat de cerere directiva 2003/88/CE si hotararea pronuntata de CJUE in cauza 282/10.

Conform dispozitiilor art.145 alin.2 din codul muncii astfel cum era in vigoare la data nasterii dreptului, „
Durata efectiva a concediului de odihna anual se stabileste in contractul individual de munca, cu respectarea legii si a contractelor colective aplicabile, si se acorda proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic
:
”

Conform art.7 din Directiva 2003/88 a Parlamentului European si a Consiliului,
„
Concediul anual, (1) Statele membre iau masurile necesare pentru ca orice lucrator sa beneficieze de un concediu anual platit de cel putin patru saptamani in conformitate cu conditiile de obtinere si de acordare a concediilor prevazute de legislatiile si/sau de practicile nationale. (2) Perioada minima de concediu anual platit nu poate fi inlocuita cu o indemnizatie financiara, cu exceptia cazului in care relatia de munca inceteaza
.”

Curtea de Justitie Europeana a statuat in cauza Schultz Hoff si altii ca „articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad ca dreptul la concediul anual platit se stinge la expirarea perioadei de referinta si/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul national chiar si in cazul in care lucratorul s-a aflat in concediu medical in toata perioada de referinta sau intr-o parte din aceasta si incapacitatea sa de munca a continuat pana la incetarea raportului sau de munca, motiv pentru care nu a putut sa isi exercite dreptul la concediul anual platit. Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad ca, la incetarea raportului de munca, nu se acorda nicio indemnizatie pentru concediul anual platit neefectuat lucratorului care s-a aflat in concediu medical in toata perioada de referinta sau intr-o parte din aceasta si/sau in toata perioada de report sau intr-o parte din aceasta, motiv pentru care nu a putut sa isi exercite dreptul la concediul anual platit. Pentru calculul indemnizatiei mentionate, remuneratia obisnuita a lucratorului, care este cea care trebuie mentinuta in perioada de repaus ce corespunde concediului anual platit, este de asemenea determinanta si ca intrucat Directiva 2003/88 nu face nicio distinctie intre lucratorii care, in perioada de referinta, sunt absenti de la serviciu pentru ca se afla in concediu medical si cei care au lucrat efectiv in perioada mentionata rezulta ca, in ceea ce ii priveste pe lucratorii aflati in concediu medical prescris in mod legal, un stat membru nu poate conditiona dreptul la concediul anual platit conferit de aceasta directiva tuturor lucratorilor de obligatia de a fi lucrat efectiv in perioada de referinta stabilita de statul mentionat.”

Asadar, aceasta este interpretarea data de Curtea Europeana de Justitie in art.7 invocat de reclamanta in sustinerea demersului sau.

Potrivit art. 148 alin. 2 din Constitutia Romaniei
„
Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare
”.

Este adevarat ca directivele sunt obligatorii pentru statele membre in ceea ce priveste obiectivul ce trebuie atins, iar judecatorul national trebuie sa aplice normele nationale adoptate in aplicarea directive.

Directiva ce constituie temeiul juridic al pretentiei reclamantei este o directiva adoptata anterior aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, iar Romania - in baza respectarii acquis-ului comunitar - trebuia sa implementeze pana la aderare toata legislatia comunitara, astfel ca ulterior in cazul in care legea nationala nu a fost adoptata, termenul pentru implementare este considerat implinit, astfel ca judecatorul national are obligatia sa aplice in mod nemijlocit dispozitiile directivei.

Avand in vedere jurisprudenta constanta a Curtii europene confirmata si in
cauza Maribel Dominguez impotriva Centre informatique du centre Ouest Athlantique

in materia interpretarii art.7 din Directiva 2003/88, instanta a constatat caracterul netemeinic al refuzului paratei de a acorda in integralitate concediul de odihna cuvenit reclamantei pentru anul calendaristic 2012.

Astfel, tribunalul a admis primul capat de cerere si a obligat parata la acordarea integrala a zilelor de concediu de odihna pentru anul 2102 conform contractului individual de munca si al contractului colectiv de munca, valabil in anul 2012.

In ceea ce priveste cel de al doilea capat de cerere pr cuvenit reclamantei conform art.143 din contractul colectiv de retinut urmatoarele:

Potrivit art. 143 alin.2 din contractul colectiv de munca 2012 „Pentru interventii chirurgicale deosebite (cord deschis, creier, ochi, stomac, coloana vertebrala, ficat ,rinichi, plamani, operatii extirpare organe, complicatii post operatorii, sindrom aderential, accidente de munca) se poate acorda un ajutor banesc, stabilirea cuantumului acestui ajutor fiind facuta de catre Consiliul de Administratie al societatii pentru fiecare caz in parte.”

Aceasta prevedere a fost reluata si in contractele colective la nivel de unitate [...] valabile in anii 2013, 2014.

La data de 12.06.2014 reclamantei [...] i-a fost inregistrata sub nr. [...] cererea prin care solicita acordarea ajutorului banesc conform contractului colectiv de munca art. 143 alin.2 aratand ca in luna mai 2014 a fost internata in spital si in data de 16.05.2014 a fost operata de hernie de disc cervicala C5-C6, abord cervical anterior, cu „cage de titan”.

In lipsa oricarui raspuns, reclamanta a revenit cu cererea inregistrata sub nr. [...] la data de 30.01.2015.

Nici la data sesizarii instantei si nici la cea a pronuntarii cererea reclamantei nu a primit nici un raspuns.

Apararea paratei sustinuta in cadrul prezentului dosar a avizat insuficienta fondului social constituit la nivelul regiei.

lizand pretentia dedusa judecatii, instanta a constatat caracterul intemeiat al acesteia. acest sens reluand dispozitia contractuala, instanta constata ca potrivit art.144 alin.2 din contractul colectiv de munca valabil la data nasterii dreptului mai 2014” Pentru interventii chirurgicale deosebite (cord deschis, creier, ochi, stomac, coloana vertebrala, ficat, rinichi, plamani, operatii extirpare organe, complicatii post operatorii, sindrom aderential, accidente de munca) se poate acorda un ajutor banesc, stabilirea cuantumului acestui ajutor fiind facuta de catre Consiliul de Administratie al societatii pentru fiecare caz in parte.”

Apararea paratei a vizat initial epuizarea fondului social. Cat priveste aceasta aparare, instanta a constatat ca acordarea acestor ajutoare nu era conditionata de incadrarea intr-un anumit buget cum se intampla in ajutoarelor prevazute de art. 147 alin.2 din contractul colectiv de munca care stipuleaza ”Respectandu-se normele legislatiei fiscale, la nivelul regiei se constituie fondul social in limita unei cote de pana la 2% aplicata asupra valorii cheltuielilor cu salariile personalului, fond din care se vor suporta ajutoarele prevazute la aliniatul 2, cheltuieli cu formarea si perfectionarea pregatirii profesionale, cheltuieli ocazionate de Craciun, Pasti, Ziua copilului, Ziua femeii, actiuni culturale, sportive.

In afara ajutoarelor prevazute de lege la care au dreptul, salariatii vor beneficia de urmatoarele ajutoare: a. in cazul decesului salariatului, un ajutor acordat familiei de 3 (trei) salarii medii pe unitate; b. daca decesul a survenit din cauza unui accident de munca, a unui accident in legatura cu munca sau a unei boli profesionale, cuantumul ajutorului acordat familiei va fin de 4 salarii medii pe unitate; c. un salariu minim pe unitate plati de unitate nanei pentru nasterea fiecarui copil; daca mama nu este salariata, sotul acesteia beneficiaza de plata unui salariu minim pe unitate; d. pana la doua salarii medii pe unitate, platite de unitate la decesul sotului, sotiei ori la decesul unei rude de gradul I (tatal, mama sau copiii salariatului) daca salariatul face dovada contravalorii cheltuielilor de inmormantare solicitate sau daca decedatul se afla in intretinerea salariatului. Actele doveditoare ale cheltuielilor de inmormantare vor fi: (certificat de deces - copie si original, buletin de identitate /carte de identitate, acte doveditoare ale gradului de rudenie, facturi fiscale cu chitantele aferente doveditoare ale cheltuielilor de deces), acte ce vor trebui sa fie emise pe numele solicitantului; e. salariatii vor beneficia de reducerea cu 50% a costurilor biletelor de tratament n statiuni balneoclimaterice in care este inclus si transportul pe cale ferata clasa a II-a, dar nu mai mult de 1000 de lei pe salariat; f. unitatea suporta integral contravaloarea biletelor salariatilor trimisi in statiune pentru tratarea unor boli profesionale si transportul pe cale ferata clasa a II a; g. salariatii care se pensioneaza pentru limita de varsta si incapacitate temporara de munca primesc o indemnizatie egala cu un salariu de baza avut in luna pensionarii .Salariatii care se pensioneaza anticipat si care au o vechime in cadrul unitatii de minim 25 de ani primesc o indemnizatie egala cu un salariu de baza avut in luna pensionarii.”

Tribunalul a constatat ca ajutoarele prevazute de art.144 alin.2 si care fac obiectul prezentei cauze nu sunt incluse in categoria ajutoarelor prevazute de art.146 care trebuia sa se inscrie in acel plafon de 2%.

Ulterior, parata a sustinut ca neacordarea ajutorului solicitat de catre reclamanta vizeaza codul de diagnostic inscris pe certificatul de concediu medical, 650 atingeri ale discurilor cervicale si ca, in concluzie, nu se incadreaza in prevederile art. 143 alin. 2 (actual 144 alin. 2).

Instanta nu a primit nici aceasta justificare ca intemeiata atat timp cat reclamanta in sustinerea solicitarii sale a depus biletul de iesire din spital care atesta ca a fost intervenit chirurgical practicandu-se abord cervical anterior, disectomie C5-C6 cu excizia herniei discale.

Certificatul de concediu medical a fost depus in justificarea acordarii zilelor de concediu medical si nu al sustinerii cererii de acordare a ajutorului banesc. Atat timp cat parata nu a dovedit contrariul celor atestate de biletul de iesire din spital din 22.05.2014, instanta a constatat ca dovedita situatia premisa avuta in vedere de art.144 alin.2 din contractul colectiv de munca referitoare la interventia chirurgicala deosebita suferita de reclamanta la coloana vertebrala.

Cum parata nu a facut dovada analizarii cererii reclamantei si a motivelor temeinicie pentru a refuza acordarea acestui ajutor, instanta urmeaza a obliga parata la acordarea ajutorului banesc prevazut de art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate valabil pe anul 2014, urmand ca stabilirea cuantumului acestui ajutor sa fie facuta de catre Consiliul de Administratie.

ta, parte cazuta in pretentii, a fost obligata la plata cheltuielilor de judecata in ate cu dispozitiile art. 453 alin.1 Cod procedura civila.

2. Apelul:

1. Impotriva acestei sentinte a formulat apel parata [...] Constanta, solicitand schimbarea acesteia in sensul in principal al respingerii cererii de chemare in judecata, iar in subsidiar al admiterii capatului de cerere referitor la concediul de odihna in sensul recunoasterii a doua zile, respectiv al admiterii doar in parte a capatului de cerere privind cheltuielile de judecata.

In motivarea cererii de apel, apelanta parata a aratat ca art. 88 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate si art. 145 alin. 2 Codul Muncii prevad acordarea concediului de odihna proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic, iar apelanta a respectat aceste  de munca. In anul 2012 reclamanta urma sa beneficieze de 27 de zile de concediu de odihna. Deoarece a avut 5 luni concedii medicale a efectuat 15 zile de concediu de odihna.

Directivele sunt reglementari cadru ale caror obiective trebuie realizate prin legislatia interna a fiecarui stat membru. Judecatorul nu aplica in mod nemijlocit prevederile directivei, ci normele nationale adoptate in vederea realizarii obiectivelor acesteia. Lipsa efectului direct al directivelor europene reiese si din practica Curtii de Apel Constanta.

In subsidiar, apelanta a aratat ca intimata a efectuat deja 18 zile de concediu de odihna aferent anului 2012. Raportat la hotararea pronuntata in cauza C-282/10, instanta trebuia sa admisa acest capat de cerere doar pentru 2 zile, pentru a satisface cerinta impusa de art. 7 din Directiva 2003/88, respectiv durata minima de patru saptamani a concediului de odihna.

Art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de munca valabil in anul 2014 a prevazut ca angajatorul poate acorda un ajutor banesc pentru interventii chirurgicale deosebite, astfel ca nu a existat obligatia de a acorda acest ajutor banesc. Interventia chirurgicala suferita de intimata nu a avut caracter deosebit, in sensul ca nu a presupus tehnici si procedee medicale complexe, precum si costuri vadit disproportionate raportat la veniturile si starea materiala a salariatului.

Instanta a incalcat art. 22 si 397 Cod procedura civila privind rolul activ in aflarea adevarului, intrucat trebuia sa constate ca apelanta si-a indeplinit partial obligatia de acordare a concediului de odihna, iar obligatia de acordare a ajutorului banesc nu exista.

Cheltuielile de judecata sunt intr-un cuantum neraportat la circumstantele concrete ale cauzei si intr-un cuantum exagerat. Reclamanta nu a invederat instantei ce tip de activitati avocatiale a avut in vedere la stabilirea onorariului, iar instanta nu a motivat obligarea apelantei la plata acestuia.

2. Prin intampinare, intimata reclamanta a solicitat respingerea apelului ca nefondat, aratand ca apelanta a diminuat perioada de concediu de odihna a acesteia proportional cu perioadele de incapacitate temporara de munca in anul 2012, fapt ce a condus la neacordarea a 9 zile de concediu de odihna. Astfel, concediul a fost diminuat sub limita acceptata de art. 7 din Directiva nr. 2003/88/CE. Desi directivele nu se aplica direct in legislatia interna, la nivelul fiecaruia stat membru nu se pot aplica prevederi legale care sa contravina acestora. Art. 145 alin. 1 Codul Muncii, in forma anterioara modificarii prin Legea nr. 12/2015, era contrar dreptului european, in acest sens fiind hotararea CJUE din cauza C-282/10.

Cu privire la ajutorul banesc, intimata a descris interventia chirurgicala suferita, aratand ca datorita complexitatii aceasta nu se realizeaza in Constanta, si a aratat ca nu a primit niciun raspuns la cererea adresata angajatorului in vederea obtinerii acestui ajutor. Apararile apelantei au fost contradictorii, incercand sa ascunda ca, desi existau fonduri, nu a dorit sa acorde acest ajutor. Apelanta a depus 10 cereri de acordare a ajutorului pentru care sustine ca nu a fost acordat, fara a arata cui l-a acordat si pe ce criterii. Au fost acordate astfel de ajutoare catre patru salariati, insa nu s-a facut dovada ca aceste cereri au fost aprobate in consiliul de administratie. De altfel, nici pentru intimata nu s-a facut dovada introducerii cererii sale pe ordinea de zi a consiliului de administratie.

Daca ar fi sa fie primite apararile paratei, apelanta a fost singura, pentru anul 2014, pentru care nu au fost suficiente fondurile pentru acordarea ajutorului banesc. Cel putin pentru anul 2014 a ramas nerepartizata suma de 2.872 lei, suma suficienta pentru acordarea unui ajutor banesc, avand in vedere practica acordarii unor astfel de ajutoare in cuantum de 1.000 lei. In anul 2015, desi s-a sustinut ca nu au existat fonduri, a fost acordat un ajutor de concediu de 1.000 lei altui salariat, ajutoare de inmormantare, precum si ajutor social catre doi salariati pentru care nu s-au depus la dosar cererile de acordare a acestuia.

Prima instanta nu avea de ce sa reduca cheltuielile de judecata de 744 lei, inclusiv TVA, fata de valoarea redusa a acestora.

3. In cadrul judecatii in apel a fost atasat dosarul de fond si nu a fost depusa la dosar practica judiciara referitoare la acordarea tichetelor de masa.

3. Analiza apelului:

Situatia de fapt este clara si nu este contestata, neefectuarea a 9 zile de concediu de odihna fiind recunoscuta de apelanta prin situatia depusa la dosarul primei instante. Prin urmare, nu este adevarata sustinerea apelantei ca prima instanta nu ar fi manifestat rol activ pentru aflarea adevarului.

Cu privire la primul capat de cerere, curtea constata ca este necontestat ca in anul 2012 intimata avea dreptul, raportat la vechimea sa, la 27 de zile de concediu de odihna, din care a beneficiat de 18 zile, ca urmare a faptului ca la stabilirea numarului de zile de concediu de odihna apelanta a tinut cont de perioada efectiv lucrata, nu si de perioada in care intimata s-a aflat in incapacitate temporara de munca (in concediu medical).

Cele 9 zile de concediu de odihna neacordate corespund diferentei dintre cele 27 de zile cuvenite si cele 18 zile acordate de apelanta.

2. Apelanta a facut in acest fel aplicarea art. 145 alin. 2 Codul Muncii, in forma aflata in vigoare la data faptelor, care prevedea ca „[d]urata efectiva a concediului de odihna anual se stabileste in contractul individual de munca, cu respectarea legii si a contractelor colective aplicabile, si se acorda proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic”.

Ulterior, prin Legea nr. 12/2015, aceasta prevedere legala a fost modificata in sensul ca „[d]urata efectiva a concediului de odihna anual se stabileste in contractul individual de munca, cu

respectarea legii si a contractelor colective de munca aplicabile caruia, „[l]a stabilirea duratei concediului de odihna anual, pe munca si cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal si concediului pentru ingrijirea copilului bolnav se considera perioade de activitate prestata”.

Aceasta modificare legislativa a urmarit asigurarea conformitatii dreptului national cu art. 7 alin. 1 din Directiva nr. 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru, potrivit caruia „[s]tatele membre iau masurile necesare pentru ca orice lucrator sa beneficieze de un concediu anual platit de cel putin patru saptamani in conformitate cu conditiile de obtinere si de acordare a concediilor prevazute de legislatiile si practicile nationale”.

Principiul neretroactivitatii legii se opune aplicarii acestei solutii legislative interne intrate in vigoare in anul 2015 unei situatii juridice consumate sub imperiul vechii reglementari, in anul 2012.

3. Cu toate acestea, se pune problema efectului direct al art. 7 alin. 1 din Directiva nr. 2003/88/CE, in sensul inlaturarii, incepand de la data aderarii Romaniei la Uniunea Europeana (1.01.2007), a prevederilor legale contrare acestei directive.

Astfel, prin hotararea din 24.01.2012 din cauza C-282/10 (Maribel Dominguez), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca „articolul 7 din Directiva 2003/88 nu face nicio distinctie intre lucratorii absenti in perioada de referinta pentru ca se afla in concediu medical si cei care au lucrat efectiv in aceasta perioada. Rezulta ca un stat membru nu poate conditiona dreptul la concediul anual platit al unui lucrator absent din motive de sanatate in perioada de referinta de obligatia de a fi lucrat efectiv in aceeasi perioada. Astfel, potrivit articolului 7 din Directiva 2003/88, dreptul oricarui lucrator la concediul anual platit de cel putin patru saptamani nu poate fi afectat, indiferent daca acesta se afla in concediu medical in perioada de referinta mentionata ca urmare a unui accident survenit la locul de munca sau in alta parte ori ca urmare a unei boli de orice natura sau avand orice cauza” - punctul 30.

Curtea de Justitie a retinut in continuare ca „revine instantei de trimitere sarcina de a verifica, luand in considerare ansamblul dreptului intern (...) si aplicand metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplina a Directivei 2003/88 si pentru a identifica o solutie conforma cu finalitatea urmarita de aceasta, daca poate ajunge la o interpretare a acestui drept care sa permita asimilarea absentei lucratorului ca urmare a unui accident de traseu cu una dintre situatiile mentionate la articolul amintit din Codul muncii” - punctul 31.

„In cazul in care o astfel de interpretare nu ar fi posibila, trebuie sa se examineze daca articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 produce un efect direct si, daca este cazul, in ce masura doamna Dominguez se poate prevala de acesta impotriva paratilor din actiunea principala, in special impotriva angajatorului sau, si anume CICOA, avand in vedere natura juridica a acestora din urma” - punctul 32.

„In aceasta privinta, dintr-o jurisprudenta constanta a Curtii rezulta ca,
in toate cazurile in care dispozitiile unei directive sunt, in ceea ce priveste continutul, neconditionate si suficient de precise, particularii au dreptul sa le invoce in fata instantelor nationale impotriva statului

fie atunci cand acesta nu a transpus in termenele stabilite directiva in dreptul national, fie atunci cand a transpus in mod incorect directiva in cauza” - punctul 33.

„Or,
articolul 7 din Directiva 2003/88 indeplineste aceste criterii
,
dat fiind ca pune in sarcina statelor membre, in termeni neechivoci, o obligatie de rezultat precisa si care nu este supusa niciunei conditii cu privire la aplicarea normei pe care o prevede, constand in acordarea unui concediu anual platit de cel putin patru saptamani oricarui lucrator” - punctul 34.

„Intrucat
articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 indeplineste conditiile cerute pentru a produce un efect direct
,
trebuie, in plus, sa se constate ca CICOA, unul dintre cei doi parati din actiunea principala, angajatorul doamnei Dominguez, este un organism care isi desfasoara activitatea in domeniul securitatii sociale” - punctul 36.

„[I]n cazul in care justitiabilii pot invoca o directiva nu impotriva unui particular, ci a unui stat, acestia pot invoca directiva in cauza indiferent de calitatea in care actioneaza statul mentionat: de angajator sau de autoritate publica. Astfel, in ambele cazuri, trebuie sa se evite posibilitatea ca statul sa obtina avantaje de pe urma incalcarii de catre acesta a dreptului Uniunii” - punctul 38.

„Astfel, printre entitatile fata de care se pot invoca dispozitiile unei directive de natura a avea efecte directe figureaza un organism care, indiferent de forma sa juridica, a fost
insarcinat in temeiul unui act al autoritatii publice sa indeplineasca, sub controlul acesteia din urma, un serviciu de interes public si care dispune, in acest scop, de puteri exorbitante

in raport cu normele aplicabile in relatiile dintre particulari” - punctul 39.

„Prin urmare, revine instantei nationale sarcina de a verifica daca articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 poate fi invocat impotriva CICOA. Intrucat, in caz afirmativ, articolul 7 din Directiva 2003/88 ar indeplini conditiile cerute pentru a produce un efect direct, acesta ar avea drept consecinta faptul ca
instanta nationala ar trebui sa inlature orice dispozitie nationala contrara
’ - punctele 40 si 41.

4. Prin urmare, art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE nu numai ca instituie dreptul salariatului la un concediu de odihna anual de minim patru saptamani, dar impune si ca perioadele

iu aduca atingere dreptului la concediu de odihna, chiar daca nivel superior decat cel minimal prevazut de directiva.

In acest sens, se retine interpretarea Curtii de Justitie din cauza C-282/2010 in sensul ca „un stat membru nu poate conditiona dreptul la concediul anual platit al unui lucrator absent din motive de sanatate in perioada de referinta de obligatia de a fi lucrat efectiv in aceeasi perioada” - punctul 30, teza a doua. Acest principiu se aplica dreptului la concediul de odihna in integralitatea sa, iar nu numai perioadei minime garantate de patru saptamani.

In hotararea din 20.01.2009 din cauzele conexate C-350/06 si 520/06 (Schultz-Hoff si altii), Curtea de Justitie a retinut de asemenea ca, „in ceea ce priveste lucratorii aflati in concediu medical prescris in mod legal, un stat membru nu poate conditiona dreptul la concediul anual platit conferit chiar de Directiva 2003/88 tuturor lucratorilor (...) de obligatia de a fi lucrat efectiv in perioada de referinta stabilita de statul mentionat” - punctul 41.

Intr-adevar, art. 15 din Directiva 2003/88/CE prevede ca aceasta „nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta si aplica acte cu putere de lege si acte administrative mai favorabile protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor conventii colective sau acorduri incheiate intre partenerii sociali, care sunt mai favorabile protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor”.

Incapacitatea temporara de munca in care s-a aflat salariatul in perioada de referinta (de exemplu, anul calendaristic) nu afecteaza durata concediului de odihna la care este indreptatit potrivit legii sau contractului individual ori colectiv de munca, acest principiu vizand dreptul la concediul de odihna in esenta sa, asa cum este reglementat in concret in fiecare caz in parte, iar nu numai durata sa minima de patru saptamani, care corespunde unei exigente suplimentare a directivei, separata de recunoasterea in sine a concediului de odihna.

Prin excluderea perioadelor de incapacitate temporara de munca din calculul zilelor de concediu de odihna cuvenite salariatului se contureaza insusi dreptul la concediul de odihna, pentru care art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE prevede doua cerinte: sa fie platit si sa fie de minim patru saptamani.

Excluderea perioadelor de incapacitate temporara de munca tine de esenta recunoasterii dreptului la concediu de odihna, in vreme ce durata minimala a acestuia corespunde unei cerinte suplimentare cu caracter minimal. Dreptul insusi la concediu de odihna nu poate fi limitat la acest nivel minimal, ci trebuie recunoscut asa cum a fost conferit salariatului de lege sau de contractul individual ori colectiv de munca aplicabil, dar nu mai putin decat nivelul minimal.

In concluzie, durata minima de patru saptamani prevazuta de art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE nu poate avea efectul reducerii la patru saptamani a duratei concediului de odihna al unui salariat care beneficiaza, potrivit legii sau contractului individual ori colectiv de munca, de o durata mai mare a acestui concediu, pe motiv ca in perioada de referinta acesta s-a aflat in incapacitate temporara de munca.

5. Curtea de Justitie a admis in hotararea din 20.01.2009 din cauzele conexate C-350/06 si 520/06 (Schultz-Hoff si altii) ca „articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu se opune, in principiu, unei reglementari nationale care prevede modalitati de exercitare a dreptului la concediul anual platit acordat in mod expres de aceasta directiva si care prevede chiar pierderea dreptului mentionat la sfarsitul unei perioade de referinta sau al unei perioade de report, cu conditia totusi ca lucratorul al carui drept la concediul anual platit s-a pierdut sa fi avut in mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul conferit de directiva” - punctul 43.

Astfel, ar fi conforma cu prevederile directivei o dispozitie potrivit careia dreptul la concediu de odihna se pierde la expirarea unei anumite perioade, daca salariatul a avut in mod efectiv posibilitatea de a beneficia de acesta. Posibilitatea stingerii dreptului in asemenea conditii confirma existenta acestuia, respectiv ca salariatul are dreptul la concediu de odihna si pentru perioadele in care s-a aflat in incapacitate temporara de munca.

Legislatia nationala nu prevede o dispozitie de natura celei la care Curtea de Justitie a facut referire in paragraful citat mai sus, art. 146 alin. 3 Codul Muncii, in forma aflata in vigoare la data faptelor, prevazand doar obligatia angajatorului de a acorda concediul pana la sfarsitul anului viitor. Aceasta dispozitie are dublul sens al recunoasterii unui termen in care angajatorul poate amana acordarea concediului de odihna, precum si al unei interdictii pentru acesta de a temporiza acordarea concediului dupa implinirea acestui termen. Art. 146 alin. 3 Codul Muncii nu are insa si sensul stingerii dreptului la concediu la sfarsitul anului viitor celui de referinta. Dimpotriva, dupa acest moment salariatii sunt indreptatiti sa solicite instantei de judecata obligarea angajatorului la acordarea concediului de odihna.

^6. A rezultat din considerentele expuse anterior ca intimata a fost indreptatita nu numai la cele 18 zile de concediu efectuate, ci si la diferenta de 9 zile nerecunoscute de apelanta, in raport cu totalul de 27 de zile cuvenite pentru anul 2012, in baza art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE, astfel cum aceasta dispozitie a fost interpretata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene.

Art. 145 alin. 2 Codul Muncii, in forma in vigoare la data faptelor, intrucat prevedea acordarea concediului de odihna in mod „proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic”, nu poate fi interpretat „pentru a garanta efectivitatea deplina a Directivei 2003/88 si pentru a identifica o solutie conforma cu finalitatea urmarita de aceasta”, intrucat vine in contradictie flagranta cu prevederea mentionata din directiva.

Dupa cum a fost aratat la punctul 111.3 al acestei decizii, in cauza C-282/10, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a retinut ca prevederile art. 7 alin. 1 din directiva au in principiu efect direct, intrucat consacra un drept si sunt neconditionate si suficient de precise, astfel incat particularii au dreptul sa le invoce in fata instantelor nationale impotriva statului.

In aceste conditii, efectul direct, care ar avea urmarea inlaturarii de la aplicare a prevederii nationale neconforme cu directiva, ramane conditionat de calitatea angajatorului, in considerarea principiului afirmat la punctul 39 al hotararii din cauza C-282/10, potrivit caruia, „printre entitatile fata de care se pot invoca dispozitiile unei directive de natura a avea efecte directe figureaza un organism care, indiferent de forma sa juridica, a fost insarcinat in temeiul unui act al autoritatii publice sa indeplineasca, sub controlul acesteia din urma, un serviciu de interes public si care dispune, in acest scop, de puteri exorbitante in raport cu normele aplicabile in relatiile dintre particulari”.

Se constata asadar ca aplicarea directa a unei prevederi a unei directive poate fi invocata de un particular nu numai impotriva statului, ci si a altor entitati care indeplinesc conditiile mai sus mentionate, indiferent ca acestea au fost infiintate si isi desfasoara activitatea la nivel national sau local.

Astfel, Curtea de Justitie a recunoscut efectul direct vertical al directivelor si in relatia dintre particulari si unitati administrativ teritoriale, cum ar fi orasele (hotararea din 20.03.2003 din cauza C-187/00, Helga Kutz-Bauer), autoritati locale sau regionale (hotararea din 22.06.1989 din cauza C- 103/88, Fratelli Costanzo), autoritati independente responsabile cu mentinerea ordinii publice (hotararea din 15.05.1986 din cauza C-222/84, Johnston), autoritati publice care presteaza servicii in domeniul sanatatii (hotararea din 26.02.1986 din cauza C-152/84, Marshall) sau companii de stat privatizate (hotararea din 12.07.1990 din cauza C-188/89, Foster si altii v. British gas plc.).

7. [...] Constanta este o regie autonoma care functioneaza la nivelul municipiului Constanta, sub autoritatea Consiliului Local Constanta, fiind principalul distribuitor de energie termica la nivel local.

In cadrul concluziilor orale, apelanta nu a contestat aplicabilitatea in speta a cauzei C-282/10 - Maribel Dominguez, invocand in acest sens art. 2 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Intr-adevar, apelanta este investita, de catre autoritatea publica locala mentionata, cu prerogativa prestarii, sub controlul acesteia, a unui serviciu public in regim de putere publica (furnizarea energiei termice), rezultand ca beneficiaza, in sensul jurisprudentei citate a Curtii de Justitie, „de puteri exorbitante in raport cu normele aplicabile in relatiile dintre particulari”.

Prin urmare, intimata poate invoca, in relatia cu apelanta, efectul direct vertical al art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE, care inlatura de la aplicare, in virtutea suprematiei dreptului Uniunii Europene in raport cu dreptul national, dispozitia contrara prevazuta de art. 145 alin. 2 C. Mc., in forma aflata in vigoare la data faptelor.

Intrucat, cu incalcarea dreptului intimatei la concediu de odihna, apelanta nu a permis acesteia efectuarea a 9 zile de concediu aferente anului 2012, in mod legal si temeinic prima instanta a obligat-o la acordarea integrala in favoarea intimatei a zilelor de concediu de odihna pentru anul 2012, astfel ca sub acest aspect, apelul se dovedeste nefondat.

8. In ceea ce priveste al doilea capat de cerere, curtea retine ca, potrivit art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate pe anul 2014, „[p]entru interventii chirurgicale deosebite (cord deschis, creier, ochi, stomac, coloana vertebrala, rinichi, plamani, operatii de extirpare organe, complicatii post-operatorii, sindrom aderential, accidente de munca), se poate acorda un ajutor banesc, stabilirea cuantumului acestui ajutor fiind facuta de catre Consiliul de Administratie al societatii, pentru fiecare caz in parte”.

Din examinarea acestei prevederi contractuale rezulta ca ea nu consacra un drept in favoarea salariatilor, ci doar o vocatie la primirea unui ajutor banesc al carui cuantum este lasat la latitudinea angajatorului, prin consiliul sau de administratie.

Nu se pune problema analizarii caracterului intemeiat sau nu al justificarilor oferite de apelanta pentru neacordarea ajutorului banesc, cum a procedat prima instanta, atata timp cat aceasta a reprezentat o aparare cu caracter subsidiar in raport cu cea vizand inexistenta dreptului de a beneficia de acest ajutor, aparare care este intemeiata. De vreme ce dreptul insusi nu exista, nu se mai pune problema motivelor pentru care intimata nu a beneficiat de el.

Pe de alta parte, dispozitia primei instante de obligare a apelantei la acordarea unui ajutor al carui cuantum nu este precizat, tocmai pentru ca nici contractul colectiv de munca nu prevede acest cuantum, nu este apta de a fi pusa in executare, creanta neavand caracter lichid.

Se impune asadar reformarea sub acest aspect a sentintei apelate in sensul respingerii acestui capat de cerere ca nefondat.

8. Este adevarat ca prima instanta a motivat sumar dispozitia de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecata de 744 lei, indicand ca aceasta a cazut in pretentii, precum si temeiul legal constand in art. 453 alin. 1 C. proc. civ.

Faptul ca nu a fost indicata si componenta cheltuielilor de judecata nu este de natura sa atraga nulitatea hotararii, intrucat nu se poate considera ca motivarea lipseste cu desavarsire, astfel incat nu s-ar cunoaste motivele obligarii apelantei la plata cheltuielilor de judecata.

Fiind contestata aceasta solutie prin apel, considerentele instantei de apel vor completa pe cele ale primei instante, respectiv le vor inlocui in cazul in care sunt gresite. :

Din chiar continutul cererii de apel rezulta ca apelanta cunoaste componenta sumei de 744 lei la plata careia a fost obligata, respectiv ca aceasta reprezinta onorariu de avocat.

Pretentia apelantei ca intimata si implicit instanta sa fi motivat ce tip de activitati avocatiale au fost avute in vedere la stabilirea onorariului este excesiva. Este necontestat ca intimata a beneficiat de asistenta juridica prin avocat, iar potrivit imputernicirii avocatiale aceasta a constat in redactarea cererii de chemare in judecata, asistenta si reprezentare, respectiv prestarea unor servicii avocatiale uzuale. Rezulta din incheierile de sedinta si din partea introductiva a sentintei apelate ca avocatul intimatei a asistat partea in cadrul dezbaterilor si a depus concluzii orale. De asemenea, rezulta din cuprinsul dosarului ca avocatul a redactat acte procedurale: cererea de chemare in judecata, raspunsul la intampinare, „precizari si solicitari” pentru termenul din 18.05.2015 si concluzii scrise.

In raport cu aceste activitati, precum si cu complexitatea cauzei, inclusiv elementele de dificultate care rezulta din necesitatea cunoasterii unor institutii de dreptul muncii si de dreptul Uniunii Europene, onorariul de 744 lei platit de intimata, din care 144 lei a reprezentat TVA, iar 600 lei onorariu propriu-zis, potrivit facturii din dosarul primei instante, nu poate fi considerat in niciun caz excesiv sau disproportionat.

Intrucat insa numai primul capat de cerere s-a dovedit intemeiat, in timp ce al doilea este nefondat, in baza art. 453 alin. 2 C. proc. civ., sentinta apelata va fi reformata si sub aspectul obligarii paratei la plata cheltuielilor de judecata de 372 lei, reprezentand onorariu de avocat, proportional cu pretentiile admise.

In consecinta, constatand astfel ca prima instanta a facut o corecta aplicare a legii, pronuntand o hotarare legala si temeinica doar sub aspectul primului capat de cerere, respectiv netemeinica sub aspectul celui de-al doilea, astfel cum a rezultat din considerentele de mai sus, in baza art. 480 alin. 2 C. proc. civ., Curtea va admite apelul formulat in cauza si va schimba in parte sentinta apelata in sensul ca va respinge ca nefondata cererea de obligare a paratei la plata ajutorului banesc prevazut de art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de munca si va obliga parata sa plateasca reclamantei suma de 372 lei (in loc de 744 lei), reprezentand cheltuieli de judecata. Totodata, Curtea va mentine celelalte dispozitii ale sentintei apelate.

Decizia civila nr. 520/CM/22.11.2016 Judecator redactor Mihail Stanescu-Sas