Existenta unei erori judiciare ca urmare a lipsirii nelegale de libertate

Din motivarea sentintei penale reiese ca masura lipsirii de libertate din ziua de 26.06.2015 in intervalul orar 13,15 - 15,00, data la care reclamanta a fost impiedicata sa paraseasca parcarea din statiunea in care stationase impreuna cu organele de urmarire penala ”fara a-i aduce la cunostinta drepturile procesuale sau a-i permite contactarea vreunei persoane in scopul asigurarii apararii, si fara a se efectua acte procedurale concrete in perioada respectiva, care sa impuna prezenta inculpatei”, a avut efect intimidant pentru reclamanta, ceea ce conduce la concluzia ca masura, abuziva fiind, a fost de natura sa-i creeze reclamantei o stare profunda de temere, de nesiguranta, de stres, atingerea adusa libertatii sale in aceasta modalitate avand efecte directe asupra onoarei si demnitatii reclamantei, asupra personalitatii sale.

In ceea ce priveste intinderea prejudiciului, acordarea unei reparatii juste, echitabile si proportionale in raport de dreptul fundamental incalcat trebuie sa tina seama de principiul care se degaja din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului in materia daunelor morale, pe care instantele nationale sunt obligate sa il respecte, respectiv acela al statuarii in echitate asupra despagubirilor acordate victimei, in raport de circumstantele particulare ale fiecarui caz in parte. De asemenea, conform aceleiasi jurisprudente, despagubirile acordate trebuie sa pastreze un raport rezonabil de proportionalitate cu dauna suferita, sens in care a fost consacrat principiul proportionalitatii daunei cu despagubirea acordata. Pentru a pastra caracterul de „satisfactie echitabila”, daunele morale trebuie acordate intr-un cuantum care sa nu le deturneze de la scopul si finalitatea prevazute de lege, spre a nu deveni un folos material injust, fara justificare cauzala in prejudiciul suferit si consecintele acestuia.

Art. 30 alin.1 din Codul de procedura civila Art.593 prin raportare la art.9 alin.5 din Codul de procedura penala Art.5 din Conventia europeana a drepturilor omului

Prin cererea de chemare in judecata inregistrata sub nr. .../118/2017 pe rolul Tribunalului Constanta, reclamanta [...] a chemat in judecata pe paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, solicitand obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro in echivalent in lei la data platii, cu titlu de prejudiciu moral.

In motivarea actiunii se arata ca la data de 26.06.2015 a fost lipsita nelegal de libertate in intervalul orar 13,15 - 15,00, fara a exista un mandat de retinere sau alta dispozitie legala. Se mai arata ca prin ordonanta nr. 426/2015 Parchetul de pe langa Tribunalul Constanta a luat masura preventiva a retinerii reclamantei in perioada 26.06.2015 - 27.06.2015, masura pe care o considera nelegala.

Se arata ca prin sentinta penala nr. 155/18.04.2016 pronuntata de Tribunalul Constanta reclamanta a fost achitata pentru infractiunile pentru care a fost cercetata, iar masura controlului judiciar care fusese dispusa impotriva sa a fost constatata ca fiind incetata de drept, solutie ce a ramas definitiva prin decizia nr.201/23.02.2017 a Curtii de Apel Constanta.

Actiunea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 538, 539 si art.9 CPP, art. 96 din Legea nr. 303/2004, art.5 si art.8 din CEDO, art.252, art.253 Cod civil.

Paratul a formulat intampinare prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului roman prin MFP si exceptia inadmisibilitatii actiunii.

In cauza a fost administrata proba cu inscrisuri.

Prin sentinta civila nr. 2224 din 20 octombrie 2017 Tribunalul Constanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finantelor Publice, a admis exceptia inadmisibilitatii actiunii si a respins actiunea formulata de reclamanta [...] ca inadmisibila.

In considerentele hotararii pronuntate, examinand exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului roman, instanta a retinut ca este neintemeiata aceasta exceptie din perspectiva dispozitiilor art. 538 alin. 1 si 2 din C. proc. pen., potrivit carora persoana indreptatita are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, precum si a dispozitiilor art.541 alin 3 C.p.c., care prevad expres: „
Pentru obtinerea repararii pagubei, persoana indreptatita se poate adresa tribunalului in a carei circumscriptie domiciliaza, chemand in judecata civila statul, care este citat prin Ministerul Finantelor Publice’".
S-a aratat ca legiuitorul este cel care a stabilit cine are legitimare procesuala pasiva in astfel de litigii, iar apararea paratului este lipsita de temei legal. Instanta a constatat ca prin intampinare, in sustinerea acestei exceptii, paratul a prezentat argumente referitoare la dovada existentei unei fapte ilicite in sarcina sa, aspecte care vizeaza fondului cauzei si nu stabilirea cadrului procesual.

In ceea ce priveste exceptia inadmisibilitatii actiunii, prima instanta a constatat ca este intemeiata, retinand ca potrivit art. 539 alin 2 Cpp: „
Privarea nelegala de libertate trebuie sa fie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului, prin incheierea definitiva a judecatorului de drepturi si libertati sau a judecatorului de camera preliminara, precum si prin incheierea definitiva sau hotararea definitiva a instantei de judecata investita cu judecarea cauzei
.”

S-a aratat ca stabilirea caracterului nelegal al masurilor restrictive de libertate, prin ordonanta sau prin hotarare judecatoreasca, reprezinta o conditie absolut necesara pentru nasterea dreptului la repararea pagubei, iar neindeplinirea in cauza a cerintei cuprinsa in acest articol, vizand constatarea caracterului nelegal al masurii luate fata de persoana reclamantei, in modalitatea permisa de text, conduce la concluzia neaplicarii in prezentul litigiu a dispozitiilor art. 538 C. proc. pen.

Desi prin actiune reclamanta a sustinut ca prin hotararea de achitare a fost stabilit caracterul nelegal al masurilor privative de libertate care au fost luate fata de persoana sa, instanta a constatat ca aceasta aparare nu are fundament juridic.

Instanta a aratat ca nici prin sentinta penala nr.155/18.04.2016 pronuntata de Tribunalul Constanta in dosarul nr. .../118/2015, nici prin decizia penala nr. 201/23.02.2017 a Curtii de Apel Constanta, instantele penale nu au stabilit ca masurile ce au avut ca efect privarea de libertate a reclamantei au avut un caracter nelegal.

Constatarea pe cale judiciara a caracterului nelegal al masurilor privative de libertate s-a considerat a fi o conditie de admisibilitatea a unei actiuni civile intemeiate prin dispozitiile art.538 Cpp, care reglementeaza dreptul unei persoane la repararea pagubei in caz de eroare judiciara, interpretare care a fost data si de ICCJ, care a stabilit ca pentru aplicarea dispozitiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedura penala, caracterul nelegal al masurilor preventive privative de libertate trebuie sa fie constatat explicit prin actele jurisdictionale prevazute in cuprinsul acestuia, precum si faptul ca hotararea judecatoreasca de achitare, prin ea insasi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al masurii privative de libertate. (Decizia nr. 15 in dosarul nr. 935/1/2017, pronuntata in recurs in interesul legii - nepublicata la data pronuntarii prezentei hotarari).

Avand in vedere considerentele expuse, instanta a admis exceptia inadmisibilitatii, cu consecinta respingerii actiunii.

Impotriva acestei sentinte a formulat apel, in termen legal, reclamanta [...], considerand-o netemeinica si nelegala.

In motivarea apelului reclamanta a aratat ca solutia de respingere a cererii pe exceptia inadmisibilitatii este gresita, intrucat prin sentinta penala nr. 155/18.04.2016 Tribunalul Constanta a solutionat in fond actiunea penala exercitata impotriva sa, dispunand achitarea, si a luat act de retinerea sa 24 de ore in perioada 26.06.2015 - 27.06.2015. S-a aratat ca potrivit art. 371 Cod procedura penala judecata s-a marginit la faptele si la persoanele aratate in actul de sesizare al instantei, asa incat dispozitivul hotararii a vizat in principal solutia de achitare. In acest context nu avea cum sa se regaseasca in aceasta parte a hotararii o mentiune cu privire la caracterul nelegal al masurii privative de libertate. In schimb, sentinta penala cuprinde in considerente sale constatari ample ale judecatorului cu privire la caracterul nelegal al actiunilor organului de urmarire penala intreprinse in orele anterioare dispunerii efective a retinerii.

A mai aratat apelanta ca in data de 26.06.2015, dupa organizarea activitatii de constatare a pretinsei infractiuni flagrante, a fost lipsita nelegal de libertate de organul de urmarire penala in intervalul orar 13.15 - 15.00, fara a exista vreun mandat de retinere sau o alta dispozitie legala care sa permita controlul asupra sa, fara a i se aduce la cunostinta drepturile procesuale si fara a i se permite contactarea vreunei persoane in scopul asigurarii apararii in conditiile in care nu s-au efectuat acte procesuale care sa fi impus prezenta sa, audierea la unitatea de parchet realizandu-se abia dupa 8 ore de la organizarea flagrantului.

Efectul intimidant al actiunilor organului de urmarire penala asupra sa in acest interval orar, care i-a prejudiciat apararea si care a fost incompatibil cu prevederile art.101 alin.1 Cod procedura penala (principiul loialitatii administrarii probelor) a fost constatat de Tribunalul Constanta prin chiar sentinta de achitare.

Tot Tribunalul Constanta a constatat prin sentinta penala nr.155/18.04.2016 ca a existat o actiune premeditata a martorului denuntator cu concursul unei persoane neidentificate care, cel mai probabil, facea parte din cadrele organului de urmarire penala sau era in legatura cu acestea, desi nu facea parte din membrii echipei judiciare, de a produce cu rea credinta probe in sprijinul invinuirii sale.

S-au mai constatat incalcari ale dispozitiilor legale si in ceea ce priveste derularea procedurii constatarii infractiunii flagrante, organul de urmarire penala ascunzand cu buna stiinta parti din inregistrarea realizata cu acea ocazie.

In acest context exista o constatare fara echivoc, prin sentinta de achitare, a nelegalitatii unor masuri de urmarire penala dispuse impotriva sa si care sa faca admisibila cercetarea temeiniciei cererii sale.

Mai mult, arata apelanta reclamanta, cererea de chemare in judecata a fost intemeiata pe disp. art. 539 Cod procedura penala si nu pe disp.art.538 Cod procedura penala, asa cum a motivat instanta admiterea exceptiei inadmisibilitatii acesteia. In plus, si-a intemeiat cererea de despagubiri si pe disp. art.9 Cod procedura penala si art. 252 - 253 Cod civil. Atunci cand litigiul este intemeiat pe dispozitiile art. 9 Cod procedura penala si se refera la nelegalitatea unor masuri restrictive de libertate, instanta urmeaza a observa si dispozitiile art. 2 din Protocolul nr. 4 aditional la Conventie care se refera la libertatea de miscare a persoanei.

Dispozitiile art. 9 Cod procedura penala au o sfera mai larga decat dispozitiile art. 5 din Conventie, intrucat nu privesc doar masurile privative de libertate, ci si pe cele restrictive de libertate, precum interdictia de a parasi localitatea sau tara. Asadar, legea interna prevede drepturi mai extinse decat cele reglementate de Conventia europeana a drepturilor omului.

Asa cum a statuat Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia I Civila, prin decizia civila nr. 4050 din 01.07.2012, o evaluare a legalitatii masurii restrictive de libertate (controlul judiciar) este ingaduita instantei civile, in aplicarea art. 504 alin. (2) Cod procedura penala anterior (actual art. 539 Cod procedura penala), numai daca instanta penala a omis (sau cadrul procesual nu i-a impus- o) sa statueze asupra acestui aspect, prin hotararea judecatoreasca care a avut ca efect inlaturarea restrictiilor de libertate a reclamantului intr-o cerere formulata pe temeiul art. 504 Cod procedura penala.

In acest context, considera gresita solutia primei instante si solicita admiterea apelului si anularea sentintei, intrucat prima instanta in mod gresit a solutionat procesul fara a intra in judecata fondului.

Analizand legalitatea si temeinicia hotararii atacate in raport cu criticile formulate si probatoriile administrate, Curtea a constatat ca apelul este intemeiat, pentru urmatoarele considerente:

Pretentia de despagubire dedusa judecatii prin actiunea de fata a fost intemeiata de reclamanta pe prevederile art. 9 si art. 539 din Codul de procedura penala, pe cele ale art.96 alin.1 din Legea nr. 303/2004 si pe dispozitiile art.5 si art.8 din CEDO, precum si pe cele ale art.252-253 din Codul civil, iar in sustinerea ei s-a invocat existenta unei erori judiciare ca urmare a lipsirii nelegale de libertate de catre organul de urmarire penala in ziua de 26.06.2015, in intervalul orar 13,15-15,00, in lipsa unui mandat de retinere sau in temeiul unei dispozitii legale, precum si pentru retinerea reclamantei timp de 24 ore, in perioada 26.06.2015 - 27.06.2015, urmata de aplicarea masurii preventive a controlului judiciar pe o durata de 9 luni si 22 de zile, masura care a fost revocata prin sentinta nr.155/18.04.2016 pronuntata de Tribunalul Constanta, hotarare care a dispus si achitarea reclamantei.

Prima instanta a apreciat ca este inadmisibila cererea reclamantei pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin eroarea judiciara, motivat de faptul ca in cauza nu este indeplinita o conditie de admisibilitate a actiunii civile intemeiata pe dispozitiile art.538 Cod procedura penala, respectiv nu exista o constatare pe cale judiciara, prin actele jurisdictionale mentionate de textul legal invocat, a caracterului nelegal al masurilor ce au avut ca efect privarea de libertate a reclamantei.

Solutia primei instante de admitere a exceptiei inadmisibilitatii actiunii reclamantei este nelegala pentru ca, potrivit art. 30 alin.1 din Codul de procedura civila ”
oricine are o pretentie impotriva unei alte persoane ori urmareste solutionarea in justitie a unei situatii juridice are dreptul sa faca o cerere inaintea instantei competente ”, iar potrivit art. 192 alin. 1 din acelasi cod, care se refera la dreptul de a sesiza instanta, ”pentru apararea drepturilor si intereselor sale legitime, orice persoana se poate adresa justitiei prin sesizarea instantei competente cu o cerere de chemare in judecata
’.

Normele legale evocate prin cererea de chemare in judecata, respectiv art.9 alin.5 si art.539 din Codul de procedura penala, dau dreptul persoanei fata de care s-a dispus, in mod nelegal, in cursul procesului penal, o masura privativa de libertate, sa se adreseze instantei pentru repararea pagubei suferite, ipoteza pe care a sustinut-o si reclamanta prin cererea de chemare in judecata. De aceea, in conditiile in care chiar legiuitorul a reglementat posibilitatea persoanei, care se considera vatamata ca urmare a unei erori judiciare comise in privinta sa in cursul procedurilor penale la care a fost supusa, de a se adresa justitiei pentru inlaturarea vatamarii si repararea prejudiciului material sau moral suferit, nu se poate retine ca actiunea de reparare a prejudiciului este inadmisibila, pentru ca inadmisibilitatea ar putea fi constatata doar atunci cand drepturile si pretentiile reclamantului nu ar putea fi ocrotite pe calea procesuala aleasa in mod gresit de acesta.

In cauza, reclamanta a ales calea procedurii judiciare, reglementata prin dispozitii legale cu caracter special, pentru a solicita instantei sa analizeze daca s-a produs o vatamare si daca atingerea adusa drepturilor fundamentale reclamate este de natura a antrena obligatia statului la repararea prejudiciului. In consecinta, a aprecia ca actiunea este inadmisibila echivaleaza cu incalcarea dreptului reclamantei de a avea acces liber la justitie.

Curtea arata ca, de principiu, cererea de obligare a statului la plata unor despagubiri, pe considerentul suportarii unor prejudicii materiale sau morale in cursul judecatii penale, nu este prin ea insasi inadmisibila, instantele civile fiind obligate sa paseasca la judecata pe fond a cauzei si sa verifice - in raport de particularitatea fiecarei spete in parte - daca se regasesc cerintele legale, precum si daca exista vreun prejudiciu, ori daca el se impune acoperit de stat. Lipsa unui element apreciat ca determinant in stabilirea culpei, a gradului de vinovatie, a faptei savarsite etc., ar putea conduce numai la inlaturarea pe fond a pretentiilor indicate, iar nu la respingerea demersului ca inadmisibil. In acelasi context, instanta de apel arata de altfel ca motivatia conditionarii introducerii prezentei cereri de existenta anterioara a unei hotarari care sa constate, cu caracter definitiv, nelegalitatea privarii de libertate, este una care tine de insusi probatoriul cauzei, iar nu de admisibilitate - ultima ipoteza intemeindu-se pe ideea inexistentei unui punct de sprijin de drept substantial al demersului reclamantului.

Ori, statuand ca, in lipsa indeplinirii unei cerinte a textului legal a carui aplicabilitate nu a fost integral considerata neavenita in speta, actiunea reclamantei ar fi una inadmisibila, prima instanta a solutionat gresit cauza pe exceptia inadmisibilitatii, indeplinirea tuturor conditiilor cerute de normele legale incidente fiind o chestiune de fond a litigiului, iar nu una de admisibilitate.

Cu aceasta argumentatie Curtea constata ca solutia primei instante prin care s-a admis exceptia inadmisibilitatii este nelegala motiv pentru care, in temeiul art.480 alin.3 Cod procedura civila, constatand ca prima instanta a solutionat procesul fara a intra in cercetarea fondului, iar partile nu au solicitat in mod expres trimiterea spre rejudecare, va admite apelul si va anula sentinta atacata, procedand la evocarea fondului.

Analizand pe fond actiunea civila dedusa judecatii de catre reclamanta Curtea retine, astfel cum s-a aratat in precedent, ca reclamanta a solicitat instantei repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin lipsirea nelegala de libertate de catre organul de urmarire penala in ziua de 26.06.2015, in intervalul orar 13,15 - 15,00, in lipsa unui mandat de retinere sau in temeiul unei dispozitii legale, precum si pentru retinerea sa timp de 24 ore, in perioada 26.06.2015 - 27.06.2015, urmata de aplicarea masurii preventive a controlului judiciar pe o durata de 9 luni si 22 de zile, masura care a fost revocata prin sentinta nr. 155/18.04.2016 pronuntata de Tribunalul Constanta, hotarare care a dispus si achitarea reclamantei.

S-a enuntat astfel antrenarea raspunderii patrimoniale a statului pentru erori judiciare savarsite de organele de urmarire penala, reclamanta indicand, conform principiului disponibilitatii care guverneaza procesul civil, art. 9 si art. 539 din Codul de procedura penala si art.5 paragraf 5 si art. 3 din Protocolul nr. 7 la Conventia europeana pentru apararea drepturilor si libertatilor fundamentale, normele europene fiind invocate sub aspectul incalcarii dreptului reclamantei la libertate si siguranta.

Raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementata principial in art.52 alin.3 din Constitutia Romaniei, unde se prevede ca ”
Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii si nu inlatura raspunderea magistratilor care si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta
”.

In jurisprudenta relativa la aplicarea art. 52 alin. 3 din Constitutie, Curtea Constitutionala a stabilit ca textul din Legea fundamentala consacra principiul raspunderii obiective a statului sub aspectul reparatiilor pe care societatea este datoare sa le acorde celui care a suferit in mod injust de pe urma erorilor comise in sistemul judiciar (Decizia nr. 633/24.11.2005) si ca prin expresia "potrivit legii" Constitutia lasa la optiunea legiuitorului stabilirea conditiilor procedurale in care dreptul la reparatie poate fi exercitat (Decizia_nr. 788 din 17 noiembrie 2015; Decizia nr. 435 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 133 din 9 martie 2017).

Curtea Constitutionala a mai aratat in jurisprudenta sa ca procedura repararii pagubei materiale sau a daunei morale in caz de privare nelegala de libertate este o procedura speciala, cuprinsa in Codul de procedura penala, care vizeaza exclusiv cazurile de privare nelegala de libertate (Decizia nr.179/29.03.2016, par.22).

Art.539 din Codul de procedura penala, invocat de catre reclamanta ca temei al actiunii, reglementeaza o procedura speciala pentru repararea pagubei in cazul privarii nelegale de libertate a persoanei in cursul procesului penal si stabileste ca
”(1) Are dreptul la repararea pagubei si persoana care, in cursul procesului penal, a fost privata nelegal de libertate. (2) Privarea nelegala de libertate trebuie sa fie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului, prin incheierea definitiva a judecatorului de drepturi si libertati sau a judecatorului de camera preliminara, precum si prin incheierea definitiva sau hotararea definitiva a instantei de judecata investita cu judecarea cauzef
”. Prin norma legala enuntata legiuitorul a reglementat, printr-o norma speciala, un drept la despagubire pentru prejudiciul material, respectiv daune morale, in caz de privare nelegala de libertate savarsita in cursul procesului penal, legiuitorul intelegand insa ca dezdaunarea sa se produca in anumite conditii, expres prevazute de lege.

Norma in discutie se afla in stransa corelare cu art.5 din Conventia europeana a drepturilor omului, care consacra dreptul la libertate si siguranta, precum si cu art.9 Cod procedura penala care reda intocmai continutul art.5 din Conventie si care, in alin.5, stabileste ca orice persoana fata de care s-a dispus in mod nelegal, in cursul procesului penal, o masura privativa de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege”.

Din enuntarea normelor legale incidente se observa ca atat legea interna, cat si norma europeana, conditioneaza dreptul la reparatiune de absenta unei baze legale in dreptul intern, care sa legitimeze detentia/arestarea in discutie, pe de o parte, iar, pe de alta parte, de necesitatea stabilirii unei detentii ilegale.

Pentru acordarea dreptului la reparatiune in ipoteza reglementata de dispozitiile art.539 Cod procedura penala norma conditioneaza acordarea unei indemnizatii de stabilirea caracterului nelegal al privarii de libertate, dupa caz, fie prin ordonanta procurorului, fie prin incheiere definitiva a judecatorului de drepturi si libertati sau a judecatorului de camera preliminara/fie prin incheiere definitiva sau hotarare definitiva a instantei de judecata investita cu solutionarea cauzei. In conditiile in care norma nu limiteaza sfera persoanelor care invoca faptul privarii in mod nelegal a libertatii lor de pronuntarea unei hotarari definitive de achitare, rezulta ca de repararea prejudiciului in acest temei poate sa beneficieze nu numai persoana care a fost definitiv achitata, dar si o persoana condamnata prin hotarare judecatoreasca pronuntata in cursul procesului penal in care persoana a avut calitatea de inculpat, daca se stabileste ca privarea sa de libertate, anterior condamnarii, s-a dispus in mod abuziv, ori nelegal.

Verificand limitarea impusa de art.539 alin.2 din Codul de procedura penala a dreptului la indemnizare de stabilirea caracterului nelegal al privarii de libertate, prin actele strict si limitativ mentionate, in raport de normele constitutionale ale art.21 alin. (1) - (3) referitor la dreptul de acces la justitie si dreptul un proces echitabil, ale art. 11 privind dreptul international si dreptul intern si ale art. 20 referitor la tratatele internationale privind drepturile omului, raportate la dispozitiile art. 5 paragraful 5 privind dreptul la reparatie, in caz de privare de libertate, contrara dispozitiilor art. 5 paragrafele 1-4 referitor la dreptul la libertate si la siguranta, din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, Curtea Constitutionala a retinut prin Decizia nr.179/2016 ca ”dispozitiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedura penala sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedura penala din 1968, care au fost supuse controlului de constitutionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, si Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat ca textul de lege criticat este o concretizare a principiului constitutional prevazut de art. 52 alin. (3) din Constitutie, conform caruia "
Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii [...
]" si, pe cale de consecinta, realizarea dreptului la repararea de catre stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc in conditiile legii. Prin aceleasi decizii, Curtea a retinut ca prevederile art. 504 alin. 3 din Codul de procedura penala din 1968 nu numai ca nu ingradesc accesul liber la justitie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitarii acestui drept, fiind in deplina concordanta si cu dispozitiile constitutionale ale art. 126 alin. (2), in temeiul carora procedura de judecata este prevazuta numai prin lege. De asemenea, Curtea a statuat in aceleasi decizii ca reglementarea expresa a actelor procedurale prin care se constata incalcarea libertatii individuale nu este de natura a limita accesul liber la justitie al acelor persoane care nu se regasesc in unul din cazurile enumerate in art. 504 alin. 3 din Codul de procedura penala din 1968 acestea avand posibilitatea de a-si valorifica dreptul in justitie pe alte cai legale, dar in conditiile legii si urmand procedura prevazuta de lege”.

Prin aceeasi decizie Curtea Constitutionala a retinut, totodata, ”ca
prin actualele norme procesual penale - respectiv art. 539 alin. (2) din Codul de procedura penala, legiuitorul a conditionat repararea pagubei in cazul privarii nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanta a procurorului, prin incheierea definitiva a judecatorului de drepturi si libertati sau a judecatorului de camera preliminara, precum si prin incheierea definitiva sau hotararea definitiva a instantei de judecata investita cu judecarea cauzei, dupa caz. Aceasta conditionare da nastere, in sarcina organelor judiciare anterior mentionate, unei obligatii de a se pronunta prin incheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al masurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv in etapele anterioare celei in care se pronunta hotararea definitiva si care au facut obiectul controlului pe calea contestatiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedura penala. De asemenea, aceasta presupune obligatia instantei de judecata care se pronunta prin hotarare definitiva asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al masurilor preventive privative de libertate. Curtea a constatat ca atribuirea de catre legiuitor a competentei de a se pronunta asupra legalitatii masurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunta in ultima instanta in cauzele penale a fost realizata in exercitarea competentei sale constitutionale prevazute la art. 61 alin. (1) din Constitutie. Totodata, Curtea a retinut ca stabilirea, prin dispozitiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedura penala, a conditiei de admisibilitate pentru obtinerea despagubirilor in fata instantei civile, este in acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constitutie, conform carora competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt prevazute numai prin lege
”.

Reglementarea expresa a actelor procedurale prin care trebuie constatata incalcarea libertatii individuale nu este de natura a limita accesul liber la justitie pentru ca liberul acces semnifica faptul ca orice persoana poate sesiza instantele judecatoresti in cazul in care considera ca drepturile si libertatile ori interesele sale legitime au fost incalcate, iar nu faptul ca acest acces nu poate fi supus niciunei conditionari, competenta de a stabili regulile de desfasurare a procesului in fata instantelor judecatoresti revenindu-i legiuitorului, ceea ce constituie o aplicare a dispozitiilor constitutionale cuprinse in art. 126 alin. (2).

Confruntata cu chestiunea interpretarii art.539 alin.2 Cod procedura penala, prin Decizia RIL nr.15/2017 pronuntata de inalta Curte de Casatie si Justitie s-a statuat ca, potrivit disp.art. 539 alin. 2 Cod proc.penala, privarea nelegala de libertate trebuie sa fie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului, prin incheierea definitiva a judecatorului de drepturi si libertati sau a judecatorului de camera preliminara, precum si prin incheierea definitiva sau hotararea definitiva a instantei de judecata investita cu judecarea cauzei.

A retinut instanta suprema ca sintagma „
instanta de judecata investita cu judecarea cauzei
” se refera doar la instanta penala investita cu judecarea cauzei in prima instanta sau apel, ori, eventual, cu o cale extraordinara de atac (par.34).

In sustinerea acestei dezlegari cu caracter obligatoriu, a argumentat I.C.CJ. ca „nu
se poate admite ca legiuitorul, folosind sintagma aceasta, a avut in vedere si o instanta civila, intrucat instanta investita cu judecarea cauzei este cea competenta sa solutioneze conflictul de drept penal dedus judecatii, in fata careia s-a exercitat actiunea penala si care a luat una dintre masurile preventive privative de libertate prevazute in Codul de procedura penala".
De altfel, din cuprinsul dispozitiei citate reiese ca legiuitorul a enumerat organele judiciare penale care au competenta de a se pronunta asupra legalitatii unor astfel de masuri preventive, precum si actele procesuale prin care o pot face.

Pe de alta parte, in dispozitiile Codului de procedura penala legiuitorul a folosit de fiecare data sintagma "instanta de judecata" sau "instanta" pentru a desemna instanta penala (spre exemplu, art. 206, art. 208, art. 218, art. 220 etc.) si ori de cate ori s-a referit la instanta civila a denumit-o in mod expres astfel [de exemplu, art. 27, art. 28, art. 397 alin. (5), art. 453 alin. (2), art. 600 alin. (3) ].

Prin dispozitiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedura penala legiuitorul a prevazut obligatia pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea masurilor preventive dispuse in cauza, in tot cursul procesului penal, pana la pronuntarea unei hotarari definitive asupra fondului cauzei, fapt retinut si in jurisprudenta recenta a Curtii Constitutionale (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 si Decizia nr. 271 din 10 mai 2016).

Asadar, organele judiciare penale au obligatia (prevazuta in textele de lege mentionate in sectiunea anterioara) de a face un examen al legalitatii masurii preventive privative de libertate (pe langa cel al necesitatii si proportionalitatii) in tot cursul procesului penal, cat timp aceasta masura este in fiinta.

De asemenea, impotriva incheierilor prin care instanta dispune asupra masurilor preventive pot formula contestatie inculpatul si procurorul. Instanta investita cu solutionarea contestatiei are obligatia de a face un examen al legalitatii masurii preventive privative de libertate, putand dispune oricare dintre solutiile prevazute de lege. Totodata, incheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la masurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv in ceea ce priveste legalitatea luarii, prelungirii ori mentinerii acestora. In final, daca masura preventiva privativa de libertate se mentine pana la solutionarea pe fond a cauzei, instanta investita cu solutionarea acesteia este obligata sa faca o noua evaluare cu privire la legalitatea masurii preventive, conform dispozitiilor art. 399 alin. (1) din Codul de procedura penala.

Rezulta, asadar, ca organele judiciare penale au obligatia de a se pronunta cu privire la legalitatea masurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la aceasta premisa legala, care se verifica si in practica instantelor, se retine ca instantele civile nu pot sa efectueze un examen de legalitate asupra masurilor preventive, atunci cand sunt investite cu cererea intemeiata pe dispozitiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedura penala. Un argument in plus in acest sens este si dispozitia din art. 541 alin. (2) din Codul de procedura penala, prin care se prevede ca actiunea poate fi introdusa in termen de 6 luni de la data ramanerii definitive a hotararii instantei de judecata, precum si a ordonantei sau incheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciara, respectiv privarea nelegala de libertate.

Considerentele anterior expuse se rezuma, in esenta, la concluzia ca pentru acordarea unei indemnizatii pentru cazul in discutie reglementat de dispozitiile art.539 Cod procedura penala, care constituie o aplicatie particulara a art.9 alin.5 din acelasi cod, norma conditioneaza acordarea indemnizarii de stabilirea caracterului nelegal al privarii de libertate prin actele procurorului ori prin hotarare a instantei penale competente sa solutioneze conflictul de drept penal dedus judecatii de catre persoana care este supusa procedurilor penale.

Doctrinar s-a sustinut ca stabilirea nelegalitatii masurii privative de libertate trebuie sa fie explicita, motiv pentru care, pentru a se naste dreptul la despagubiri, este necesar ca hotararea pronuntata de judecator sa fie definitiva si sa constate ca masura a fost luata, prelungita sau mentinuta la un moment dat cu incalcarea dispozitiilor legale, context in care trebuie sa arate dispozitiile legale incalcate, in mod concret. Cu alte cuvinte, nelegalitatea masurii trebuie demonstrata si trebuie sa rezulte din incalcari determinate ale legii, adica nerespectarea conditiilor de luare, prelungire ori mentinere a masurii preventive, iar nu din chestiuni de apreciere, cum ar fi pericolul pentru ordinea publica (C. Voicu, A. S. Uzlau, G. Tudor, V. Vaduva, citati de N. Volonciu, Andreea Simona Uzlau si colaboratorii, in
Noul Cod de procedura penala - comentat,
Ed. Hamangiu, 2014, citat de prof. univ. dr. Lidia Barac in
Cateva consideratii cu privire la procedura repararii pagubei materiale sau a daunei morale in caz de eroare judiciara sau in caz de privare nelegala de libertate ori in alte cazuri).

Dreptul la indemnizare vizat de dispozitiile art.539 Cod procedura penala subzista, potrivit aceleiasi doctrine juridice, in conditiile configurate de textul normei, independent de imprejurarea ca la finalul procesului penal inculpatul este achitat sau condamnat definitiv pentru infractiunea pentru care s-a dispus masura privativa de liberate, caci dispozitiile art.539 Cod procedura penala nu conditioneaza dreptul la despagubiri de stabilirea vinovatiei persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalitatii detentiei, in raport de dispozitiile legale care o reglementeaza si cu dispozitiile art.5 paragrafele 1-4 din Conventie, respectiv art.9 alin.(1)-(4) Cod procedura penala.

Conditiile anterior mentionate pentru antrenarea raspunderii paratului Statul Roman se verifica in cazul reclamantei [...] numai pentru prima situatie invocata prin cererea de chemare in judecata, respectiv numai pentru lipsirea nelegala de libertate a acesteia de catre organul de urmarire penala, in ziua de 26.06.2015, in intervalul orar 13,15 - 15,00.

In referire la acest fapt, prin sentinta penala nr.155/18.04.2016 Tribunalul Constanta a retinut in considerentele hotararii ca ”Ulterior activitatilor de constatare a infractiunii flagrante in cadrul Spitalului Municipal Mangalia, inculpata [...] a fost luata de catre organele de urmarire penala in vederea conducerii la sediul Parchetului de pe langa Tribunalul Constanta, rezultand insa din continutul unei convorbiri telefonice dintre [...] si [...] ca la ora 15,00 autoturismul organelor de urmarire penala, in care se afla inculpata, stationa intr-o parcare din statiunea Saturn.

Ulterior, la ora 15,00, inculpatul [...] a contactat-o telefonic pe inculpata [...] careia i-a comunicat faptul ca a aflat ca este retinuta, a intrebat-o unde este in acel moment, inculpata comunicandu-i ca este in parcarea hotelului Balada din Saturn, iar [...] solicitandu-i sa ramana acolo pentru ca va veni in acel loc. Este de mentionat ca procedura flagrantului se incheiase, conform inregistrarii video, catre ora 13,15.

Astfel, rezulta ca organul de urmarire penala a lipsit-o in fapt de libertate pe [...] in intervalul orar 13,15 - 15,00, fara a exista la dosar un mandat de retinere sau o alta dispozitie legala care sa permita controlul asupra inculpatei, fara a-i aduce la cunostinta drepturile procesuale sau a-i permite contactarea vreunei persoane in scopul asigurarii apararii, si fara a se efectua acte procedurale concrete in perioada respectiva, care sa impuna prezenta inculpatei. In raport cu actele procesuale efectuate, tribunalul constata ca inculpata a fost audiata la parchet si ulterior retinuta, abia la ora 21,20, respectiv dupa 8 ore de la organizarea flagrantului
”.

Din aceste considerente rezulta in mod explicit constatarea judecatorului ca lipsirea de libertate a reclamantei [...] in ziua de 26.06.2015,
in intervalul orar 13,15 - 15,00, s-a facut in mod abuziv de catre organul de urmarire penala, fara sa existe niciun temei legal al retinerii, fara sa existe un mandat de retinere sau o dispozitie legala care sa permita lipsirea de libertate a acesteia, masura lipsirii de libertate fiind una nelegala.

Situatia este diferita in raport cu masura retinerii reclamantei pentru 24 de ore, in perioada

2015. ora 21,20 - 27.06.2015, ora 21,20, precum si cu masura preventiva a controlului judiciar dispus fata de reclamanta pe o durata de 60 de zile, masura mentinuta ulterior de Tribunalul Constanta pana la datele de 06.10.2015, 20.12.2015, 30.01.2016, 12.03.2016 si 23.04.2016, pentru aceste masuri dispuse reclamanta neavand o dovada in contextul dispozitiilor art.539 alin.2 Cod procedura penala privind nelegalitatea masurilor suferite, printr-o statuare in acest sens a procurorului, prin ordonanta, a judecatorului de drepturi si libertati sau a judecatorului de camera preliminara prin incheiere definitiva sau prin hotararea definitiva a instantei penale investita cu solutionarea cauzei penale finalizata prin sentinta nr.155/2016 a Tribunalului Constanta. De altfel, se retine ca atat masura retinerii reclamantei pe durata de 24 de ore, cat si masura preventiva a controlului judiciar au fost supuse verificarii sub aspectul legalitatii lor potrivit procedurilor prevazute de lege, contestatia impotriva masurii retinerii fiind respinsa prin Ordonanta nr.127/II/2/29.06.2015 a prim procurorului Parchetului de pe langa Tribunalul Constanta, in timp ce masura preventiva a fost supusa controlului judiciar, instantele de control judiciar validand legalitatea acestor masuri in mod periodic, in conditiile legii, aspect necontestat de catre reclamanta.

In consecinta, fata de considerentele expuse rezulta ca dreptul la despagubire al reclamantei [...] s-a nascut in temeiul art.593 prin raportare la art.9 alin.5 din Codul de procedura penala pentru lipsirea sa de libertate, in mod abuziv, in lipsa unui mandat de retinere ori a unei dispozitii legale care sa permita organelor de urmarire penala retinerea sa in ziua de 26.06.2015, in intervalul orar 13,15 - 15,00, data la care reclamanta a fost impiedicata sa paraseasca parcarea din Statiunea Saturn in care stationase impreuna cu organele de urmarire penala ”fara a-i aduce la cunostinta drepturile procesuale sau a-i permite contactarea vreunei persoane in scopul asigurarii apararii, si fara a se efectua acte procedurale concrete in perioada respectiva, care sa impuna prezenta inculpatei”.

Retinand, in contextul normei speciale invocate, existenta unei fapte ilicite a organelor de urmarire penala care antreneaza raspunderea patrimoniala a statului, Curtea constata ca reclamanta are un drept la despagubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestui fapt.

Reclamanta nu a dezvoltat pentru fiecare element care a constituit baza factuala a actiunii sale efectul pe care masura lipsirii de libertate, a retinerii sau a controlului judiciar l-au avut in plan fizic sau psihic asupra sa, aceasta subliniind numai faptul ca masurile luate i-au incalcat dreptul la libertate si siguranta.

Curtea constata chiar din motivarea sentintei penale ca masura lipsirii de libertate din ziua de

2015. a avut efect intimidant pentru reclamanta, ceea ce conduce la concluzia ca masura, abuziva fiind, a fost de natura sa-i creeze reclamantei o stare profunda de temere, de nesiguranta, de stres, atingerea adusa libertatii sale in aceasta modalitate avand efecte directe asupra onoarei si demnitatii reclamantei, asupra personalitatii sale. Curtea retine astfel ca, fiind dovedita vatamarea directa adusa libertatii reclamantei, prejudiciul adus personalitatii sale, pe temeiul invocat s-a nascut un drept la reparatie pentru prejudiciul moral incercat.

In ceea ce priveste intinderea prejudiciului, Curtea retine ca acordarea unei reparatii juste, echitabile si proportionale in raport de dreptul fundamental incalcat trebuie sa tina seama de principiul care se degaja din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului in materia daunelor morale, pe care instantele nationale sunt obligate sa il respecte, respectiv acela al statuarii in echitate asupra despagubirilor acordate victimei, in raport de circumstantele particulare ale fiecarui caz in parte. De asemenea, conform aceleiasi jurisprudente, despagubirile acordate trebuie sa pastreze un raport rezonabil de proportionalitate cu dauna suferita, sens in care a fost consacrat principiul proportionalitatii daunei cu despagubirea acordata. Pentru a pastra caracterul de „satisfactie echitabila”, daunele morale trebuie acordate intr-un cuantum care sa nu le deturneze de la scopul si finalitatea prevazute de lege, spre a nu deveni un folos material injust, fara justificare cauzala in prejudiciul suferit si consecintele acestuia.

Ca atare, despagubirile acordate trebuie sa pastreze un raport rezonabil de proportionalitate cu dauna suferita ca efect al masurii de lipsire abuziva de libertate a reclamantei in ziua de 26.06.2015, timp de aproximativ 2 ore, motiv pentru care, statuand in echitate, Curtea va acorda reclamantei suma de 500 euro, in echivalent in lei la data platii, cu titlu de daune morale.

Decizia civila nr. 37/C/22.02/2018 Judecator redactor Daniela Petrovici