Includerea primei anuale in salariu

Sustinerile reclamantei ca valoarea premiului anual nu se regaseste in majorarea salariala stabilita de art. 1 din Legea nr. 285/2010 nu poate fi primita intrucat legea insasi stabileste ca la determinarea majorarii salariilor fata de cuantumul avut in luna octombrie 2010 legiuitorul a avut in vedere si valoarea premiului anual, care a fost inclusa in aceasta majorare, instanta nefiind in drept sa contrazica prevederi legale sau sa verifice constitutionalitatea acestora; astfel, legea stabileste ca salariile prevazute in cuprinsul acesteia includ si premiul anual pentru 2010, acest cuantum mentinandu-se in anii ulteriori iar reclamanta nu sustine ca salariul incasat este mai mic decat cel prevazut de lege; dreptul la salariu suplimentar poate fi considerat un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol la Conventie numai in masura si in perioada in care este prevazut ca atare in legislatia nationala; din momentul in care aceste drepturi salariale nu mai sunt prevazute in lege, fiind eliminate printr-o alta lege, el nu mai are au o baza suficienta in legislatia nationala pentru a f considerate un „ bun ” in sensul art. 1 din Primul Protocol la Conventie; Statul poate reduce sau elimina salariul suplimentar acordat personalului bugetar prin lege intrucat Conventia nu garanteaza un anumit cuantum al salariului si nici nu protejeaza dreptul la munca.

De asemenea, statul poate stabili o alta modalitate de plata a beneficiilor acordate personalului remunerat din fonduri bugetare, cum este cazul de fata; prin decizia nr. 21/2013 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii s-a analizat doar situatia premiului anual pentru anul 2010, retinandu-se ca dreptul la acest premiu, pentru respectivul an, nu s-a stins prin abrogarea Legii nr. 330/2009, insa Inalta Curte de Casatie si Justitie nu a facut referire in general la un drept la acordarea premiului anual si in niciun caz la existenta acestui drept incepand cu anul 2011, nefiind sesizata prin recursul in interesul legii cu aceasta problema de drept,

Art. 1, art. 8 din Legea nr. 285/2010 Decizia ICCJ nr. 21/2013 (recurs in interesul legii) Cauza Teodorescu contra Romaniei - paragraful nr.88 Cauza Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei Cauza Kechko impotriva Ucrainei

Prin cererea adresata Tribunalului Tulcea la data de 18 mai 2015 si inregistrata sub nr. .../882015, reclamanta [...] a solicitat obligarea paratilor la acordarea despagubirilor constand in drepturi banesti provenite din premiul anual neinclus in fapt in majorarea prevazuta de art. 8 din Legea nr. 285/2010, incepand cu 01.08.2013 pana la includerea acestora in salariul lunar, reactualizat cu indicele de inflatie la data platii efective, obligarea la calcularea drepturilor salariale, prin majorarea salariului de baza cu drepturile aferente premiului anual, incepand cu data pronuntarii hotararii, obligarea la plata de daune interese reprezentand dobanzi calculate asupra sumelor

prevazute la pct.1, incepand de la 01.03.2013, potrivit O.G. nr.13/2011 privind nivelul dobanzii legale.

In motivarea cererii, reclamanta a aratat ca Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat, prin decizia de recurs in interesul legii nr. 21/2013, ca „dreptul la acordarea premiului anual nu a fost inlaturat prin abrogarea art. 25 din Legea - cadru DT. 330/2009, ci reprezinta in continuare, o creanta lichida si exigibila a angajatului asupra angajatorului sau, modificata fiind, in concret, numai modalitatea de acordare, si anume esalonat si succesiv, in cursul anului 2011, respectiv prin cresterea, in mod corespunzator, a cuantumului salariului soldei/indemnizatiei de baza”. Or, raportat la aceasta concluzie, s-a retinut ca dreptul la premiul anual a fost mentinut si dupa abrogarea art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 incepand cu luna ianuarie 2011.

Aceeasi instanta suprema a mai stipulat, prin aceeasi decizie, ca majorarea salariala din anul 2011, rezultata ca urmare a includerii premiului anual din 2010 in salariul de baza, este acordata, in drept, si in continuare, DRIL nr. 21/2013 fiind pronuntata de catre I.C.CJ. in interpretarea legii prin rezolvarea problemei de drept supusa analizei, fara a se statua asupra situatiei care s-a creat in fapt prin neincluderea efectiva si concreta a sumelor in salariul de baza.

S-a invederat ca, printr-o interpretare similara, cu caracter deopotriva obligatoriu, Curtea Constitutionala a statuat asupra modalitatii in care subzista dreptul de creanta al angajatului in cadrul raportului juridic cu angajatorul, in sensul ca desi acesta nu mai poate fi acordat in forma anterioara, prevazuta de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009, a fost inlocuit, in drept cu o noua modalitate de plata, prevazuta de lege, prin executare succesiva (deciziile C.C. nr. 115/2 februarie 2015 si nr. 257/2012).

A sustinut reclamanta ca sumele aferente premiului anual au fost prevazute de legislatia in vigoare pentru anul calendaristic anterior, reprezentand un drept castigat care trebuie recunoscut integral, pentru a avea caracter efectiv, iar nu iluzoriu.

S-a precizat in legatura cu acest principiu, ca prin art. 1 din Codul civil este consacrat, in concordanta cu prevederea inscrisa la art. 15 alin. 2 din Constitutie, principiul neretroactivitatii legilor. Drept consecinta, ori de cate ori o lege noua modifica starea legala anterioara cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior si care s-au realizat inainte de intrarea in vigoare a legii celei noi nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptarii noii legi, care trebuie sa respecte suveranitatea legii anterioare.

Or, in cazul dedus judecatii, dreptul in al carui continut patrimonial este inclus premiul anual aferent anului 2010 era deja castigat, chiar daca plata a fost amanata pana in luna ianuarie 2011.

S-a mai mentionat ca, potrivit prevederilor art. 20 din Constitutia Romaniei, intitulata „Tratatele internationale privind drepturile omului”, dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretare si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte, iar daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte, si legile interne au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.

A subliniat reclamanta ca, in interpretarea contrara, restrangerea dreptului de plata a despagubirilor reprezentand sumele de bani aferente unui drept deja castigat constituie o ingerinta ubstantei insesi a dreptului recunoscut prin DRIL nr. 21/2013 pronuntat de I.C.C.J., ce are xt privarea sa de bunuri, in sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din tocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Asadar, daca se va respinge actiunea, fara a obliga paratii la introducerea premiului anual in salariu, prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor antementionate, dreptul recunoscut de catre instanta suprema prin recursul in interesul legii nu va avea caracter efectiv, ci iluzoriu, de o maniera incompatibila cu principiul suprematiei legii recunoscut in preambulul Conventiei Europene ca facand parte din patrimoniul comun al statelor semnatare.

A mentionat reclamanta ca trebuie avuta in vedere si solutia data in cauza C-310, avand ca obiect cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata, in temeiul articolului 267 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacau sectia Civila - Romania - in cauza aflata pe rolul acestei instante, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva

Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea in aplicare a principiului egalitatii de tratament intre persoane indiferent de originea rasiala sau etnica si a art. 17 din Directiva Consiliului

2000/78/CE de creare a unui cadru general in favoarea egalitatii de tratament in ceea ce priveste

incadrarea in munca si ocuparea fortei de munca.

Concluziile Comisiei Europene au fost ca „Dreptul primar al Uniunii si dispozitiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea in aplicare a egalitatii de tratament intre persoane indiferent de originea rasiala sau etnica si ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general in favoarea egalitatii de tratament in ceea ce priveste

incadrarea in munca si ocuparea fortei de munca trebuie interpretate in sensul ca se opun unei decizii

a Curtii Constitutionale prin care li se interzice instantelor nationale sa inlature aplicarea unor dispozitii interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.

S-a invederat ca judecatorul national are obligatia sa interpreteze dreptul national intr-o maniera conforma cu dreptul Uniunii, fara a fi tinut sa astepte abrogarea sau modificarea dispozitiilor interne sau o schimbare a jurisprudentei Curtii Constitutionale care contravin dreptului Uniunii. Instantele sunt obligate sa aplice dreptul Uniunii, asa cum a fost interpretat de Curtea de Justitie, inlaturand, daca este necesar, din oficiu aplicarea dispozitiilor legislative nationale, sau a deciziilor Curtii Constitutionale care sunt contrare dreptului Uniunii.

In drept, reclamanta si-a intemeiat actiunea pe dispozitiile art. 8 din Legea 285/2010, interpretat prin prisma DRIL 13/2013, a deciziei CC nr. 115/ 2 februarie 2015 si a deciziei CC nr. 257/2012, art. 1 din primul Protocol aditional la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000178/CE de creare a unui cadru general in favoarea egalitatii de tratament in ceea ce priveste incadrarea in munca, art. 272 Codul Muncii.

In aparare, la data de 23 iunie 2015, paratul Ministerul Justitiei a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.

S-a invederat ca, prin Decizia nr. 21 pronuntata la data de 18.11.2013 in dosarul nr. 16/2013, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si, in consecinta, a stabilit ca „in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevazut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, a fost inclus in majorarile salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputand fi acordat in forma supusa vechii reglementari”.

S-a mentionat ca decizia este obligatorie, potrivit dispozitiilor art. 517 alin. 4 Cod procedura civila adoptat prin Legea nr. 134/2010, prin urmare, contrar celor sustinute de catre reclamanta, in conformitate cu Decizia ICCJ nr. 21/2013, doar premiul anual aferent anului 2010 a fost inclus in majorarile salariale stabilite pentru anul 2011.

S-a aratat ca incepand cu data de 1 ianuarie 2011 a intrat in vigoare Legea - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar platit din bugetul general consolidat al statului.

Prin aceasta lege dreptul la premiul anual nu a mai fost prevazut operand astfel o abrogare implicita a temeiului legal de acordare a acestui drept.

Art. 8 din Legea nr. 285/2010 dispune cu privire la sumele corespunzatoare premiului anual pentru anul 2010 in sensul ca, pe de o parte, reglementeaza incetarea acordarii lor incepand cu luna ianuarie 2011, iar pe de alta parte prevede ca aceste sume vor fi incluse in cresterile salariale ce se acorda in anul 2011 personalului din sectorul bugetar, in acord cu dispozitiile legii. In continuare, incepand cu anul 2012, premiul anual nu a mai fost prevazut in niciuna din legile si ordonantele anuale de salarizare.

In ceea ce priveste aplicarea dispozitiilor art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului, potrivit acestora „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international”, insa alin. 2 al textului prevede ca „Dispozitiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor si a altor contributii, sau a amenzilor”.

In principiu, dreptul la salariu este intr-adevar apt a cadea sub incidenta protectiei instituite de art. 1 din Protocolul 1, insa aprecierea trebuie sa se realizeze in concret avandu-se in vedere principiile stabilite de CEDO in jurisprudenta sa referitoare la situatii similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun in sensul conventiei, in ceea ce priveste drepturi salariale, are loc atunci cand acesta are un fundament solid in dreptul intern, cand dreptul este prevazut in ordinea de drept a statului, in momentul in care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar aceasta operatiune se realizeaza prin lege, nu se mai poate retine in continuare existenta unei posesii sau

i csN'

bun.

S-a mentionat speta Kechko versus Ucraina, in care reclamantul a solicitat constatarea incalcarii art. 1 din Protocolul 1 in ceea ce priveste drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie - 23 iunie 1999, cand un act normativ in vigoare - Legea educatiei, le prevedea si pentru perioada ulterioara datei de 23 iunie 1999 cand aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educatiei gimnaziale, (paragraf 17 din hotarare). Hotararea instantei interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost in sensul respingerii pretentiilor reclamantului (paragraf 15 din hotarare). Analizand situatia din perspectiva existentei unei „posesii” Curtea trateaza distinct cele doua perioade concluzionand ca pentru perioada cuprinsa intre 1 ianuarie si 23 iunie 1999, se observa ca „...cererea reclamantului in fata instantelor nationale a avut la baza o prevedere expresa si efectiva a legii interne”, constatandu-se prin urmare existenta unui bun si incalcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26,27,28 din hotarare), iar pentru perioada ulterioara datei de 23 iunie 1999, cand acordarea drepturilor salariale in discutie a fost suspendata prin lege, CEDO concluzioneaza ca nu exista o incalcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotarare).

S-a facut referire si la hotararea Cazacu versus Moldova prin care CEDO statueaza ca „
Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzand cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta ca are cel putin o speranta legitima de a obtine beneficiul efectiv a dreptului de proprietate
”. Spre deosebire de aceasta situatie, speranta de recunoastere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerata o posesie in intelesul art. 1 din protocolul 1 Curtea trebuie de asemenea sa aprecieze daca a existat un temei legal suficient in sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun (paragrafele 37 si 38 din hotarare)

Totodata, hotararea Vilho Eskelinen si altii versus Finlanda statueaza ca „nu exista un drept protejat de Conventie de a continua sa primesti un salariu intr-un anumit cuantum in cazul de fata rezulta ca reclamantii nu aveau o speranta legitima sa primeasca un spor salarial dupa incorporare in conditiile in care, ca o consecinta a schimbarii postului catre o municipalitate in afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial incetase.”

Principiul este exprimat de altfel explicit in hotararea Kechko versus Ucraina „este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi platite angajatilor sai din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, facand modificarile legislative necesare. Totusi, daca printr-o dispozitie legala in vigoare se stabileste plata unor sporuri si conditiile pentru aceasta au fost indeplinite, autoritatile nu pot, in mod deliberat, sa refuze plata lor, atata vreme cat dispozitiile legale sunt in vigoare”.

In ce priveste principiul neretroactivitatii legii invocat de catre reclamanta in sustinerea pretentiilor formulate, paratul a precizat ca un pretins conflict intre norme succesive prin prisma efectului neretroactivitatii, respectiv intre Legea nr. 330/2009 si Legea nr. 285/2010, a fost solutionat de Curtea Constitutionala si Inalta Curte de Casatie si Justitie.

In schimb nu se poate pune problema supravietuirii dreptului la premiul anual sub imperiul legilor si ordonantelor anuale de salarizare care nu l-au mai prevazut.

Potrivit art. 1 din Codul civil, „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactiva”.

In timp legile sunt delimitate intre momentul intrarii lor in vigoare si momentul iesirii lor din vigoare, iar situatiile juridice se inscriu in timp prin data constituirii si data stingerii lor.

Asadar, legea are vocatia de a-si pastra forta obligatorie. Cu toate acestea, o lege ulterioara poate sa-i retraga aceasta obligativitate, prin abrogare. Principiul este ca intre doua vointe emise succesiv cea din urma trebuie sa invinga.

In concluzie, intrucat Legea nr. 284/2010 a abrogat dreptul la acordarea premiului anual in forma prevazuta de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, este evident ca acest drept s-a stins pentru viitor prin intrarea in vigoare a legilor noi.

Referitor la Cauza C-310/10, Agafitei s.a contra Romaniei, invocata de reclamanta, dar fara relevanta in prezentul dosar, a aratat paratul ca, in ciuda opiniei exprimate de Comisia Europeana in respectiva cauza, solutia data de Curtea de Justitie a Uniunii Europene a fost in sensul ca intrebarile preliminare formulate de instanta de trimitere (Curtea de Apel Bacau) sunt inadmisibile, deoarece dispozitiile de drept UE a caror interpretare a fost solicitata (articolele referitoare la regimul sanctionator care trebuie implementat de statele membre in temeiul a doua directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situatiei de fapt din cauza principala, care se referea la o pretinsa discriminare intre magistrati.

In ceea ce priveste capatul actiunii potrivit caruia, reclamanta a solicitat obligarea paratilor la plata de daune interese moratorii, respectiv dobanzi legale incepand cu 01.03.2013, potrivit O.G. nr. 9/2000, cand a devenit aplicabila O.G. nr. 13/2001 privind dobanda legala, a apreciat paratul ca este accesoriu capatului principal de cerere avand ca obiect obligarea paratilor la plata diferentei de salariu reprezentand premiul anual in salariul lunar, incepand cu 01.03,.2013 si in continuare, iar, potrivit principiului de drept accesorium sequitur principalae (ceea ce este accesoriu urmeaza situatia a ceea ce este principal), motiv pentru care a solicitat a fi respins, ca neintemeiat.

Tribunalul Tulcea a depus la dosar macheta de salarizare conform Legii nr. 284/2010- personal auxiliar de specialitate.

Prin sentinta civila nr. 1223 din 17 august 2015 Tribunalul Tulcea a admis cererea formulata de reclamanta [...], in contradictoriu cu paratii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Constanta si Tribunalul Tulcea, a obligat paratii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Constanta si Tribunalul Tulcea sa plateasca reclamantei [...] drepturi banesti provenite din premiul anual neinclus in majorarea prevazuta de art. 8 din Legea nr. 285/2010, incepand cu data de 01.03.2013 si pana la includerea acestora in salariul lunar, drepturi ce se vor reactualiza cu indicele de inflatie la data platii efective, a obligat aceeasi parati la includerea in salariul de baza a drepturilor aferente premiului anual, precum si la plata de daune interese moratorii constand in dobanda legala aferenta acestor drepturi banesti incepand cu data de

2013. si pana la achitarea integrala a acestora, a obligat paratul Ministerul Finantelor Publice sa aloce paratului Ministerul Justitiei sumele necesare acordarii acestor drepturi banesti.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a retinut urmatoarele:

Reclamanta are calitatea de grefier in cadrul Judecatoriei Tulcea, judetul Tulcea.

Potrivit art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009,
„pentru activitatea desfasurata, personalul beneficiaza de un premiu anual egal cu media salariilor de baza sau a indemnizatiilor de incadrare realizate in anul pentru care se face premierea ”.

Aceste dispozitii legale au fost abrogate expres prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010, lege care a intrat in vigoare de la data de 01.01.2011, cu exceptia art. 34 si 35 care au intrat in vigoare la 3 zile de la data publicarii legii in Monitorul Oficial al Romaniei.

Salarizarea personalului platit din fonduri publice in anul 2011 a fost reglementata prin Legea nr. 285/2010, aplicabila din 01.01.2011, act normativ care la art. 8 a prevazut ca
„sumele corespunzatoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda incepand cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute in vedere la stabilirea majorarilor salariale ce se acorda in anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi”.

Asadar, printr-o dispozitie legala expresa, legiuitorul a inteles sa nu mai acorde premiul anual pentru anul 2010, stabilind totodata si destinatia sumelor corespunzatoare acestui premiu.

Din interpretarea gramaticala a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/ 2010 rezulta ca legiuitorul a esalonat plata acestor sume, iar cresterile salariilor din sectorul bugetar au inclus si suma unica, aferenta premiului anual solicitat prin cererea de chemare in judecata.

Conformitatea acestor dispozitii legale cu normele din Legea fundamentala si Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului referitoare la principiul neretroactivitatii legii si protectia dreptului de proprietate privata a fost constatata de Curtea Constitutionala.

Astfel, prin Decizia nr. 115/09.02.2012 a Curtii Constitutionale a Romaniei s-a respins ca neintemeiata exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 retinandu- se, pe de o parte ca premiul anual nu este un drept fundamental, ca prin aceste dispozitii nu au fost incalcate principiile neretroactivitatii legii si egalitatii de tratament, prevederile constitutionale si conventionale referitoare la dreptul de proprietate privata, legiuitorul reglementand o modalitate de plata esalonata a acestui drept care sa satisfaca si sa mentina un echilibru responsabil intre interesele angajatilor si interesul public sub aspectul gestionarii resurselor bugetare in contextul crizei economice.

Prin aceeasi decizie, Curtea Constitutionala a mai statuat ca legiuitorul, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a prevazut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 sa fie avute in vedere

A A A

la stabilirea majorarilor salariale ce se acorda in anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora in salariul/solda/indemnizatia de baza a angajatului potrivit reglementarilor din aceeasi lege. Asadar, beneficiul premiului anual pe 2010 care reprezinta o creanta certa, lichida si exigibila a angajatului asupra angajatorului sau, este astfel recunoscut de acesta din urma, modificata fiind in concret numai modalitatea de acordare si anume esalonat si succesiv, respectiv prin cresterea in mod corespunzator a cuantumului salariului/soldei/indemnizatiei de baza.

Chemata sa se pronunte asupra problemei de drept, obiect al prezentei cauze, instanta suprema, in cadrul recursului in interesul legii, prin Decizia nr. 21 din 18.11.2013, obligatorie pentru instante, a statuat ca in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 premiul pentru anul 2010, prevazut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 a fost inclus in majorarile salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 285/ 2010, nemaiputand fi acordat in forma supusa vechii reglementari.

Prin urmare, coroborand cele doua decizii cu dispozitiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, asa cum a retinut si instanta suprema in motivarea sa, rezulta ca, dreptul la premiul anual a fost mentinut si dupa abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, incepand cu luna ianuarie 2011, sub forma includerii in majorarile salariale stabilite pentru anul 2011, fiind modificata doar forma de executare a obligatiei de plata, respectiv esalonat si succesiv, in cursul anului 2011, prin cresterea, in mod corespunzator, a cuantumului salariului/soldei/indemnizatiei de baza.

Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie insa sa fie doar formala, iluzorie, ci concreta si efectiva
,
astfel cum a decis Curtea Europeana in numeroase hotarari. In speta, pentru a se respecta aceasta cerinta este necesar a se verifica imprejurarea ca, in concret, a avut loc o compensare intre premiul anual si cresterile salariale acordate incepand cu 1 ianuarie 2011 si, deci, s-a stins aceasta datorie.

Instanta a retinut ca o astfel de compensare concreta nu a avut loc, asertiunea legislativa neconstituind altceva decat o declarare pur formala a unei astfel de compensari, fara ca, in concret, sa fie indeplinite conditiile unei astfel de institutii juridice, pentru urmatoarele considerente:

se poate pune semnul echivalentei intre natura juridica a premiului si natura juridica a

estea

fiind avute in vedere la stabilirea majorarilor salariale ce se acorda in anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”

nu reprezinta altceva decat o declarare pur formala a unei asa zise compensari a dreptului la premiu, fara insa nici un substrat de fond, deci fara a se realiza, in concret, efectul declarat al acestei prevederi legale, in raport de natura juridica si cuantumul acestui drept salarial.

In alta ordine de idei, intentia legiuitorului, prin acordarea majorarilor salariale succesive, a fost aceea de a readuce salariul/indemnizatia/solda la nivelul anterior reducerii de 25%. Acest aspect rezulta din expunerea de motive prezentata in sustinerea proiectului de lege pentru aprobarea ordonantei de urgenta pentru adoptarea masurilor in vederea recuperarii reducerilor salariale.

Acest demers legislativ a fost impus si de
Curtea Constitutionala

care, solutionand exceptia de neconstitutionalitate a Legii nr.118/2010, a constatat ca masura de diminuare a cuantumului salariului /indemnizatiei/soldei, constituie o restrangere a dreptului constitutional la munca, ce afecteaza dreptul la salariu, cu respectarea insa a prevederilor art. 53 din Constitutie (Decizia nr. 872/2010). Astfel, Curtea
a constatat ca masura de restrangere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul initial al acestor drepturi.

S-a mai retinut in expunerea de motive ca, prin dispozitiile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, a fost posibila recuperarea partiala a drepturilor diminuate, in procent de 15%, sens in care se impune adoptarea unui act normativ care sa asigure recuperarea integrala a reducerii salariale de 25%.

In considerarea celor expuse, instanta a constatat ca, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat in concret o privare de un bun a reclamantei, in sensul art. 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO, respectiv o privare de dreptul dobandit la primirea majorarilor salariale stabilite pentru anul 2011 si evident pentru perioada urmatoare acestui an.

In concluzie, intrucat in fapt in majorarile salariale pe anul 2011 nu a fost inclus si premiul anual a carui acordare a fost mentinuta sub aceasta forma, s-a constatat ca reglementarea este doar pur formala, fara o baza concreta si nu s-a realizat in fapt.

In aceste conditii, reglementarea legala devine una iluzorie, formala si deci nu poate fi acceptata, ea constituind o veritabila privare de proprietate, sanctionata de Conventie prin art. 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO.

Omisiunea platii majorarilor salariale care sa includa si premiul anual a condus, in consecinta, la nasterea unui drept de creanta in favoarea salariatilor bugetari (reclamantii), creanta ce rezinta un „bun” in sensul art. 1 din Primul Protocol Aditional la CEDO.

In acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a aratat, de pilda, in Hotararea din 8 noiembrie 2005, pronuntata in Cauza Kechko impotriva Ucrainei, paragraful 23, ca tine de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor platite din fonduri publice angajatilor sai. Statul poate introduce, suspenda sau inceta plata acestor beneficii, adoptand in acest sens modificarile legislative corespunzatoare. Insa, in cazul in care o dispozitie legala in vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar conditiile prevazute de lege sunt indeplinite, autoritatile statului nu pot refuza in mod deliberat plata acestora pe perioada cat prevederile legale sunt in vigoare. banesti provenite din premiul anual neinclus in majorarea prevazuta de art. 8 din Legea nr. 285/2010, incepand cu data de 01.03.2013 si pana la includerea acestora in salariul lunar, drepturi ce se vor reactualiza cu indicele de inflatie la data platii efective cat si obligarea paratilor la includerea in salariul de baza a drepturilor aferente premiului anual.

Referitor la daunele interese moratorii solicitate de reclamanta, s-a retinut ca acestea se cuvin a fi acordate intrucat este evident ca aceasta a suferit un prejudiciu ca urmare a neplatii drepturilor salariale analizate.

Aceste daune trebuie suportate de debitori atat in temeiul dispozitiilor art. 1082 si 1088 Cod Civil anterior, conform carora, art. 1082
„debitorul este osandit, de se cuvine, la plata de daune- interese sau pentru neexecutarea obligatiei, sau pentru intarzierea executarii, cu toate ca nu este rea-credinta din parte-i, afara numai daca nu va justifica ca neexecutarea provine din o cauza straina, care nu-i poate fi imputata”
,
art. 1088 alin. 1
„la obligatiile care au de obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decat dobanda legala, afara de regulile speciale in materie de comert, de fidejusiune si societate

In prezent aceste dispozitii legale sunt reluate prin art. 1535 alin. 1 Noul Cod Civil conform caruia
„ in cazul in care o suma de bani nu este platita la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenta pana in momentul platii, in cuantumul convenit de parti sau, in lipsa, in cel prevazut de lege, fara a trebui sa dovedeasca vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul sa faca dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a intarzierii platii ar fi mai

• ”
V J

mic .

Ca urmare, paratii anterior mentionati au fost obligati si la plata de daune interese moratorii constand in dobanda legala aferenta acestor drepturi banesti incepand cu data de 01.03.2013 si pana la achitarea integrala a acestora.

Totodata, a fost obligat paratul Ministerul Finantelor Publice sa aloce paratului Ministerul Justitiei sumele necesare acordarii drepturilor banesti stabilite prin prezenta hotarare.

Impotriva acestei solutii a formulat apel paratul Ministerul Justitiei. In motivarea apelului sau, acesta a aratat urmatoarele: solicita a se avea in vedere ca, potrivit H.G. nr. 652/27.05.2009 privind organizarea si functionarea Ministerului Justitiei, art. 6 din pct. VII-(3) in domeniul gestionariii resurselor, „asigura fondurile necesare, fundamenteaza si elaboreaza proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a institutiile publice din sistemul justitiei pentru care ministerul justitiei are calitatea de ordonator principal de credite si a unitatilor subordonate Ministerului; repartizeaza creditele bugetate ordonatorilor secundari de credite si urmareste modul de utilizare a acestora”; de asemenea, potrivit art. 20 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, „Conducatorii institutiilor publice cu personalitate juridica din subordinea ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori secundari sau tertiari de credite, dupa caz”; in sustinerea acestei idei invoca si prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, referitoare la rolul ordonatorilor de credite; or, din datele cauzei, reclamanta este angajat al Tribunalului Tulcea, care, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, „are calitatea de ordonator tertiar de credite.” ; asadar, Ministerul Justitiei nu are obligatia de a plati drepturile banesti solicitate in cuprinsul cererii de chemare in judecata, deoarece, asa cum a aratat, acesta doar aloca sumele de bani solicitate de reclamanta.

In al doilea rand, astfel cum a aratat si in cuprinsul apararilor expuse in cadrul intampinarii depuse la fond, prin decizia nr. 21 din dosarul nr. 16/2013 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in solutionarea recursului in interesul legii prin care instanta suprema a statuat ca
„
premiul pentru anul 2010, prevazut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, a fost indus in majorarile salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozitiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputand fi acordat in forma supusa vechii reglementari.

contrar sustinerilor reclamantei si celor retinute de instanta arata ca prin mai

multe decizii, retinute de I.C.C.J. in solutionarea recursului in interesul legii mentionat,
Curtea Constitutionala a constatat ca majorarea salariala din anul 2011, rezultata ca urmare

a
includerii premiului anual din anul 2010 in salariul/solda/indemnizatia de baza, este acordata si in continuare, dovada ca de la 1 ianuarie 2012 a ramas in plata acelasi nivel at retributiei, in conditiile in care legiuitorul a ales sa nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011;

totodata, prin

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, dreptul la acordarea premiului anual nu a mai fost prevazut, operand astfel o abrogare implicita a temeiului legal de acordare a acestui drept; prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice s-a prevazut ca: „
Sumele corespunzatoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda incepand cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute in vedere la stabilirea majorarilor salariale ce se acorda in anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.;
i
ncepand cu anul 2012, premiul anual nu a mai fost prevazut in niciuna din legile si ordonantele anuale de salarizare (Legea nr. 283/14.12.2011, O.U.G. nr. 84/12.12.2012, O.U.G. nr. 103/14.11.2013, O.U.G. nr. 83/2014); inlaturandu-se temeiul legal pentru acordarea premiului anual, solicita instantei sa constate in principal ca aceasta parte a salariului nu poate fi avuta in vedere la acest moment sub aspectul incidentei prevederilor art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventie; in privinta aplicarii dispozitiilor art.1 din Protocolul 1 aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului, trebuie avut in vedere ca alin. 2 al textului acestuia; in principiu, dreptul la salariu este intr-adevar apt a cadea sub incidenta protectiei instituite de art. 1 din Protocolul 1, insa aprecierea trebuie sa se realizeze in concret avandu-se in vedere principiile stabilite de CEDO in jurisprudenta sa referitoare la situatii similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun in sensul Conventiei, in ceea ce priveste drepturi salariale, are loc atunci cand acesta are un fundament solid in dreptul intern, cand dreptul este prevazut in ordinea de drept a statului. Atat timp cat dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar aceasta operatiune se realizeaza prin lege, nu se mai poate retine in continuare existenta unei posesii sau bun, in acest sens este si speta Kechko versus Ucraina. In fapt reclamantul a solicitat constatarea incalcarii art. 1 din Protocolul 1 in ceea ce priveste, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999 cand un act normativ in vigoare - Legea educatiei, le prevedea si pentru perioada ulterioara datei de 23 iunie 1999 cand aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educatiei gimnaziale. (paragraf 17 din hotarare). Hotararea instantei interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost in sensul respingerii pretentiilor reclamantului. (paragraf 15 din hotarare). Analizand situatia din perspectiva existentei unei „posesii” Curtea trateaza distinct cele doua perioade concluzionand ca:

• pentru perioada cuprinsa intre 1 ianuarie si 23 iunie 1999, se observa ca „...cererea reclamantului in fata instantelor nationale.... a avut la baza o prevedere expresa si efectiva a legii interne”, constatandu-se prin urmare existenta unui bun si incalcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26, 27, 28 din hotarare).
• pentru perioada ulterioara datei de 23 iunie 1999, cand acordarea drepturilor salariale in discutie a fost suspendata prin lege, CEDO concluzioneaza ca nu exista o incalcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotarare).

In acelasi sens este si hotararea Cazacu versus Moldova prin care CEDO statueaza ca: „Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzand cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta ca are cel putin o speranta legitima de a obtine beneficiul efectiv a dreptului de proprietate. Spre deosebire de aceasta situatie, speranta de recunoastere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerata o posesie in intelesul art. 1 din protocolul 1....”. Curtea trebuie de asemenea „....sa aprecieze daca a existat ... un temei legal suficient in sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun” (paragrafele 37 si 38 din hotarare).

Totodata, hotararea Vilho Eskelinen si altii versus Finlanda statueaza ca „... nu exista un drept protejat de Conventie de a continua sa primesti un salariu intr-un anumit cuantum ... in cazul de fata rezulta ... ca reclamantii nu aveau o speranta legitima sa primeasca un spor salarial dupa incorporare in conditiile in care, ca o consecinta a schimbarii postului catre o municipalitate in afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial incetase.”

Principiul este exprimat de altfel explicit in hotararea Kechko versus Ucraina „....este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi platite angajatilor sai din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, facand modificarile legislative necesare.

In ce priveste principiul neretroactivitatii legii invocat de catre reclamanta in sustinerea pretentiilor formulate, precizeaza ca un pretins conflict intre norme succesive prin prisma efectului neretroactivitatii, respectiv intre Legea nr. 330/2009 si Legea nr. 285/2010, a fost solutionat de

Curtea Constitutionala si Inalta Curte de Casatie si Justitie; in schimb nu se poate pune problema supravietuirii dreptului la premiul anual sub imperiul legilor si ordonantelor anuale de salarizare care nu l-au mai prevazut; potrivit art. 1 din Codul civil, „Legea dispune numai pentru viitor, ea nare putere retroactiva”; in timp legile sunt delimitate intre momentul intrarii lor in vigoare si momentul iesirii lor din vigoare, iar situatiile juridice se inscriu in timp prin data constituirii si data stingerii lor; asadar, legea are vocatia de a-si pastra forta obligatorie; cu toate acestea, o lege ulterioara poate sa-i retraga aceasta obligativitate, prin abrogare; principiul este ca intre doua vointe emise succesiv cea din urma trebuie sa invinga; in concluzie, intrucat Legea nr. 284/2010 a abrogat dreptul la acordarea premiului anual in forma prevazuta de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, este evident ca acest drept s-a stins pentru viitor prin intrarea in vigoare a legilor noi.

Referitor la Cauza C-310/10, Agafitei s.a contra Romaniei, invocata de reclamanta, dar fara relevanta in prezentul dosar, arata ca, in ciuda opiniei exprimate de Comisia Europeana in respectiva cauza, solutia data de Curtea de Justitie a Uniunii Europene a fost in sensul ca intrebarile preliminare formulate de instanta de trimitere (Curtea de Apel Bacau) sunt inadmisibile, deoarece dispozitiile de drept UE a caror interpretare a fost solicitata (articolele referitoare la regimul sanctionator care trebuie implementat de statele membre in temeiul a doua directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situatiei de fapt din cauza principala, care se referea la o pretinsa discriminare intre magistrati.

In ceea ce priveste acordarea dobanzii, solicita a se observa ca este accesoriu capatului principal de cerere avand ca obiect obligarea paratilor la plata diferentei de salariu reprezentand premiul anual in salariul lunar, incepand cu 1.01.2011 si in continuare, iar, potrivit principiului de drept
accesorium sequitur principalae (ceea ce este accesoriu urmeaza situatia a ceea ce este principal),
motiv pentru care, solicita respingerea acestuia ca neintemeiat.

Pentru aceste motive, in temeiul dispozitiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedura civila solicita admiterea apelului si schimbarea in parte a sentintei civile nr. 1223/2015 din data

2015. pronuntata de Tribunalul Tulcea - Sectia Civila de Contencios Administrativ si Fiscal in dosarul nr. 893/88/2015, in sensul respingerii actiunii ca netemeinica.

Intimata reclamanta [...] si intimatii parati Curtea de Apel Constanta si Tribunalul Tulcea nu au formulat intampinare.

In apel nu s-au administrat alte probe.

Analizand sentinta apelata prin prisma criticilor formulate, a sustinerilor partilor, a prevederilor legale aplicabile si a probatoriului administrat in cauza, in conformitate cu art. 476 - 480 Cod procedura civila, Curtea constata ca apelul este fondat pentru urmatoarele considerente:

Ministerul Justitiei are calitate procesual pasiva in cauza in calitate de ordonator principal de credite care asigura fondurile necesare pentru plata drepturilor de natura salariala precum cele pretinse in prezenta cauza.

Legea nr. 284/2010, (intrata in vigoare la data de 31.12.2010), a abrogat prin dispozitiile art. 39 lit. w Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificarile ulterioare.

In Legea nr. 284/2010 si actele normative speciale anuale privind salarizarea personalului remunerat din fonduri publice, adoptate ulterior, nu s-a mai prevazut dreptul la un premiu anual.

Ca urmare, incepand cu anul 2011 nu mai exista un temei legal de acordare a acestui tip de

premiu.

Sustinerile din cererea introductiva referitoare la cele stabilite de Inalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. 21/2013 pronuntata in recurs in interesul legii nu au legatura cu cauza intrucat in acea decizie s-a analizat doar situatia premiului anual pentru anul 2010, retinandu-se ca dreptul la acest premiu, pentru respectivul an, nu s-a stins prin abrogarea Legii nr. 330/2009.

Inalta Curte de Casatie si Justitie nu a facut referire in general la un drept la acordarea premiului anual si in nici un caz la existenta acestui drept incepand cu anul 2011, nefiind sesizata prin recursul in interesul legii cu aceasta problema de drept, mai ales ca ulterior au fost adoptate alte
acte normative privind salarizarea personalului remunerat din fonduri publice, acte normative pe care, in mod evident, Inalta Curte de Casatie si Justitie nu avea cum sa le aiba in vedere.

Pe de alta parte, in conformitate cu art.8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, sumele corespunzatoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda incepand cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute in vedere la stabilirea majorarilor salariale ce se acorda in anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

Sustinerile reclamantei ca valoarea premiului anual nu se regaseste in majorarea salariala stabilita de art. 1 din Legea nr. 285/2010 nu poate fi primita intrucat legea insasi stabileste ca la determinarea majorarii salariilor fata de cuantumul avut in luna octombrie 2010 legiuitorul a avut in vedere si valoarea premiului anual, care a fost inclusa in aceasta majorare.

Pentru acest motiv art.8 din Legea nr. 285/2010 a prevazut ca premiul anual pentru anul 2010 nu se mai plateste in mod distinct in anul 2011.

Curtea nu poate proceda la un examen al constitutionalitatii art.8 din Legea nr. 285/2010.

Cata vreme aceste prevederi nu sunt declarate neconstitutionale instanta are obligatia de a face
1-1
’ X*

aplicarea lor.

In acest sens sunt si considerentele Deciziei nr. 838/27.05.2009 pronuntate de Curtea Constitutionala. De asemenea, avand in vedere deciziile nr. 818/3.07.2008, nr. 819/3.07.2008 si nr. 820/3.07.2008 si Decizia nr. 1325/2008 pronuntate de Curtea Constitutionala, instanta nu poate sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege intrucat ar fi incalcat principiul constitutional al separarii puterilor in stat.

Trebuie avut in vedere ca prin Decizia nr.1.655 din 28 decembrie 2010 Curtea Constitutionala a constatat ca dispozitiile Legii privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, in ansamblul sau, precum si, in special, ale art.1 din lege sunt constitutionale.

Ulterior, prin Decizia nr.115 din 9 februarie 2012 Curtea Constitutionala a respins ca neintemeiata o exceptie de neconstitutionalitate ce viza art.8 din Legea nr. 285/2010.

Curtea a statuat ca dispozitiile de lege criticate se aplica in egala masura intregului personal din sectorul bugetar si ca nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci cand se reclama incetarea acordarii unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, asa incat nu este incident art.41 din Constitutie, care garanteaza salariatilor dreptul la salariu. Totodata, prin aceeasi decizie, s-a aratat ca legiuitorul, prin art.8 din Legea nr.285/2010, a prevazut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 sa fie avute in vedere la stabilirea majorarilor salariale ce se acorda in anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora in salariul/solda/indemnizatia de baza a angajatului, potrivit reglementarilor din aceeasi lege. Premiul anual pe anul 2010, avand in vedere faptul ca Legea-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.762 din 9 noiembrie 2009, a prevazut un atare drept legal pentru anul 2010, iar legiuitorul nu l-a eliminat in cursul anului 2010, reprezinta o creanta certa, lichida si exigibila, pe care angajatul o are asupra angajatorului public si constituie un "bun" in sensul art.1 din Primul Protocol aditional la Conventie, dar dispozitiile de lege criticate prevad in acelasi timp doar modalitatea prin care statul urmeaza sa isi execute intru totul aceasta obligatie financiara, in forma aratata mai sus, fara a fi afectate in niciun fel cuantumul sau intinderea acestei creante. Asadar, Curtea a concluzionat ca nu se poate retine incalcarea prevederilor constitutionale si conventionale referitoare la dreptul de proprietate privata.

Curtea a mai retinut ca dispozitiile art.8 din Legea nr.285/2010, prin continutul lor normativ, nu vizeaza efectele juridice stinse ale unui raport juridic nascut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibila constatarea incalcarii principiului neretroactivitati legii.

Prin decizia nr. 257/2012 Curtea Constitutionala a respins o alta exceptie de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.8 din Legea nr.285/2010, reiterand aceste argumente.

Aceste considerente sunt aplicabile si in continuare, dupa anul 2011.

Ca urmare, instanta nu poate retine, contrar celor statuate de Curtea Constitutionala, ca ar fi cuvenit in mod distinct premiul anual incepand cu anul 2011 sau ca acesta nu a fost introdus in salariul aflat in plata, contrar celor stabilite in lege.

Astfel, legea stabileste ca salariile prevazute in cuprinsul acesteia includ si premiul anual pentru 2010, acest cuantum mentinandu-se in anii ulteriori.

In cauza nu se sustine ca salariul incasat este mai mic decat cel prevazut de lege.

Nici sustinerile privind incalcarea Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale nu sunt fondate.

Astfel, in hotararea pronuntata in cauza Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca nu exista potrivit Conventiei un drept al individului de a continua sa fie platit cu un salariu intr-un anumit cuantum (paragraful 94). S-a mai retinut ca pretentiile reclamantului pot fi considerate un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol la Conventie doar daca exista o baza suficienta in legislatia nationala.

De asemenea, in hotararea pronuntata in cauza Kechko impotriva Ucrainei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca intra in marja de apreciere a statelor sa stabileasca ce drepturi sunt platite salariatilor sai din bugetul de stat si ca statul poate introduce, suspenda sau elimina plata unor astfel de beneficii prin realizarea modificarilor legislative corespunzatoare (paragraful 23).

In aceeasi hotarare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a mai retinut, insa, ca in situatia in care, totusi, o prevedere legala prevede plata anumitor beneficii si conditiile prevazute au fost indeplinite, autoritatile nu pot in mod deliberat sa refuze plata lor atata timp cat prevederile legale respective raman in vigoare (paragraful 23).

Asadar, in lumina celor expuse anterior, rezulta ca dreptul la salariu suplimentar poate fi considerat un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol la Conventie numai in masura si in perioada in care este prevazut ca atare in legislatia nationala.

Statul poate reduce sau elimina salariul suplimentar acordat personalului bugetar prin lege intrucat Conventia nu garanteaza un anumit cuantum al salariului si nici nu protejeaza dreptul la munca.

Cat timp legea prevede anumite drepturi suplimentare pentru personalul remunerat din fonduri bugetare, aceste drepturi salariale au o baza suficienta in legislatia nationala pentru a fi considerate un „bun” in sensul art. 1 din Primul Protocol la Conventie, iar statul nu poate refuza plata lor.

Din moment ce aceste drepturi salariale nu mai sunt prevazute in lege, fiind eliminate printr- o alta lege, ele nu mai au o baza suficienta in legislatia nationala pentru a fi considerate un „bun” in sensul art. 1 din Primul Protocol la Conventie.

In consecinta, nu se mai pune problema analizei conditiilor impuse de Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale pentru limitarea unui drept garantat de aceasta.

e, nu se mai impune analiza situatiei de fapt din perspectiva existentei unei ingerinte entualei ingerinte din perspectiva indeplinirii anumitor conditii stabilite in Conventia ararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale si jurisprudenta Curtii Europene turilor Omului.

De asemenea, statul poate stabili o alta modalitate de plata a beneficiilor acordate personalului remunerat din fonduri bugetare, cum este cazul de fata, in care art. 8 din Legea nr. 285/2010 a stabilit ca valoarea salariului suplimentar pentru anul 2010 este avuta in vedere in determinarea majorarii de 15% a salariului corespunzator lunii octombrie 2010, adica redus cu 25% prin Legea nr. 118/2010.

Privind dreptul la salariu si alte drepturi de natura salariala cum este salariul suplimentar anual ca facand parte din continutul dreptului la munca, se intelege ca dreptul la salariu se bucura de aceeasi protectie ca si dreptul la munca.

Or, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit in jurisprudenta sa ca dreptul la munca nu este garantat de Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (cauza Teodorescu contra Romaniei - paragraful nr.88).

Fata de toate aceste considerente, in temeiul art.480 Cod.pr.civ. se va admite apelul si se va schimba in tot sentinta apelata in sensul respingerii ca nefondate a actiunii.

Decizia civila nr. 26/CM/19.01.2016 Judecator redactor Razvan Anghel