CAUZA PAROHIA GRECO-CATOLICA SFANTUL VASILE POLONA IMPOTRIVA ROMANIEI

(Cererea nr. 65965/01)

Hotararea din 7 aprilie 2009

Hotararea ramane definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

In cauza Parohia greco-catolica Sfantul Vasile Polona impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Ann Power,
judecatori
, si Santiago Quesada,
grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 17 martie 2009,

pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 65965/01 indreptata impotriva Romaniei, prin care o parohie situata in acest stat, Parohia greco-catolica Sfantul Vasile Polona („reclamanta”), a sesizat Curtea la 27 ianuarie 2001 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).
2. Reclamanta a fost reprezentata, initial, de M. Macovei si I. Banu, avocati in Bucuresti, si, in prezent, de N. Popescu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
   
   
   <sup>[70]
   
   
   
   
   
   
   
   [71]
   
   
   
   
   
   
   
   [72]</sup>
   
   

1. Actiunea in evacuare introdusa de reclamanta impotriva parohiei ortodoxe

5. La 19 februarie 1992, reclamanta a chemat in judecata in fata Judecatoriei Bucuresti parohia ortodoxa care utiliza mai multe bunuri situate pe strada Polona nr. 50, si anume o biserica, o casa parohiala si terenul aferent. Aceasta a sustinut ca a pierdut bunurile respective in fata parohiei ortodoxe in 1948, dupa dizolvarea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 358/1948. Intemeindu-si actiunea pe art. 480 C. civ. care reglementeaza protectia dreptului de proprietate, reclamanta urmarea sa reintre in posesia acestor bunuri a caror proprietate nu o pierduse niciodata.
6. Prin hotararea din 16 noiembrie 1992, judecatoria a respins actiunea reclamantei, considerand ca aceasta nu ar fi trebuit sa introduca o actiune in evacuare, ci in revendicare.
7. Reclamanta a formulat recurs, argumentand ca actiunea in revendicare, prin care se comparau doua titluri de proprietate, era inadecvata, intrucat parohia ortodoxa nu detinea niciun titlu.
8. Prin hotararea din 11 iunie 1993, Tribunalul Bucuresti a admis argumentul prezentat de parohia ortodoxa, care se referea la calitatea de a sta in justitie a reclamantei, si pe care judecatoria nu il examinase.
9. La 16 februarie 1994, in urma trimiterii, Judecatoria Bucuresti a respins actiunea reclamantei ca inadmisibila. Judecatoria a hotarat ca, din moment ce credinciosii care frecventau biserica respectiva erau ortodocsi, parohia ortodoxa era singura care avea dreptul sa utilizeze biserica si avea calitatea de a sta in justitie. Potrivit instantei, documentele care atestau dreptul de proprietate al reclamantei erau irelevante in speta.
10. Reclamanta a introdus apel.

2. Prin hotararea din 19 decembrie 1994, dupa mai multe amanari ale pronuntarii, Tribunalul Bucuresti a respins apelul reluand motivarea judecatoriei.

12. Reclamanta a formulat recurs.
13. Prin hotararea din 25 septembrie 1995, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul, considerand ca hotararea Tribunalului Bucuresti nu era motivata in raport cu obiectul actiunii.
14. In urma trimiterii, prin incheierea din 12 decembrie 1996, la cererea partilor, Tribunalul Bucuresti a suspendat cauza pana la 20 februarie 1997 in vederea negocierilor pentru o eventuala solutionare amiabila a cauzei.
15. Ca urmare a esuarii acestor negocieri, Tribunalul Bucuresti a reluat examinarea cauzei si, prin hotararea din 25 iunie 1998, a respins din nou apelul reclamantei ca inadmisibil datorita absentei calitatii de a sta in justitie a reclamantei.
    
    
    ^[73]
    
    

17. Prin hotararea din 29 martie 1999, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul, considerand ca, intrucat dreptul de acces la o instanta nu era conditionat de numarul de credinciosi al unei parohii, reclamanta avea calitatea de a sta in justitie. Aceasta a trimis cauza in fata Judecatoriei Bucuresti pentru o noua examinare.
18. La 16 noiembrie 1999, judecatoria a ridicat din oficiu exceptia de incompetenta
    ratione materiae
    a instantelor in ceea ce priveste pronuntarea asupra cauzelor privind situatia juridica a bisericilor si a caselor parohiale care intrasera in posesia reprezentantilor cultului ortodox. Judecatoria se intemeia pe dispozitiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, potrivit carora situatia unor asemenea bunuri trebuia solutionata de catre o comisie mixta.
19. Reclamanta a replicat, in concluziile sale, ca respingerea actiunii sale in temeiul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 se interpreteaza in realitate ca o incalcare a dreptului sau de a acces la o instanta, garantat de art. 6 din conventie.
20. Prin hotararea din 23 noiembrie 1999, judecatoria a admis exceptia. Aceasta a considerat ca art. 3 din decretul respectiv instituia o procedura prealabila oricarei actiuni in justitie care nu era contrara dreptului de a accede la o instanta. Judecatoria a citat mai multe hotarari pronuntate in acest sens de instante in cauze de restituire a bisericilor care au apartinut cultului uniat.
21. Reclamanta a declarat apel.
22. Prin hotararea din 30 noiembrie 2000, Tribunalul Bucuresti a admis apelul si, dupa ce a recunoscut competenta instantelor de a se pronunta cu privire la situatia juridica a bunurilor care au apartinut cultului uniat, a trimis cauza in fata judecatoriei.
23. Reclamanta si parata au formulat recurs. Reclamanta a solicitat ca solutionarea fondului cauzei sa fie facuta de catre tribunal.
24. Prin hotararea din 9 martie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a respins ambele recursuri. Calificand actiunea reclamantei drept actiune in revendicarea bunurilor, curtea de apel a confirmat concluzia tribunalului in ceea ce priveste competenta instantelor de a se pronunta cu privire la situatia juridica a bunurilor care au apartinut cultului uniat.
25. In urma trimiterii, prin incheierea din 21 septembrie 2001, la cererea partilor, Judecatoria Bucuresti a suspendat cauza pana la 26 octombrie 2001 in vederea unor negocieri extrajudiciare.
26. Ca urmare a esuarii acestor negocieri, Judecatoria Bucuresti a reluat examinarea cauzei. Prin hotararea din 26 octombrie 2001, judecatoria si-a declinat competenta in favoarea tribunalului, in conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pe motiv ca valoarea bunurilor in litigiu depasea 2 miliarde de lei.
27. Prin hotararea din 20 iunie 2002, Tribunalul Bucuresti a respins actiunea ca inadmisibila in temeiul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest articol prevedea ca regimul juridic al imobilelor care au apartinut cultelor religioase, preluate de stat sau de alte persoane juridice, va fi reglementat prin acte normative speciale.
28. Reclamanta a introdus apel.
29. Prin decizia cu privire la admisibilitate din 12 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucuresti a admis apelul reclamantei, considerand ca instantele erau competente sa solutioneze fondul litigiului. Aceasta a retinut cauza pentru examinarea fondului si a precizat ca va actiona in acest sens de indata ce decizia sa cu privire la admisibilitate va deveni definitiva .
30. Parata a formulat recurs impotriva deciziei curtii de apel.
31. Prin hotararea din 20 mai 2003, inalta Curte de Casatie si Justitie a respins recursul ca inadmisibil, considerand ca decizia cu privire la admisibilitate din 12 noiembrie 2002 era o hotarare preliminara care nu putea fi atacata decat odata cu fondul cauzei.
32. La 2 martie 2004, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea reclamantei ca inadmisibila. Curtea de apel a subliniat ca, desi reclamanta a facut dovada dreptului sau de proprietate asupra bunurilor revendicate, aceasta nu respectase procedura speciala prevazuta de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 94/2000, o norma derogatorie de la dreptul comun, privind modalitatile de restituire a bunurilor pe care cultele religioase, dupa ce au fost proprietarele acestora, le-au pierdut in timpul perioadei comuniste.
33. Reclamanta a formulat recurs. Aceasta denunta, in principal, modificarea arbitrara de catre curtea de apel a temeiului legal al actiunii sale, sustinand ca actiunea sa era intemeiata pe art. 480 C. civ. si nu pe ordonanta de urgenta citata de curtea de apel. in plus, aceasta pretindea incalcarea dreptului sau de a accede la o instanta, garantat de art. 6 § 1 din conventie, precum si a drepturilor sale protejate de art. 9 din conventie si de art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanta se plangea, de asemenea, ca procedura nu a fost solutionata intr-un termen rezonabil.
34. Prin hotararea din 2 februarie 2005, inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul, a casat hotararea Curtii de Apel Bucuresti si i-a trimis cauza. inalta Curte a considerat ca principiul neretroactivitatii legii civile a fost incalcat de Curtea de Apel prin aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 si ca aceasta ar fi trebuit sa examineze actiunea in temeiul art. 480 C. civ. invocat de reclamanta. inalta Curte a retinut ca acest lucru constituia, de asemenea, o incalcare a art. 6 si 9 din conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1.
35. Prin hotararea din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucuresti a admis actiunea reclamantei. Curtea de apel a hotarat ca reclamanta nu pierduse niciodata posesia asupra bunurilor mentionate anterior, intrucat Decretul nr. 358/1948 prevedea ca bunurile mobile si imobile ale cultului treceau in patrimoniul statului, cu exceptia bunurilor apartinand parohiilor, si ca, in plus, comisia interdepartamentala insarcinata cu stabilirea destinatiei finale a acestor ultime bunuri nu le atribuise niciodata statului sau altei entitati.

Curtea de apel a dispus ca parohia ortodoxa sa cedeze posesia asupra bisericii, clopotnitei, casei parohiale si terenului aferent de 2 160 mp in favoarea reclamantei.

36. Parohia ortodoxa a formulat recurs.
37. Prin hotararea din 15 iunie 2006, inalta Curte de Casatie si Justitie a constatat nulitatea recursului parohiei ortodoxe pentru tardivitatea motivarii.
38. Pe parcursul procedurii, reclamanta a solicitat de sapte ori amanarea sedintelor pe motiv ca reprezentantii sai nu puteau fi prezenti. Instantele au admis toate aceste cereri.

2. Actiunea in revendicare introdusa de reclamanta impotriva parohiei ortodoxe

39. Intre timp, la 18 iulie 2000, reclamanta a sesizat Tribunalul Bucuresti cu o actiune in revendicarea bisericii, a casei parohiale si a terenului aferent, bunuri situate in Bucuresti, pe strada Polona nr. 50.
40. Potrivit reclamantei, la sedinta din 1 noiembrie 2000, judecatorul unic a declarat ca nu ii place ideea de a se amesteca in problemele legate de biserici.
41. La sedinta din 29 noiembrie 2000, judecatorul unic a refuzat sa depuna la dosar documentele prezentate de reclamanta.
42. Prin hotararea din 7 martie 2001, tribunalul a declarat actiunea inadmisibila, considerand ca instantele nu erau competente sa se pronunte cu privire la situatia juridica a bunurilor in litigiu.
43. Reclamanta a introdus apel. Aceasta a denuntat, printre altele, o incalcare a art. 6 si 9 din conventie si a facut trimitere la o hotarare pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, potrivit careia instantele erau competente sa solutioneze actiunile privind restituirea bunurilor pierdute in timpul perioadei comuniste. La sedinta publica din 12 decembrie 2001, reclamanta a facut referire, de asemenea, la hotararea Curtii de Apel Bucuresti din 9 martie 2001 (supra, pct. 1), prin care curtea confirmase competenta instantelor de a se pronunta in asemenea cazuri.
44. Prin hotararea din 19 decembrie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a respins apelul si a confirmat hotararea pronuntata in prima instanta.
45. Reclamanta a formulat recurs.
46. La 24 septembrie 2002, Inalta Curte de Casatie si Justitie a amanat termenul de judecata pentru 4 februarie 2003 din cauza neindeplinirii procedurii de citare a paratei.
47. La 4 februarie 2003, Inalta Curte a amanat termenul de judecata pentru 22 aprilie 2003 la cererea paratei in vederea pregatirii apararii.
48. La 22 aprilie 2003, Inalta Curte a amanat termenul de judecata pentru 25 noiembrie 2003 la cererea reclamantei, care dorea sa ia cunostinta de memoriul in aparare si de documentele prezentate de parohia ortodoxa in cadrul sedintei publice.
49. Prin hotararea din 25 noiembrie 2003, inalta Curte a casat hotararea Curtii de Apel Bucuresti si a trimis cauza in fata acesteia. A decis ca, intr-adevar, instantele erau competente sa se pronunte cu privire la actiunea in revendicare a reclamantei si ca hotararea curtii de apel incalca principiul accesului liber la justitie garantat de Constitutie si de art. 6 din conventie.
50. Prin hotararea din 24 martie 2004, Curtea de Apel Bucuresti a admis apelul si a inscris cauza pe rolul sau.
51. Prin hotararea din 16 iunie 2004, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea. Aceasta a aratat ca, prin hotararea din 2 martie 2004, respinsese deja o actiune in revendicare a reclamantei privind aceleasi bunuri. Curtea de apel a recunoscut, astfel, autoritatea de lucru judecat a acestei ultime hotarari.
52. Reclamanta a formulat recurs.
53. Prin incheierea din 6 iunie 2007, Inalta Curte de Casatie si Justitie a decis sa suspende examinarea cauzei datorita absentei partilor la proces in pofida citatiilor care le fusesera adresate.
54. Pe parcursul procedurii, reclamanta a solicitat de trei ori amanarea sedintelor pe motiv ca reprezentantii sai nu puteau fi prezenti. Instantele au admis toate aceste cereri.

3. Situatia actuala a bunurilor revendicate

55. Reclamanta mentioneaza ca, pe parcursul intregii durate a procedurilor initiate, a trebuit sa oficieze slujbele intr-o biserica romano-catolica, potrivit unui calendar strict si contra cost.
56. In prezent, bunurile mentionate sunt in posesia acesteia.
57. La 18 decembrie 2006, arhiepiscopia uniata si Arhiepiscopia Ortodoxa a Bucurestilor au incheiat un acord in executarea hotararii Curtii de Apel Bucuresti din 24 noiembrie 2005. In executarea acestui acord, arhiepiscopia ortodoxa a cedat in favoarea reclamantei posesia asupra bisericii situate pe strada Polona nr. 50, incepand cu 28 decembrie 2006, precum si asupra casei parohiale si a terenului aferent, incepand cu 1 februarie 2007.

II. Dreptul intern relevant

1. 
   Constitutia
   

58. Dispozitiile din Constitutia din 1991, relevante in speta, se citesc dupa cum urmeaza:

Art. 11 alin. (2)

„Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Art. 20

„(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.

(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.”

Art. 21

„(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.

2. Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.”

Art. 133 alin. (2)

„Consiliul Superior al Magistraturii indeplineste rolul de consiliu de disciplina al judecatorilor [...].”

59. Constitutia revizuita la 31 octombrie 2003 este redactata dupa cum urmeaza in partile sale relevante in speta:

Art. 20 alin. (2)

„(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.”

Art. 21 alin. (3)

„Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.”

Art. 133

„(2) Consiliul Superior al Magistraturii indeplineste rolul de instanta de judecata [...] in domeniul raspunderii disciplinare a judecatorilor si a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organica. [...]

3. Hotararile Consiliului Superior al Magistraturii in materie disciplinara pot fi atacate la inalta Curte de Casatie si Justitie.”

2. 
   Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecatoreasca, astfel cum a fost republicata la 30 septembrie 1997 (Legea nr. 92/1992)
   

60. Titlul VII din Legea nr. 92/1992 se refera la raspunderea disciplinara a magistratilor. Magistratii raspund disciplinar pentru abaterile de la indatoririle de serviciu, precum si pentru comportarile care dauneaza interesului serviciului sau prestigiului justitiei. Actiunea disciplinara impotriva judecatorilor se exercita de catre ministrul Justitiei, care poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, dupa primirea rezultatelor unei cercetari prealabile. Sanctiunile disciplinare sunt mustrarea, diminuarea salariului, transferul temporar la o alta instanta, suspendarea temporara din functie, indepartarea din magistratura.
61. Acest titlu a fost abrogat prin Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistratilor.

3. 
   Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistratilor (Legea nr. 303/2004)
   

62. Conform art. 95 din Legea nr. 303/2004, orice persoana poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii in legatura cu activitatea sau conduita necorespunzatoare a unui magistrat, incalcarea obligatiilor profesionale ori savarsirea de catre acesta a unor abateri disciplinare. Conform art. 97 lit. f) din lege, se considera abatere disciplinara nerespectarea in mod repetat a dispozitiilor legale privitoare la solutionarea cu celeritate a cauzelor. Art. 98 din lege prevede sanctiunile disciplinare, care sunt similare celor prevazute de Legea nr. 92/1992.

4. 
   Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciara (Legea nr. 304/2004)
   

63. Aceasta lege a abrogat majoritatea dispozitiilor Legii nr. 92/1992. Conform art. 10 din Legea nr. 304/2004, toate persoanele au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil.

III. Lucrarile Comisiei Europene pentru democratie prin drept (Comisia de la Venetia)

64. Cu ocazia celei de-a 69-a sesiuni plenare (15-16 decembrie 2006), Comisia de la Venetia a adoptat un „Studiu privind eficienta cailor de atac interne in materie de durata excesiva a procedurilor” [documentul CDL- AD(2006)036], ale carui fragmente relevante in speta sunt formulate dupa cum urmeaza:

„59. In general, majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei (cu exceptia Armeniei, Azerbaidjanului, Greciei, Romaniei si Turciei) dispun de un instrument de procedura care le permite indivizilor sa depuna plangere in cazul duratei excesive a unei proceduri.”

65. Actiunile initiate in cazul unei durate presupus excesive a procedurilor pot fi clasificate in diferite moduri.

• Actiunile preventive sau de accelerare
  vizeaza scurtarea duratei procedurilor pentru a evita ca aceasta sa devina excesiva, in timp ce actiunile in despagubiri le ofera indivizilor o despagubire pentru intarzierile care deja exista (fie ca procedura este in continuare in derulare sau finalizata).
• Actiunile pecuniare
  ofera o reparatie financiara pentru prejudiciul suferit (material si/sau moral).
  Actiunile nepecuniare
  ofera o reparatie morala (de exemplu, recunoasterea incalcarii sau reducerea unei pedepse).
• Anumite actiuni
  sunt initiate atat pentru procedurile in derulare, cat si pentru cele finalizate,
  in timp ce altele
  sunt initiate doar pentru procedurile in derulare.
  Intr-adevar, in cazul in care o procedura este finalizata, actiunile de accelerare nu au, in mod evident, nicio utilitate, iar actiunea poate consta, prin urmare, doar in

despagubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a duratei excesive a procedurii sau intr-o actiune disciplinara impotriva autoritatii responsabile pentru aceasta durata excesiva.

- Anumite actiuni se pot aplica
tuturor tipurilor de proceduri (civile, administrative sau penale),
in timp ce altele se aplica doar procedurilor penale.

142. Prin urmare, Curtea precizeaza ca
o
combinatie a acestor doua tipuri de actiuni,
una in scopul accelerarii procedurii si cealalta in scopul acordarii unei reparatii, poate sa para cea mai buna solutie.

147. O actiune disciplinara impotriva judecatorului care a dovedit un ritm lent poate fi asimilata unei actiuni efective impotriva duratei urmaririi penale in temeiul art. 13 din conventie doar daca are o „consecinta directa si imediata asupra procedurii care a generat plangerea”. Rezulta ca actiunea disciplinara trebuie sa aiba un anumit numar de caracteristici specifice. In cazul in care este depusa o plangere, organul de control trebuie sa aiba obligatia examinarii problemei respective impreuna cu judecatorul care a dovedit un ritm lent. Reclamantul trebuie sa fie parte la procedura. Decizia, oricare ar fi ea, nu trebuie sa produca efecte doar asupra situatiei personale a judecatorului in cauza.
148. Indiferent de forma de reparatie, aceasta trebuie sa fie insotita de recunoasterea incalcarii survenite. Prin urmare, instanta interna trebuie sa recunoasca faptul ca cerinta unei durate rezonabile nu a fost indeplinita si ca o masura specifica trebuie luata in scopul reparatiei nerespectarii „termenului rezonabil”, in sensul art. 6 § 1 din conventie. Aceasta recunoastere trebuie sa existe „cel putin in esenta”.

151. Art. 13 nu impune prevederea unei cai de atac specifice in ceea ce priveste durata excesiva a procedurilor; o actiune constitutionala sau in instanta, in general, precum o actiune in scopul stabilirii responsabilitatii extracontractuale a statului, poate fi suficienta. Cu toate acestea, o astfel de actiune trebuie sa aiba un caracter efectiv, atat in plan legal, cat si in practica.
152. In lipsa unui temei legal specific, existenta actiunii si sfera sa de aplicare trebuie enuntate clar si confirmate, sau completate, de practica organelor competente si/sau jurisprudenta corespunzatoare.
153. Indiferent de masura dispusa de autoritatea competenta, calea de atac interna pentru durata excesiva raspunde cerintelor conventiei doar daca a dobandit, in teorie si in practica,
     certitudinea juridica suficienta
     care sa ii permita reclamantului sa o foloseasca
     in momentul depunerii unei cereri in fata Curtii.

158. Nu trebuie ca „actiunile impotriva intarzierilor” prevazute de dreptul intern sa ramana doar teoretice: trebuie sa existe o jurisprudenta suficienta care sa dovedeasca faptul ca exercitarea acestor actiuni poate permite intr-adevar accelerarea procedurii sau obtinerea unei reparatii adecvate.
159. In lipsa acestei jurisprudente specifice, o actiune poate fi considerata „efectiva” daca textul legii in cauza precizeaza fara echivoc faptul ca aceasta vizeaza in mod expres solutionarea problemei duratei excesive a procedurilor in fata instantelor interne.”

In drept,

I. Cu
privire la pretinsa incalcare a art. 6 §
1
din conventie

65. Reclamanta pretinde mai multe incalcari ale dreptului sau la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din conventie. Partea relevanta in speta a acestei dispozitii este formulata dupa cum urmeaza:

„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil [...] si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari [...] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil [...]”

1. 
   Cu privire la durata procedurilor initiate de reclamanta
   

66. Invocand art. 6 § 1 din conventie, reclamanta se plange de durata excesiva a celor doua proceduri pentru recuperarea bunurilor situate in Bucuresti, pe strada Polona nr. 50.

1. Cu privire la durata procedurii de evacuare

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

67. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De altfel, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

1. Perioada care trebuie luata in considerare

68. Perioada care trebuie luata in considerare incepe cu 20 iunie 1994, data de la care recunoasterea dreptului de recurs individual produce efecte in Romania. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenelor scurse incepand cu aceasta data, trebuie sa se tina seama de stadiul in care se afla cauza la momentul respectiv. Este necesar, astfel, sa se constate ca instantele nationale au fost sesizate cu privire la cauza cu mai mult de doi ani inainte de intrarea in vigoare a conventiei in ceea ce priveste Romania.

Perioada respectiva s-a incheiat la 15 iunie 2006, prin hotararea Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Prin urmare, aceasta a durat aproape doisprezece ani si a implicat patru grade de jurisdictie.

2. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii

69. Reclamanta considera ca durata procedurii analizate este excesiva. Citand cauza
    Strain si altii impotriva Romaniei
    (nr. 57001/00, CEDO 2005-VII), aceasta sustine ca propria cauza nu era complexa, intrucat era vorba in definitiv de o actiune in revendicare.

In continuare, reclamanta precizeaza ca cererile sale de amanare a sedintelor erau motivate prin imposibilitatea obiectiva a avocatilor sai de a fi prezenti la sedinte. In plus, aceasta sustine ca durata procedurii se datoreaza instantelor, deoarece acestea au anulat de cinci ori hotarari pentru deficiente de procedura care puteau fi imputate instantelor inferioare, ceea ce pare sa demonstreze o deficienta serioasa in sistemul judiciar national (
Wierciszewska impotriva Poloniei,
nr. 41431/98, pct. 46, 25 noiembrie 2003). In cele din urma, reclamanta subliniaza amploarea pe care o are miza cauzei in ceea ce o priveste si reaminteste ca a trebuit sa oficieze slujbele intr-o biserica romano-catolica, potrivit unui calendar strict si contra cost.

70. Guvernul sustine ca procedura in cauza era complexa, avand in vedere ca a fost necesar ca instantele sa se pronunte cu privire la doua exceptii referitoare la competenta lor
    ratione materiae,
    cu privire la impartialitatea unui judecator si la o cerere de recuzare, iar procedura a cuprins mai multe casari cu trimitere. In afara de aceasta, potrivit Guvernului, nu au existat perioade lungi de inactivitate a instantelor, sedintele fiind stabilite la intervale periodice. In cele din urma, Guvernul evidentiaza ca reclamanta a solicitat amanarea sedintei de sapte ori, pe motiv ca reprezentantii sai nu puteau fi prezenti, si de doua ori in vederea unor negocieri intre parti in scopul ajungerii la o eventuala solutionare amiabila a cauzei.
71. Curtea reaminteste ca acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei si avand in vedere criteriile consacrate de jurisprudenta sa, in special complexitatea cauzei, comportarea reclamantului si cea a autoritatilor competente, precum si miza litigiului pentru persoanele in cauza [a se vedea, printre multe altele,
    Frydlender impotriva Frantei
    (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].
72. In afara de aceasta, Curtea a constatat deja, in numeroase cauze care ridicau probleme similare celor din prezenta speta, incalcarea art. 6 § 1 din conventie
    (Frydlender
    citata anterior).
73. In speta, Curtea apreciaza ca nici complexitatea cauzei, nici comportarea reclamantei nu explica durata procedurii.
74. In ceea ce priveste comportarea instantelor nationale, Curtea constata ca intarzierea procedurii a fost cauzata de casarile si trimiterile succesive ale cauzei. Astfel, cauza a fost trimisa de cinci ori in fata judecatoriei, a tribunalului sau a Curtii de Apel Bucuresti, din mai multe motive: omiterea examinarii unui capat de cerere, lipsa motivarii, constatari incorecte in ceea ce priveste aspectul privind calitatea de a sta in justitie a reclamantei sau competenta instantelor de a se pronunta cu privire la actiunea reclamantei. In afara de aceasta, trimiterea cauzei putea continua la infinit, intrucat nicio dispozitie legala nu putea sa ii puna capat. In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca, desi nu are competenta de a analiza modalitatea in care instantele nationale au interpretat si aplicat dreptul intern, ea considera, totusi, ca respectivele casari cu trimitere se datoreaza, in general, unor erori comise de instantele inferioare
    (Wierciszewska,
    citata anterior, pct. 46), si ca repetarea acestor casari denota o deficienta in functionarea sistemului judiciar
    (Carstea si Grecu impotriva Romaniei,
    nr. 56326/00, pct. 42, 15 iunie 2006).
75. In speta, dupa ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, pe baza jurisprudentei in materie, Curtea considera ca durata procedurii in litigiu este excesiva si nu raspunde cerintei de „termen rezonabil”.

Prin urmare, a fost incalcat art. 6 § 1 in ceea ce priveste procedura de evacuare.

2. Cu privire la durata procedurii de revendicare

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

76. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De altfel, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

1. Perioada care trebuie luata in considerare

77. Perioada care trebuie luata in considerare a inceput la 18 iulie 2000 si a incetat la 6 iunie 2007, atunci cand inalta Curte de Casatie si Justitie a decis sa suspende examinarea cauzei datorita lipsei partilor de la sedinta. Prin urmare, a durat sase ani, zece luni si douazeci de zile si a implicat trei grade de jurisdictie.

2. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii

78. Reclamanta considera ca respectiva cauza nu prezenta o dificultate deosebita. Aceasta precizeaza ca cererile sale de amanare a sedintelor erau motivate prin imposibilitatea obiectiva a avocatilor sai de a fi prezenti la sedinte. Potrivit reclamantei, durata procedurii se datoreaza instantelor care, timp de peste sase ani, nu s-au pronuntat cu privire la fondul cauzei. De asemenea, aceasta subliniaza amploarea pe care o are miza cauzei in ceea ce o priveste si reaminteste ca a trebuit sa oficieze slujbele intr-o biserica romano-catolica, potrivit unui calendar strict si contra cost.
79. Guvernul sustine ca procedura respectiva era o procedura complexa, avand in vedere ca a fost necesar ca instantele sa obtina informatii din partea autoritatilor judiciare nationale si ca procedura a implicat o casare cu trimitere. In afara de aceasta, potrivit Guvernului, nu au existat perioade lungi de inactivitate a instantelor, sedintele fiind stabilite la intervale periodice. In cele din urma, Guvernul subliniaza ca reclamanta a solicitat de trei ori amanarea sedintei pe motiv ca avocatii acesteia nu puteau fi prezenti.
80. Tinand seama de criteriile mentionate (supra, pct. 71), Curtea considera ca nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantei nu justifica durata prezentei proceduri.
81. In ceea ce priveste comportamentul instantelor nationale, Curtea constata ca intervalele dintre sedinte au fost uneori de cateva luni (supra, pct. 46-51) si ca acestea nu se justificau aproape deloc in raport cu actele de procedura pe care partile trebuiau sa le execute.
82. In continuare, Curtea subliniaza ca, in decursul a peste sase ani, niciodata instantele nu au examinat fondul cauzei, ci s-au limitat sa respinga actiunea ca inadmisibila din diverse motive. Statele contractante trebuie sa organizeze propriul sistem judiciar astfel incat instantele acestora sa poata garanta oricui dreptul de a obtine o hotarare definitiva privind contestatiile referitoare la drepturile si obligatiile sale cu caracter civil intr-un termen rezonabil
    (Zwierzynski impotriva Poloniei,
    nr. 34049/96, pct. 55, CEDO 2001-VI). In cele din urma, Curtea observa ca si in aceasta procedura a existat o casare motivata prin refuzul instantelor de a examina cauza pe fond.
83. Dupa ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, pe baza jurisprudentei in materie, Curtea considera ca, in speta, durata procedurii in litigiu este excesiva si nu raspunde cerintei de „termen rezonabil”.

Prin urmare, a fost incalcat art. 6 § 1 si in ceea ce priveste procedura de revendicare.

2. 
   Cu privire la celelalte capete de cerere intemeiate pe articolul 6 § 1 din conventie
   

84. Reclamanta se plange de nerespectarea dreptului sau de a accede la o instanta, pe motiv ca instantele i-au respins de mai multe ori actiunile invocand incompetenta
    ratione materiae,
    refuzand astfel sa examineze fondul actiunilor. Aceasta se plange, de asemenea, de lipsa de impartialitate a instantelor. Astfel, in ceea ce priveste prima procedura care a luat sfarsit prin hotararea inaltei Curti de Casatie si Justitie din 15 iunie 2006, reclamanta se plange ca instantele au folosit criteriul orientarii religioase a credinciosilor pentru a se pronunta cu privire la utilizarea edificiului cultului; aceasta denunta, de asemenea, schimbarile recurente din componenta completului de judecata si caracterul lacunar si neglijent al transcrierii dezbaterilor. In ceea ce priveste a doua procedura, reclamanta reitereaza ca unul dintre judecatori a afirmat ca nu ii place ideea de a se amesteca in problemele legate de biserici si ca un alt judecator a refuzat sa depuna la dosar documente prezentate de ea; in cele din urma, reclamanta considera ca, in hotararea din 19 decembrie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a contrazis propria jurisprudenta, din moment ce, la 9 martie 2001, confirmase competenta instantelor de a se pronunta cu privire la situatia juridica a bunurilor apartinand cultelor religioase.
85. In ceea ce priveste prima procedura, Curtea observa ca aceasta a condus la admiterea actiunii reclamantei si ca a luat sfarsit prin hotararea Inaltei Curti de Casatie si Justitie din 15 iunie 2006. Prin urmare, Curtea apreciaza ca reclamanta nu mai este victima in urma nerespectarii art. 6 din conventie, ca acest capat de cerere este incompatibil
    rationepersonae
    cu dispozitiile conventiei in sensul art. 35 § 3 si ca trebuie respins in temeiul art. 35 § 4.
86. In ceea ce priveste a doua procedura, Curtea observa ca examinarea acesteia a fost suspendata prin incheierea inaltei Curti de Casatie si Justitie din 6 iunie 2007 din cauza absentei partilor de la sedinta. Rezulta ca acest capat de cerere trebuie respins pentru neepuizarea cailor de atac interne, in conformitate cu art. 35 § 1 si 4 din conventie.

II. Cu
privire la pretinsa incalcare A ART. 13 din conventie in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 din conventie

87. Reclamanta pretinde mai multe incalcari ale dreptului sau la un recurs efectiv garantat de art. 13 din conventie, redactat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de [...] conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.”

1. 
   Cu privire la existenta unui recurs efectiv care sa permita denuntarea duratei nerezonabile a procedurilor
   

88. Reclamanta se plange ca nu dispune in dreptul intern de nicio cale de atac care sa ii permita sa depuna o plangere impotriva duratei excesive a celor doua proceduri initiate in vederea restituirii bunurilor in litigiu.

1. Argumentele partilor

89. Guvernul considera ca reclamanta putea sesiza Consiliul Superior al Magistraturii cu o plangere privind durata procedurii interne. Acesta adauga ca, in conformitate cu Legea nr. 92/1992 si cu Legea nr. 303/2004, aceasta institutie poate fi sesizata cu o plangere privind nerespectarea de catre magistrati a unei obligatii legale, si anume de a solutiona cu celeritate cauzele care le-au fost atribuite, si ca nerespectarea unei obligatii inscrise in statutul magistratilor poate antrena responsabilitatea disciplinara a persoanei in cauza.
90. In continuare, Guvernul observa ca o asemenea posibilitate se numara printre solutiile examinate de Comisia de la Venetia in cadrul studiului cu privire la caile de atac care trebuie folosite pentru obtinerea unei despagubiri in cazul unei durate excesive a procedurilor. Guvernul considera ca, fiind format din judecatori si procurori si avand atributii jurisdictionale in cadrul procedurii disciplinare, Consiliul Superior al Magistraturii beneficiaza de garantii de legalitate si impartialitate. De asemenea, considera ca este vorba despre o instanta nationala care prezinta o eficienta aproape similara cu cea a unei instante de judecata. Avand in vedere ca art. 13 din conventie nu solicita ca „instanta” sa fie o institutie judiciara, acesta considera ca, in speta, cerintele acestei dispozitii sunt indeplinite.
91. In continuare, Guvernul evidentiaza faptul ca in Constitutia Romaniei se acorda intaietate tratatelor in materie de drepturi ale omului si se permite aplicarea directa a Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a jurisprudentei Curtii; prin urmare, conform sustinerilor Guvernului, reclamanta avea obligatia de a prezenta direct in fata instantelor interne o actiune intemeiata pe durata procedurii. In aceasta privinta, subliniaza ca instantele nationale fac adesea apel la jurisprudenta Curtii in pronuntarea hotararilor si ca acest aspect inregistreaza o evolutie continua, ceea ce conduce la concluzia ca, daca ar fi fost sesizate cu o astfel de actiune, acestea ar fi examinat-o. Acesta face trimitere la hotararea din 2 februarie 2005 pronuntata in cadrul primei proceduri in litigiu, prin care inalta Curte de Casatie si Justitie a aplicat art. 6 si 9 din conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 (supra, pct. 34).
92. Facand referire la hotararea
    Scordino impotriva Italiei (nr. 1)
    [(GC), nr. 36813/97, CEDO 2006-V], reclamanta considera ca prima cale de atac indicata de Guvern nu poate fi considerata drept un recurs efectiv. Intr-adevar, potrivit acesteia, o plangere adresata Consiliului Superior al Magistraturii, prin care se angajeaza raspunderea magistratilor, presupune numai sa se aplice magistratilor respectivi sanctiuni cu caracter disciplinar; o asemenea plangere nu ar putea, potrivit sustinerii reclamantei, sa conduca la acordarea unei despagubiri si nu ar fi putut in niciun caz sa accelereze procedura respectiva. Reclamanta nu face nici un comentariu cu privire la a doua cale de atac mentionata de Guvern.

2. Motivarea Curtii

1. 
   Principii generale
   

93. In temeiul art. 1 din conventie, care prevede ca „Inaltele parti contractante recunosc oricarei persoane aflate sub jurisdictia lor drepturile si libertatile definite in Titlul I al prezentei conventii”, punerea in aplicare si confirmarea drepturilor si libertatilor garantate de conventie revin in primul rand autoritatilor nationale. Prin urmare, mecanismul de plangere in fata Curtii are un caracter subsidiar in raport cu sistemele nationale pentru apararea drepturilor omului. Aceasta subsidiaritate este exprimata in art. 13 si in art. 35 § 1 din conventie
    [Scordino,
    citata anterior, pct. 140, si
    Cocchiarella impotriva Italiei
    (GC), nr. 64886/01, pct. 38, CEDO 2006-V].
94. Art. 13 din conventie garanteaza existenta in dreptul intern a unei actiuni care sa permita prevalarea de drepturile si libertatile din conventie, astfel cum sunt consacrate in aceasta. Prin urmare, aceasta dispozitie are drept consecinta o actiune interna care permite instantei nationale competente sa examineze continutul unei „plangeri credibile” intemeiate pe conventie si sa ofere masurile de reparatie corespunzatoare. Eficienta unui recurs in sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unei solutii favorabile pentru reclamant. De asemenea, toate caile de atac oferite de dreptul intern pot raspunde cerintelor art. 13, chiar daca niciuna dintre acestea, considerata separat, nu corespunde cerintelor acestuia.
95. Intinderea obligatiei care decurge din art. 13 variaza in functie de natura plangerii pe care reclamantul o intemeiaza pe conventie. Cu toate acestea, calea de atac prevazuta la art. 13 trebuie sa fie „efectiva” atat in practica, cat si in drept [a se vedea, de exemplu, hotararea
    ilhan impotriva Turciei
    (GC), nr. 22277/93, pct. 97, CEDO 2000-VII].
96. Caile de atac de care dispune un justitiabil pe plan intern pentru a se plange de durata unei proceduri sunt „efective”, in sensul art. 13 din conventie, atunci cand permit sa se impiedice aparitia sau continuarea incalcarii pretinse sau sa se ofere persoanei respective masuri de reparatie corespunzatoare pentru orice incalcare deja survenita. Prin urmare, o cale de atac este efectiva atunci cand permite fie o interventie mai rapida a instantelor sesizate, fie furnizarea catre justitiabil a unei reparatii corespunzatoare pentru intarzierile deja semnalate
    Kudla impotriva Poloniei
    (GC), nr. 30210/96, pct. 157-158, CEDO 2000-XI,
    Mifsud impotriva Frantei
    (dec.) (GC), nr. 57220/00, pct. 17, CEDO 2002-V
    m
    , si
    Surmeli impotriva Germaniei
    (GC), nr. 75529/01, pct. 98-99, CEDO 2006-VII].
97. In concluzie, Curtea a precizat recent ca cel mai bun remediu este, in mod evident, ca in numeroase domenii, prevenirea. Atunci cand un sistem judiciar prezinta deficiente fata de cerinta care decurge din art. 6 § 1 din conventie cu privire la termenul rezonabil, o cale de atac care permite accelerarea procedurii in vederea evitarii unei durate excesive constituie solutia cea mai eficienta. O asemenea cale de atac prezinta un avantaj incontestabil in raport cu o actiune care vizeaza doar despagubiri, deoarece evita, de asemenea, situatii in care trebuie sa constate incalcari succesive pentru aceeasi procedura si nu se limiteaza sa actioneze
    a posteriori,
    precum o actiune in despagubiri. De altfel, anumite state au inteles perfect acest lucru, alegand sa combine doua tipuri de actiuni, unul pentru accelerarea procedurii, celalalt pentru acordarea despagubirilor
    (Scordino
    citata anterior, pct. 183 si 186, si
    Cocchiarella
    citata anterior, pct. 74 si 77).

2. 
   Aplicarea principiilor in prezenta speta
   

98. Tinand seama de concluziile sale cu privire la depasirea termenului rezonabil prevazut la art. 6 § 1 din conventie (supra, pct. 69-83), Curtea considera ca plangerea reclamantei privind durata procedurilor initiate in fata instantelor nationale constituie o plangere „credibila” a se vedea,
    mutatis mutandis, Oneryildiz impotriva Turciei
    (GC), nr. 48939/99, pct. 151, CEDO 2004-XI]. De asemenea, Curtea considera ca acest capat de cerere ridica probleme de fapt si de drept care merita sa fie examinate pe fond. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie si subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate.
99. Curtea observa ca Guvernul evoca doua mijloace pe care reclamanta le avea la dispozitie in cazul unei durate excesive a unei proceduri: o plangere disciplinara introdusa in fata Consiliului Superior al Magistraturii si o actiune introdusa la o instanta judecatoreasca. Conform sustinerilor Guvernului, prima actiune se poate intemeia pe dispozitiile legilor nr. 92/1992 si 303/2004, iar a doua pe Constitutie.
100. In ceea ce priveste primul mijloc, Curtea evidentiaza ca nu reiese din dispozitiile celor doua legi mentionate de Guvern (supra, pct. 60-62) ca acestea vizau in mod expres solutionarea unei probleme legate de durata excesiva a procedurilor in fata instantelor interne a se vedea,
     a contrario, Slavicek impotriva Croatiei
     (dec.), nr. 20862/02, CEDO 2002-VII]. In orice caz, Guvernul a omis sa precizeze daca o asemenea procedura, care are ca obiect raspunderea disciplinara a judecatorilor, ar fi avut consecinte directe si imediate asupra duratei procedurilor la care reclamanta face referire. Era vorba de una dintre conditiile retinute de Comisia de la Venetia in studiul sau privind eficienta actiunilor interne in materie de durata excesiva a procedurilor (pct. 147 citat supra, pct. 64). Curtea constata, de asemenea, ca nu mai poate fi acordata reclamantei nicio despagubire de catre Consiliul Superior al Magistraturii pentru intarzierile deja survenite. Or, in cauzele cu o procedura de durata, reclamantii suporta mai presus de orice un prejudiciu moral, pentru care Curtea nu ii obliga sa faca dovada sumei.
101. Avand in vedere consideratiile precedente, Curtea apreciaza ca o procedura disciplinara impotriva judecatorilor poate avea efecte numai asupra situatiei personale a magistratului respectiv si, prin urmare, nu poate sa fie considerata drept un recurs efectiv impotriva duratei excesive a procedurilor (a se vedea,
     mutatis mutandis, Karrer si altii impotriva Austriei,
     nr. 7464/76, decizia Comisiei din 5 decembrie 1978, DR 14,
     Horvat impotriva Croatiei,
     nr. 51585/99, pct. 47, CEDO 2001-VIII, si
     Kormacheva impotriva Rusiei,
     nr. 53084/99, pct. 62, 29 ianuarie 2004).
102. Avand in vedere consideratiile precedente, Curtea considera ca o cerere intemeiata pe Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca si pe Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratilor nu poate fi considerata cu un grad suficient de certitudine ca un recurs efectiv in circumstantele cauzei reclamantei.
103. In ceea ce priveste cel de-al doilea motiv indicat de Guvern, Curtea evidentiaza ca, intr-adevar, conventia este direct aplicabila in Romania si prevaleaza asupra dispozitiilor de drept national care sunt contrare acesteia (a se vedea supra, pct. 58-59). De asemenea, se retine faptul ca un sistem bazat pe suprematia conventiei si a jurisprudentei aferente asupra legislatiilor nationale poate asigura, cel mai bine, buna functionare a mecanismului de protectie creat de conventie si de protocoalele sale aditionale [
     Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2),
     nr. 71525/01, pct. 103, 26 aprilie 2007].
104. Cu toate acestea, Curtea observa ca, in prezenta cauza, Guvernul nu a oferit niciun exemplu in care o persoana s-ar fi servit cu succes de conventie in fata unei autoritati nationale pentru obtinerea accelerarii examinarii cauzei sale civile sau a acordarii de daune-interese pentru o intarziere deja survenita. Aceasta absenta a jurisprudentei indica lipsa de certitudine, in practica, a acestui recurs teoretic (a se vedea, in acelasi sens,
     Sakik si altii impotriva Turciei,
     26 noiembrie 1997, pct. 53,
     Culegere de hotarari si decizii
     1997-VII). In plus, exista in continuare neclaritati cu privire la autoritatea care trebuie sesizata, procedura care trebuie urmata si rezultatul unei asemenea proceduri. Prin urmare, Curtea apreciaza ca o cerere intemeiata pe aplicabilitatea directa a conventiei in dreptul roman nu poate avea gradul de certitudine juridica prevazut pentru a putea constitui un recurs efectiv in sensul art. 13 din conventie [a se vedea, in acelasi sens,
     Doran impotriva Irlandei,
     nr. 50389/99, pct. 55-69, CEDO 2003-X (extrase), si
     Rachevi impotriva Bulgariei,
     nr. 47877/99, pct. 64, 23 septembrie 2004].
105. In cele din urma, Curtea observa ca reclamanta a denuntat, de doua ori si fara rezultat, in fata instantelor interne, nerespectarea dreptului la examinarea cauzei sale intr-un termen rezonabil, drept garantat de art. 6 din conventie (supra, pct. 16 si 33).
106. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca Guvernul nu a dovedit in mod suficient, in speta, ca reclamanta dispunea de un recurs efectiv in sensul art. 13 din conventie care i-ar fi permis introducerea unei plangeri bazate pe durata procedurii.
107. Aceasta concluzie nu aduce atingere in niciun fel oricarei evolutii pozitive pe care o pot inregistra, in viitor, dreptul si jurisprudenta interne cu privire la acest punct.
108. Prin urmare, a fost incalcat art. 13 din conventie.

2. 
   Cu privire la existenta unui recurs efectiv care sa permita denuntarea celorlalte capete de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 din conventie
   

109. Reclamanta se plange de faptul ca nu exista in dreptul roman o cale de atac care sa permita denuntarea celorlalte incalcari ale art. 6 § 1 din conventie.
110. Tinand seama de concluziile sale cu privire la capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 din conventie (a se vedea supra, pct. 84-6), Curtea apreciaza ca respectivele capete de cerere invocate de reclamanta privind lipsa accesului la o instanta si impartialitatea instantelor nu pot constitui plangeri „credibile” in sensul art. 13 din conventie. Reiese ca acest capat de cerere este incompatibil
     ratione materiae
     cu dispozitiile conventiei in sensul art. 35 § 3 si trebuie respins in temeiul art. 35 § 4.
111. Cu
     privire LA pretinsa incalcare A ART. 9 DIN conventie
     si A ART. 1 DIN
     Protocolul nr.
     1
     , luate separat si coroborate
     cu
     art.
     13 si 14
     
     
     ^[74]
     
     

2. 
   Cu privire la fond
   

113. Curtea considera ca aceste capete de cerere sunt legate in mod direct de plangerea privind durata procedurii, examinata din punct de vedere al art. 6 § 1 din conventie. Avand in vedere concluziile sale de la pct. 75 si 83 de mai sus, Curtea considera ca nu este necesar sa se pronunte cu privire la fondul acestor capete de cerere [a se vedea,
     mutatis mutandis, Laino impotriva Italiei
     (GC), nr. 33158/96, pct. 25, CEDO 1999-I,
     Zanghe impotriva Italiei,
     19 februarie 1991, pct. 23, seria A nr. 194-C, si
     Balcan impotriva Romaniei,
     nr. 37380/03, pct. 150, 29 iulie 2008].

IV. Cu
privire la aplicarea art. 41 din conventie

114. Art. 41 din conventie prevede:

„In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

1. 
   Prejudiciu
   

115. Reclamanta solicita 15 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Aceasta justifica suma respectiva prin suferinta cauzata de durata nerezonabila a procedurilor initiate in vederea recuperarii bunurilor sale; aceasta a mentinut-o timp de peste paisprezece ani in incertitudine cu privire la situatia juridica a bunurilor sale si in imposibilitatea de a oficia in propria sa biserica. Reclamanta subliniaza, de asemenea, ca in toti acesti ani bunurile au suferit numeroase degradari care necesita in prezent lucrari de restaurare.
116. In primul rand, Guvernul apreciaza ca nu s-a stabilit nicio legatura de cauzalitate intre prejudiciul pretins si pretinsele incalcari ale conventiei. In al doilea rand, citand mai multe hotarari ale Curtii, Guvernul sustine ca suma solicitata de reclamanta este excesiva. In cele din urma, acesta considera ca o eventuala hotarare de condamnare ar constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral pretins.
117. In ceea ce priveste reparatia prejudiciului moral, Curtea a hotarat deja ca alt prejudiciu decat cel material poate presupune, pentru o persoana juridica, elemente mai mult sau mai putin „obiective” si „subiective”. Printre aceste elemente, trebuie recunoscute reputatia entitatii juridice, dar si incertitudinea in planificarea deciziilor care trebuie luate, tulburarile cauzate in gestionarea entitatii juridice insesi, ale caror consecinte nu pot fi calculate exact, si, in cele din urma, desi intr-o masura mai mica, angoasa si neplacerile incercate de membrii organelor de conducere a societatii
     [Comingersoll S.A. impotriva Portugaliei,
     (GC), nr. 35382/97, pct. 35, CEDO 2000-IV].
118. In speta, prelungirea procedurilor in litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat in mod sigur, pentru parohia reclamanta si reprezentantii acesteia, neplaceri considerabile si o incertitudine prelungita, fie si numai cu privire la exercitarea cultului. In special, aceasta a fost privata de posibilitatea de a beneficia mai repede de propria sa biserica. In aceasta privinta, Curtea considera, prin urmare, ca parohia reclamanta a fost lasata intr-o situatie de incertitudine care justifica acordarea unei despagubiri.
119. Curtea considera ca trebuie sa i se acorde reclamantei 4 400 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

2. 
   Cheltuieli de procedura
   

120. Reclamanta solicita, de asemenea, 7 560 EUR pentru cheltuielile de procedura efectuate in fata Curtii, suma pe care o repartizeaza astfel:

• 5 160 EUR pentru onorariul primei avocate care a reprezentat-o in fata Curtii, Monica Macovei, suma care trebuie platita direct avocatei;
• 2 100 EUR pentru onorariul celei de-a doua avocate care a reprezentat-o in fata Curtii, Nicoleta Popescu, suma care trebuie platita direct avocatei;
• 300 EUR pentru cheltuielile de secretariat ale Asociatiei pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania (Comitetul Helsinki).

121. La randul sau, Guvernul considera excesiva cererea depusa in ceea ce priveste onorariul avocatelor. De asemenea, acesta observa ca reclamanta nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile de secretariat.
122. In conformitate cu jurisprudenta Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de procedura decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora. In speta, tinand seama de criteriile mentionate, de decontul detaliat al orelor lucrate care i-a fost prezentat si de problemele pe care le-a ridicat prezenta cauza, Curtea acorda pentru cheltuielile de procedura suma de 2 500 EUR, care trebuie platita direct doamnei Macovei, si suma de 2 100 EUR, care trebuie platita direct doamnei Popescu.

3. 
   Dobanzi moratorii
   

123. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

1. Declara cererea admisibila cu privire la capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 si pe art. 13 din conventie in ceea ce priveste durata nerezonabila a procedurilor initiate de reclamanta si cu privire la un recurs efectiv in aceasta privinta, si pe art. 9 din conventie si pe art. 1 din Protocolul nr. 1, considerate separat si coroborate cu art. 13 si 14 din conventie, si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotaraste ca a fost incalcat art. 6 § 1 din conventie in ceea ce priveste durata procedurilor initiate de reclamanta;
3. Hotaraste ca a fost incalcat art. 13 din conventie ca urmare a inexistentei in dreptul roman a unui recurs eficace care sa permita reclamantei sa invoce durata excesiva a procedurilor interne;
4. Hotaraste ca nu este necesar sa se examineze pe fond capetele de cerere intemeiate pe art. 9 din conventie si pe art. 1 din Protocolul nr. 1, considerate separat si coroborate cu art. 13 si 14 din conventie;
5. Hotaraste:

1. ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantei, in termen de trei luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 § 2 din conventie, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda nationala a statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:

1. 4 400 EUR (patru mii patru sute de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, suma ce va fi platita reclamantei,
2. 2 500 EUR (doua mii cinci sute de euro), plus orice suma ce poate fi datorata reclamantei cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de procedura, care trebuie platiti direct primei reprezentante a reclamantei, doamna Macovei, si 2 100 EUR (doua mii o suta de euro), plus orice suma ce poate fi datorata reclamantei cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecata, care trebuie platiti direct ultimei reprezentante a reclamantei, doamna Popescu;

2. ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

6. Respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 7 aprilie 2009, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Presedinte