Contract de asigurare „CASCO”, Producerea evenimentului asigurat

- Codul civil din 1864: art. 969, art. 1169

Potrivit clauzelor contractului de asigurare tip „CASCO”, in cazul platii indemnizatiei aferente unei daune totale, contractul inceteaza de drept, incepand cu data producerii evenimentului asigurat. Incetarea contractului nu presupune stingerea obligatiei de plata a despagubirii de catre asigurator, nici a deducerii din aceasta despagubire a primelor de asigurare ramase neachitate pana la sfarsitul contractului de asigurare, aferente autovehiculului asigurat, deoarece despagubirea si deducerea din despagubire a primelor sunt efecte care se produc in puterea contractului, tocmai datorita ivirii evenimentului asigurat. Aceste efecte sunt protejate de principiul fortei obligatorii a contractului prevazut de art. 969 C. civ. In ceea ce priveste invocarea de catre asigurator a relei-credinte a asiguratului, in sensul ca a produs accidentul rutier cu intentie, acelasi asigurator avea obligatia de a demonstra prin probe, potrivit art. 1169 C. civ. aceasta sustinere, iar nu sa lase in sarcina asiguratului inlaturarea prezumtiei intentiei. In cazul raportului juridic izvorand din contractul de asigurare, intentia asiguratului de a produce riscul asigurat nu se prezuma.

Curtea de Apel Timisoara, Sectia a II-a civila, Decizia civila nr. 232 din 9 aprilie 2014, dr. M.B.

Prin decizia civila nr. 181/A/25.11.2013 pronuntata in dosarul nr. 9172/325/ 2012, Tribunalul Timis a respins apelurile formulate de apelantele SC A.R.A. SA prin Sucursala Timisoara si A.C.-V. impotriva Sentintei Civile nr. 5114/12.04.2013 pronuntata de Judecatoria Timisoara in dosar nr. 9172/325/2012, avand ca obiect pretentii, fara cheltuieli de judecata.

Pentru a decide astfel, instanta de apel a retinut, cu privire la apelul societatii de asigurari, ca indiferent de raportul de expertiza pe care il valideaza instanta de fond, asa cum rezulta din considerentele sentintei apelate, relativ, in ceea ce priveste dinamica producerii accidentului, concluziile celor doua expertize efectuate in cauza sunt aproximativ aceleasi, in sensul ca nu se poate retine intentia sub forma de rea- credinta a reclamantului de a avaria autoturismul.

De asemenea, prima instanta a constatat ca ambele acte procesuale retin ca si cauze de producere a evenimentului rutier, conditii exterioare vointei conducatorului auto, chiar si raportul de contraexpertiza aratand ca posibila cauza de producere a evenimentului rutier, neadaptarea vitezei.

In consecinta, s-a concluzionat ca in lipsa unor concluzii clare prin care sa se faca dovada, fara echivoc, a existentei unor cauze ce exonereaza societatea de asigurari de despagubire, in special in cazul unui contract de asigurare tip CASCO, concluziile instantei de fond sunt temeinice si legale.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A.C.-V. si parata S.C.

1. R.A. S.A. Bucuresti - Sucursala Timisoara.

In sustinerea recursului, reclamantul a sustinut ca solutia instantei de apel este netemeinica si nelegala, in conditiile in care acesta a subliniat in cadrul intampinarii formulate atat ipoteza unei gresite compensari a instantei, cat si incalcarea dispozitiilor contractuale, prin neacordarea sumei de 1012.06 euro, reprezentand ratele de prima pe care reclamantul le mai avea de achitat pana la sfarsitul contractului de asigurare.

Invocand dispozitiile art. 14 pct. 8 din Cap IV din Contractul de asigurare privind polita EUROCASCO, care prevad ca in cazul platii indemnizatiei aferente unei daune totale, contractul de asigurare inceteaza de drept incepand cu data producerii evenimentului asigurat, reclamantul considera ca, atata vreme cat in cauza de fata dauna era totala, acesta nu ar mai datora rate aferente unui contract care incetase de drept si nu se mai derula, solicitand sa se constate ca era indreptatit numai la despagubiri.

Prin recursul declarat de parata S.C. A.R.A. S.A. Bucuresti - Sucursala Timisoara, aceasta a solicitat modificarea in tot a deciziei recurate in sensul admiterii apelului declarat si respingerea actiunii reclamantului, ca fiind netemeinica si nelegala, cu obligarea reclamantului-intimat la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de solutionarea litigiului in toate fazele de judecata.

Astfel, parata a apreciat ca, fata de concluziile expertilor, este evident ca exista suspiciuni cu privire la realitatea declaratiilor asupra modalitatii producerii accidentului, considerand ca este indubitabila intentia reclamantului de a incasa indemnizatia de despagubire prin inducerea in eroare a asiguratorului cu privire la modalitatea de producere a accidentului.

In acest context, apelanta a concluzionat ca instanta de apel a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, respectiv dispozitiile art. 6.5 lit. b) din conditiile de asigurare, precum si dispozitiile art. 2208 alin. (2) din Codul civil, considerand ca prin solutiile pronuntate, atat instanta de fond, cat si cea de apel, au incalcat si dispozitiile art. 1270, potrivit caruia contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante.

Analizand cele doua recursuri declarate in cauza, din perspectiva criticilor formulate de cele doua parti recurente cu interese contrare si a dispozitiilor art. 304 C. pr. civ., intrucat prevederile art. 304

¹

C. pr. civ. nu sunt incidente in litigiul de fata, Curtea apreciaza ca hotararea atacata este legala si temeinica niciunul din cele doua recursuri declarate nefiind fondat.

In ceea ce priveste recursul declarat de reclamant, in esenta acesta critica hotararea instantei de apel, apreciind ca in mod gresit s-a dedus din despagubirea cuvenita valoarea ratelor ramase de plata din contractul de asigurare pana la implinirea termenului pentru care a fost incheiat, cu motivarea ca acesta a incetat de drept si prin urmare nu mai poate constitui temei pentru plata ratelor ramase de plata dupa producerea evenimentului asigurat soldat cu dauna totala a autoturismului.

Reclamantul recurent se afla insa eroare privind modul de interpretare a contractului deoarece valoarea ratelor ramase de achitat, si care au fost scazute de instanta de fond din despagubirea cuvenita, nu reprezinta consecinta acordarii eficientei juridice unui contract care a incetat de drept. Este la adapost de orice indoiala ca in litigiul de fata au devenit incidente si pe deplin aplicabile dispozitiile art. 14.8 din anexa la contractul de asigurare tip CASCO in temeiul carora in cazul platii indemnizatiei aferente unei daune totale, contractul de asigurare inceteaza de drept, incepand cu data producerii evenimentului asigurat. Totusi, in varianta de interpretare a reclamantului recurent, care invoca incetarea de drept contractului, ar insemna ca nici despagubirea sa nu ii fie datorata si nici platita, deoarece isi are sorgintea si temeiul in continutul aceluiasi contract care a incetat de drept. Asa cum in mod corect au retinut insa atat instanta de fond, cat si instanta de apel, incetarea de drept a contractului nu presupune stingerea obligatiei de plata a despagubirii datorate de catre asigurator, ci doar incetarea pentru viitor a obligatiilor asumate de parti prin contract, raportul juridic dintre acestea stingandu-se odata cu achitarea despagubirii de catre asigurator. Aceasta despagubire se plateste insa cu respectarea conditiilor contractuale asumate de parti la art. 14.20 din anexa la contractul de asigurare, respectiv cu scaderea din cuantumul despagubirii a ratelor de prima ramase neachitate pana la sfarsitul contractului de asigurare, aferente autovehiculului asigurat, daca valoarea daunei asigurate reprezinta mai mult de 20% din suma asigurata, conditii care sunt indeplinite in prezentul litigiu.

Prin urmare, contrar sustinerilor reclamantului-recurent, instantele de fond nu au dat eficienta vreunei clauze contractuale care ar fi incetat sa mai subziste ca efect a incetarii contractului, ci au stabilit despagubirea cuvenita reclamantului in temeiul contractului de asigurare, cu respectarea regulilor de cuantificare a acestei despagubiri convenite de catre parti prin contract.

Cat priveste recursul declarat de recurenta-parata S.C. A.R.A. S.A., motivele de nelegalitate invocate nu sunt fondate.

In realitate, principala nemultumire a recurentei-parate consta in aceea ca instantele de fond nu au retinut vinovatia reclamantului sub forma intentiei, a relei sale credinte in producerea evenimentului rutier, in sensul ca acesta in mod deliberat ar fi provocat accidentul in vederea obtinerii despagubirii de la parata. Aceasta problematica - forma de vinovatie a reclamantului - reprezinta o imprejurare de fapt, o chestiune de apreciere a instantelor de fond, desprinsa din ansamblul probator administrat in cauza si nu poate face obiect al recursului, in raport de exigentele art. 304 C. pr. civ. care limiteaza posibilitatea recurentului de a critica hotararea exclusiv sub aspectul legalitatii procedurale ori de drept material care a caracterizat rationamentul instantei de apel.

Este nefondata critica recurentei privind interpretarea gresita de catre instanta de apel a prevederilor contractuale cuprinse in art. 6.5 din anexa la contract si a dispozitiilor art. 2208 alin. (2) din Codul civil. In privinta acestor din urma prevederi legale, Curtea constata ca ele oricum nu sunt incidente in litigiul de fata cata vreme raportul juridic dintre parti este supus legii in vigoare la data nasterii lui, atat contractul de asigurare cat si producerea evenimentului asigurat avand loc anterior datei de 1 octombrie 2011 cand intrat in vigoare noul Cod civil. Cat priveste referirile recurentei la prevederile art.6.5 din anexa la contractul de asigurare, Curtea constata ca instanta nu a dat o interpretare gresita a acestor prevederi conform carora asiguratorul este exonerat de raspundere in caz de intentie in producerea riscului asigurat. Or, asa cum se poate constata din lectura deciziei atacate, instanta de apel a confirmat concluzia instantei de fond constatand ca din ansamblul probator administrat in cauza nu se poate concluziona asupra existentei vinovatiei reclamantului sub forma intentiei. In cadrul acestui raport juridic intentia nu se prezuma fiind de ordinul rezonabilului in raporturile de asigurare ca o persoana nu provoaca riscul asigurat, ci acesta se petrece independent de vreo atitudine volitiva intentionala a persoanei asigurate, cel mult din culpa acestuia. Asa se explica de ce clauzele contractuale prevad obligatia asiguratorului de despagubi persoana asigurata in caz de producere a evenimentului pentru care s-a incheiat contractul de asigurare, cu titlu de exceptie raspunderea fiind inlaturata in cazul unei atitudini de rea-credinta a asiguratului in derularea raportului contractual, manifestata in acest caz sub forma intentiei de a produce evenimentul asigurat. Atata vreme cat intentia nu este presupusa nici de lege si nici de clauzele contractuale, ea trebuie dovedita de partea care o invoca, in speta de asigurator. Insa nici din primul raport de expertiza intocmit in fata judecatoriei, nici din cel de-al doilea raport de expertiza, nu rezulta in mod clar existenta acestei forme de vinovatie a reclamantului-asigurat, astfel ca instantele de fond au concluzionat in mod valid si temeinic asupra inexistentei vreunei probe care sa certifice aceasta atitudine subiectiva a reclamantului de natura a inlatura raspunderea contractuala a asiguratorului.

Aceleasi considerente sunt pe deplin valabile pentru a demonstra caracterul nefundat al sustinerilor paratei-recurente privind lipsa de temei legal a deciziei instantei de apel, ca urmare a incalcarii dispozitiilor art. 969 si art. 1169 din Codul civil din 1864. Contrar sustinerilor recurentei-parate, instantele de fond au dat eficienta principiului fortei obligatorii a contractului, recurenta insasi obligandu-se prin contractul de asigurare sa plateasca despagubirea convenita in cazul producerii evenimentului asigurat. Cat priveste incidenta dispozitiilor art. 1169 Cod civil, referitor la sarcina probei, contrar aprecierilor recurentei, aceasta nu revine in toate cazurile reclamantului, ci, asa cum se exprima in mod plastic textul citat, sarcina probei incumba partii care face o sustinere in fata instantei. Or, atata vreme cat parata- recurenta a fost cea care a sustinut intentia reclamantului in producerea evenimentului, tot ei ii revenea sarcina dovedirii acestei stari de fapt, iar nu reclamantului ale carui sustineri au fost probate prin prezentarea contractului de asigurare valid ce continea obligatia de plata a despagubirilor din partea paratei.

Avand in vedere aceste considerente de fapt si de drept, in temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ. Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate de recurentii

1. 
   C.-V. si S.C. A.R.A. S.A. Bucuresti - Sucursala Timisoara impotriva deciziei civile nr. 181/A/25.11.2013 pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr.9172/325/2012, avand ca obiect despagubiri.