Luarea de mită – Update

 

Conform art.289 Cod Penal, fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

Fapta săvârşită de una dintre persoanele asimilate funcționarului public, constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Obiectul

• Obiectul juridic special: relațiile sociale privitoare la buna desfăşurare a relațiilor de serviciu;
• Obiectul material: nu are.

Subiectul

• Subiectul activ: este calificat şi poate fi:
• Funcționarul public;
• Persoana asimilată funcționarului public;
• Persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii române sau în baza altei legi;
• Autorul poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică;
• Participația penală este posibilă în toate formele ;
• Subiectul pasiv: autoritatea publică, instituția publică, persoana juridică de interes public, persoana juridică privată.

Latura obiectivă

• Elementul material poate consta în:
• Pretinderea de bani sau alte foloase necuvenite;
• Primirea de bani sau de foloase necuvenite;
• Acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite;
• Fapta trebuie să aibă ca obiect bani au foloase patrimoniale ori nepatrimoniale care nu se cuvin în mod legal făptuitorului;
• Instigatorul la infracțiunea de luare de mită absoarbe complicitatea;
• Urmarea imediată: starea de pericol pentru buna desfăşurare a relațiilor de serviciu;
• Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

• Intenție directă şi indirectă.

Varianta atenuată

• Săvârșirea faptei de către persoana care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Tentativa

• Actele pregătitoare sunt imposibile;
• Tentativa este imposibilă.

Consumarea

• Fapta se consumă în momentul pretinderii, primirii, acceptării promisiunii de bani sau alte foloase;

Pedeapsa

• Închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.

Elemente de procedură

• Acțiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

 

Luarea de mita

1. Conţinutul legal

Luarea de mită este prevăzută în art. 254 C. pen. şi constă în fapta funcţionarului, care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Corupţia ca fenomen a fost prezentă în toate domeniile vieţii sociale şi politice din cele mai vechi timpuri, dar în prezent se constată o frecvenţă deosebit de ridicată a faptelor de luare de mită, ceea ce constituie un fapt negativ.

De aceea, legiuitorul a incriminat această infracţiune, iar în prezent se duce o politică susţinută pentru a elimina corupţia sub forma mitei. Alături de luarea de mită, destul de des întâlnită este infracţiunea de trafic de influenţă, acestea fiind principa­lele infracţiuni de corupţie săvârşite de către funcţionari sau alte persoane fizice şi care de altfel sunt şi cele mai periculoase.

Astfel au fost încriminate noi infracţiuni care au o legătură directă cu faptele de corupţie sau fapte care sunt conexe unor infracţiuni de corupţie.

Totodată, unele articole din lege privesc în mod direct luarea de mită. Prin art. 8 din lege se extinde situaţia premisă şi la alte domenii, iar prin art. 7 alin. (1) şi art. 9 se instituie cauze speciale de majorare a pedepsei (de mărire a maximului special), atunci când luarea de mită a fost săvârşită de anumită persoană (de exemplu, un organ de constatare) sau în interesul unei anumite organizaţii sau persoane. De ase­me­nea, în lege mai există o referire la darea de mită, şi anume în art. 19 care regle­men­tează confiscarea specială. Totuşi, art. 19 având caracterul unei norme generale, referindu-se la toate infracţiunile de corupţie, rezultă că în cazul confiscării speciale la luarea de mită se va aplica art. 254 alin. (3) C. pen., această dispoziţie având caracter special.

Politica legislativă actuală a statului român în această materie a fost completată prin H.G. nr. 1065/2001 privind aprobarea Programului naţional de prevenire a corup­ţiei şi a Planului naţional de acţiune împotriva corupţiei.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale a căror normală naştere, desfăşurare şi dezvoltare sunt condiţionate de exercitarea cu probitate de către toţi funcţionarii a atribuţiilor de serviciu. Activitatea de serviciu a unităţilor de stat, publice sau a oricărei persoane juridice, ar fi greu afectată dacă nu s-ar combate faptele de corupţie, dacă funcţionarii publici n-ar da dovadă de cinste, corectitudine şi probitate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

Infracţiunea de luare de mită nu are obiect material, având în vedere faptul că activitatea funcţionarului public nu se răsfrânge în mod direct asupra unui bun, lucru sau persoană.

Banii, valorile sau alte foloase nu reprezintă obiecte ale mitei. Sumele de bani sau foloasele (atunci când constau în bunuri corporale) reprezintă lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii, în sensul art. 118 lit. d) C. pen. Unii autori sunt de părere că există obiect material la luarea de mită doar în ipoteza primirii de bani sau alte foloase. În acest caz va exista obiect material dacă actul pentru a cărui îndeplinire făptuitorul a primit mita, priveşte un lucru.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ la luarea de mită este calificat, ca fiind un funcţionar în sensul art.147 C. pen.

Observăm că textul254 C. pen. face referire la funcţionar; aceasta înseamnă că luarea de mită poate fi săvârşită atât de un funcţionar public, cât şi de un funcţionar.

Articolul 258, care prevede un maxim mai redus al pedepsei în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 246-250 C. pen. de către funcţionari, nu mai are apli­ca­bi­litate şi în materia infracţiunii de luare de mită. Indiferent că infracţiunea va fi săvârşită de un funcţionar public sau un funcţionar, pedeapsa aplicabilă se va situa între aceleaşi limite (minim special – maxim special) prevăzute de lege. Afirmăm acest lucru pentru că dispoziţia art.258 C. pen. este expresă şi limitativă, referindu-se doar la infracţiunile de serviciu, şi nu la cele în legătură cu serviciul.

În concluzie, ori de câte ori se va săvârşi o infracţiune de luare de mită, excluzând aici varianta alin. (2), pedeapsa aplicabilă va fi întotdeauna între aceleaşi limite, indi­ferent de calitatea subiectului activ (funcţionar public sau funcţionar).

În practica judiciară s-a decis că pot comite infracţiunea de luare de mită, cadrul didactic care primeşte o sumă de bani pentru a favoriza un candidat la examen, func­ţionarul de la serviciul administrativ care primeşte sume de bani pentru a favoriza o persoană la întocmirea listei de locuinţe, ofiţerul de poliţie care primeşte bani pentru a nu face acte de cercetare în legătură cu o infracţiune descoperită şi orice alţi func­ţionari. În privinţa unora dintre aceştia vom face în cele ce urmează unele precizări.

Astfel, o problemă ridicată de practica judiciară a fost aceea dacă avocatul poate fi „alt salariat” şi deci dacă poate fi subiect al luării de mită.

Prin decizia nr. 569 din 16 mai 1990 s-a decis că avocatul pledant nu poate fi asi­milat cu „alt salariat”.

S-a susţinut că, în primul rând, angajarea avocatului se face de către justiţiabil, prin intermediul baroului de avocaţi, avocatul având rolul de mandatar al persoanelor care l-au angajat, totodată având împuternicirea de a le reprezenta sau asista în procesele civile, penale sau în orice alte cauze. În plus, se arată că avocatul este liber profesionist, având anumite drepturi şi obligaţii, dar fără a exista vreo subor­donare faţă de o autoritate publică.

Luarea de mita

În al doilea rând, se arată că asimilarea avocatului cu alţi salariaţi ar fi de natură să împieteze asupra rolului apărării, ceea ce ar fi în dezacord cu prevederile înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, privitoare la garanţiile dreptului la apărare.

În al treilea rând, avocaţii nu pot fi asimilaţi cu alţi salariaţi nici cu ceea ce priveşte modalitatea de plată. Avocaţii sunt liber-profesionişti, fiind plătiţi de către un justiţiabil, prin intermediul baroului de avocaţi.

În practica judiciară s-a considerat că şi persoanele aflate în termenul de încercare în vederea angajării definitive au calitatea de funcţionari în sensul legii penale.

S-a decis astfel, având în vedere că în această perioadă persoanele respective îndeplinesc sarcinile de serviciu ale funcţiei în care urmează să fie angajate, cu toate că nu poate fi vorba de existenţa unui contract de muncă.

Totuşi, ele au obligaţia de a se supune regulamentului de ordine interioară şi disciplinei muncii în unitatea respectivă.

Tot astfel, şi persoanele care au fost încadrate în baza unui contract de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată sau determinată şi care sunt retribuite pe bază de tarife, ori cote procentuale, sunt funcţionari în sensul art.147 C. pen. şi pot fi subiecţi activi al luării de mită.

În practica judiciară, s-a decis că o persoană neîncadrată cu contract de muncă, dar aflată în executarea unei pedepse la locul de muncă va putea fi subiect activ al luării de mită, doar dacă raporturile dintre condamnat şi unitate îşi au originea în infracţiunea săvârşită şi sunt stabilite pe baza mandatului de executare.

O altă problemă care se ridică este aceea de a şti dacă studenţii practicanţi (indiferent că sunt studenţi militari sau civili) pot fi sau nu consideraţi funcţionari sau salariaţi în sensul legii penale. Problema a fost intens dezbătută şi s-a decis că studenţii practicanţi vor răspunde pentru luare de mită, în funcţie de atribuţiile pe care le au în timpul practicii, pentru că numai în raport cu acestea se poate aprecia dacă execută sau nu „o însărcinare în serviciul” unităţii în care efectuează practica.

Un ultim aspect care trebuie analizat în tratarea subiectului activ, este acela de a stabili ce se înţelege prin funcţionar cu atribuţii de control variantei agravate prevă­zute în art. 254 alin. (2) C. pen.

În varianta prevăzută în alin. (2) se prevede că este vorba despre un funcţionar cu atribuţii de control. Aceasta înseamnă că se va reţine forma agravată ori de câte ori fapta va fi săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, dar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Cu alte cuvinte, efectuarea controlului trebuie să constituie una din îndatoririle de serviciu ale funcţionarului. Dacă un funcţionar cu atribuţii de control pri­meşte o sumă de bani, dar nu cu ocazia efectuării unui asemenea control, se va re­ţine forma simplă a infracţiunii (de exemplu, şeful Gărzii Financiare dintr-un anumit judeţ este un funcţionar public cu atribuţii de control; dar dacă el primeşte o sumă de bani pentru a facilita angajarea unei persoane ca inspector financiar, atunci func­ţionarul va comite luarea de mită în forma simplă [art. 234 alin. (1) C. pen.

Prin funcţionar cu atribuţii de control se înţelege acel funcţionar care are în sfera sa de activitate verificarea permanentă sau inopinată într-un domeniu oarecare, cu scopul de a cunoaşte realităţile şi modul cum se desfăşoară activitatea în domeniul respectiv, spre a preîntâmpina sau a lichida eventualele lipsuri şi a îmbunătăţi acti­vitatea.

Cu privire la sensul şi conţinutul expresiei „atribuţii de control”, în literatura juridică au fost exprimate următoarele teze:

a. prin persoană cu „atribuţii de control” se înţelege o persoană calificată astfel prin dispoziţiile legale în vigoare.

b. „atribuţiile de control” se determină în mod concret pentru fiecare caz în par­te în funcţie de natura atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.

Competenţa de a stabili atribuţiile unui funcţionar – inclusiv atribuţiile de control – revine organului sub autoritatea căruia îşi desfăşoară activitatea şi care cunoaşte specificul şi natura activităţilor funcţionarului respectiv.

Pentru acest motiv atribuţiile unui funcţionar sunt stabilite de organul competent corespunzător şi sunt cuprinse în actul normativ care reglementează activitatea sa.

Prin urmare, pentru a statua dacă un funcţionar are sau nu atribuţii de control este necesar să se examineze cu atenţie actele normative referitoare la atribuţiile sale de serviciu. Această examinare trebuie făcută în fiecare caz concret, evitându-se orice generalizări pe categorii de funcţionari.

b) Subiectul pasiv este reprezentat de organul sau instituţia de stat, de o unitate din cele prevăzute la art.145 C. pen. sau orice altă persoană juridică în serviciul căreia făptuitorul îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu şi a cărei imagine a fost pu­ternic afectată, ştirbită prin fapta funcţionarului public (sau funcţionarului).

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material la luarea de mită se poate realiza atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune.

În ceea ce priveşte acţiunea, modalităţile normative prevăzute de lege sunt pretinderea, primirea de bani sau alte foloase sau acceptarea acestora.

Inacţiunea constă în nerespingerea de către funcţionarul public (sau funcţionar) a unei promisiuni având ca obiect bani sau alte foloase.

„A pretinde” bani sau alte foloase presupune din partea făptuitorului formularea unei cereri, a unei pretenţii având ca obiect bani sau alte foloase. Pentru consumarea infracţiunii sub forma pretinderii nu are importanţă dacă pretenţia formulată a fost satisfăcută sau nu.

Întotdeauna în cazul pretinderii iniţiativa aparţine făptuitorului, putând fi făcută prin cuvinte, gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de comunicare, astfel încât cel căruia i se adresează să înţeleagă că i s-au pretins bani sau alte foloase.

„A primi” înseamnă a lua în posesie, a prelua un obiect care i se înmânează, i se dăruieşte, sau a încasa o sumă de bani. Săvârşirea infracţiunii de luare de mită pre­su­pune şi existenţa infracţiunii corelative de dare de mită. Primirea implică darea efectivă din partea mituitorului, iar acţiunea de primire trebuie să fie voluntară şi spontană, caracterizându-se printr-o relativă concomitenţă între acceptarea propu­nerii şi primire. Dacă primirea este ulterioară actului de acceptare, suntem deja în prezenţa unei infracţiuni consumate de luare de mită, iar săvârşirea acţiunii de primi­re nu afectează unitatea de infracţiune. Va exista o singură infracţiune săvârşită în două modalităţi normative din cele patru posibile aspect ce va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.

„Primirea” se poate realiza în mod direct între mituitor şi mituit, dar şi indirect, prin intermediar sau prin alte mijloace (poştă, tren sau depunerea unei sume de bani la o bancă în contul făptuitorului, adică a funcţionarului mituit).

Acceptarea ca modalitate de săvârşire a luării de mită presupune acordul explicit al făptuitorului la oferta de mituire. În acest caz iniţiativa aparţine mituitorului care va comite infracţiunea corelativă de dare de mită sub forma oferirii. Acceptarea pro­misiunii poate fi expresă, dar şi tacită. În acest caz, acceptarea rezultă din anumite manifestări care relevă în mod neîndoielnic acceptarea.

Nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, înseamnă de fapt o acceptare a promisiunii în mod tacit. Legiuitorul ar fi putut să nu mai prevadă în plus această modalitate, ea existând implicit prin incriminarea acceptării, dar s-a dorit încă o dată să se impună funcţionarilor obligaţia de a respinge o asemenea promi­siune de mituire.

b) Pentru existenţa infracţiunii se cer a fi îndeplinite anumite cerinţe esenţiale:

1. Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Prin expresia „alte foloase” se înţelege un folos patrimonial (comisioane, lucrări gratuite, chiar acordare unui îm­prumut de bani într-un mod avantajos cu restituirea acestuia) sau un avan­taj nepatrimonial sau de orice natură (de exemplu va săvârşi infracţiunea de luare de mită directorul unei societăţi comerciale, care condiţionează anga­jarea unei persoane de sex feminin, de întreţinerea de către acesta din urmă a unor relaţii sexuale de orice natură cu făptuitorul).

În ceea ce priveşte această cerinţă, în practica judiciară şi doctrină, au exis­tat discuţii referitoare la valoarea folosului material şi influenţa pe care aceas­tă valoare o are asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii.

Într-o părere s-a susţinut că atâta timp cât textul art. 254 C. pen. nu face nici o referire la cuantumul folosului, conţinutul infracţiunii se realizează. Consi­derăm că într-o atare situaţie, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ar putea fi incidente dispoziţiile art. 18¹ C. pen. referitoare la fapta care nu pre­zin­tă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Într-o altă părere se consideră că micile „atenţii”, cadouri cu ocazia zilei de naştere sau onomastice nu pot fi considerate drept mită. Dar şi în acest caz instanţa de judecată va trebui să stabilească valoarea acestor cadouri. Dacă valoarea este foarte mare se deduce că în realitate este vorba despre o modalitate deghizată de a lua mită.

2. În al doilea rând se cere ca banii sau alte foloase să nu fie datoraţi în mod legal funcţionarului sau unităţii unde acesta îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu.

În cazul luării de mită banii sau alte foloase reprezintă o retribuţie, o răspl­a­tă a conduitei incorecte a funcţionarului.

3. În al treilea rând se cere ca acţiunea de pretindere, acceptare ori primire sau inacţiunea de nerespingere a promisiunii, să aibă loc înainte sau să fie concomitentă neîndeplinirii ori întârzierii efectuării unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului mituit.

Va exista luarea de mită şi în situaţia în care acceptarea are loc înainte de efectuarea actului, iar primirea efectivă după efectuarea unui asemenea act.

4. În sfârşit, se cere ca actul vizat de acţiunea de corupere să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, neavând importanţă dacă acel act priveşte o îndatorire de serviciu specifică sau generică.

Dacă în momentul săvârşirii acţiunii specifice elementului material sub for­ma pretinderii sau primirii, făptuitorul nu avea ca îndatorire de serviciu îndeplinirea acelui act, dar lasă să se creadă acest lucru, atunci fapta va fi calificată ca înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.

c) Urmarea socialmente periculoasă la infracţiunea de luare de mită constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu într-un organ sau într-o instituţie de stat, într-o unitate dintre cele prevăzute la art. 145
C. pen. sau în orice altă persoană juridică.

Urmarea imediată întotdeauna rezultă din materialitatea faptei, deoarece legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unei urmări.

d) Luarea de mită, fiind o infracţiune formală (de pericol), nu mai este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate între acţiune sau inacţiune şi urmarea socialmente periculoasă.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infrac­ţiune este intenţia directă.

Intenţia specifică luării de mită este calificată prin scop. Aceasta înseamnă că, în momentul când un funcţionar pretinde, primeşte, acceptă sau nu respinge un folos ce nu i se cuvine, el trebuie să fi urmărit scopul special prevăzut de lege, şi anume să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act privitor la îndatoririle de serviciu, să îndeplinească un act contrar unor asemenea îndatoriri sau să întârzie îndeplinirea unui asemenea act.

Termenul „scop” folosit în art.254 C. pen. trebuie interpretat în accepţiunea sa strictă de finalitate ce se situează în afara infracţiunii. Infracţiunea va exista indiferent dacă scopul s-a realizat sau nu.

De obicei, mobilul, impulsul interior care stă la baza săvârşirii infracţiunii este de cele mai multe ori, dorinţa funcţionarului de a obţine câştiguri fără muncă.

Pot exista şi alte mobiluri, dar acestea nu condiţionează existenţa laturii subiec­tive, de ele ţinându-se seama la individualizarea pedepsei.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Luarea de mită fiind o infracţiune intenţionată comisivă, este suscepti­bilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii.

Actele de pregătire, „acceptarea” şi „nerespingerea promisiunii” sunt considerate ca făcând parte integrantă din conţinutul infracţiunii. În esenţă, acestea sunt acte de pregătire ale „primirii de bani sau alte foloase”, dar prezintă un pericol social deosebit şi de aceea sunt incriminate autonom.

Tentativa la infracţiunea de luare de mită ar fi posibilă în varianta „primirii”, dar la acest moment infracţiunea ar putea fi deja consumată în forma acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia.

Spunem „ar putea fi deja consumată”, pentru că se poate concepe şi situaţia când primirea nu a fost precedată nici de pretindere şi nici de acceptarea sau nerespin­gerea unei promisiuni. Oferirea de bani şi primirea de bani în acest caz se succed foarte repede. Dar şi în situaţia descrisă primirea este precedată de o acceptare a ofertei, chiar dacă din punct de vedere obiectiv ar fi greu de făcut o asemenea diferenţă.

În concluzie, şi în varianta „tentativei de primire” infracţiunea de luare de mită este deja consumată, aşa cum am mai spus, sub forma „acceptării”.

De aceea este greşit a spune că tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepseşte.

Conform art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 maximul pedepsei prevăzut în art.254 C. pen. se majorează cu 2 ani în cazul art. 7 alin. (1) şi cu 5 ani în cazul art. 9.

Conform art. 254 alin. (3) se poate dispune confiscarea specială a bunurilor care au făcut obiectul luării de mită, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentul lor în bani.

Banii, valorile care au făcut obiectul luării de mită nu sunt altceva decât bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii în sensul art. 118 lit. d) C. pen. Legiuitorul a prevăzut această modalitate specială de confiscare specială tocmai pentru a sublinia caracterul obligatoriu al acesteia şi pentru a reglementa şi situaţia când bunurile nu se găsesc (condamnatul fiind obligat la plata contravalorii în bani).

B. Modalităţi. În varianta normativă prezentă în art. 254 alin. (1) C. pen. există două modalităţi, şi anume: pretinderea sau primirea de către un funcţionar de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, iar a doua constă în acceptarea sau nerespingerea de către un funcţionar a promisiunii de foloase necuvenite.

În art. 254 alin. (2) C. pen. este prevăzută şi o modalitate agravată, atunci când fapta este săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control.

Prin Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie se introduc încă două variante agravate, prevăzute în art. 7 alin. (1) şi art. 9.

De fapt, prin art. 7 alin. (1), modalitatea agravată prevăzută în art. 254 alin. (2) a fost extinsă şi la cazurile în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contra­venţiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor.

De asemenea, conform art. 9 din lege fapta este mai gravă, dacă este săvârşită în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale, ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale.

C. Sancţiuni. Pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani, iar pentru varianta prevăzută în alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.

Afla mai multe informatii accesand pagina Avocat drept penal Iasi.