Libertatea de exprimare, Prejudiciul cauzat prin conturarea in opinia publicului a unei perceptii negative asupra reputatiei reclamantei

Domeniu asociat: Daune morale

Curtea de Apel Iasi, Sectia civila, Decizia civila nr. 58/27 ianuarie 2017

Asa cum in mod corect a retinut si judecatorul fondului, din inscrisurile depuse de reclamant la dosar, a rezultat ca in inscrisul denumit „somatie” din data de 12.09.2014, ce cuprinde si mentiunea „spre stiinta: d-nei subsecretar de stat X., d-lui director Y, ISJ V., d-nei Ministru Z, d-nei Inspector Sef Q - ITM V.”, mentiune ce este de natura a conduce la concluzia ca inscrisul a fost comunicat institutiilor/persoanelor indicate, semnat „Presedinte Ing. PC” si purtand stampila Fundatiei „QQ” Iasi - Filiala F. si pe care apare antetul Fundatiei „QQ” Iasi - Filiala F., exista urmatoarele mentiuni:
„Pentru ultima data va dam un ULTIMATUM in ceea ce priveste intentia dvs. de a organiza festivitatea de deschidere oficiala a ScoliiPostliceale Sanitare „QQ" F.

Aceasta scoala, in conformitate cu ordinul de acreditare a scolii nr. 3575/03.2009, a adresei ARACIP nr. 1929/29.07.2013 (o anexam) si a Statutului Filialei F. aprobat de catre Judecatoria F., apartine numai Filialei F. a Fundatiei „QQ” I.

In caz contrar, asa cum v-am mai atentionat, conform legislatiei in vigoare, datorita abuzului in serviciu, veti fi actionata PENAL.

O persoana fara nici un rol in scoala (
un „nimeni” penal
) nu are dreptul sa oficieze deschiderea acestei scoli.

De asemenea, sunteti total in neregula cu datele false furnizate la ITM V. in legatura cu contractul dvs. de munca si a altor falsuri facute in incadrarea altor salariati, asa ca nu mai aveti nici un drept in scoala.

Acest lucru va constitui un alt caz penal, in care veti fi implicata atat dvs., cat si ITM V.”

Potrivit art. 1349 alin. 1 Cod civil, orice persoana are indatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aduca atingere prin actiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar conform art. 253 alin. 3 si 4 Cod civil cel care a suferit o incalcare a unor drepturi nepatrimoniale, enuntate in art. 252 Cod civil (viata, sanatatea, demnitatea etc.) poate cere instantei sa il oblige pe autorul faptei sa indeplineasca orice masuri necesare pentru restabilirea dreptului atins, precum si despagubiri pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, daca vatamarea este imputabila autorului faptei prejudiciale.

Dispozitiile mentionate, stabilind cadrul general al protectiei drepturilor persoanei, precum si al raspunderii civile delictuale, trebuie privite impreuna cu normele de protectie speciala a drepturilor nepatrimoniale cuprinse la articolele in discutie.

In plus, dispozitiile mentionate din noul Cod civil reprezinta, in acelasi timp, si o oglindire a exigentelor constitutionale in domeniul drepturilor si libertatilor fundamentale, protejarea acestora realizandu-se, de altfel, prin normele instituite de noul Cod civil, care intentioneaza, spre exemplu, asigurarea unui echilibru intre exercitarea dreptului la informare si a celui la libera exprimare. Se face, astfel, aplicarea art. 30 alin. (6) din Constitutia Romaniei ce prevede ca libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine.

In ceea ce priveste pretinsele afirmatii defaimatoare la adresa reclamantei deduse judecatii, instanta retine ca la adresa acesteia s-a folosit expresia „un nimeni penal”, de natura a-i leza demnitatea acesteia.

Astfel, in ceea ce priveste libertatea de opinie, in literatura de specialitate se mentioneaza ca „orice persoana are dreptul sa-si formeze o conceptie privitoare la viata sociala, in lumea care o inconjoara, in general. Altfel spus, orice persoana are dreptul sa isi formuleze o opinie cu privire la tot ceea ce inseamna mediul sau socio-uman”. Privita in acest sens, libertatea de opinie se suprapune, macar partial, cu libertatea de gandire protejata de articolul 9 al Conventiei.

Art. 8 din CEDO este formulat astfel: „1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului si a corespondentei sale.

2. Nu este admisa ingerinta unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat daca aceasta este prevazuta de lege si constituie, intr-o societate democratica, o masura necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protectia sanatatii, a moralei, a drepturilor si a libertatilor altora.”

Desi art. 8 are ca obiect esential protejarea individului impotriva imixtiunilor arbitrare ale autoritatilor publice, acesta nu se limiteaza doar la a obliga statul sa se abtina de la asemenea imixtiuni: la acest angajament negativ se pot adauga obligatii pozitive, inerente respectarii efective a vietii private sau de familie. Acestea pot necesita adoptarea masurilor pentru respectarea vietii private pana la raporturile dintre indivizi. Limita dintre obligatiile pozitive si negative ale statului in raport cu art. 8 nu se preteaza unei definitii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. In special, in cele doua cazuri, trebuie luat in considerare justul echilibru de mentinut intre interesul general si interesele individuale, statul beneficiind in orice situatie de o marja de apreciere (Pfeifer impotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 37, CEDO 2007-XII).

Retine, astfel, Curtea, faptul ca, in mod corect judecatorul fondului a apreciat ca inserarea mentiunii „un nimeni penal” si comunicarea inscrisului catre diverse institutii si autoritati a fost de natura sa contureze, in opinia publicului o perceptie negativa asupra reputatiei reclamantei. Din aceasta perspectiva, rezulta ca, in cauza, sunt indeplinite conditiile legale de admisibilitate ale angajarii raspunderii civile delictuale a paratului, referitoare la existenta unei fapte ilicite.

Cat priveste modul de solutionare a exceptiei lipsei de calitate procesual pasiva a paratului, Curtea isi insuseste concluziile judecatorului fondului, potrivit carora, chiar daca paratul a folosit denumirea persoanei juridice si functia pe care o detine in cadrul Filialei Fundatiei la intocmirea „somatiei”, afirmatia denigratoare ”un nimeni penal”, reprezinta in mod evident o apreciere personala a persoanei fizice parate. De altfel, acesta confirma aceeasi concluzie afirmand ca ”intreg Colegiul director este de acord cu aceasta concluzie si nu numai el.” Mai mult, potrivit dispozitiilor art. 219 alin. 2 C.civ., intrucat, reprezentarea intereselor persoanei juridice trebuie facute in limite legale, iar daca aceste limite nu au fost respectate, faptele ilicite savarsite atrag si raspunderea personala a celor care le-au savarsit.

Sunt lipsite de relevanta si nu vor fi analizate aspectele amplu descrise de apelantul- parat, vizand activitatea reclamantei, deoarece in cauza nu intereseaza modul in care aceasta din urma si-a indeplinit atributiile, ci doar existenta faptei ilicite, respectiv existenta unei afirmatii de natura a aduce atingere demnitatii si onoarei persoanei.

Nu poate fi primita nici apararea apelantului-parat, in sensul ca expresia „un nimeni penal” n-ar fi defaimatoare si s-ar referi in realitate la faptul ca reclamanta nu mai detine nici o functie si continuarea activitatii constituie o infractiune. Alaturarea cuvintelor „nimeni” si „penal” este in mod evident de natura sa contureze, in opinia publicului, o perceptie negativa asupra reputatiei reclamantei.

Cat priveste prejudiciul produs, dauna morala sau prejudiciul moral a fost definita/definit in doctrina dreptului si in jurisprudenta ca orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalitatii umane si care se manifesta prin suferinta fizica sau morala, pe care le resimte victima. Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnitatii, prestigiului sau cinstei unei persoane constau in proferarea de expresii insultatoare, calomnii, defaimari ori denigrari la adresa unei persoane si se pot infaptui prin viu grai, prin adresarea directa in public, in scris, prin publicitate in presa ori prin mass-media, in general.

Caracterul suferintelor trebuie privit in legatura cu particularitatile individuale ale persoanei prejudiciate, suferintele morale (psihice) fiind frica, rusinea, tristetea, nelinistea, umilirea si alte emotii negative. In stabilirea existentei unui prejudiciu trebuie luate in calcul caracterul si importanta valorilor nepatrimoniale, carora le-a fost cauzat prejudiciul, situatia personala a victimei, tinand cont de mediul social din care victima face parte, educatia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea si psihologia victimei, circumstantele savarsirii faptei, statutul social etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fara continut economic si de protejarea unor drepturi care intra, ca element al vietii private, in sfera art. 8 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului, dar si de valori aparate de Constitutie si de legile nationale, existenta prejudiciului este circumscrisa conditiei aprecierii rezonabile, pe o baza echitabila corespunzatoare a prejudiciului real si efectiv produs victimei, privit prin prisma imprejurarilor anterior expuse.

In acord cu jurisprudenta nationala si practica CEDO, care a facut o serie de aprecieri notabile in ceea ce priveste proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficienta, urmand ca prejudiciul si raportul de cauzalitate sa fie prezumate, instantele urmand sa deduca producerea prejudiciului moral din simpla existenta a faptei ilicite de natura sa produca un asemenea prejudiciu si a imprejurarilor in care a fost savarsita, solutia fiind determinata de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directa fiind practic imposibila.

Pentru ca atacul adus reputatiei personale sa produca un prejudiciu moral, el trebuie sa atinga un anumit nivel de gravitate si sa fi fost realizat intr-o maniera care sa cauzeze un prejudiciu exercitiului personal al dreptului la respectarea vietii private (cauza
A. c. Norvegiei,
nr. 28070/06, 9 aprilie 2009). In cauzele
Danev c. Bulgariei
si
Iovtchev c. Bulgariei
, CEDO a retinut, in esenta, incalcarea Conventiei, dupa ce a considerat ca abordarea formalista a instantelor nationale, care atribuisera reclamantului obligatia de a dovedi existenta unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegala, prin dovezi susceptibile sa confirme manifestari externe ale suferintelor lui fizice sau psihologice, avusesera ca rezultat privarea reclamantului de despagubirea pe care ar fi trebuit sa o obtina. Curtea a subliniat ca motivarea hotararilor interne nu a tinut seama de faptul ca incalcarea constatata a drepturilor fundamentale ale persoanei putea, in sine, in lumina afirmatiilor acestuia, potrivit carora se afla intr-o stare psihologica sensibilizata, sa fie retinuta ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat ca aplicarea unei asemenea abordari formaliste de catre instante era in masura sa excluda acordarea unei despagubiri intr-un foarte mare numar de cazuri in care fapta nu era insotita de o deteriorare vizibila obiectiv a starii fizice sau psihice a victimei. Abordarea respectiva a instantelor nationale, care solicitasera persoanei in cauza sa isi demonstreze suferintele prin alte mijloace de proba, in special prin marturii, fara a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv in sensul art. 13 din Conventie. In domeniul art. 3 din Conventie, Curtea a subliniat, in cauza
Elefteriadis c. Romaniei,
ca rationamentul urmat de instantele nationale pentru a respinge cererea prin care reclamantul incerca sa obtina repararea suferintelor indurate de el .... lasa impresia ca lipsa unor mijloace de proba materiale ale prejudiciului invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despagubiri. Curtea a considerat ca, chiar si admitand ca, in general, era sarcina oricarei persoane care introduce o actiune in justitie sa faca proba sustinerilor sale, nu considera rezonabil ca, in circumstantele spetei, sa atribuie reclamantului obligatia de a demonstra temeinicia pretentiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile sa ateste suferintele cauzate. Curtea a subliniat in repetate randuri obligatia care revine instantelor nationale de a interpreta cerintele procedurale in mod proportional si rezonabil [a se vedea,

Stone Court Shipping Company, S.A. c. Spaniei
, 28 octombrie 2003,
Perez de Rada Cavanilles c. Spanie
i, 28 octombrie 1998,
Miragall Escolano si altii c. Spaniei
].

Cum corect a retinut instanta de apel, prejudiciul reclamantei este un prejudiciu de imagine si consta in faptul ca, prin imputarea celor afirmate in mod public, paratul a reusit sa contureze, in opinia publicului, o perceptie negativa asupra reputatiei acesteia, sa ii provoace nelinisti si suferinte interioare.

Instanta de apel apreciaza ca, desi faptele paratului nu au afectat in mod grav reputatia, demnitatea si onoarea reclamantei, aceasta imprejurare nu inseamna ca nu exista deloc o afectare. Curtea apreciaza ca instanta de fond a retinut corect ca exista o afectare negativa pe plan psihic, generata de fapta paratului, de o anumita gravitate, care sa justifice acordarea unei satisfactii echitabile, insa cuantumul sumelor acordate urmeaza a fi redus de la valoarea de 4000 lei, la suma de 1000 lei, cuantum al despagubirii de natura a oferi atat o satisfactie materiala, dar si una morala.

Intr-adevar, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a facut referire la „criteriului adevarului” si la permiterea „exagerarilor”, insa aceste chestiuni nu sunt incidente spetei. Paratul nu era un ziarist, un om de media, animat de dorinta aducerii la cunostinta publica a unor fapte in legatura cu persoana reclamantei incat, cum corect a retinut prima instanta, sa justifice un drept si un interes legitim sa faca astfel de acuzatii publice. Desi este un drept fundamental, libertatea de opinie nu are caracter absolut, ea putand fi supusa unor restrictii in ipoteza in care folosirea libertatii de exprimare este indreptata impotriva unor valori pe care statul le poate in mod legitim apara, restrictii care sunt supuse principiului asigurarii justului echilibru intre exercitiul dreptului la libera exprimare si protectia drepturilor individuale.

Pentru motivele anterior enuntate, instanta apreciaza ca devin incidente si art. 1349, art. 1373 C.civ., si, cum nu poate retine existenta unei cauze care inlatura caracterul ilicit al faptei, instanta admite in parte actiunea, reduce cuantumul daunelor morale prin raportare le prejudiciul suferit de reclamanta si obliga paratul sa plateasca reclamantei daune morale in valoare de 1000 lei.