Aplicarea principiului „electa una via, non datur recursus ad alteram”. Odata exercitata optiunea pentru actiunea in raspundere civila delictuala, nu se justifica ulterior formularea unei cereri diferite intemeiata pe raspundere civila contractuala, pentru solicitarea aceluiasi prejudiciu.
19 martie 2020Aplicarea unei pedepse inculpatului minor si omisiunea de a se face aplicarea dispozitiilor art. 93 alin. 3 Cod penal pentru inculpatul respectiv.
19 martie 2020
Aplicarea regulilor raspunderii civile delictuale in cadrul procedurii insolventei.
Art. 138 si urm. din Legea nr. 85/2006
Fiind vorba despre o actiune in raspundere civila delictuala, admisibilitatea acesteia este conditionata de proba elementelor constitutive generice ale acesteia, respectiv, fapta ilicita, prejudiciul, raportul de cauzalitate si culpa. Legea insolventei da un specific aparte faptelor ilicite care pot da nastere acestei raspunderi, ele fiind limitativ prevazute de lege si fiind, in acelasi timp, fapte intentionale, cu excluderea culpei, ca forma a vinovatiei. Prejudiciul este, de asemenea, special conceput, sub forma insuficientei activului ca risc colectiv de neincasare a creantelor contra debitorului.
Potrivit regulilor raspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie sa fie rezultatul faptei ilicite. Dar teza finala a art. 138 alin. (1) din Legea insolventei face vorbire despre legatura de cauzalitate dintre faptele ilicite enumerate si starea de insolventa a debitorului. Legatura de cauzalitate foarte speciala instituita este elementul de specificitate cel mai inedit al actiunii in raspundere reglementate de art. 138 si urm. din Legea insolventei.
Suntem in prezenta unei cauzalitati indirecte, intrucat faptele ilicite ale managerului nu cauzeaza direct prejudiciul (neincasarea sau incasarea partiala a creantelor), ci numai indirect, prin faptul ca ele au determinat ajungerea in insolventa a unui debitor persoana juridica al carui patrimoniu se afla in stare de insolvabilitate, adica de insuficienta a activelor fata de cuantumul creantelor care ii formeaza pasivul.
Legatura de cauzalitate este una inedita, intrucat nu se cere a exista legatura directa intre fapta ilicita si prejudiciu, ci, in principal, legatura directa intre fapta ilicita si starea de insolventa si, ca o consecinta indirecta, intre fapta ilicita si insuficienta activelor.
Intre fapta ilicita si prejudiciu (starea de insolventa, in terminologia legii) trebuie sa existe o relatie directa de la cauza la efect, in sensul ca lipsa disponibilitatilor se datoreaza faptei prevazute de lege, neintrand in domeniul „cauzelor” faptele, fie chiar mentionate in lege, care au favorizat, iar nu determinat producerea starii de insolventa.
Asadar pentru succesul actiunii in raspundere este necesar sa se probeze si imprejurarea ca prin savarsirea faptei de catre subiect a fost cauzat un prejudiciu debitorului si, indirect (consecutiv), creditorilor. Deci, instanta trebuie sa retina ca insolventa a fost determinata, in tot sau in parte, de fapta ilicita a persoanei impotriva careia este exercitata actiunea in raspundere civila.
Legatura cauzala este un element obiectiv al raspunderii civile, iar nu unul care tine de vinovatia faptuitorului, cu toate ca, din punct de vedere subiectiv, se poate vorbi si despre o cauzalitate psihica.
De asemenea trebuie subliniat ca fapta trebuie sa fie savarsita in perioada anterioara incetarii platilor, pentru a fi cauza incetarii platilor, fara a exista o limita in timp din punct de vedere al legii insolventei.
(Decizia nr. 120/A-C/6 februarie 2017)
Prin cererea inregistrata la data de 24.08.2015, sub nr.951/1259/2013*/a1, reclamanta P IPURL, in calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. S S.R.L., a solicitat angajarea raspunderii personale a paratului AMF, pana la concurenta sumei de 18.143 lei, ce reprezinta contravaloarea creantelor creditorilor inscrisi la masa credala.
In motivare, reclamanta a aratat, ca prin incheierea din 7 octombrie 2013, pronuntata de Tribunalul Specializat Arges in dosarul nr.951/1259/2013, a fost deschisa procedura simplificata de insolventa impotriva debitoarei S.C. S S.R.L., iar conform balantei analitice a contului 401 – furnizori, la data de 30.09.2013 debitoarea avea datorii catre furnizori in suma totala de 2014.504,73 lei (din care numai la G SRL Brasov datora suma de 99.552,26 lei), iar conform balantei analitice a contului 4111 – clienti, la data de 30.09.2013 debitoarea avea de incasat de la clienti suma totala de 205.078,15 lei (din care numai de la T SRL Mioveni avea de incasat suma de 92.064,29 lei). S-a mai aratat ca, potrivit art.2500 Cod civil, dreptul material la actiune se stinge prin prescriptie, iar termenul de prescriptie este de 3 ani de la data scadentei fiecarei facturi emise, care este de 30 de zile de la data emiterii facturii. Ultima factura emisa de S.C. S S.R.L. catre T SRL a fost factura nr.1673/20.09.2010, deci termenul de exercitare a dreptului la actiune s-a stins la data de 20.09.2014. Reclamanta a mai precizat ca a solicitat clientului T SRL sa-i comunice copii de pe documentele (bilete la ordin, CEC, OP, chitante sau ordin de compensare) cu care au fost achitate facturile emise de debitoare, primind „tabel nominal privind stingerea creantelor cu S S.R.L., precum si extras de cont (emis de Raiffeisen Bank) pentru perioada 4.01.2010-31.12.2010 din care rezulta ca, clientul T SRL a achitat cu CEC –uri facturile emise de S S.R.L. care mai apoi au fost girate de S S.R.L. catre furnizorul G SRL, care a incasat sumele datorate de S S.R.L. de la T SRL. Reclamanta a precizat ca debitoarea S S.R.L. nu a inregistrat in contabilitate nici incasarea facturilor emise catre clientul T SRL pe baza CEC-urilor emise de acesta si nici plata facturilor primite de la furnizorul G SRL pe baza CEC-urilor girate catre acesta. S-a mai mentionat ca reprezentantul debitoarei S S.R.L. nu poate prezenta copii de pe aceste instrumente de incasare respectiv plata (CEC-urile emise de clientul T SRL si girate apoi catre furnizorul G SRL) pe baza carora avea obligatia sa inregistreze in contabilitate atat incasarea facturilor emise catre client cat si plata facturilor primite de la furnizor. Reclamanta a sustinut ca, deoarece reprezentantul debitoarei S S.R.L. nu a inregistrat in contabilitate CEC-urile emise de clientul T SRL si nu a putut justifica cu documente cum au fost incasate de la clientul T SRL facturile existente in soldul contului 4111 – clienti la data de 30.09.2013, apreciaza ca se face vinovat de ajungerea S S.R.L. in stare de insolvabilitate. A mai mentionat ca la masa credala a S S.R.L., A.F.P. Pitesti a fost admisa cu suma de 18.143 lei. Reclamanta a mai sustinut ca sunt indeplinite conditiile pentru angajarea raspunderii patrimoniale personale a numitului AMF.
Prin intampinare, paratul AMF a solicitat respingerea cererii de atragere a raspunderii patrimoniale formulate de lichidatorul judiciar, precizand ca prescriptia tuturor facturilor emise de debitoare a intervenit inaintea datei la care a fost depusa cererea de insolventa, fara sa existe dosare pe rolul instantelor in aceasta privinta. Paratul a invocat nulitatea efectului produs de fapta ce ii este imputata in sensul aparitiei starii de insolvabilitate, al prejudicierii in vreun fel a statului, al obtinerii vreunui avantaj material din partea lui, al denaturarii datelor contabile evidentiate in declaratiile lunare privind impozite si taxe sau al bilanturilor contabile, pentru simplul fapt ca girarea CEC-urilor sau a biletelor la ordin este evidentiata in contabilitate ca fiind „efecte de plata/incasare” in conturi care nu sunt luate in calcul in stabilirea niciunui impozit. Paratul a sustinut si ca nu exista un prejudiciu generat de fapta de care este acuzat si nu sunt indeplinite conditiile pentru atragerea raspunderii patrimoniale personale. A mentionat ca debitul in valoare de 18.143 lei este constituit din 5.815 lei care reprezinta impozitul forfetar din anul 2009, pe care nu a reusit sa-l achite, avand in vedere adaosul comercial practicat de 1,5%, restul fiind penalitati de intarziere, in conditiile in care in acea perioada peste 80% dintre clientii debitoarei ori au falimentat, ori si-au schimbat obiectul de activitate, ori au suspendat activitatea. A mai invocat imprejurarea ca nu este specialist in drept, solicitand proba cu interogarea sa si proba cu inscrisuri.
La data de 9 octombrie 2015 s-a inregistrat la dosar punctul de vedere formulat de lichidatorul judiciar, in care s-a aratat ca S.C. S S.R.L. nu a inregistrat in contabilitate nici incasarea facturilor emise catre client pe baza CEC-urilor emise de acesta si nici plata facturilor primite de la furnizor pe baza CEC-urilor girate catre acesta. S-a sustinut ca neinregistrarea in contabilitate atat a incasarilor cat si a platilor conduce in mod inevitabil la necunoasterea modului de administrare a patrimoniului, a bunurilor existente in acest patrimoniu a operatiunilor efectuate de persoanele responsabile, cu bunurile societatii si cu fondurile acesteia. Daca incasarile si platile erau inregistrate corect in contabilitate, la 30.09.2013 debitoarea nu aparea in evidenta contabila cu sume de incasat sau de plata, asa cum rezulta din balanta analitica a contului 4111-clienti la data de 30.09.2013 si din balanta analitica a contului 401-furnizori la data de 30.09.2013.
La data de 9 octombrie 2015 s-a inregistrat la dosar si precizarea cu privire la nume formulata de reclamanta, prin care s-a aratat ca numele paratului este AMF.
La aceeasi data, la dosar, s-a inregistrat si completarea la intampinare formulata de parat, prin care s-a aratat ca activitatea S.C. S S.R.L. s-a desfasurat intre anii 1993 si 2010, iar din 2010 pana la data cererii de insolventa (octombrie 2013) societatea nu a mai avut activitate. Paratul a mai mentionat ca a fost singurul implicat in activitatea societatii, ca in anii 2009-2010 a observat o scadere accelerata a comenzilor pentru piese de schimb Dacia 1300-1310, activitatea firmei fiind de distribuire en-gros, fiind imposibila gasirea unor clienti noi, ca urmare a aparitiei unor firme care se ocupau cu dezmembrari si programul rabla. Paratul a mentionat ca a incercat sa reduca cheltuielile, a aplicat pentru obtinerea unei linii de credit, a incercat sa gaseasca clienti noi, incercand sa salveze societatea de la insolventa. A mai sustinut ca fapta imputata este fara niciun efect economic si nu putea genera in niciun fel starea de insolvabilitate. A mai aratat ca adevaratele cauze ale aparitiei starii de insolventa sunt politicile fiscale, el neintentionand sa prejudicieze in vreun fel statul, mai ales ca la data cererii de insolventa firma avea in stoc marfuri in valoare de 30.628 lei, o valoare mult mai mare decat cuantumul debitului datorat statului de 18.143 lei. Paratul a mai precizat ca in urma somatiei/notificarii emise de Banca Transilvania s-a gasit in imposibilitatea achitarii ratelor pentru autoutilitara, fiind obligat sa o predea firmei de leasing, astfel fiind in imposibilitatea valorificarii stocului de marfa.
Prin sentinta nr.1095/25.11.2015, Tribunalul Specializat Arges a admis cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta si l-a obligat pe paratul AMF sa suporte din averea proprie si sa aduca la masa credala a debitoarei S.C. S S.R.L., suma de 18.143 lei.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut ca prin incheierea din 7.10.2013, pronuntata de Tribunalul Specializat Arges in dosarul nr.951/1259/2013, s-a admis cererea formulata de debitoarea SC S SRL, prin reprezentant, pentru deschiderea procedurii simplificate de insolventa, in temeiul art.32 alin.1 teza a II-a din Legea nr.85/2006 privind procedura de insolventa, s-a dispus deschiderea procedurii insolventei in forma simplificata, a debitoarei SC S SRL, desemnand in temeiul art.107 din Legea privind procedura de insolventa, in calitate de lichidator judiciar provizoriu Cabinetul Individual de Insolventa P IPURL.
In motivarea sentintei s-a retinut ca debitoarea se afla in stare de incetare de plati, si, in conditiile art.28 lit.h) din Legea nr.85/2006 si-a manifestat intentia de a intra in procedura simplificata.
Potrivit completarii la raportul asupra cauzelor si imprejurarilor care au dus la aparitia starii de insolventa a debitoarei, intocmit de lichidatorul judiciar sub nr.44/951/28.04.2015 in dosarul nr.951/1259/2013*, deoarece reprezentantul acesteia nu a inregistrat in contabilitate CEC-urile emise de clientul T SRL si nu a putut justifica cu documente cum au fost incasate de la clientul T SRL facturile existente in soldul contului 4111 – clienti la data de 30.09.2013, lichidatorul judiciar a apreciat ca ii este imputabila aparitia starii de insolventa a debitoarei, fiind aplicabile prevederile art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006. S-a mentionat ca o parte din creante au fost incasate cu CEC-uri, ce au fost girate catre furnizori, iar faptul ca CEC-urile pe care le primea pentru facturile emise nu erau inregistrate in contabilitate si le gira mai departe, este o dovada clara ca nu s-a tinut contabilitatea in conformitate cu legea.
Paratul nu a pus la dispozitia lichidatorului judiciar documentele contabile solicitate, copii de pe instrumentele de incasare respectiv plata (bilete la ordin, CEC, ordine de compensare sau alte instrumente), precizand expres prin raspunsurile la interogatoriu, ca si prin sustinerile din intampinare, ca nu pastra o copie a acestor instrumente si ca nu a operat in contabilitate operatiunile de incasare/plata respective, deoarece nu avea timp, in aceeasi zi girand CEC-urile de la clienti catre furnizori.
Aspectele de fapt invocate de lichidatorul judiciar, respectiv neinregistrarea in contabilitate in mod corespunzator atat a incasarilor facturilor emise catre client cat si a platii facturilor primite de la furnizor, au fost confirmate de parat, sustinand ipoteza ca paratul este vinovat pentru aducerea societatii in stare de faliment, deoarece a savarsit fapta imputata, respectiv cea prevazuta de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006, a tinut o contabilitate fictiva, a facut sa dispara unele documente contabile sau nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea.
Toate aspectele invocate de reclamanta, referitoare la netinerea contabilitatii in conformitate cu legea au reiesit din inscrisurile depuse la dosar coroborate cu proba cu interogatoriul paratului, precum si cu prezumtiile simple care opereaza in cauza, conform dispozitiilor art.327 raportat la art.329 Cod procedura civila. Astfel, raportat la probele administrate, s-a retinut in sarcina paratului savarsirea faptei prevazute de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006, respectiv a tinut o contabilitate fictiva, a facut sa dispara unele documente contabile sau nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea.
Potrivit dispozitiilor Legii nr.82/1991 a contabilitatii, societatile comerciale au obligatia sa organizeze si sa conduca contabilitatea financiara, potrivit acestei legi, iar aceasta obligatie incumba administratorilor statutari. Din probele administrate, tribunalul a constatat ca rezulta in mod evident ca paratul nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea, nu a inregistrat in contabilitate nici incasarea facturilor emise catre client pe baza CEC-urilor emise de acesta si nici plata facturilor primite de la furnizor pe baza CEC-urilor girate catre acesta. Prin neconformitatea
lato sensu
a tinerii contabilitatii a avut loc o disimulare a unor bunuri, valori si elemente ale activului patrimonial (respectiv sumele incasate ca pret al bunurilor livrate clientilor si sumele datorate ca pret furnizorilor), cu atat mai mult cu cat daca incasarile si platile erau inregistrate corect in contabilitate, la 30.09.2013 debitoarea nu aparea in evidenta contabila cu sume de incasat sau de plata, asa cum rezulta din balanta analitica a contului 4111-clienti la data de 30.09.2013 si din balanta analitica a contului 401-furnizori la data de 30.09.2013.
Obligatia legala, respectiv sa tina contabilitatea in conformitate cu dispozitiile legale, revenea administratorului societatii.
Prin fapta ilicita, ca element al raspunderii civile delictuale, tribunalul a retinut ca se intelege orice actiune sau inactiune prin care, incalcandu-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce apartine unei persoane. Cu privire la fapta prevazuta de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006 imputata paratilor, aceasta rezulta din probele administrate in cauza, fiind vorba despre o fapta negativa, constand in neindeplinirea unei obligatii legale, fapta care are un caracter ilicit, sanctionata atat de Legea nr.31/1991 cat si de Legea nr.82/1991.
Cat priveste prejudiciul, judecatorul-sindic a retinut ca, potrivit tabelului definitiv al creantelor existente la data deschiderii procedurii de faliment, respectiv la data de 7.10.2013, valoarea creantei fiscale declarate in procedura de insolventa deschisa impotriva debitoarei este de 18.143 lei. Prejudiciul creditorului fiscal este evident si este determinat de nerecuperarea din averea debitoarei, nici macar partial, a sumelor cu care este inscris la masa credala, din cauza ajungerii debitoarei in insolventa. Inregistrarea in contabilitate a operatiunilor economice si financiare se face cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor justificative, individuale sau centralizatoare, in functie de data de intocmire sau intrare in unitate si sistematic in registrele deschide pe conturi sintetice si analitice. Evidentele contabile trebuie sa reflecte o imagine fidela a patrimoniului, si, desi netinerea contabilitatii in conformitate cu legea nu este apta prin ea insasi sa provoace insolventa, este de necontestat ca lipsa evidentelor corespunzatoare ale societatii a cauzat starea de insolventa, intrucat este logic ca un comerciant nu poate sti cat sa se indatoreze, cata vreme nu cunoaste ce venituri are si cum poate plati obligatiile asumate, numai tinerea unei evidente corecte putand asigura functionarea normala a unei afaceri legale.
Ca urmare, instanta a apreciat ca raspunzator pentru paguba inregistrata de creditor este administratorul social, prejudiciul reprezentand masa pasiva ce rezulta din tabelul definitiv de creante, care nu poate fi acoperit din averea debitoarei, el fiind cert, real si efectiv, existenta lui neputand fi pusa sub semnul indoielii. Legatura de cauzalitate dintre faptele ilicite si prejudiciu este evidenta, deoarece, atata timp cat administratorul nu cunoaste care este activul, nu poate cunoaste nici gradul de indatorare pe care persoana juridica il poate suporta, fara sa-i fie periclitata buna functionare.
Referitor la vinovatie, tribunalul a retinut ca in materie delictuala, vinovatia imbraca atat forma intentiei cat si forma culpei, vizand atitudinea subiectiva a autorului faptei fata de fapta si urmarile acesteia, la momentul la care a savarsit-o, iar culpa administratorului se apreciaza dupa tipul abstract, luandu-se ca reper comportamentul model al unei persoane abstracte –
culpa levis in abstracto-
, aflandu-ne in fata unei culpe prezumate, de unde deriva obligativitatea administratorului de a rasturna prezumtia de culpa, sarcina probei apartinandu-i.
S-a constatat ca in cauza, paratul era cel care avea obligatia legala a tinerii contabilitatii si persoana raspunzatoare fata de societate pentru existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere, potrivit art.73 din Legea nr.31/1991 si a art.10 din Legea nr.82/1991, iar netinerea contabilitatii ii este imputabila.
In raport de situatia concreta, de sustinerile partilor (reclamanta prin cerere, iar paratul prin intampinare si prin raspunsurile la interogatoriu) si de toate inscrisurile depuse la dosar, tribunalul a apreciat ca din probele administrate a rezultat ca, prin fapta mentionata, prevazuta de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006, savarsita de administratorul debitoarei, paratul din cauza, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa. Prin neconformitatea tinerii contabilitatii a avut loc o disimulare a unor valori si elemente ale activului patrimonial, iar folosirea elementelor de activ care figurau in evidente in interesul societatii ar fi permis achitarea pasivului.
Pentru aceste considerente, instanta a admis cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta P IPURL, in calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. S S.R.L., impotriva paratului amf si a dispus obligarea paratului sa suporte din averea proprie si sa aduca la masa credala a debitoarei S.C. S S.R.L. suma de 18.143 lei.
Impotriva sentintei a formulat apel
paratul AMF criticand-o ca netemeinica si nelegala, intrucat s-a dat cu aplicarea gresita a legii, fara a se fi luat in considerare dispozitiile incidente in cauza ale noului Cod civil, precum si ale Legii nr.82/1991.
In motivare, se arata ca principala cauza care a dus la falimentul SC S SRL este suma de 18.143 lei, care este constituita din: 10.228 lei-debit, reprezentand impozitul forfetar si 7.915 lei, reprezentand dobanzi si penalitati. Pentru impozitul forfetar in cuantum de 10.228 lei arata ca nu a avut posibilitatea financiara a-l achita, avand in vedere adaosul comercial practicat de 2-3%, impozit forfetar care a fost calculat in functie de cifra de afaceri (veniturile totale anuale) ale anului precedent.
Neplata acestui impozit forfetar de 10.228 lei, este principala cauza care a dus la aparitia starii de insolventa a SC S SRL, aspecte pe care instanta fondului nu le-a avut in vedere si pe care nu s-a pronuntat in sensul ca daca acestea sunt cauzele falimentului sau nu.
Considera ca a facut tot ce a fost posibil pentru a salva societatea de la insolventa si implicit, locul sau de munca, nu a tinut o contabilitate fictiva, nu a facut sa dispara niciun document contabil, iar faptul ca este acuzat ca a achitat o marfa furnizorului de la care a achizitionat cu o fila cec emisa de cel caruia i-a vandut, neinregistrand aceasta operatiune, fara niciun efect economic, apreciaza ca este o interpretare abuziva a dispozitiilor art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006, avand in vedere ca acest fapt nu putea genera in niciun fel starea de insolventa.
Curtea analizand apelul retine ca este intemeiat pentru urmatoarele considerente:
Fiind vorba despre o actiune in raspundere civila delictuala, admisibilitatea acesteia este conditionata de proba elementelor constitutive generice ale acesteia, respectiv, fapta ilicita, prejudiciul, raportul de cauzalitate si culpa. Legea insolventei da un specific aparte faptelor ilicite care pot da nastere acestei raspunderi, ele fiind limitativ prevazute de lege si fiind, in acelasi timp, fapte intentionale, cu excluderea culpei, ca forma a vinovatiei. Prejudiciul este, de asemenea, special conceput, sub forma insuficientei activului ca risc colectiv de neincasare a creantelor contra debitorului.
Potrivit regulilor raspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie sa fie rezultatul faptei ilicite. Dar teza finala a art. 138 alin. (1) din Legea insolventei face vorbire despre legatura de cauzalitate dintre faptele ilicite enumerate si starea de insolventa a debitorului. Legatura de cauzalitate foarte speciala instituita este elementul de specificitate cel mai inedit al actiunii in raspundere reglementate de art. 138 si urm. din Legea insolventei. Suntem in prezenta unei cauzalitati indirecte, intrucat faptele iliciteale managerului nu cauzeaza direct prejudiciul (neincasarea sau incasarea partiala a creantelor), ci numai indirect, prin faptul ca ele au determinat ajungerea in insolventa a unui debitor persoana juridica al carui patrimoniu se afla in stare de insolvabilitate, adica de insuficienta a activelor fata de cuantumul creantelor care ii formeaza pasivul.
Legatura de cauzalitate este una inedita, intrucat nu se cere a exista legatura directa intre fapta ilicita si prejudiciu, ci, in principal, legatura directa intre fapta ilicita si starea de insolventa si, ca o consecinta indirecta, intre fapta ilicita si insuficienta activelor.
Intre fapta ilicita si prejudiciu (starea de insolventa, in terminologia legii) trebuie sa existe o relatie directa de la cauza la efect, in sensul ca lipsa disponibilitatilor se datoreaza faptei prevazute de lege, neintrand in domeniul „cauzelor” faptele, fie chiar mentionate in lege, care au favorizat, iar nu determinat producerea starii de insolventa.
Asadar pentru succesul actiunii in raspundere este necesar sa se probeze si imprejurarea ca prin savarsirea faptei de catre subiect a fost cauzat un prejudiciu debitorului si, indirect (consecutiv), creditorilor. Deci, instanta trebuie sa retina ca insolventa a fost determinata, in tot sau in parte, de fapta ilicita a persoanei impotriva careia este exercitata actiunea in raspundere civila.
Legatura cauzala este un element obiectiv al raspunderii civile, iar nu unul care tine de vinovatia faptuitorului, cu toate ca, din punct de vedere subiectiv, se poate vorbi si despre o cauzalitate psihica.
De asemenea trebuie subliniat ca fapta trebuie sa fie savarsita in perioada anterioara incetarii platilor, pentru a fi cauza incetarii platilor, fara a exista o limita in timp din punct de vedere al legii insolventei.
In speta, din probatoriul administrat nu rezulta ca ar fi existat o legatura de cauzalitate intre starea de insolventa si faptele apelantului-parat de a nu tine contabilitatea conform legii.
In acest sens, este de retinut ca potrivit raportului de expertiza realizat de experta VE rezulta ca neinregistrarea scriptica in contabilitate a operatiunilor de girare a CEC+urilor primite de la T si girate catre G nu au avut nici un efect asupra situatiei financiare a firmei SC S SRL.
In plus, este de constatat ca creanta fiscala in cuantum de 18.143 lei provine din impozitul forfetar stabilit conform OUG nr.34/2009, fiind determinat in functie de inscrierea in evidenta contabila a facturilor de vanzare catre clienti pe conturile de venituri, iar operatiunea de girare a CEC+urilor nu a stat la baza determinarii cuantumului impozitului forfetar.
Pentru considerentele expuse Curtea in baza art.8 din Legea nr.8572006 a admis apelul si a schimbat sentinta in sensul ca a respins actiunea ca neintemeiata.
