Mentinere arestare. Termen rezonabil.

   

Cod procedura penala, art. 300

²

, art. 160

^b

si art.148                                      

 

 

Persistenta motivelor plauzibile de a banui ca o persoana privata de libertate ar fi comis o infractiune este o conditie
sine qua non
a regularitatii mentinerii in detentie. O banuiala puternica privind comiterea de catre inculpat a unor infractiuni grave poate justifica initial detentia. Totusi, dupa o anumita perioada de timp, ea nu mai este suficienta, fiind necesar ca instantele sa aduca alte motive care sa justifice continuarea privarii de libertate.

La finalul unei perioade de detentie preventiva de 1 an si 6 luni, timp in care a fost finalizata urmarirea penala, dosarul a fost inaintat instantei de judecata, doi dintre inculpati au fost deja condamnati in prima instanta, inculpatii arestati, cu exceptia unuia singur, au fost pusi in libertate, nu mai subzista conditia reglementata in art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C.proc.pen., conform careia lasarea in libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publica, sens in care temeiurile avute in vedere la luarea si, respectiv, mentinerea pana in prezent a acestei masuri s-au schimbat, iar in speta nu au intervenit elemente sau aspecte noi care sa conduca la incidenta altor temeiuri prevazute in art. 148 C.proc.pen. ce ar impune mentinerea inculpatului in stare de arest.

Curtea de Apel Ploiesti, Sectia Penala si pentru cauze cu minori si de familie,

Decizia penala nr. 1364  din 30 septembrie 2011.

 

 

Prin incheierea din data de 26.09.2011 pronuntata de Tribunalul Prahova, in dosarul nr.3428/105/2011, s-a respins ca  neintemeiata  cererea formulata de inculpatul G.M.  privind inlocuirea masurii arestarii preventive cu masura obligarii de a nu parasi localitatea sau tara, iar in baza art. 300

²

raportat la art. 160

^b

alin.1 si 3 C.proc.pen., s-a constatat legalitatea si temeinicia masurii arestarii  preventive si s-a mentinut aceasta masura.

Pentru a pronunta aceasta incheiere instanta de fond a retinut urmatoarele:

Prin Rechizitoriul nr.157/D/P/2009 al Parchetului  de pe langa  Inalta Curte de Casatie si Justitie – D.I.I.C.O.T.- SERVICIUL TERITORIAL PLOIESTI, inregistrat pe rolul acestei instante sub nr. 4474/105/2010, s-a dispus trimiterea in judecata a  mai multor inculpati, printre care se afla si inculpatul G.M..

In sarcina inculpatului s-a retinut savarsirea infractiunilor prevazute si pedepsite de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 215 al. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal si art. 33 lit. a Cod penal.

S-a motivat in fapt ca incepand cu anul 2006, pe raza jud. Prahova, s-a constituit o grupare infractionala organizata, profilata pe inselarea unor persoane in varsta cu probleme psihice sau alcoolice.

Sub diferite pretexte, membrii grupului intra in contact cu partile vatamate, dupa care prin diferite metode, le determina pe acestea sa semneze anumite acte, in realitate acestea fiind procuri prin care partea vatamata mandateaza pe unul dintre membrii grupului sa faca toate demersurile necesare pentru vanzarea imobilului proprietatea sa. Dupa aceasta, cei care sunt mandatati prin procura, vand imobilul unui membru al grupului. In realitate este vorba despre o vanzare fictiva, nefiind data nici o suma de bani, partile vatamate necunoscand faptul ca imobilul le-a fost vandut. La randul lui membrul grupului care a cumparat,vinde imobilul unui cumparator de buna credinta care cumpara imobilul in schimbul unor sume de bani.

 In cadrul acestui grup, inculpatul G.M. avea rolul de a racola si in acelasi timp de a ajuta pe ceilalti membri ai grupului la obtinerea documentelor necesare (finante, cadastru, notari, cadre medicale).

La data de 19.03.2010 Tribunalul Prahova prin incheierea nr. 9 a admis propunerea parchetului si a dispus luarea masurii arestarii preventive fata inculpati pe o durata de 29 de zile, cu incepere de la 19.03.2010 si pana la  16.04.2010, inclusiv.

Tribunalul a constatat ca sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 143 C.proc.pen., in sensul ca exista indicii temeinice ca inculpatii au savarsit faptele pentru care sunt cercetati, precum si  cerintele prevazute de art. 148 lit. f C.proc.pen., in sensul ca  inculpatii sunt  cercetati pentru  infractiuni pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani ( de la 10 ani la 20  ani si interzicerea unor drepturi) si exista probe certe ca lasarea lor in libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica, pericol ce rezulta  din imprejurarile concrete ale savarsirii faptelor.

  Ulterior aceasta masura a fost prelungita  succesiv cu cate 30 de zile de catre Tribunalul Prahova, prin incheierea din 16.10.2009 data in dosar nr. 4936/ 105/ 2009, respectiv de la 22.10.2009 si pana la 20.11.2009, prin incheierea de la 17.11.2009 data in dosarul nr. 5514/105/2009, respectiv de la 21.11.2009 pana la 20.12.2009 inclusiv prin incheierea din 18.12.2009, data in dosar nr. 6103/105/2009, de la 21.12.2009 si pana la 19.01.2010 inclusiv si prin incheierea din 12 02 2010 data in dosarul nr. 679/105/2010  de la 19.02.2010 si pana la data de 20.03.2010, inclusiv.

Prin incheierea din data de 11.08.2010 a Tribunalului Prahova, a fost verificata masura arestarii preventive, in baza art. 300

¹

C.proc.pen.

La termenul de judecata  din data de  18 martie 2011, inculpatii B.C. si V.M. in prezenta aparatorilor au aratat ca intelege sa se judece pe procedura simplificata prevazuta de art. 320

¹

C.proc.pen., motiv pentru care fata de ceilalti inculpati, precum si cu privire la latura civila a cauzei s-a dispus disjungerea cauzei,  formandu-se dosarul nr. 3428/105/2011 cu termen de judecata la data de 10 mai 2011.

Potrivit dispozitiilor art. 300

²

C.proc.pen., in cazul in care inculpatul este arestat, instanta legal sesizata este datoare sa verifice, in cursul judecatii, legalitatea si temeinicia arestarii preventive, procedand potrivit art. 160

^b

.

Art. 160

^b

C.proc.pen. prevede ca in cursul judecatii, instanta verifica periodic, dar nu mai tarziu de 60 de zile, legalitatea si temeinica arestarii preventive.

Daca instanta constata ca arestarea preventiva este nelegala sau ca temeiurile care au determinat arestarea preventiva au incetat sau nu exista temeiuri noi  care sa justifice privarea de liberate, dispune, prin incheiere motivata, revocarea arestarii preventive si punerea de indata in libertate a inculpatului.

Cand instanta constata ca temeiurile care au determinat arestarea impun in continuare privarea de libertate, instanta dispune, prin incheiere motivata, mentinerea arestarii preventive.

Facand aplicarea acestor dispozitii legale in cauza, instanta a constatat ca temeiurile care au stat la baza luarii masurii arestarii preventive fata de inculpatul G. M. impun in continuare privarea sa de libertate.

Astfel, instanta a constatat ca masura arestarii preventive a fost legal si temeinic dispusa, in cauza fiind indeplinite toate conditiile prevazute de art. 143 C.proc.pen. si art. 148 lit. f  C.proc.pen.

Temeiurile care au determinat luarea masurii arestarii preventive impun in continuarea privarea de libertate a inculpatului, aceasta masura fiind necesara pentru buna desfasurare a procesului penal.

Avand in vedere probele existente la dosar,  tribunalul a apreciat ca in cauza sunt indeplinite cerintele prevazute de art.143 C.proc.pen. , in sensul ca  exista indicii temeinice in a considera ca  inculpatul a comis  faptele pentru care este cercetat si pentru care s-a dispus luarea arestarii preventive.

In cauza s-a constatat ca sunt indeplinite si cerintele prevazute de art. 148 lit. f C.proc.pen. respectiv pentru infractiunile retinute in sarcina  inculpatului se prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani si exista probe ca lasarea  in libertate a acestuia  prezinta un pericol concret pentru ordinea publica.

Pericolul concret pentru ordinea publica este dat in cazul inculpatului, de gravitatea faptelor comise de acestia, infractiunile comise prezentand un grad ridicat de pericol,  modalitatea de comitere a acestor fapte, greutatea cu care sunt depistati autorii unor asemenea fapte si probate si reactia opiniei publice la comiterea unor asemenea fapte.

Instanta a avut in vedere impactul negativ al unor astfel de activitati asupra comunitatii dar si reactia publica referitoare la atitudinea organelor de drept care sunt obligate sa intervina ferm pentru stoparea unor astfel de activitati.

           In cauza luarea masurii arestarii preventive fata de  inculpat respecta si dispozitiile art.5 pct.1 lit. c din C.E.D.O., deoarece  acesta a fost retinut in vederea aducerii in fata autoritatii judiciare competente existand motive verosimile de a banui ca acesta a savarsit infractiunile pentru care este cercetat.

Mai mult, din probele existente la dosar rezulta  date si indicii  ca odata lasat in libertate inculpatul, ar putea sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea coinculpatilor si a martorilor, tinand seama si de faptul ca acestia sunt cercetati pentru constituirea unui grup organizat, ceea ce presupune si o puternica coeziune intre inculpati.

Referitor la perioada arestului preventiv tribunalul a apreciat ca o detentie provizorie de  aproximativ 18 luni nu aduce atingere prezumtiei de nevinovatie si nu poate fi considerata un termen nerezonabil, avandu-se in vedere ca mentinerea arestarii preventive este impusa pentru protejarea interesului public in cauza fiind trimisi in judecata mai multi inculpati constituiti in grup infractional.

Fata de aceste considerente instanta, a  constatat ca in cauza subzista in continuare temeiurile avute in vedere cu ocazia luarii masurii arestarii preventive fata de inculpat, a apreciat ca neintemeiata  cererea formulata de acesta prin aparator de a se inlocui masura arestarii preventive cu masura obligarii de a nu parasi localitate sau tara si ca este necesara cercetarea acestuia in stare de detinere, pentru buna desfasurare in continuare a procesului penal.

In raport de aceste considerente, tribunalul a respins ca neintemeiata cererea formulata de inculpatul G. M., privind inlocuirea masurii arestarii preventive cu masura obligarii de a nu  parasi localitatea sau tara, iar in baza dispozitiilor art. 300

²

C.proc.pen. raportat la dispozitiile art. 160

^b

C.proc.pen. a constatat legalitatea si temeinicia arestarii preventive a  inculpatului si a mentine arestarea preventiva luata fata de acesta.

Impotriva acestei incheieri a declarat recurs inculpatul, care prin aparator desemnat din oficiu a aratat ca, in prezent nu mai subzista temeiurile care au fost avute in vedere la luarea masurii arestarii  preventive, nu se mai impune mentinerea acestei masuri in continuare, este arestat de o perioada destul de indelungata, fiind depasit termenul rezonabil iar pericolul pentru ordinea publica a fost diminuat.

Mai arata ca, in aceasta cauza recurentul este singurul inculpat care se mai afla in stare de arest, ceilalti fiind cercetati in stare de libertate iar pentru egalitate de tratament considera ca se impune ca si acesta sa fie judecat in stare de libertate.

De asemenea, arata ca nu exista date certe sau indicii din care sa rezulte ca odata lasat in libertate acesta s-ar sustrage de la judecata cauzei.

Fata de toate acestea solicita in principal, admiterea recursului, casarea incheierii atacate si revocarea masurii arestarii preventive, iar in subsidiar inlocuirea masurii arestarii preventive cu masura obligarii de a nu parasi localitatea.

Curtea, examinand incheierea recurata, in raport de criticile formulate, de actele si lucrarile dosarului si sub toate aspectele de fapt si de drept, conform art. 385

⁶

alin. 3 C.proc.pen., a constatat ca recursul este fondat, pentru considerentele ce urmeaza a fi expuse:

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu ca in cursul desfasurarii procesului penal inculpatul trebuie sa se afle in stare de libertate si numai in cazuri deosebite, ca de exemplu atunci cand fapta sau persoana faptuitorului prezinta un pericol social grav (cauza Contrada c. Italiei, hotararea din 14 ianuarie 1997; cauza Dinler c. Turciei, hotararea din 31 mai 2005), acuzatul sa se afle in stare de detinere, fara ca privarea de libertate sa apara ca o anticipare a pedepsei inchisorii (cauza Letellier c. Frantei, hotararea din 26 iunie 1991).

In speta, inculpatul G. M. a fost arestat preventiv la data de 19.03.2010, prin incheierea nr.9 a Tribunalului Prahova, prin care s-a admis propunerea parchetului si s-a dispus luarea masurii arestarii preventive fata de mai multi inculpati pe o durata de 29 de zile, cu incepere de la 19.03.2010 si pana la  16.04.2010, inclusiv.

In sarcina inculpatului G. M., procurorul a retinut savarsirea infractiunilor prevazute de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003 – aderarea la un grup infractional organizat in vederea comiterii de infractiuni si de inselaciune cu consecinte deosebit de grave, prevazute de art. 215 alin.1, 2, 3 si 5 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

Tribunalul, cu ocazia luarii masurii arestarii preventive, a constatat ca sunt indeplinite conditiile prevazute de art.143 C.proc.pen., in sensul ca exista indicii temeinice ca inculpatii au savarsit faptele pentru care sunt cercetati, precum si  cerintele prevazute de art. 148 lit. f C.proc.pen., in sensul ca  inculpatii sunt  cercetati pentru  infractiuni pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani ( de la 10 ani la 20  ani si interzicerea unor drepturi) si exista probe certe ca lasarea lor in libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica, pericol ce rezulta  din imprejurarile concrete ale savarsirii faptelor.

  Ulterior aceasta masura a fost prelungita  succesiv cu cate 30 de zile de catre Tribunalul Prahova, prin incheierea din 16.10.2009 data in dosar nr. 4936/ 105/ 2009, respectiv de la 22.10.2009 si pana la 20.11.2009, prin incheierea de la 17.11.2009 data in dosarul nr. 5514/105/2009, respectiv de la 21.11.2009 pana la 20.12.2009 inclusiv prin incheierea din 18.12.2009, data in dosar nr. 6103/105/2009, de la 21.12.2009 si pana la 19.01.2010 inclusiv si prin incheierea din 12 02 2010 data in dosarul nr. 679/105/2010  de la 19.02.2010 si pana la data de 20.03.2010, inclusiv.

Prin incheierea din data de 11.08.2010 a Tribunalului Prahova, a fost verificata masura arestarii preventive, in baza art. 300

¹

C.proc.pen.

Asa cum s-a aratat de fiecare data in hotararile mentionate, aceasta masura a fost luata cu respectarea dispozitiilor legale in materie si a fost necesara pentru buna desfasurare a procesului penal. Avand in vedere infractiunile deduse judecatii - prevazute in art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003 si art. 215 alin.1, 2, 3 si 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal; presupusele modalitati de comitere a acestor fapte (asa cum sunt retinute in actul de sesizare); pedepsele stabilite de lege pentru aceste infractiuni, s-a considerat ca in cauza erau incidente fata de inculpat dispozitiile art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., justificandu-se mentinerea acestei masuri.

Persistenta motivelor plauzibile de a banui ca o persoana privata de libertate ar fi comis o infractiune este o conditie
sine qua non
a regularitatii mentinerii in detentie. O banuiala puternica privind comiterea de catre inculpat a unor infractiuni grave poate justifica initial detentia. Totusi, dupa o anumita perioada de timp, ea nu mai este suficienta, fiind necesar ca instantele sa aduca alte motive care sa justifice continuarea privarii de libertate.

In situatia in care motivele de mentinere a starii de arest se mentin o perioada mai mare de timp si se dovedesc suficiente si pertinente, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca se impune si verificarea diligentelor depuse de instantele nationale pentru solutionarea cu celeritate a cauzei (cauzele Naus c. Poloniei, hotararea din 16 septembrie 2008; Hesse c. Austriei, hotararea din 25 ianuarie 2007; Hass c. Poloniei, hotararea din 7 noiembrie 2006; Kalay c. Turciei, hotararea din 22 septembrie 2005).

Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al masurii arestarii preventive, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat incalcarea art. 5 din Conventie si in situatia in care instantele nationale nu au analizat posibilitatea aplicarii unor masuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cautiune, interdictia de a parasi tara sau orasul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotararea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei, hotararea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotararea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Poloniei, hotararea din 4 octombrie 2005 ).

In cauza de fata se constata ca, la finalul unei perioade de detentie preventiva de 1 an si 6 luni, timp in care a fost finalizata urmarirea penala, dosarul a fost inaintat instantei de judecata, doi dintre inculpati au fost deja condamnati in prima instanta, toti inculpatii arestati, cu exceptia inculpatului G. M., au fost pusi in libertate, nu mai subzista conditia reglementata in art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C.proc.pen., conform careia lasarea in libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publica, sens in care temeiurile avute in vedere la luarea si, respectiv, mentinerea pana in prezent a acestei masuri s-au schimbat, iar in speta nu au intervenit elemente sau aspecte noi care sa conduca la incidenta altor temeiuri prevazute in art. 148 C.proc.pen. ce ar impune mentinerea inculpatului in stare de arest.

Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale prevede, in art. 5 paragraf 3 ca „Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.”

Termenul rezonabil prevazut de norma mai sus mentionata se calculeaza de la data la care persoana acuzata este retinuta sau arestata (
dies a quo
) si se sfarseste la momentul pronuntarii unei hotarari de condamnare in prima instanta, chiar nedefinitiva (
dies ad quem
).

Durata rezonabila a detentiei conform art. 5 paragraf 3 se apreciaza in concret, instantele nationale avand obligatia sa prezinte argumentele prelungirii masurii prin raportare la probe si, intrucat persistenta motivelor plauzibile cu privire la savarsirea unei infractiuni dupa trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficienta in motivarea masurii, acestea trebuie sa evidentieze existenta, fie a pericolului de fuga, fie a riscului savarsirii unor noi infractiuni, fie protejarea ordinii publice sau sa prezinte modul in care a fost instrumentata cauza de catre autoritati, prin sublinierea complexitatii (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 paragraf 1 din Conventia Europeana se stipuleaza ca „Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotara fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa (...).”

Termenul rezonabil in cazul acestei din urma prevederi are ca moment de inceput (
dies a quo
) „formularea unei acuzatii in materie penala” a carei semnificatie a fost stabilita pe calea jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului in cauza Eckle c. R.F.G., hotararea din 15 iulie 1982, in § 73, si anume „notificarea oficiala provenita de la o autoritate competenta a invinuirii de a fi savarsit o fapta penala, ceea ce corespunde ideii de consecinte importante cu privire la situatia persoanei suspectate”, iar ca moment final (
dies ad quem
) tot pe cale jurisprudentiala s-a stabilit ca termenul se raporteaza la pronuntarea unei hotarari definitive de condamnare sau de achitare, respectiv incetare a procesului penal.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Allenet de Ribemont c. Frantei, hotararea din 10 februarie 1995, in § 47 a stabilit ca durata rezonabila a procedurii se apreciaza in fiecare cauza in parte, in functie de circumstantele sale, dupa urmatoarele criterii: complexitatea cauzei in fapt si in drept, comportamentul partilor, comportamentul autoritatilor si importanta pentru cel interesat a obiectului procedurii.

Dispozitiile art. 21 alin. (3) din Constitutia Romaniei, precum si art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevad ca toate persoanele au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.

In Codul de procedura penala nu exista nicio dispozitie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfasurat intr-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestarii preventive, unde este reglementata institutia termenului rezonabil al arestarii.

Astfel, in ceea ce priveste masura arestarii preventive a invinuitului sau inculpatului, atat in cursul urmaririi penale, cat si in cursul judecatii, in prima instanta, in apel sau in recurs, Codul de procedura penala, cu modificarile succesive incepand cu anul 2003, reglementeaza prin dispozitii concrete, previzibile si accesibile luarea, revocarea, inlocuirea, incetarea masurii arestarii preventive, continand numeroase garantii procesuale, printre care si cele referitoare la durata masurii cu distinctiile specifice fazelor procesuale.

In lipsa unei reglementari exprese a legiuitorului referitoare la sanctiunea privind incalcarea duratei rezonabile a arestarii preventive, fiind insa indeplinita cerinta prevazuta in art. 143 C.proc. pen., respectiv existenta probelor sau indiciilor temeinice ca invinuitul sau inculpatul a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, nu s-ar putea retine inexistenta vreunui temei care sa justifice mentinerea masurii preventive, in scopul dispunerii revocarii masurii, ci numai ca temeiurile care au determinat luarea masurii arestarii s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozitiilor art. 139 alin. (1) C.proc.pen. privind inlocuirea masurii arestarii cu masura obligarii de a nu parasi localitatea.

In contextul concret al prezentei cauze, Curtea a considerat ca sunt aplicabile dispozitiile art. 139 alin. (1) C.proc.pen., privind inlocuirea masurii arestarii preventive luata fata de inculpatul G. M. cu masura obligarii de a nu parasi localitatea, prevazuta in art. 145 C.proc.pen..

In sensul celor aratate, Curtea a apreciat ca fiind justificata initial masura arestarii preventive a inculpatului pentru buna desfasurare a procesului penal, in raport cu activitatea infractionala desfasurata in perioada 2007 - 2008, modalitatile de comitere a faptelor, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infractiuni, masura a carei finalitate s-a estompat, insa, prin trecerea timpului,  ceea ce atenueaza pericolul pentru ordinea publica, in cazul lasarii sale in libertate, si anume cea de-a doua conditie prevazuta in art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., neexistand probe de sustragere de la judecata, nici ca inculpatul ar putea comite alte infractiuni, ca ar incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea unei parti din proces sau a unui martor sau ca va exercita presiuni asupra vreunei parti din cauza.

In consecinta, Curtea a considerat ca, prin prisma dispozitiilor Codului de procedura penala si a dispozitiilor din Conventie mentionate, astfel cum au fost interpretate in jurisprudenta CEDO, se impune inlocuirea masurii arestarii preventive cu masura preventiva a obligarii de a nu parasi localitatea, apreciind ca faptele pretins a fi comise in perioada si deduse judecatii, in raport cu probele administrate, se circumstantiaza cerintei prevazuta in art. 143 C.proc.pen. si confera, in mod legal, termenului (de peste 18 luni) si scopului (buna desfasurare procesului penal) pentru care masura a fost luata, acceptiunea schimbarii temeiului prevazut in art. 148 alin. (1) lit. f) din acelasi cod, si anume a conditiei privind pericolul pentru ordinea publica, ceea ce atrage incidenta art. 139 alin. (1) C.proc.pen. si inlocuirea masurii arestarii preventive cu masura obligarii de a nu parasi localitatea, prevazuta in art. 145 C.proc.pen.. Aceasta  masura ofera suficiente garantii scopului legitim urmarit.

Detentia  trebuie sa aiba un caracter exceptional, starea de libertate fiind cea normala  si ea nu trebuie sa se prelungeasca  dincolo de limitele  rezonabile, mai ales atunci cand nu sunt temeiuri noi care sa justifice mentinerea arestarii.

 Astfel,  Curtea a apreciaza ca si in privinta acestui inculpat, punerea sa in libertate prin inlocuirea masurii arestarii cu obligarea de a nu parasii localitatea reprezinta o masura alternativa in sensul aratat mai sus, masura ce garanteaza buna desfasurare a procesului penal in continuare.

                     

 

(Judecator Daniel Dinu)