Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adaugata Conditii

• Hotararea Guvernului nr. 44/2004
• Legea nr. 571/2003.

Art. 145 alin. (2) Codfiscal impune conditia, pentru obtinerea deducerii taxei de catre persoana impozabila solicitanta, ca operatiunile pentru care se solicita deducerea sa vizeze bunurile sau serviciile care „ sunt destinate utilizarii in folosul operatiunilor sale taxabile”.

Utilizarea expresiei „destinate utilizarii in folosul...” implica faptul ca serviciile - respectiv serviciile sau bunurile pentru care s-a platit taxa solicitata a fi dedusa - trebuie sa fie apte sa aduca un avantaj in legatura cu operatiunile care formeaza obiectul de activitate al persoanei solicitante.

Curtea subliniaza in acest context ca legea se refera la bunuri sau servicii care „sunt destinate utilizarii...”, ceea ce implica intentia persoanei de a utiliza serviciile respective in folosul operatiunilor sale taxabile, iar nu obligativitatea utilizarii lor in acest scop.

Or, Curtea retine ca in speta nu s-a facut dovada realitatii operatiunilor exercitate de reclamanta si implicit a intentiei acesteia de a realiza in concert aceste operatiuni.

Curtea aminteste, in acest sens, si jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, conform careia deductibilitatea TVA este conturata de cateva limite maximale care determina simetric si continutul obligatiei autoritatilor fiscale de a aproba rambursarea TVA -ului achitat in vederea realizarii unor operatiuni taxabile:

• bunurile sau serviciile sa fi fost achizitionate in scopul desfasurarii unei activitati economice, fiind necesara, intentia privind initierea activitatii economice (Hotararea din 14 februarie 1985 - Rompelman/Ministerul de Finante olandez, C-268/83);
• dreptul la deducere ramane castigat chiar si atunci cand, din cauza unor evenimente dincolo de controlul respectivei persoane, societatea supusa impozitului nu a folosit bunurile sau serviciile primite in vederea desfasurarii de operatiuni taxabile (Hotararea din 15 ianuarie 1988, Belgia/Ghent, C - 37/95);

Astfel fiind, cel care efectueaza cheltuieli de investitii cu intentia, confirmata de elemente obiective, de a desfasura o activitate economica trebuie sa fie considerat drept persoana impozabila. Prin urmare, actionand intr-o astfel de calitate, acesta are, in conformitate cu articolul 167 si urmatoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a deduce imediat TVA ul datorat sau achitat asupra cheltuielilor de investitii efectuate in considerarea operatiunilor pe care intentioneaza sa le realizeze si care dau nastere dreptului de deducere.

Prin urmare, in cazurile mai sus mentionate Curtea Europeana de Justitie a stabilit ca dreptul de deducere se acorda in baza intentiei unei persoane impozabile de a realiza operatiuni taxabile, intentie, care, in speta de fata nu a fost dovedita de catre reclamanta. Astfel, nu imprejurarea ca reclamanta nu ar fi finalizat obiectivul propus a determinat respingerea cererii de rambursare TVA, ci lipsa intentiei acesteia de a realiza in concret operatiuni taxabile.

(Sectia de contencios administrativ si fiscal, Sentinta civila nr. 126 din 16 mai 2016, dr. D.D.-P.)

Prin cererea inregistrata pe rolul Curtii de Apel Timisoara sub nr. 501/59/2015 la data de 03.04.2015 reclamanta SC W.E.M. SRL, in contradictoriu cu paratele Directia Generala a Finantelor Publice Timisoara si Administratia Judeteana a Finantelor Publice Caras-Severin, a solicitat pronuntarea unei hotarari judecatoresti prin care sa se dispuna anularea Deciziei de impunere privind obligatiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspectia fiscala pentru persoane juridice nr. F-CS 155/30.12.2013 emisa de AJFP Caras-Severin in ceea ce priveste respingerea la rambursare a TVA in suma de 2.586.783 lei; anularea Dispozitiei privind masurile stabilite de organele de inspectie fiscala nr.58/30.12.2013 emisa de AJFP Caras- Severin; anularea Deciziei nr. 2690/893/28.10.2014 emisa de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Timisoara cu ocazia solutionarii contestatiei formulata impotriva deciziei de impunere; obligarea paratei sa ramburseze suma de 2.586.783 lei, reprezentand TVA ce a fost respinsa la rambursare prin decizia de impunere; obligarea paratei la plata dobanzilor, in conformitate cu prevederile art. 124 din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003, republicata, privind Codul de procedura fiscala, cu modificarile si completarile ulterioare, de la data expirarii termenului de 45 de zile, calculat de la data inregistrarii decontului de TVA cu optiune de rambursare si pana Ia data rambursarii efective a sumei de 2.586.783 Iei; si obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.

Prin sentinta pronuntata, Curtea a constatat ca reclamanta a fost supusa unei inspectii fiscale partiale privind taxa pe valoarea adaugata, care a vizat perioada 01.04.2010 - 30.06.2013, fiind emis de catre AJFP Caras-Severin Raportul de inspectie fiscala nr. F-CS 122/30.12.2013 (filele 61-72). In baza acestui act, prin care s-a retinut in esenta lipsa intentiei reclamantei de desfasurare a operatiunilor taxabile, a fost emisa de catre aceeasi autoritate fiscala Decizia de impunere privind obligatiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspectia fiscala pentru persoane juridice nr. F-CS 155/30.12.2013 (filele 199-204), prin care a fost respinsa cererea de rambursare TVA in suma de 2.586.783 lei, precum si Dispozitia de masuri nr. 58/30.12.2013 (fila 205 dosar fond), prin care s-a dispus inregistrarea in evidentele contabile a sumei mentionate.

Impotriva raportului de inspectie fiscala si a deciziei de impunere reclamanta a formulat contestatie, aceasta fiind respinsa prin Decizia nr.2690/893/28.10.2014, emisa de DGRFP Timisoara (filele 20-59).

In cadrul litigiului de fata reclamanta solicita pronuntarea unei hotarari judecatoresti prin care sa se dispuna anularea actelor administrativ fiscale mentionate, sustinand in esenta ca decizia de solutionare a contestatiei este nemotivata, autoritatea fiscala preluand constatarile inspectorilor fiscali; ca intentia de a desfasura operatiuni taxabile trebuia evaluata in acord cu dispozitiile pct. 45 din Normele metodologice de aplicare a art. 145 din Codul fiscal si pct. 66 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 153 din Codul fiscal, aceasta fiind dovedita de angajarea costurilor cu concesionarea, pe o durata de 49 ani, a terenului pe care trebuie amplasat parcul eolian, asistenta juridica, administrarea parcurilor eoliene, proiectare urbana, chiria, evaluarea de mediu, servicii topografice, studii de solutie privind racordarea parcului eolian la sistemul energetic national, analize de vant etc.; ca nicio dispozitie de drept material fiscal nu impune, pentru exercitarea dreptului de deducere, finalizarea unei investitii intr-un anumit termen si garantia ca aceasta investitie va genera venituri, neexistand vreun element din care sa rezulte ca a decis abandonarea investitiei si neavand relevanta nici macar abandonarea unei investitii, daca intervine din circumstante care nu depind de vointa sa; ca faptul generator nu reprezinta o cerinta pentru exercitarea dreptului de deducere, conditia primordiala, prevazuta de art. 145 alin. (1) din Codul fiscal pentru exercitarea dreptului de deducere, fiind aceea ca TVA sa fie exigibila, fiind prin urmare neavenita invocarea de catre parate a dispozitiilor art. 1341 alin. (1) si alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; si ca dispozitiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal si pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004, sunt straine de natura pricinii, intrucat se refera Ia impozitul pe profit si, mai mult decat atat, in cuprinsul deciziei de solutionare sunt citate, in mod eronat, dispozitii care nu mai erau in vigoare in perioada supusa controlului.

Fata de cuprinsul actelor de la dosarul cauzei, raportat la prevederile legale incidente in speta de fata, Curtea constata ca motivele invocate de reclamanta cu privire la nelegalitatea actelor fiscale contestate sunt neintemeiate.

In ceea ce priveste sustinerea reclamantei in sensul ca decizia de solutionare a contestatiei ar fi nemotivata, Curtea o inlatura, observand ca aceasta decizie cuprinde atat prezentarea starii de fapt cat si normele legale incidente. Imprejurarea ca inainte de analiza in concret a argumentelor contestatoarei sunt prezentate punctele de vedere ale petentei si ale inspectorilor fiscali care au intocmit actele contestate nu conduce la concluzia unei nemotivari ori la concluzia lipsei argumentatiei proprii a organului de solutionare a contestatiei. Si aceasta intrucat prezentarea punctelor de vedere pe care trebuie sa le analizeze autoritatea competenta in solutionarea contestatiei este fireasca si necesara pentru asigurarea coerentei unei astfel de decizii, respectiv pentru asigurarea intelegerii in ansamblu a problematicii supuse analizei.

In ceea ce priveste criticile aduse de reclamanta care vizeaza insusi dreptul de deducere, Curtea constata ca motivul respingerii de catre organele fiscale a cererii de rambursare TVA aferenta costurilor mentionate a fost reprezentat in esenta de imprejurarea ca reclamanta nu a dovedit intentia reala de dezvoltare a parcului eolian, majoritatea cheltuielilor fiind efectuate pentru consultanta ori inchirieri de spatii nefolosite de reclamanta, fara a demara demersuri concrete pentru punerea in aplicare a planului de afaceri, lipsind amenajarea terenului concesionat de la Consiliul Local al Comunei I. a, a drumurilor de acces, a eventualele studii geotehnice, platforme de lucru sau alte elemente din care sa rezulte ca terenul respectiv poate fi utilizat in vederea dezvoltarii unui parc eolian in aceasta zona.

Intr-adevar, Curtea observa ca singurele demersuri concrete constau in obtinerea de catre reclamanta prin SC E.E.A. SRL Bucuresti a Avizului CTES nr. 15/ 21.01.2013, cu o valabilitate de 60 de zile, vizand insa ansamblul CEE 555 MW, obtinerea dreptului gratuit de folosinta asupra unui teren in general, fara identificarea exacta a acestuia, prin incheierea contractului de asociere in participatiune nr.14/14.07.2010 cu Consiliul Local Racasdia, precum si prezentarea unui raport de masurare a vantului de catre SC B.D. SRL, pentru luna ianuarie 2011. Aceste demersuri, restranse ca numar si costuri, nu fac dovada intentiei reale de infiintare a unui parc eolian, mai ales in conditiile in care reclamanta antameaza la un nivel ridicat cheltuieli cu consultanta in domeniul juridic (facturate de SCA „P.N.A.” din Bucuresti - TVA aferenta 734.045 lei), cu reprezentarea in relatia cu operatorul de retea (facturate de SC E.E.A. SRL Bucuresti - TVA aferenta 476.519 lei), respectiv cu asistenta si consultanta pentru implementarea proiectelor de energie, (facturate de SC M.C. SRL - TVA aferenta 985.415 lei ).

Avand in vedere operatiunile concrete efectuate de catre reclamanta raportat la imprejurarea ca elementele obiective la care se refera reclamanta sunt restranse ca numar la nivelul fiecarui an, serviciile aferente contractului incheiat cu SCA „P.N.A.” Bucuresti la 05.07.2010 au o acoperire lunara si se intind mult dupa intervenirea acestor elemente, denotand facturarea unor servicii de asistenta care nu isi gasesc justificarea. Curtea constata astfel ca nu este dovedita prestarea efectiva a unor astfel de activitati, de vreme ce reclamanta nu a fost in masura sa prezinte rezultate concrete ale activitatilor juridice, ca de exemplu certificat de urbanism pentru parcul eolian, iar nu doar pentru montarea unui singur pilon, Plan Urbanistic Zonal aprobat, autorizatii de construire, ori cel putin solicitari adresate in acest sens autoritatilor. In plus, Curtea constata ca acest contract de asistenta a fost modificat prin acte aditionale ulterioare. Astfel, prin actele aditionale nr.2/06.06.2011 si nr.3/07.06.2011, partile au stabilit modificarea modului de efectuare a platilor anuale prin diferite transe, stabilirea onorariilor facandu-se diferentiat in functie de imprejurarea ca serviciile sunt prestate de avocati asociati, colaboratori seniori sau colaboratori, rezultand ca sunt pertinente concluziile organelor fiscale privitoare la fisele de timp anexate facturilor.

Curtea retine ca in mod corect s-a retinut de catre organele fiscale ca facturile intocmite de societatea de avocatura au fost emise in primele zile ale lunii in conditiile in care fisele de timp care justifica modul general de desfasurare a serviciilor prestate pentru fiecare factura cuprinde intreaga perioada a lunii respective. De altfel, fisele de timp nu s-ar justifica cata vreme reclamanta prin contractul incheiat cu societatea de avocatura a stabilit un onorariu fix indiferent de volumul de munca realizat pe durata contractului, insa cata vreme prin actele aditionale au fost stabilite onorarii calculate in sistemul ratelor orare, fisele de timp se impun cu necesitate pentru dovedirea modului de calcul al onorariului.

Referitor Ia TVA in suma de 151.639 lei, aferenta achizitiilor de servicii de la SC B.D. SRL, Curtea constata ca aceasta suma a fost refuzata la rambursare de autoritatea fiscala pe considerentul ca simpla prezentare a unui raport de masurare a vantului, fara prezentarea unor concluzii, nu este suficienta, pentru a sustine ca serviciile au fost efectuate in scopul realizarii unor activitati economice din care sa se obtina venituri, ca nu au fost respectate prevederile contractului incheiat cu societatea amintita, nefiind intocmite note de ansamblu pentru fiecare misiune, si ca nu rezulta, din cuprinsul documentelor prezentate, ca au fost efectuate masuratori de vant si dupa data de 15 octombrie 2012.

Reclamanta nu a combatutul aceste sustineri, depunand doar raportul de masurare vant de pe un singur pilon, aferent lunii ianuarie 2011, in limba franceza, facand precizarea ca rapoarte similare de vant pentru toate perioadele s-ar regasi la sediul SC W.E.C. SRL, iar nu la societatea reclamanta. Reclamanta sustine in cuprinsul actiunii ca exigibilitatea taxei nu poate fi pusa la indoiala in conditiile in care prestatorul de servicii a emis o factura in baza careia a colectat si virat TVA la bugetul de stat si ca facturile cuprind toate informatiile prevazute la art. 155 alin. 5 din Codul fiscal, iar justificarea deducerii s-a facut in baza exemplarelor originale ale facturilor. Ori, Curtea observa ca motivul deducerii nu consta in nereguli formale ale facturilor aferente serviciilor prestate, ceea ce se reproseaza reclamantei este lipsa intentiei de a desfasura operatiuni taxabile si lipsa documentelor justificative ce trebuie sa insoteasca factura, ca de exemplu rapoarte de activitate, situatii de lucrari, procese verbale, studii, ori alte documente care sa ateste obiectul prestatiilor.

Desi reclamanta sustine ca SC B.D. SRL a efectuat masuratori de vant la zi, totusi din documentele prezentate rezulta ca au fost efectuate astfel de masuratori pana in octombrie 2012. Astfel fiind, Curtea constata ca in mod corect s-a stabilit de catre organele fiscale ca reclamanta nu a adus dovezi clare si concrete care sa sustina finalizarea intentiei declarata a societatii de a obtine venituri din energia electrica.

Nici imprejurarea ca taxa era exigibila nu constituie un argument pertinent, dat fiind ca exigibilitatea reprezinta, potrivit dispozitiilor art.134 alin. (2) Cod fiscal, data la care autoritatea fiscala devine indreptatita, in baza legii, sa solicite plata de catre persoanele obligate la plata taxei, chiar daca plata acestei taxe poate fi amanata.

Prin urmare, exigibilitatea taxei vizeaza, in cauza de fata prestatorul de servicii, iar societatea reclamanta. Este adevarat ca, in ce o priveste pe reclamanta, exigibilitatea taxei marcheaza momentul la care ia nastere dreptul de deducere, potrivit dispozitiilor art.145 alin.(1) Cod fiscal. Cu toate acestea nu este suficient sa fi intervenit acest moment. Pentru exercitarea dreptului de deducere fiind necesare mai multe conditii, printre care si aceea de a dovedi, potrivit dispozitiilor art. 145 alin. (2) Cod fiscal, ca operatiunile pentru care se solicita deducerea sunt destinate utilizarii in folosul operatiunilor taxabile.

Referitor la serviciile facturate de E.E.A. SRL Bucuresti (TVA aferenta 476.519 lei), societate care in anul 2011 a avut o singura persoana angajata, motivele nerecunoasterii dreptului de deducere au fost, in esenta, legate de nedovedirea caracterului real al serviciilor prestate, intrucat nu s-au prezentat documente justificative din care sa reiasa natura operatiunilor si ceea ce s-a intreprins in fapt, inspectorii fiscali retinand ca nu a fost prezentat avizul tehnic de racordare la care s-a obligat prestatorul si ca Avizul CTES nr.15/2013, emis la data de 21.01.2013, cu o valabilitate de 60 de zile, se refera la un grup de centrale dispecerizabile, avand o putere totala de CEE 555 MW, nefiind insa prelungit dupa data expirarii acestuia.

Aceste argumente ale autoritatii fiscale nu au fost combatute, reclamanta rezumandu- se la a sustine ca achizitia acestor servicii a fost, fara indoiala, destinata utilizarii in folosul operatiunilor taxabile si ca aspectele identificate de organele de control referitoare la numarul de angajati ai prestatorului, neobtinerea avizului tehnic de racordare pana la data efectuarii controlului, valabilitatea Avizului CTES nr. 15/2013 emis la data de 21.01.2013 sunt nesemnificative sub aspectul existentei intentiei de a derula operatiuni economice. Contrar acestei aparari, Curtea apreciaza ca lipsa documentelor care sa probeze prestarea efectiva a serviciilor nu poate fi considerata nesemnificativa sub aspectul existentei intentiei de a derula operatiuni economice, reclamanta fiind obligata prin dispozitiile Codului de procedura fiscala (art.10) sa prezinte mijloacele doveditoare, fiind prin urmare obligata si sa probeze ca operatiunile sunt reale si dau dreptul la deducere.

Din cuprinsul actelor aditionale incheiate de reclamanta cu SC E.E.A. SRL rezulta ca proiectul cu privire la care, reclamanta, in calitate de beneficiar solicita serviciile prestatorului consta in obtinerea de catre beneficiar a unui aviz tehnic de racordare prin care sa se autorizeze racordarea la reteaua de energie electrica a unui parc eolian cu o capacitate de 48 MW situat in comuna R., insa reclamanta nu a prezentat nici un document din care sa rezulte ca ar fi solicitat un astfel de aviz.

Sustinerea reclamantei in sensul ca a prezentat avizul CTES nr.15/2013 nu este de natura sa inlature constatarile organelor fiscale cata vreme acest aviz se refera la un grup de centrale electrice avand o putere totala de 555 MW, si nu la parcul eolian din comuna Iablanita de 48 MW, iar valabilitatea acestuia de 60 de zile a expirat, nefiind prelungit de nici o persoana interesata.

Din cuprinsul inscrisurilor depuse la dosar rezulta ca pentru racordarea la retea este nevoie de intariri care implica costuri suplimentare iar nerealizarea intaririlor de retea conduce la imposibilitatea racordarii la RET a ansamblului de CEE 555 MW, aspect ce pune sub semnul intrebarii realitatea dezvoltarii unui parc eolian.

Desi in art.12 din Hotararea Guvernului nr. 90/2008 sunt mentionate o serie de documente care trebuie atasate la cererea de racordare in vederea obtinerii avizului tehnic de racordare, reclamanta nu a prezentat documente cu privire la amplasarea parcului eolian in zona Iablanita cu o capacitate de 48 MW. Documentele prezentate de reclamanta (aviz pentru realizarea obiectivului pilon pentru monitorizare vant, aviz amplasament favorabil si certificat urbanism pentru montare pilon masurare viteza vant) nu se incadreaza in cele prevazute de legiuitor.

Curtea constata ca pana in momentul intocmirii actelor de inspectie fiscala reclamanta nu a prezentat avizul tehnic de racordare valabil pentru a dovedi intentia infiintarii parcului eolian.

Situatia este asemanatoare cu primul punct analizat si in ce priveste serviciile de inchiriere a spatiului apartinand SC GCIT -G. si C. IT SRL Bucuresti (referitor la TVA in suma de 48.960 lei) la care acelasi avocat si administrator al reclamantei - E.V.P. - are si calitatea de administrator al locatorului. Nu in ultimul rand, Curtea constata ca argumentele invocate de catre inspectorii fiscali, constand in lipsa activitatilor in locatia inchiriata si nivelul ridicat al chiriei (133 euro/mp), disproportionat fata de pretul zonei (5-10 euro/mp), nu au fost combatute de reclamanta. Aceasta a aratat doar ca asa-zisa relatie de afiliere, nu se circumscrie dispozitiilor art. 7 pct. 21 lit. c) din Codul fiscal, care reglementeaza conditiile pentru considerarea unei persoane juridice ca fiind afiliata, respectiv dispozitiilor art. 137 alin. (1) lit. e) din Codul fiscal, privitoare la reconsiderarea bazei de impozitare, in raport de valoarea de piata. Ori aceste argumente nu sunt pertinente, prin decizia de impunere neprocedandu-se la reconsiderarea (recalcularea) bazei de impozitare, ci negandu-se insusi dreptul de deducere, pe considerentul ca serviciile de inchiriere nu sunt necesare si nu vin sa confirme intentia de dezvoltare a parcului eolian.

Mai mult, desfasurarea activitatii societatii reclamante, respectiv gestiunea administrativa si conducerea afacerilor nu se realizeaza la sediul social declarat, ci in Bucuresti, iar imobilele cu titlu de sediu sunt in fapt niste cabane din lemn cu doua camere, o camera revenind fiecareia dintre cele doua societati care si-au declarat sediul acolo.

In ceea ce priveste contractul de asistenta incheiat cu SC M.C. SRL (TVA aferenta 985.415 lei), motivele refuzului dreptului de deducere TVA se refera la imprejurarea ca reclamanta nu justifica necesitatea si realitatea efectuarii acestor servicii in scopul realizarii investitiei, respectiv dezvoltarea unui parc eolian in zona R. si obtinerea de venituri din producerea energiei electrice. Pe de alta parte, reclamanta sustine ca taxa pe valoarea adaugata fiind exigibila, avea drept de deducere, ca facturile cuprind toate mentiunile prevazute de lege si ca a prezentat organului fiscal documentele care dovedesc intentia de dezvoltare a parcului eolian.

Curtea observa ca documentele invocate de reclamanta nu fac dovada intentiei despre care vorbeste reclamanta. Este adevarat ca in rapoartele de activitate ori in facturi se face trimitere la deplasarile pe teren, inceperea documentatiei de urbanism, studiu de evaluare biodiversitate, analiza prefezabilitatii, evaluarea disponibilitatii terenului, elaborare documentatie pentru pilonul de masura, incepere lucrari specifice aferente realizarii PUZ. Cu toate acestea, Curtea observa ca activitatea prestatorului de servicii s-a rezumat la lucrari care vizeaza pilonul de masurare a vantului, in conditiile in care obiectul contractului nr.0038/01.07.2010 vizeaza asistenta si consultanta pentru implementarea proiectelor de energie, in toate etapele de executie ale acestora pana la obtinerea autorizatiei de construire.

Mai mult, desi reclamanta sustine ca au fost efectuate lucrari pentru DTAC pilon masurare vant, Curtea constata ca din ansamblul probatoriu rezulta ca pilonul de masurare vant a fost instalat deja din luna septembrie 2011, conform contractului incheiat cu SC B.D. SRL. In toata perioada societatea reclamanta a facturat servicii suplimentare, fara ca facturile emise sa fie insotite de documente justificative iar cele care au o justificare reprezinta de fapt facturi si bonuri de cazare, masa, combustibil, bilele de avion, fara mentionarea persoanelor care s-au deplasat, scopul deplasarii sau serviciile prestate in scopul realizarii de venituri.

Cat priveste documentatia elaborata in vederea obtinerii PUZ, Curtea apreciaza ca nici aceasta nu este in masura sa dovedeasca intentia de efectuare a unor operatiuni taxabile ulterioare, in conditiile in care toate aceste demersuri nu au fost finalizate in scopul declarat, reclamanta nefacand dovada aprobarii PUZ -ului, ori a solicitarii si obtinerii autorizatiilor de construire. Cu alte cuvinte, intocmirea documentatie de urbanism, fara prezentarea ei la autoritatea competenta cu scopul de a produce efecte juridice, nu dovedeste intentia reala de dezvoltare a parcului eolian I.

Nu este retinuta nici argumentatia vizand exigibilitatea taxei, ca si conditie esentiala in opinia reclamantei, pentru aceleasi argumente ca cele prezentate in cazul contractului incheiat cu B.D. SRL.

In ceea ce priveste serviciile de gestiune si administrare de proiecte, in baza contractului nr. W23/14.07.2010 incheiat cu SC E. SRL, respectiv in baza contractului nr. WES 11/13.10.2010 incheiat cu SC W.E.S. SRL organul fiscal a respins cererea de rambursare TVA in cuantum de 35.967 lei, respectiv 2.637 lei, constatand ca majoritatea facturilor emise de SC E. SRL Bucuresti, care detine 99
%
din numarul de actiuni la reclamanta, reprezinta de fapt refacturari de servicii de la diverse societati, precum servicii cazare, masa, combustibil (de la firma SC M.C. SRL care, la randul ei, factureaza tot servicii reprezentand cazare, masa, combustibil catre S SC W.E.S. SRL), costuri salariale angajati SC E. SRL, costuri administrative, deplasari salariale, analiza productivitatii si masurare vant, in conditiile in care singura societate abilitata pentru astfel de prestari este SC B.D. SRL si fara prezentarea de documente justificative, precum rapoarte de lucru, situatii de lucrari, etc.

Lipsa documentelor justificative aferente contractului nr. W23/14.07.2010, incheiat cu SC E. SRL, nu este contestata prin actiunea de fata, reclamanta sustinand doar ca demersul intreprins de autoritatea fiscala, de a solicita, cu precadere, situatii de lucrari, rapoarte si alte documente, pentru a verifica necesitatea acestor servicii, este nelegal, ca s-a trecut in derizoriu exigibilitatea TVA, fata de care este irelevant momentul emiterii situatiilor de lucrari, rapoartelor de lucru, sau altor documente similare, intrucat taxa pe valoarea adaugata a devenit exigibila anticipat faptului generator si ca in mod gresit au facut trimitere inspectorii fiscali la dispozitiile Codului fiscal incidente impozitului pe profit.

Aceste argumente sunt neintemeiate, solicitarea organului fiscal de fi dovedita realitatea operatiunilor, precum si justificarea economica a acestora (mai ales in conditiile in care serviciile se factureaza de la o societate la alta, iar nu in mod direct) are suport legal, fiind in acord cu dispozitiile art. 10 din Codul de procedura fiscala, reclamanta fiind obligata sa prezinte mijloacele doveditoare si, pe cale de consecinta, sa probeze ca operatiunile sunt reale, ca au justificare economica si ca indeplinesc cerintele necesare exercitarii dreptului de deducere.

Nu este retinuta nici argumentatia vizand exigibilitatea taxei, ca si conditie esentiala in opinia reclamantei, pentru aceleasi argumente ca cele prezentate in cazul contractului incheiat cu SC B.D. SRL.

Aceeasi este situatia si pentru TVA aferenta serviciilor de paza prestate de SC G.S.S. SRL (TVA in cuantum de 71.737 lei) si SC V.F.R. SRL (TVA in cuantum de 16.846 lei), serviciilor de contabilitate prestate de SC I.C.C. SRL si SC M.C. SRL (TVA in cuantum de 1.322 lei, respectiv in suma de 10.747 Iei) si a celorlalte servicii prestate de diferiti furnizori interni (TVA in cuantum de 49.949 lei).

In plus, Curtea observa, in ce priveste serviciile de paza, ca reclamanta nu a combatut constatarile inspectorilor fiscali vizand lipsa activitatilor la obiectivele pazite, precum si asigurarea pazei de catre o singura persoana, in conditiile in care la acelasi imobil isi au sediul doua societati. Totodata, reclamanta nu a facut dovada realizarii unei gherete destinate pazei stalpului si nici realitatea prestarii serviciilor de paza prin intocmirea unor procese verbale de predare-primire a turei, respectiv prin intocmirea lunar de situatii centralizatoare privind volumul total al activitatii prestate, defalcate pe locatii.

Curtea reaminteste ca, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, „orice persoana impozabila are dreptul sa deduca taxa aferenta achizitiilor, daca acestea sunt destinate utilizarii in folosul urmatoarelor operatiuni:

a) operatiuni taxabile”;

In legatura cu dispozitiile art. 145 alin. (2) Cod fiscal, Curtea retine ca aceasta dispozitie legala impunea conditia, pentru obtinerea deducerii taxei de catre persoana impozabila solicitanta, ca operatiunile pentru care se solicita deducerea sa vizeze bunurile sau serviciile care „sunt destinate utilizarii in folosul operatiunilor sale taxabile”.

Utilizarea expresiei „destinate utilizarii in folosul...” implica faptul ca serviciile - respectiv serviciile sau bunurile pentru care s-a platit taxa solicitata a fi dedusa - trebuie sa fie apte sa aduca un avantaj in legatura cu operatiunile care formeaza obiectul de activitate al persoanei solicitante.

Curtea subliniaza in acest context ca legea se refera la bunuri sau servicii care „sunt destinate utilizarii...”, ceea ce implica intentia persoanei de a utiliza serviciile respective in folosul operatiunilor sale taxabile, iar nu obligativitatea utilizarii lor in acest scop.

Or, Curtea retine ca reclamanta nu a dovedit ca aceste servicii au fost efectiv efectuate in folosul operatiunilor taxabile si ca au legatura cu obiectul de activitate al reclamantei. In speta nu s-a facut dovada realitatii operatiunilor exercitate de reclamanta si implicit a intentiei acesteia de a realiza in concert aceste operatiuni.

Curtea aminteste, in acest sens, si jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, conform careia deductibilitatea TVA este conturata de cateva limite maximale care determina simetric si continutul obligatiei autoritatilor fiscale de a aproba rambursarea TVA-ului achitat in vederea realizarii unor operatiuni taxabile:

• bunurile sau serviciile sa fi fost achizitionate in scopul desfasurarii unei activitati economice, fiind necesara, intentia privind initierea activitatii economice (Hotararea din 14 februarie 1985 - Rompelman/Ministerul de Finante olandez, C-268/83);
• dreptul la deducere ramane castigat chiar si atunci cand, din cauza unor evenimente dincolo de controlul respectivei persoane, societatea supusa impozitului nu a folosit bunurile sau serviciile primite in vederea desfasurarii de operatiuni taxabile (Hotararea din 15 ianuarie 1988, Belgia/Ghent, C - 37/95);

Astfel fiind, cel care efectueaza cheltuieli de investitii cu intentia, confirmata de elemente obiective, de a desfasura o activitate economica trebuie sa fie considerat drept persoana impozabila. Prin urmare, actionand intr-o astfel de calitate, acesta are, in conformitate cu articolul 167 si urmatoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a deduce imediat TVA ul datorat sau achitat asupra cheltuielilor de investitii efectuate in considerarea operatiunilor pe care intentioneaza sa le realizeze si care dau nastere dreptului de deducere.

Prin urmare, in cazurile mai sus mentionate Curtea Europeana de Justitie a stabilit ca dreptul de deducere se acorda in baza intentiei unei persoane impozabile de a realiza operatiuni taxabile, intentie, care, in speta de fata nu a fost dovedita de catre reclamanta. Astfel, nu imprejurarea ca reclamanta nu ar fi finalizat obiectivul propus a determinat respingerea cererii de rambursare TVA, ci lipsa intentiei acesteia de a realiza in concret operatiuni taxabile.

Astfel fiind, Curtea constata ca desi expertul desemnat in cauza a mentionat in cuprinsul raportului de expertiza intocmit ca reclamanta a depus facturi doveditoare care sa justifice deducerea TVA, conditia formala a corectitudinii emiterii facturilor nu este suficienta pentru deducerea taxei aferente achizitiilor. Conditia de fond care nu a fost indeplinita in speta de fata este aceea ca dreptul de deducere se acorda in baza intentiei unei persoane impozabile de a realiza operatiuni taxabile.

O alta critica, formulata prin actiune, consta in aceea ca dispozitiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal si pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 44/2004, sunt straine de natura pricinii, intrucat se refera Ia impozitul pe profit si, mai mult decat atat, in cuprinsul deciziei de solutionare sunt citate, in mod eronat, dispozitii care nu mai erau in vigoare in perioada supusa controlului.

Curtea observa ca intr-adevar inspectorii fiscali au facut trimitere la dispozitiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal si pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 44/2004, insa acestia nu au sustinut ca acestea ar constitui reglementarea in domeniul TVA, trimiterea fiind facuta pentru a arata ca anumite cheltuieli, pentru care se solicita deducerea TVA, fie nu sunt reale, fie nu au justificare economica in sensul art.11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 (La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contributii sociale obligatorii, autoritatile fiscale pot sa nu ia in considerare o tranzactie care nu are un scop economic, ajustand efectele fiscale ale acesteia...).

Din acest punct de vedere este constatata pertinenta si apararea autoritatilor parate, care invoca Decizia nr. V/15.01.2007, pronuntata in recursul legii de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, in cadrul careia insasi instanta suprema a facut o astfel de trimitere la dispozitiile Codului fiscal aplicabile impozitului pe profit [art. 21 alin. (4) lit. f), in forma in vigoare la acea data] atunci cand s-a pronuntat pe o problema care viza deductibilitatea TVA.

Cat priveste apararile vizand existenta dreptului la deducere chiar si in situatia in care un proiect de investitii ar fi abandonat, asa cum rezulta din jurisprudenta comunitara, Curtea constata ca acestea sunt lipsite de relevanta, dat fiind ca in cauza de fata nu s-a retinut un astfel de abandon, ci insasi lipsa intentiei de dezvoltare a parcului eolian.

Curtea nu retine nici apararile vizand exigibilitatea taxei, ca si conditie esentiala pentru recunoasterea dreptului de deducere, reiterata de reclamanta in finalul actiunii pentru toate constatarile organului fiscal, pentru aceleasi considerente expuse cu prilejul analizei serviciilor achizitionate de la SC B.D. SRL, SC M.C. SRL si SC E. SRL. Curtea reaminteste astfel ca exigibilitatea taxei, desi trebuie sa existe la momentul deducerii, vizeaza momentul la care autoritatea poate cere plata taxei de la persoana obligata, in cauza de fata prestatorul iar nu reclamanta. Chiar daca marcheaza si momentul la care ia nastere dreptul de deducere, exigibilitatea nu este o conditie suficienta, fiind necesara indeplinirea conditiei ca operatiunea pentru care se solicita deducerea sa fie destinata utilizarii in folosul operatiunilor taxabile.

Concluzionand, Curtea constata ca actele administrativ fiscale atacate sunt legale si temeinice, in mod corect fiind respinsa cererea de rambursare TVA, respectiv instituita masura inregistrarii in evidentele reclamantei a constatarilor inspectorilor fiscali, deciziile de respingere a contestatiilor administrative fiind gasite de asemenea legale si temeinice.

Avand in vedere considerentele mentionate, constatand neintemeiata actiunea, Curtea, in conformitate cu dispozitiile art.18 din Legea nr. 554/2004, a respins-o ca atare, luand totodata act ca paratele nu au solicitat cheltuieli de judecata.