CAUZA AHMED IMPOTRIVA ROMANIEI


(Cererea nr. 34621/03)


Hotararea din 13 iulie 2010

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma/

In cauza Ahmed impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte
,
Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power,
judecatori
,
si Santiago Quesada,

grefier de sectie
,

Dupa ce a deliberat in camera de consiliu la 22 iunie 2010,

Pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 34621/03 indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant irakian, Hamdoon Ahmed Ahmed („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 septembrie 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).
2. Reclamantul este reprezentat de E. Crangariu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 9 octombrie 2008, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice Guvernului cererea. In conformitate cu art. 29 § 3 din conventie, acesta a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.

In fapt

I.
Circumstantele cauzei

4. Reclamantul s-a nascut in 1962 si locuieste in Irak. Nu exista informatii precise cu privire la domiciliul actual al reclamantului.
5. Prin ordonanta procurorului din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat persoana indezirabila pentru o perioada de zece ani de catre Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti. In baza Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, procurorul lua act
   
   
   ^[119]
   
   
   de faptul ca au existat suficiente elemente care sa indice faptul ca reclamantul, care locuia din 1982 in Romania, a comis fapte care sa puna in pericol siguranta statului. In plus, acesta a evidentiat ca dreptul reclamantului de a locui pe teritoriul Romaniei a incetat la data adoptarii ordonantei citate anterior.
6. La 10 martie 2003, Autoritatea pentru Straini l-a informat pe reclamant ca a fost declarat indezirabil si ca trebuia sa paraseasca imediat teritoriul romanesc.
7. In aceeasi zi, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti a dispus, in temeiul art. 93 din OUG nr. 194/2002, luarea in custodie publica a reclamantului, timp de treizeci de zile, in Centrul de primire, tranzit si cazare Otopeni (denumit in continuare „centrul de tranzit”), in vederea expulzarii sale de pe teritoriul romanesc. Partile relevante ale respectivei ordonante prevad urmatoarele:

„Procurorul C.P. din cadrul Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti [...]

Constata:

In temeiul ordonantei din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat indezirabil pentru o perioada de zece ani, in conformitate cu art. 83 alin. (3) din OUG 194/2002, din motive de securitate nationala.

Tinand seama de faptul ca, la 10 martie 2003, cetateanul strain a fost informat cu privire la aceasta masura si ca nu poate fi expulzat de pe teritoriul romanesc, trebuie sa dispunem luarea sa in custodie publica [...]”

8. Prin scrisoarea din 10 martie 2003, seful Oficiului National pentru Refugiati a informat Autoritatea pentru Straini cu privire la procedura acordarii statutului de refugiat politic al reclamantului, care era pendinte, si care nu permitea expulzarea acestuia de pe teritoriu, din cauza dreptului sau de sedere in Romania pana la incheierea perioadei de 15 zile de la pronuntarea unei hotarari definitive cu privire la cererea sa de acordare a statutului de refugiat politic. Oficiul National pentru Refugiati a mentionat OUG nr. 10/2000 ca temei legal.

1. Procedura de luare in custodie publica a reclamantului

9. La 10 martie 2003, cu ocazia primirii reclamantului in centrul de tranzit, acestuia i-au fost inmanate regulamentul de ordine interna al centrului si ordonanta parchetului din 10 martie 2003 si a fost informat ca putea face plangere impotriva acestei decizii, fara ca plangerea sa implice suspendarea executarii. Ordonanta parchetului mentiona ca unic motiv pentru luarea sa in custodie publica faptul ca acesta a fost declarat persoana indezirabila si nu a parasit teritoriul in termenul prevazut de lege.
   
   
   <sup>[120]
   
   
   
   
   
   
   
   [121]
   
   
   
   
   
   
   
   [122]
   
   
   
   
   
   
   
   [123]
   
   
   
   
   
   
   
   [124]</sup>
   
   

11. Prin hotararea din 7 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a admis cererea si a prelungit pana la 8 iulie 2003 masura luarii in custodie publica a reclamantului. Curtea de apel a considerat, pe de o parte, ca ordonanta din 10 martie 2003 era in continuare valabila, nefiind anulata de nicio hotarare judecatoreasca si, pe de alta parte, ca reclamantul nu avea documente de calatorie si facea obiectul unei proceduri de acordare a statutului de refugiat. Aceasta hotarare a ramas definitiva la 12 februarie 2004, prin respingerea recursului formulat de reclamant impotriva hotararii curtii de apel.

2. Contestarea ordonantei de expulzare de pe teritoriul romanesc

12. La 17 martie 2003, reclamantul a contestat ordonanta din 7 martie 2003, prin care parchetul l-a declarat persoana indezirabila si l-a somat sa paraseasca teritoriul romanesc. Acesta evidentia faptul ca era pe deplin integrat in societatea romaneasca: locuia in Romania de douazeci si unu de ani, venise in Romania sa studieze arhitectura, se casatorise cu o romanca (de care tocmai divortase) si era administratorul unei societati comerciale inregistrate in Romania. Acesta invoca faptul ca, daca ar fi fost trimis in tara sa de origine, dupa terminarea studiilor, ar fi fost obligat sa efectueze stagiul militar obligatoriu, in temeiul legislatiei irakiene; iar el era puternic impotriva politicii militare a guvernului irakian, in special impotriva presedintelui de la momentul respectiv. Acesta s-a declarat consternat de concluzia parchetului conform careia reprezenta un pericol pentru siguranta nationala a Romaniei si a solicitat instantei sa verifice informatiile pe care se bazase constatarea parchetului si care aveau la origine decizia prin care a fost declarat indezirabil, pe care o considera nedreapta.
13. Prin hotararea din 20 martie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a respins contestatia. Aceasta a retinut faptul ca masura in litigiu a fost adoptata de parchet in temeiul OUG nr. 194/2002 si ca datele si informatiile care au stat la originea deciziei parchetului nu puteau fi sub nicio forma aduse la cunostinta persoanei declarate indezirabile tinand seama de caracterul lor de secret de stat, potrivit dispozitiilor OUG nr. 194/2002 coroborate cu cele ale Legii nr. 51/1991.
14. Reclamantul a introdus recurs impotriva acestei decizii, invocand faptul ca prima instanta nu a examinat temeinicia contestatiei sale deoarece a omis sa ii solicite parchetului informatiile care au stat la originea deciziei de a-l declara indezirabil, ceea ce i-a permis sa exercite un control asupra motivelor pe care s-a intemeiat aceasta decizie. Pe de alta parte, acesta a evidentiat faptul ca nicio proba nu a fost prezentata in fata instantei, care a sustinut argumentul parchetului si ca singurul document furnizat la dosar era ordonanta parchetului din 7 martie 2003; ori, acest document era lacunar si nu includea indicii sau informatii care sa le permita judecatorilor sa verifice daca acesta comisese sau nu fapte care sa puna in pericol siguranta statului.
    
    
    ^[125]
    
    

16. Prin hotararea din 1 octombrie 2003, Curtea Suprema de Justitie a respins recursul reclamantului, pe care l-a considerat inadmisibil, hotararea Curtii de Apel Bucuresti era definitiva si nu putea face obiectul niciunei cai de atac.

3. Demersuri in vederea obtinerii unui titlu de calatorie

17. Reiese din dosar ca, la o data neprecizata, titlul de calatorie al reclamantului nu mai era valabil. La 9 aprilie 2003, acesta a primit din partea Ambasadei Irakului la Bucuresti un titlu de calatorie temporar, valabil pana la 9 mai 2003. Acest titlu nu a mai fost prelungit de Ambasada Irakului.
18. Autoritatile romane i-au eliberat reclamantului un nou titlu de calatorie, valabil pana la 25 iulie 2003, prelungit ulterior pana la 4 septembrie 2003. Aceleasi autoritati au solicitat ambasadelor Iordaniei si Turciei emiterea unei vize de tranzit, dar au fost refuzate.

4. Procedura privind obtinerea statutului de refugiat si expulzarea reclamantului de pe teritoriul Romaniei

19. Prin hotararea din 21 aprilie 2003, Judecatoria Bucuresti a respins plangerea reclamantului impotriva unei decizii a Oficiului National pentru Refugiati prin care i-a fost refuzat statutul de refugiat in Romania. Instanta a considerat ca simplul refuz al reclamantului de a se alatura armatei irakiene din cauza ca se considera o persoana pacifista si nu era de acord cu politica militara irakiana nu era un motiv suficient pentru a-i acorda statutul de refugiat. Aceasta hotarare a devenit definitiva dupa ce a fost confirmata in recurs prin hotararea din 10 octombrie 2003 a Tribunalului Bucuresti.
20. Reclamantul a parasit teritoriul romanesc la 26 septembrie 2003. Conform informatiilor furnizate de avocatul sau, acesta se afla in prezent in Irak, unde traieste „o situatie dramatica”. Nu a fost facuta nicio precizare pentru a sustine aceasta alegatie.

II.
Dreptul
si
practica interne relevante

A. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul strainilor in Romania (publicata in Monitorul Oficial din 27 decembrie 2002f

21. Dispozitiile relevante sunt redactate dupa cum urmeaza:

Art. 81

„(1) Aducerea la cunostinta strainului a dispozitiei de parasire a teritoriului Romaniei se realizeaza de catre Autoritatea pentru straini ori de formatiunile sale teritoriale.

2. Dispozitia de parasire a teritoriului se redacteaza in doua exemplare, in
   
   
   <sup>[126]
   
   
   
   
   
   
   
   [127]</sup>
   
   
3. Atunci cand strainul este prezent, un exemplar al dispozitiei de parasire a teritoriului se inmaneaza acestuia, sub semnatura [...]
4. Daca strainul nu este prezent, comunicarea se realizeaza astfel:

1. prin posta, cu confirmare de primire, la adresa la care strainul a declarat ca locuieste;
2. prin afisare la sediul Autoritatii pentru straini [...], in cazul in care nu se cunoaste adresa la care locuieste strainul.”

Art. 83

„(1) Declararea ca indezirabil constituie o masura administrativa de autoritate, dispusa impotriva unui strain care a desfasurat, desfasoara ori exista indicii temeinice ca intentioneaza sa desfasoare activitati de natura sa puna in pericol siguranta nationala sau ordinea publica.

2. Masura prevazuta la alin. (1) se dispune de catre procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, la propunerea Autoritatii pentru straini sau a altor institutii cu competente in domeniul ordinii publice si sigurantei nationale care detin date sau indicii temeinice in sensul celor prevazute la alin. (1).
3. Procurorul se pronunta, prin ordonanta motivata, in termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate in conditiile alin. (2) si, in cazul aprobarii acesteia, transmite ordonanta de declarare ca indezirabil la Autoritatea pentru straini pentru a fi pusa in executare. Atunci cand declararea strainului ca indezirabil se intemeiaza pe ratiuni de siguranta nationala, in continutul ordonantei nu vor fi mentionate motivele care stau la baza acestei decizii.
4. Dreptul de sedere al strainului inceteaza de drept de la data emiterii ordonantei de declarare ca indezirabil.

5) Perioada pentru care un strain poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani [...]”

Art. 84

„(1) Ordonanta de declarare ca indezirabil se aduce la cunostinta strainului de catre Autoritatea pentru straini, in conditiile prevazute la art. 81.

Comunicarea datelor si informatiilor care constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil pentru ratiuni de siguranta nationala se poate face numai in conditiile stabilite si catre destinatarii in mod expres prevazuti de actele normative care reglementeaza regimul activitatilor referitoare la siguranta nationala si protejarea informatiilor clasificate. Asemenea date si informatii nu pot fi, sub nicio forma, direct sau indirect, aduse la cunostinta strainului declarat indezirabil.”

Art. 85

„(1) Ordonanta de declarare ca indezirabil poate fi atacata de strainul impotriva caruia a fost dispusa, in termen de 5 zile lucratoare de la data comunicarii, la Curtea de Apel Bucuresti. Sentinta instantei este definitiva si irevocabila.

(2) Exercitarea caii de atac prevazute la alin. (1) nu are efect suspensiv de executare a ordonantei [...]”

Art. 93

Luarea in custodie publica a strainilor

„(1) Luarea in custodie publica este o masura de restrangere a libertatii de miscare dispusa de magistrat impotriva strainului care nu a putut fi returnat in termenul prevazut de prezenta ordonanta de urgenta, precum si impotriva strainului care a fost declarat indezirabil sau cu privire la care instanta a dispus expulzarea.” [...]

„(4) Luarea in custodie publica a strainilor declarati indezirabili se dispune de catre procurorul care a dispus masura declararii ca indezirabil, prin ordonanta prevazuta la art. 83 alin. (3) [...]”

„(6) Perioada maxima de luare in custodie publica a strainilor impotriva carora s-a dispus masura returnarii nu poate depasi 6 luni.”

„(8) Strainii impotriva carora s-a dispus masura returnarii pot depune plangere impotriva masurii luarii in custodie publica, dispusa de procuror in conditiile prevazute la alin. (2), la Curtea de Apel Bucuresti, care este obligata sa o rezolve in termen de 5 zile de la data primirii. Introducerea plangerii nu suspenda executarea masurii luarii in custodie publica [...]”

Art. 95

Drepturile si obligatiile strainilor cazati in centre

„(3) Strainii cazati in centre au dreptul de a fi informati imediat dupa aducerea lor in aceste locuri, in limba in care vorbesc sau intr-o limba inteleasa, despre motivele principale care au condus la luarea masurii, drepturile si obligatiile pe care le au in timpul sederii in aceste centre. Motivul luarii in custodie publica, precum si drepturile si obligatiile strainilor cazati in centre le vor fi comunicate in scris de catre persoanele desemnate sa conduca aceste centre.”

2. Decizia nr. 342 din 16 septembrie 2003 a Curtii Constitutionale

22. Intr-o cauza similara celei a reclamantului, Curtea Constitutionala s-a pronuntat cu privire la compatibilitatea art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 cu principiile constitutionale de nediscriminare, a dreptului de acces la o instanta si a dreptului la un proces echitabil. Exceptia de neconstitutionalitate a fost invocata de un strain in cadrul contestarii ordonantei parchetului prin care a fost declarat indezirabil pe motiv ca „existau informatii suficiente si intemeiate conform carora desfasura activitati care puneau in pericol securitatea nationala”.
23. Curtea Constitutionala a considerat ca articolul citat anterior era conform cu Constitutia si conventia, din urmatoarele motive:

„Situatia strainilor declarati indezirabili in scopul apararii sigurantei nationale si protejarii informatiilor clasificate este diferita de cea a celorlalti cetateni straini, ceea ce poate determina legiuitorul sa stabileasca drepturi diferite pentru aceste doua categorii de cetateni straini, fara ca prin aceasta sa se incalce principiul egalitatii. Diferenta reala, care rezulta din cele doua situatii, justifica existenta unor reguli diferite.

Totodata, Curtea constata ca interdictia stabilita de legiuitor pentru cetatenii straini declarati indezirabili, de a nu li se aduce la cunostinta datele si informatiile pe baza carora s-a luat o astfel de decizie, este in concordanta cu dispozitiile constitutionale ale art. 31 alin. (3), potrivit carora «Dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze [...] siguranta nationala». [...]

Dispozitiile art. 84 alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nu incalca principiul accesului liber la justitie, consacrat de art. 21 din Constitutie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), impotriva masurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisa calea actiunii in justitie.

Curtea nu poate retine nici incalcarea prevederilor art. 123 alin. (2) din Constitutie referitor la independenta judecatorilor, deoarece acestia trebuie sa respecte legea care da prioritate intereselor privind siguranta nationala a Romaniei. Instanta urmeaza sa solutioneze contestatia in conformitate cu prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la regimul strainilor in Romania, verificand legalitatea si temeinicia ordonantei in conditiile si in limitele acesteia.

Referitor la prevederile cuprinse in Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (art. 6 § 1), [...] Curtea retine ca textul legal criticat nu opreste partile interesate de a apela la instantele judecatoresti, de a fi aparate si de a se prevala de toate garantiile procesuale care conditioneaza intr-o societate democratica procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat (prin hotararea din 5 octombrie 2000, pronuntata in cauza Maaouia contra Frantei) ca deciziile privind intrarea, sederea si expulzarea strainilor nu privesc drepturile si obligatiile civile ale reclamantului si nici acuzatii de natura penala, in sensul art. 6 § 1 din conventie.”

3. Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 din 31 august 2000privind statutul si regimul refugiatilor in Romania (publicata in Monitorul Oficial nr. 436 din 3 septembrie 2000f

24. Dispozitiile relevante sunt redactate dupa cum urmeaza:

Art.13

„(1) Pana la solutionarea cererii sale prin hotarare definitiva si irevocabila strainul care solicita acordarea statutului de refugiat are urmatoarele drepturi si obligatii:

a) dreptul de sedere in Romania, pana la expirarea unui termen de 15 zile de la ramanerea definitiva si irevocabila a hotararii pronuntate asupra cererii de acordare a statutului de refugiat, cu exceptia cererilor respinse ca evident nefondate in urma solutionarii acestora in cadrul procedurilor accelerate [...]”.


^[128]

In drept

1. Cu
   privire la pretinsa incalcare a art.
   5 § 1
   din conventie

25. Reclamantul se plange de faptul ca a fost plasat, in vederea expulzarii sale de pe teritoriul Romaniei, in centrul de tranzit al aeroportului, unde a fost privat in mod nelegal de libertate. in esenta, acesta invoca art. 5 § 1 din conventie, ale carui parti relevante sunt redactate dupa cum urmeaza:

„1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:

[...]

f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane [...] impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare.”

26. Guvernul arata faptul ca reclamantul nu a epuizat caile de atac interne, din cauza posibilitatii care ii era oferita, de dreptul intern, de a contesta masura expulzarii de pe teritoriul romanesc din 10 martie 2003. in acest sens, Guvernul a furnizat la dosar cinci hotarari judecatoresti in sustinerea argumentului sau. Pe de alta parte, acesta nu contesta faptul ca luarea in custodie publica a reclamantului a reprezentat o privare de libertate, dar afirma ca aceasta privare intra sub incidenta situatiilor limitativ prevazute la art. 5 din conventie. in opinia Guvernului, privarea de libertate era prevazuta de lege, si anume de OUG nr. 194/2002, si nu era o masura arbitrara, avand in vedere ca a fost luata de autoritatile statului pentru a lupta impotriva migratiei ilegale. in sfarsit, acesta adauga ca prelungirea masurii luarii sale in custodie publica era justificata de absenta unui titlu de calatorie si a unei vize pentru efectuarea expulzarii.
27. Reclamantul afirma ca a contestat, fara succes, ordonanta din 7 martie 2003, care prevedea si luare sa in custodie publica. Autoritatile au refuzat sa ii comunice informatiile care stateau la originea deciziei parchetului, fiind vorba de informatii cu caracter de secret de stat. Acesta afirma ca respectiva cale de atac invocata de guvernul parat nu este eficienta. El adauga ca durata luarii sale in custodie publica a fost excesiva si ca motivele luarii sale in custodie publica, care nu au fost niciodata comunicate, nu justifica o astfel de privare de libertate.
28. Curtea reaminteste ca art. 5 § 1 prezinta lista exhaustiva a circumstantelor in care indivizii pot fi privati de libertate in mod legal, subintelegandu-se faptul ca aceste circumstante impun o interpretare limitata, avand in vedere faptul ca este vorba de exceptii de la o garantare fundamentala a libertatii individuale
    (Quinn impotriva Frantei,
    hotararea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, pct. 42).
29. in speta, nimeni nu contesta faptul ca, timp de peste sase luni, reclamantul a fost in stare de detentie in asteptarea unei expulzari, in sensul art. 5 § 1 lit. f) din conventie. Aceasta dispozitie impune doar ca „o procedura de expulzare [sa fie] in curs”; prin urmare, nu este necesar sa se stabileasca daca decizia de expulzare initiala se justifica sau nu avand in vedere legislatia interna sau conventia. in aceasta privinta, art. 5 § 1 lit. f) nu prevede aceeasi protectie ca art. 5 § 1 lit. c) (
    Chahal impotriva Regatului Unit
    ,
    hotararea din 15 noiembrie 1996,
    Culegere de hotarari si decizii
    1996-V, p. 1862-1863, pct. 112;
    Mohd impotriva Greciei
    ,
    nr. 11919/03, pct. 19, 27 aprilie 2006;
    Kaya
    ,
    citata anterior, pct. 17).
30. Termenii „legal” si „potrivit cailor legale”, prevazuti la art. 5 § 1, fac trimitere, in mod esential, la legislatia nationala si consacra obligatia de respectare a normelor de fond, precum si a celor de procedura. In plus, conventia impune conformitatea oricarei privari de libertate cu scopul art. 5: protejarea individului impotriva arbitrariului (a se vedea, printre multe altele,
    Dougoz impotriva Greciei
    ,
    nr. 40907/98, pct. 54, CEDO 2001- II;
    Mohd
    ,
    citata anterior, pct. 20).
31. In speta, art. 93 din OUG nr. 194/2002 prevede ca, pana la punerea in executare a masurii de expulzare, strainii declarati indezirabili erau cazati in centre special amenajate in vederea expulzarii lor pentru o perioada care nu poate depasi sase luni. Curtea poate accepta ca masura in litigiu avea o baza in dreptul intern. Ramane sa se stabileasca daca dreptul intern raspundea cerintelor de accesibilitate si de previzibilitate pentru protejarea persoanei in cauza de o privare arbitrara de libertate.
32. In ceea ce priveste accesibilitatea, legea citata anterior a fost publicata in Monitorul Oficial. Prin urmare, acest text raspundea criteriului accesibilitatii.
33. Cu privire la previzibilitate, Curtea reaminteste ca este evident ca, in contextul specific al masurilor referitoare la securitatea nationala, cerinta previzibilitatii nu poate fi aceeasi ca in numeroase alte domenii
    (
    Leander impotriva Suediei
    ,
    26 martie 1987, pct. 51, seria A nr. 116 si
    Al-Nashif impotriva Bulgariei
    ,
    nr. 50963/99, pct. 121, 20 iunie 2002). Cu toate acestea, orice persoana care face obiectul unei masuri intemeiate pe motive de securitate nationala nu trebuie privata de garantii impotriva caracterului arbitrar. Astfel, dreptul intern trebuie sa ofere o protectie impotriva unor atingeri arbitrare aduse de puterea publica drepturilor garantate de conventie. In fapt, existenta unor garantii adecvate si suficiente impotriva abuzurilor, printre care in special cele privind procedurile de control eficient din partea puterii judecatoresti, este cu atat mai necesara cu cat, pretinzand ca apara democratia, astfel de masuri risca sa o submineze si chiar sa o distruga [a se vedea,
    mutatis mutandis, Rotaru impotriva Romaniei
    (MC), nr. 28341/95, pct. 55 si 59, CEDO 2000-V].
34. In speta, privarea de libertate a reclamantului a fost prelungita pe motiv ca acesta fusese declarat indezirabil si ca prezenta, conform autoritatilor, un pericol pentru securitatea nationala (supra, pct. 15 si 16). Or, dupa cum reiese din dosar, nu a fost inceputa nicio urmarire penala impotriva reclamantului pentru participarea la savarsirea vreunei infractiuni in Romania sau intr-o alta tara. Este suficient sa se constate ca, in afara de motivul general mentionat anterior, facand referire in special la OUG nr. 194/2002, autoritatile nu au oferit reclamantului nicio alta precizare cu privire la faptele care i se imputau si care stateau la baza privarii sale de libertate.
35. In ceea ce priveste datoria autoritatilor de a comunica motivele care stau la baza luarii in custodie publica a strainilor, daca art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 interzicea o astfel de comunicare, art. 95 din aceeasi ordonanta, reglementand drepturile persoanelor astfel retinute, include obligatia autoritatilor de a informa strainii cazati in astfel de centre cu privire la motivele luarii lor in custodie publica (supra, pct. 21).
36. In speta, desi reclamantul a primit o comunicare in ziua luarii sale in custodie publica, aceasta includea trimiteri la ordonanta initiala din 7 martie 2003, care il declara pe reclamant persoana indezirabila pe teritoriul romanesc, fara nicio trimitere la faptele reprosate (supra, pct. 8). Or, reclamantul a contestat, fara succes ordonanta din 7 martie 2003, care se intemeia pe aceleasi motive (supra, pct. 12-14).
37. Curtea considera ca o a doua contestatie care are ca obiect aceleasi motive formale ca cele invocate in ordonanta initiala din 7 martie 2003, respinsa de instantele interne din cauza caracterului secret al informatiilor, era sortita esecului si, astfel, nu reprezenta, in speta, o cale efectiva care sa poata remedia situatia denuntata. In aceasta privinta, hotararile interne prezentate de Guvern nu sunt de natura sa confirme existenta unei jurisprudente bine stabilite cu privire la eficacitatea unor astfel de cai de atac.
38. Intrucat reclamantul nu a beneficiat nici in fata autoritatilor administrative, nici in fata instantelor nationale, de gradul minim de protectie impotriva riscului de arbitrar din partea autoritatilor, Curtea considera ca, la momentul prelungirilor succesive, nici privarea sa de libertate nu avea o baza legala suficienta in dreptul intern, in masura in care nu era prevazuta de „o lege” in conformitate cu cerintele conventiei. De asemenea, la aceasta se adauga termenul de peste sase luni in care reclamantul a fost detinut in centrul de tranzit, contrar legislatiei interne in vigoare la momentul faptelor, in special contrar art. 93 alin. (6) din OUG nr. 194/2002.
39. In ceea ce priveste dificultatile invocate de guvernul roman in ceea ce priveste eliberarea unui nou titlu de calatorie pe numele reclamantului, Curtea retine ca aceasta situatie, in circumstantele spetei, nu ii poate fi imputata reclamantului si nu poate justifica, avand in vedere concluzia de la pct. 38 supra, luare sa in custodie publica timp de peste sase luni.
40. In lumina celor de mai sus, aceasta concluzioneaza ca privarea neintrerupta de libertate a reclamantului timp de peste sase luni nu era conforma cerintelor art. 5 § 1 din conventie.

Prin urmare, a fost incalcata aceasta dispozitie.

2. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 7

41. In esenta, reclamantul se plange de faptul ca parchetul nu a comunicat nici avocatului sau, nici instantelor sesizate prin contestatia sa impotriva ordonantei prin care era somat sa paraseasca teritoriul Romaniei, motivele care au justificat avizul acestuia conform caruia reclamantul reprezenta un pericol pentru siguranta nationala. Art. 1 din Protocolul nr. 7 la conventie este redactat dupa cum urmeaza:

„1. Un strain care isi are resedinta in mod legal pe teritoriul unui Stat nu poate fi expulzat decat in temeiul executarii unei hotarari luate conform legii, iar el trebuie sa poata:

1. sa prezinte motivele care pledeaza impotriva expulzarii sale;
2. sa ceara examinarea cazului sau; si
3. sa ceara sa fie reprezentat in acest scop in fata autoritatilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de catre aceasta autoritate.

2. Un strain poate fi expulzat inainte de exercitarea drepturilor enumerate in paragrafele articolului precedent atunci cand expulzarea este necesara in interesul ordinii publice sau se intemeiaza pe motive de securitate nationala.”

1. Cu privire la admisibilitate

42. Guvernul contesta aplicabilitatea, in speta, a art. 1 din Protocolul nr. 7 si indica faptul ca reclamantul nu detinea un titlu de sedere valabil pe teritoriul Romaniei.
43. Reclamantul contesta argumentul Guvernului si invoca procedura de acordare a statutului de refugiat in Romania, pendinte, care, in temeiul art. 13 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000, ii conferea un drept de sedere pe teritoriul romanesc de 15 zile dupa pronuntarea unei hotarari definitive referitoare la cererea sa de acordare a acestui statut.
44. In primul rand, Curtea evidentiaza ca, in caz de expulzare, in afara de protectia oferita in special de art. 3 si art. 8 din conventie, coroborate cu art. 13, strainii beneficiaza de garantii specifice prevazute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea,
    mutatis mutandis, Al-Nashif impotriva Bulgariei
    ,
    nr. 50963/99, pct. 132, 20 iunie 2002).
45. Pe de alta parte, garantiile mentionate anterior se aplica doar strainilor care locuiesc in mod legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest protocol [cf.
    Sejdovic si Sulejmanovic impotriva Italiei
    (dec.), nr. 57575/00, 14 martie 2002].
46. In speta, reclamantul a facut obiectul mai multor proceduri interne si, in temeiul uneia dintre aceste proceduri, a obtinut un drept de sedere pe teritoriul Romaniei (supra, pct. 24). In aceste circumstante, Curtea considera ca reclamantul locuia in mod legal pe teritoriul Romaniei. Prin urmare, trebuie respinsa exceptia Guvernului.
47. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

48. Guvernul afirma ca expulzarea reclamantului a avut loc doar dupa respingerea contestatiei sale impotriva ordonantei din 7 martie 2003. Acesta adauga ca, in fata Curtii de Apel Bucuresti, cu ocazia judecarii contestatiei sale, reclamantul a beneficiat de garantii de ordin procedural si era reprezentat si de un avocat.
49. Reclamantul contesta argumentul Guvernului si invoca necomunicarea motivelor care au stat la baza ordonantei din 7 martie 2003 si nerespectarea garantiilor procedurale.
50. In speta, Curtea retine ca reclamantul locuia in mod legal pe teritoriul Romaniei la momentul expulzarii. Prin urmare, desi a fost expulzat din motive de securitate nationala, caz autorizat de art. 1 alin. (2), acesta avea dreptul sa se prevaleze de garantiile enuntate la alin. (1) (a se vedea raportul explicativ care insotea Protocolul nr. 7).
51. Curtea evidentiaza ca prima garantie acordata persoanelor vizate de acest articol prevede ca acestea nu pot fi expulzate decat „prin executarea unei decizii adoptate conform legii”.
52. Cuvantul „lege” desemnand legislatia nationala, trimiterea la aceasta vizeaza, dupa exemplul tuturor dispozitiilor conventiei, nu doar existenta unei baze in dreptul intern, ci si calitatea legii: ea impune accesibilitatea si previzibilitatea acestora, precum si o anumita protectie impotriva unor atingeri arbitrare aduse de puterea publica drepturilor garantate de conventie.
53. Curtea retine ca, in cauzele
    Kaya impotriva Romaniei
    (nr. 33970/05, pct. 59, 12 octombrie 2006) si
    Lupsa impotriva Romaniei
    (nr. 10337/04, pct. 59, 8 iunie 2006), aceasta a stabilit ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 7 la conventie, deoarece autoritatile nu le-au furnizat reclamantilor nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele de care erau invinuiti si, pe de alta parte, deoarece parchetul nu le-a comunicat ordonantele adoptate impotriva lor in timp util. In speta, prin ordonanta parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul Romaniei, i s-a interzis accesul pe teritoriul romanesc si a fost expulzat pe motiv ca Serviciul Roman de Informatii avea „informatii suficiente si grave conform carora desfasura activitati care sa puna in pericol securitatea nationala”. Spre deosebire de cele doua cauze citate anterior, reclamantul a primit o copie a ordonantei parchetului in ziua luarii sale in custodie publica. Totusi, dupa exemplul celor doua cauze citate anterior, Curtea observa ca comunicarea trimisa reclamantului nu includea nicio trimitere la faptele reprosate, avand un caracter pur formal (supra, pct. 8).
54. In absenta oricarui indiciu care viza faptele de care reclamantul era invinuit, Curtea retine ca situatia din speta este similara celei a reclamantilor in cauzele
    Lupsa
    si
    Kaya
    citate. In aceste doua ultime cauze, Curtea a stabilit si ca baza legala a expulzarii reclamantilor nu oferea garantiile minimale impotriva arbitrarului autoritatilor (cf.
    Lupsa
    citata anterior, pct. 56,
    Kaya
    citata anterior, pct. 56).
55. In speta, Curtea reitereaza constatarea in materie de previzibilitate a legislatiei interne (supra, pct. 38) si a stabilit ca reclamantul nu a avut posibilitatea sa exercite drepturile prevazute la art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 7 la conventie.
56. Prin urmare, a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 7.

3. Cu
   privire la pretinsa incalcare a art.
   5 § 2 si 4
   din conventie

57. Invocand art. 5 § 2 din conventie, reclamantul se plange de faptul ca nu a fost informat, in cel mai scurt timp, cu privire la motivele luarii sale in custodie publica. Invocand, in esenta, art. 5 § 4 din conventie, acesta se plange de imposibilitatea de a introduce recurs impotriva masurii de luare in custodie publica, din cauza lipsei de comunicare a motivelor luarii sale in custodie.
58. Tinand seama de concluziile de la pct. 35-39 supra, Curtea considera ca nu este necesar sa se pronunte cu privire la admisibilitatea si temeinicia acestor capete de cerere [a se vedea,
    mutatis mutandis
    si printre altele,
    Laino impotriva Italiei
    (MC), nr. 33158/96, pct. 25, CEDO 1999-I,
    Zanghi impotriva Italiei
    ,
    19 februarie 1991, pct. 23, seria A nr. 194-C,
    Eglise catholique de la Canee impotriva Greciei
    ,
    16 decembrie 1997, pct. 50,
    Culegere
    1997-VIII si
    Denes si altii impotriva Romaniei
    nr. 25862/03, pct. 59, 3 martie 2009].

4. Cu PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE INCALCARI

59. In ceea ce priveste celelalte capete de cerere invocate de reclamant in cererea sa, tinand seama de toate elementele de care dispune, si in masura in care este competenta pentru a se pronunta cu privire la alegatiile formulate, Curtea nu a constatat nicio incalcare a drepturilor si libertatilor garantate de articolele conventiei si trebuie respinse ca fiind vadit nefondate conform art. 35 din conventie.

5. Cu PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE

60. Art. 41 din conventie prevede:

„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

1. Prejudiciu

61. Reclamantul pretinde 25 000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a luarii sale in custodie publica si expulzarii sale de pe teritoriul Romaniei. De asemenea, acesta invoca situatia dificila in care se afla de la expulzarea sa, fiind obligat sa isi vanda bunurile detinute in Romania, sa asiste la falimentarea societatii sale si sa isi stabileasca domiciliul intr-o alta tara si sa lucreze pentru a-si intretine familia.
62. Guvernul respinge cererea formulata de reclamant si afirma ca prejudiciul invocat nu este insotit de niciun document justificativ. Guvernul considera ca unele dintre aceste prejudicii sunt de ordin material si nu are nicio legatura de cauzalitate cu incalcarile pretinse. In subsidiar, Guvernul considera ca suma solicitata este excesiva si ca o eventuala hotarare de condamnare ar reprezenta o reparatie suficienta a prejudiciului moral pretins.
63. Curtea constata ca nu exista nicio legatura de cauzalitate intre incalcarile stabilite si prejudiciul material pretins. Cu toate acestea, Curtea considera ca reclamantul a suferit in mod incontestabil un prejudiciu moral din cauza incalcarilor constatate. Avand in vedere toate elementele de care dispune si pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu art. 41 din conventie, Curtea acorda reclamantului 8 000 EUR cu acest titlu.

2. 
   Cheltuieli de judecata
   

64. Reclamantul nu solicita nicio suma cu titlu de cheltuieli de judecata.

3. 
   Dobanzi moratorii
   

65. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

1. Declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 5 § 1 din conventie si art. 1 din Protocolul nr. 7 la conventie si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotaraste ca a fost incalcat art. 5 § 1 din conventie;
3. Hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 7 la conventie;
4. Hotaraste ca nu trebuie examinate capetele de cerere intemeiate pe art. 5 § 2 si 4 din conventie;
5. Hotaraste:

1. ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de trei luni de la data la care hotararea devine definitiva, in conformitate cu art. 44 § 2 din conventie, suma de 8 000 EUR (opt mii euro) pentru prejudiciul moral;
2. ca suma in cauza va fi convertita in moneda statului parat la rata aplicabila la data platii si ca este necesar sa se adauge la aceasta orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;
3. ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceasta suma trebuie majorata cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale.

6. Respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 13 iulie 2010, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Presedinte