Angajarea raspunderii solidare in materie fiscala

Drept procesual fiscal.

Art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedura fiscala din 2003, art. 1 pct. 2 si 10, art. 16, art. 25 alin.(2) lit. d) si art. 352 alin.(1) si (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscala.

Aplicarea Legii nr. 207/2015 unor situatii nascute sub legea veche este permisa de art. 352 alin. (1) doar in ceea ce priveste drepturile si obligatiile care apar in legatura cu administrarea creantelor fiscale, iar nu si in privinta drepturilor si obligatiilor care apar in legatura cu creantele fiscale, acestora aplicandu-li-se, in conformitate cu principiul neretroactivitatii legii, dispozitiile in vigoare la momentul constituirii si stingerii lor, cu particularitati specifice in privinta perioadei in care drepturile si obligatiile (care apar in legatura cu creantele fiscale) nascute sub imperiul unei legi continua sa produca efecte si sub imperiul noii legi.

In deplin acord cu principiul constitutional al neretroactivitatii legii, dispozitiile de drept material ale legii noi nu pot fi aplicate situatiilor juridice nascute sub imperiul legii vechi atunci cand este vorba de constituirea sau stingerea acestora ori de efectele consumate sub imperiul legii vechi. Insa, in privinta efectelor pe care situatiile juridice nascute sub legea veche continua sa le produca sub imperiul legii noi, solutia este diferita.

In concret, in cauza, fapta care constituie temeiul raspunderii intimatului-reclamant este aceea ca, in calitatea sa de unic administrator al societatii debitoare, cu rea-credinta, a determinat neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale. Daca de la nasterea creantei fiscale in sarcina societatii debitoare (2008) si pana la data de 22 iunie 2010, aceasta fapta nu era una pentru care se putea atrage raspunderea solidara in conformitate cu art. 27 din Codul de procedura fiscala din 2003, incepand cu data de 23 iunie 2010, aceeasi fapta a capatat conotatia data de legiuitor prin O.U.G. nr. 54/2010, act normativ care a creat posibilitatea ca, in conditiile in care sunt intrunite conditiile textului, administratorului care, cu rea-credinta, a determinat neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale, sa i se poata atrage raspunderea in solidar cu societatea debitoare. In aceasta ipoteza, in conditiile in care obligatia de plata a obligatiilor fiscale are caracter continuu pe intreaga perioada cuprinsa intre data scadentei si data prescrierii lor, administratorul societatii trebuia sa-si adapteze conduita astfel incat sa evite posibilitatea de a deveni el insusi debitor al acelorasi obligatii fiscale, in temeiul dispozitiilor care reglementeaza raspunderea solidara.

Curtea de Apel Bacau - Sectia a II-a Civila, de Contencios Administrativ si Fiscal

Decizia civila nr. 1425 din 09 noiembrie 2017

Hotararea pronuntata de tribunal in prima instanta:

Prin sentinta civila nr. 150/C din 20.06.2017, Tribunalul Neamt a admis actiunea formulata de reclamantul C.M. in contradictoriu cu paratele Administratia Judeteana a Finantelor Publice Neamt - Serviciul Fiscal Municipal R. si Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Iasi; a anulat deciziile nr. 6077 din 24.10.2016 si nr. 54505 din 10.08.2016.

Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:

Prin procesul verbal nr. 75564 incheiat de Serviciul Fiscal Municipal R. la 10.09.2015, s-a constatat starea de insolvabilitate a debitoarei S.C. F S.R.L., pentru obligatii fiscale in suma de 7565 lei, iar la data de 10.08.2016, prin decizia nr. 54505, Serviciul Fiscal Municipal R. a dispus angajarea raspunderii solidare a reclamantului in vederea realizarii creantelor fiscale in limita sumei de 7565 lei, retinandu-se ca reclamantul, cu rea credinta, nu si-a

indeplinit obligatia legala de a declara si achita la scadenta obligatiile fiscale.

Contestatia formulata de reclamant impotriva deciziei nr. 54505/2016 a fost respinsa de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Iasi prin decizia nr. 6077/24.10.2016.

Nu pot fi retinute apararile reclamantului cu privire la prescriptia obligatiilor fiscale, titlurile executorii emise de Serviciul Fiscal Municipal R. in anul 2013, pentru obligatii fiscale aferente anului 2008, comunicate debitoarei S.C. X S.R.L., fiind de natura sa intrerupa termenul de prescriptie conform art. 133 alin. 1 lit. c din O.G. nr. 92/2003. In consecinta, dreptul paratei nu era prescris la data emiterii deciziei contestate.

Insa, in cauza, se impune anularea deciziei nr. 54505/2016 si, implicit, a deciziei de solutionare a contestatiei, pentru urmatoarele considerente:

Potrivit dispozitiilor art. 25 alin. 2 lit. d din Legea nr. 207/2015, articol retinut in considerentele deciziei de angajare a raspunderii, pentru obligatiile de plata restante ale debitorului declarat insolvabil in conditiile prezentului cod, raspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinta, au determinat nedeclararea si/sau neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale. Aceasta dispozitie legala a fost prevazuta si de O.G. nr. 92/2003 (prin art. 27 alin. 2 lit. d), fiind introdusa in Codul de procedura fiscala prin O.U.G. nr. 54/2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 421/23.06.2010.

Intrucat anterior acestei date legea nu sanctiona faptele omisive de nedeclarare si neachitare la scadenta a obligatiilor fiscale si in conditiile in care obligatiile fiscale ale S.C. X S.R.L. erau aferente anului 2008, reclamantul, in calitate de administrator al societatii, nu poate fi sanctionat pentru fapta de a nu se fi conformat unei obligatii legale care, in perioada respectiva, nu exista.

Avand in vedere ca prin emiterea deciziei de atragere a raspunderii in temeiul art. 25 alin. 2 lit. c din Legea nr. 207/2015 parata a aplicat retroactiv o dispozitie de sanctionare, se impune anularea acestei decizii.

Pe de alta parte, textul indicat conditioneaza antrenarea raspunderii solidare de indeplinirea a doua conditii, respectiv omisiunea declararii si achitarii obligatiilor fiscale si reaua credinta in adoptarea acestei atitudini. In cauza, insa, nu s-a facut dovada relei credinte a reclamantului nici cu privire la omisiunea de a declara obligatiile fiscale si nici cu privire la omisiunea de a le achita. De altfel, in conditiile in care obligatiile fiscale principale se compun din impozitul pe profit si amenda contraventionala, nu se poate retine ca reclamantul a omis sa declare aceste categorii de obligatii. Nici faptul ca reclamantul a avut cunostinta de obligatiile fiscale datorate (asa cum s-a retinut in decizia de solutionare a contestatiei) nu poate duce la retinerea relei credinte in ceea ce priveste obligatia de achitare.

Cererea de recurs.

Impotriva hotararii tribunalului, in termenul prevazut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, parata Administratia Judeteana a Finantelor Publice Neamt - Serviciul Fiscal Municipal R., structura organizatorica in cadrul Directiei Generale Regionale a Finantelor Publice Iasi, a formulat prezentul recurs in motivarea caruia a sustinut urmatoarele:

Din anul 2008 si pana in prezent, C.M. nu a formulat contestatie la executarea silita inceputa in vederea recuperarii debitului datorat de S.C. X S.R.L.

Prin sentinta recurata, tribunalul nu a retinut sustinerile sale comunicate cu adresa nr. 4924/10.04.2017.

In cauza, nu este vorba despre fapta, ci despre debit, avand in vedere prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 in baza caruia a fost emisa decizia de angajare a raspunderii solidare. Conform acestor dispozitii, pentru obligatiile de plata restante ale debitorului declarat insolvabil, raspunde C.M. si nu pentru fapta retinuta de catre instanta de fond.

Societatea debitoare a fost declarata insolvabila la data de 10.09.2015, iar pentru obligatiile de plata restante la aceasta data raspunde C.M..

Legea sanctioneaza si obliga la raspunderea in solidar pentru debitorul existent la data declararii starii de insolvabilitate si nu pentru faptele omisive cum sustine tribunalul.

Din adresa nr. 4924/10.04.2017 comunicata tribunalului rezulta ca, din actele contabile aferente anului 2015, societatea avea sold de casa si conturi bancare in suma de 10.900 lei cu care putea achita debitul si credite bancare de 10.320 lei cu care putea achita debitul. Este vorba de anul 2015 si nu de cele anterioare anului 2010, cum a motivat tribunalul. Aceste sustineri nu au fost analizate de Tribunalul Neamt.

Din aceste constatari rezulta ca administratorul nu a actionat su nu actioneaza nici in prezent la recuperarea creantelor neincasate de 3.714 lei si cu rea-credinta nu achita debitele restante. Totodata, administratorul debitoarei a acordat avansuri de trezorerie in suma de 10.723 lei, neurmarind decontarea si/sau restituirea acestora.

C.M. a recunoscut debitul datorat, conform inscrisurilor existente din care rezulta angajamentul sau ca il va achita.

C.M. infiinteaza societati, declara la organul fiscal obligatiile de plata, recunoaste debitul si face angajament de plata, nu contesta niciun act administrativ fiscal emis in cadrul executarii silite, iar in momentul in care se emite decizia de angajare a raspunderii solidare, nu mai recunoaste nimic, totul este prescris si el nevinovat.

Organul fiscal a intreprins toate masurile legale in vederea recuperarii debitului de la societatea debitoare, debite comunicate si necontestate in termenul legal.

In calitate de unic administrator al S.C. X S.R.L., trebuie sa raspunda pentru pasivul neacoperit, in temeiul art. 25 alin. (1) lit. a), alin. (2) si (3) din Legea nr. 207/2015.

intampinarea la cererea de recurs.

Prin intampinare, intimatul-reclamant C.M. a solicitat respingerea recursului, sustinand, in esenta ca faptele pentru care se solicita atragerea raspunderii sunt pentru obligatii fiscale aferente anului 2008, moment la care legea nu sanctiona faptele omisive si ca, pe fondul cauzei, nu s-a facut dovada relei sale credinte; creditul bancar de 10.320 lei a fost garantat prin ipotecarea locuintei proprietate personala si a fost preluat de o ruda care a achitat bancii creditul; avansurile de trezorerie au fost folosite in achizitionarea de materie prima de la persoane fizice pe baza de borderouri de achizitie; nu si-a insusit avansuri de trezorerie si nici dividente, ci dimpotriva a imprumutat societatea cu sume de bani din fondul familiei.

Analiza motivului de casare.

Dispozitiile legale a caror incalcare a fost invocata de recurenta in sustinerea motivului de casare prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedura civila sunt cele cuprinse in Legea nr. 207/2015, respectiv art. 25 alin. (1) lit. a), alin. (2) si (3) din aceasta lege. Insa o critica cu privire la retinerea de catre tribunal a incalcarii principiului neretroactivitatii, nu a fost formulata, desi solutionarea cauzei depinde de stabilirea dispozitiilor de drept material aplicabile.

In acest scop este necesara, in primul rand, determinarea naturii normelor legale care constituie temeiul raspunderii solidare, iar apoi stabilirea aplicarii in timp a acestora.

In cauza, raspunderea solidara a intimatului-reclamant a fost stabilita in temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscala, text care are urmatorul continut:

„(2) Pentru obligatiile de plata restante ale debitorului declarat insolvabil in conditiile prezentului cod, raspund solidar cu acesta urmatoarele persoane:

[...]

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinta, au determinat nedeclararea si/sau neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale;

[•••].”

Dispozitii cu privire la aplicarea in timp a dispozitiilor din Codul de procedura fiscala sunt prevazute in art. 352 din Legea nr. 207/2015 care prevad, in alin. (1), aplicarea noului cod numai procedurilor de administrare incepute dupa intrarea acestuia in vigoare, iar in alin. (2), ultraactivarea legii vechi procedurilor de administrare incepute inainte de data intrarii in vigoare a noul cod.

Se constata ca aceste dispozitii privind aplicarea legii in timp se refera exclusiv la procedurile de administrare, in sensul definitiei date de art. 1 pct. 2, nu si la creantele fiscale, in sensul art. 1 pct. 10 din Legea nr. 207/2015. Distinctia este esentiala avand in vedere ca Legea nr. 205/2015 opereaza, prin art. 16, cu doua tipuri de raporturi juridice fiscale. Alin. (1) al art. 16 prevede ca raportul juridic fiscal cuprinde raportul de drept material fiscal si raportul de drept procesual fiscal. La randul lor, aceste doua categorii de raporturi au cuprinsul prevazut in alineatele (2) si (3) si anume: raportul de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor si obligatiilor care apar in legatura cu creantele fiscale, iar raportul de drept procedural fiscal cuprinde totalitatea drepturilor si obligatiilor care apar in legatura cu administrarea creantelor fiscale.

Asadar, aplicarea Legii nr. 207/2015 unor situatii nascute sub legea veche este permisa de art. 352 alin. (1) doar in ceea ce priveste drepturile si obligatiile care apar in legatura cu administrarea creantelor fiscale, iar nu si in privinta drepturilor si obligatiilor care apar in legatura cu creantele fiscale, acestora aplicandu-li-se, in conformitate cu principiul neretroactivitatii legii, dispozitiile in vigoare la momentul constituirii si stingerii lor, cu particularitati specifice in privinta perioadei in care drepturile si obligatiile (care apar in legatura cu creantele fiscale) nascute sub imperiul unei legi continua sa produca efecte si sub imperiul noii legi.

Cazurile si conditiile in care opereaza raspunderea solidara sunt reglementate de dispozitii de drept material, astfel incat acest gen de raspundere nu poate fi angajata decat in raport de dispozitiile legale in vigoare la data la care au avut loc actele si/sau faptele care constituie temeiul angajarii raspunderii solidare. Desi Codul de procedura fiscala din 2003 nu facea distinctia dintre raporturile juridice de drept material fiscale si raporturile juridice de drept procedural fiscal (astfel cum o face Codul de procedura fiscala din 2015 in art. 16), relevant este faptul ca raspunderea solidara era reglementata in titlul II „Dispozitii generale privind raportul de drept material fiscal”, legea insasi stabilind natura de drept material a normelor care reglementau raspunderea solidara.

Asa cum a retinut si tribunalul prin hotararea recurata, dispozitiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 au existat si in Codul de procedura fiscala din 2003 care, la art. 27 alin. (2) lit. d) continea dispozitii identice. Acestea au fost introduse in Codul de procedura fiscala din 2013 prin O.U.G. nr. 54/2010 privind unele masuri pentru combaterea evaziunii fiscale si care, potrivit art. XXI, a intrat in vigoare incepand cu data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, respectiv incepand cu data de 23 iunie 2010 (cand a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 421).

Avand in vedere ca, in cauza, obligatiile fiscale ale debitorului in solidar cu care a fost atrasa raspunderea intimatului-reclamant (prin decizia contestata de reclamant si anulata de tribunal) s-au nascut in anul 2008 se pune problema aplicarii in timp a unor dispozitii de drept material intrate in vigoare in anul 2010.

In deplin acord cu principiul constitutional al neretroactivitatii legii, dispozitiile de drept material ale legii noi nu pot fi aplicate situatiilor juridice nascute sub imperiul legii vechi atunci cand este vorba de constituirea sau stingerea acestora ori de efectele consumate sub imperiul legii vechi. Insa, in privinta efectelor pe care situatiile juridice nascute sub legea veche continua sa le produca sub imperiul legii noi, solutia este diferita.

In concret, in cauza, fapta care constituie temeiul raspunderii intimatului-reclamant este aceea ca, in calitatea sa de unic administrator al societatii debitoare, cu rea-credinta, a determinat neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale. Daca de la nasterea creantei fiscale in sarcina societatii debitoare (2008) si pana la data de 22 iunie 2010, aceasta fapta nu era una pentru care se putea atrage raspunderea solidara in conformitate cu art. 27 din Codul de procedura fiscala din 2003, incepand cu data de 23 iunie 2010, aceeasi fapta a capatat conotatia data de legiuitor prin O.U.G. nr. 54/2010, act normativ care a creat posibilitatea ca, in conditiile in care sunt intrunite conditiile textului, administratorului care, cu rea-credinta, a determinat neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale, sa i se poata atrage raspunderea in solidar cu societatea debitoare. In aceasta ipoteza, in conditiile in care obligatia de plata a obligatiilor fiscale are caracter continuu pe intreaga perioada cuprinsa intre data scadentei si data prescrierii lor, administratorul societatii trebuia sa-si adapteze conduita astfel incat sa evite posibilitatea de a deveni el insusi debitor al acelorasi obligatii fiscale, in temeiul dispozitiilor care reglementeaza raspunderea solidara.

Prin urmare, in conditiile date, se poate concluziona ca tribunalul a facut o gresita aplicare a principiului neretroactivitati. Cu toate acestea, hotararea recurata se impune a fi mentinuta intrucat nu sunt indeplinite conditiile impuse de art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedura fiscala 1 si, apoi, incepand cu data de 1 ianuarie 2016, de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, si anume: ca intimatul-reclamant, in calitatea sa de administrator al S.C. XS.R.L. sa fi determinat neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale ale societatii; o astfel de determinare sa fi fost facuta cu rea-credinta.

Sub primul aspect, pentru ca administratorul sa fi determinat societatea sa nu-si achite obligatiile fiscale scadente, conditia premisa care se impunea a fi dovedita de organul fiscal era aceea ca societatea a avut disponibilitati banesti sau alt fel de resurse cu care ar fi putut achita obligatiile fiscale scadente, dar administratorul le-a dat o alta destinatie. Sub cel de-al doilea aspect, era necesar dovada faptului ca aceasta (din urma) alta destinatie a fost data de administratorul societatii cu scopul vadit de a ocoli obligatiile fiscale scadente.

Or, in cauza, singura dovada invocata de organul fiscal o reprezinta bilantul contabil aferent anului 2015 si anexa la acest bilant din care ar rezulta ca societatea avea sold de casa si conturi bancare in suma de 10.900 lei cu care putea achita debitul si credite bancare de 10.320 lei cu care putea achita debitul. Pe de o parte, acest fapt nu sprijina decizia de angajare raspunderii solidare ori decizia de solutionare a contestatiei administrative, ci doar apararile organului fiscal formulate in faza judiciara, cu prilejul judecatii la instanta de fond si apoi reluate prin cererea de recurs; contrar celor retinute de organul de solutionare a contestatiei administrative, „[...] atitudinea pasiva si ignoranta administratorului in fata succesivelor proceduri de executare silita, care nu a efectuat plati voluntare la bugetul consolidat al statului pentru a stinge obligatiile de plata restante [...]” nu au, prin ele insele, semnificatia relei- credinte. Pe de alta parte, nici faptului platii unor alte datorii ale societatii, in detrimentul obligatiilor catre bugetul de stat, nu i se poate atribui semnificatia relei-credinte, fara a se fi cercetat de catre organul fiscal conditiile in care au fost folosite sumele de bani mentionate in bilantul aferent anului 2015.

Fata de cele ce preced, hotararea recurata se impune a fi mentinuta, avand in vedere in vedere corecta aplicare a dispozitiilor care reglementeaza raspunderea solidara, din perspectiva conditiilor ce se cer a fi indeplinite pentru angajarea acestei forme de raspundere.

6. Drept de proprietate privata in contrast cu dreptul de servitute legala. Litigii cu profesionisti. Conflict negativ de competenta intre sectiile specializate ale tribunalului.

Drept de procedura civila.

Art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, art. 3 alin. (2) din Codul civil, art. 8 din Legea nr. 71/2011, Decizia nr. 18/2016 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Completul competent sa judece recursul in interesul legii.

Conceptia Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a fost insusita si prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, in acest din urma cod nemaiexistand dispozitii derogatorii referitoare la litigiile comerciale caracterizate ca atare, in Codul de procedura civila din 1865, prin prisma Codului comercial din 1887.

Se constata, asadar, o integrare a litigiilor cu profesionisti in sfera litigiilor civile, astfel incat toate litigiile cu profesionisti au o natura civila, iar calitatea de profesionist, prin ea insasi, nu mai reprezinta un criteriu pentru delimitarea competentei materiale. Singurele criterii in raport de care se poate stabili competenta functionala, potrivit Legii nr. 71/2001 si art. 36 din Legea nr. 304/2004, sunt obiectul si natura litigiului, iar nu calitatea persoanelor care sunt parti in litigiul dedus judecatii. De altfel, art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2012, referindu-se la cauzele civile, prevede expres „indiferent de obiectul lor sau de calitatea partilor”.

Prin urmare, avand in vedere eliminarea criteriului calitatii partilor si faptul ca tocmai acest criteriu a fost valorificat de Tribunalul Bacau - Sectia I civila atunci cand s-a considerat necompetent sa solutioneze cauza, se constata ca hotararea sa de declinare este in dezacord cu conceptia Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a legii sale de aplicare, a Legii nr. 304/2004 si, nu in ultimul rand, a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, in conditiile in care la Tribunalul Bacau au fost infiintate si functioneaza doua sectii civile.

Curtea de Apel Bacau - Sectia a II-a Civila, de Contencios Administrativ si Fiscal

Sentinta civila nr. 32/CC din 09 noiembrie 2017

Asupra conflictului negativ de fata constata urmatoarele:

Prin cererea inregistrata la Judecatoria Onesti sub nr. 2549/270/2015 din 4.05.2015, reclamantii M.D. si M.N.V. au chemat in judecata paratii Societatea Nationala de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. si C. S.A. solicitand obligarea paratilor sa isi ridice constructiile de pe terenul proprietatea reclamantilor, iar in caz de refuz autorizarea reclamantilor sa ridice pe cheltuiala paratilor constructiile respective.

Societatea C. S.A. Ploiesti a formulat cerere de aratare a titularului dreptului, indicand ca titular al dreptului real asupra conductei de transport titei, statul roman reprezentat de Ministerul Finantelor Publice si Agentia Nationala pentru Resurse Minerale Bucuresti.

Prin incheierea de sedinta din data de 8.10.2015, instanta a calificat obiectul actiunii in conditiile art. 22 din Codul de procedura civila, ca fiind „obligatie de a face”, precum si „actiune negatorie de servitute legala”.

Intervenienta Agentia Nationala pentru Resurse Minerale a invocat exceptia lipsei calitatii procesual pasive cu motivarea ca nu are decat rolul de a asigura gestionarea sistemului national de transport prin conducte al titeiului si gazelor naturale. Instanta a respins exceptia invocata la termenul din data de 8.10.2015.

Prin sentinta civila nr. 647 din 1.03.2016, Judecatoria Onesti a respins, ca nefondate, cererea de chemare in judecata si cererea de aratare a titularului dreptului formulata de Conpet S.A. Ploiesti.

Cererea de apel:

Impotriva hotararii judecatoriei reclamantii M.D. si M.V. au declarat apel. Apelul a fost inregistrat la Tribunalul Bacau - Sectia I civila sub nr. 2549/270/2015 din 8.06.2016.

Instantele aflate in conflict si hotararile de declinare pronuntate.

I. Tribunalul Bacau - Sectia I civila.

La primul termen de judecata in sedinta publica, din 13.03.2017, Tribunalul Bacau - Sectia I civila a pus in discutie si a solutionat exceptia necompetentei sale functionale. Prin incheierea pronuntata la acelasi termen, a admis exceptia necompetentei functionale a Sectiei I civila, declinandu-si competenta in favoarea Sectiei a II-a civila a Tribunalului Bacau.

In solutionarea exceptiei, Sectia I civila a Tribunalului Bacau a avut in vedere art. 6 din Hotararea nr. 15 din 23.08.2012 a Colegiului de conducere al Tribunalului Bacau, dispozitii potrivit carora, incepand cu data de 1.09.2012, Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal va solutiona, pe langa litigii de contencios administrativ si fiscal, litigiile cu profesionisti si cauzele in materia falimentului.

II. Tribunalul Bacau - Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal.

La Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului Bacau cauza a fost inregistrata sub nr. 2549/270/2015*din 16.06.2017. La primul termen de judecata, din 26.09.2017, instanta a pus in discutie exceptia necompetentei functionale a acestei a doua sectii investite cu solutionarea apelului. Prin decizia civila nr. 665 din 26.09.2017, Tribunalul Bacau - Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal a hotarat urmatoarele: a admis exceptia necompetentei sale functionale; a trimis cauza spre competenta solutionare catre Tribunalul Bacau - Sectia I civila; a constatat ivit conflictul negativ de competenta si a trimis cauza Curtii de Apel Bacau - Sectia de contencios administrativ pentru solutionarea conflictului negativ de competenta.

Pentru a decide astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:

Competenta sa functionala este limitata la litigiile intre profesionisti si la litigiile de contencios administrativ. Prin Hotararea Colegiului de Conducere nr. 15 din 23.08.2012 s-a decis formarea in cadrul Sectiei a II-a civila si de contencios administrativ, pe langa completele de contencios administrativ si fiscal, a completelor de litigii cu profesionisti si de insolventa.

Notiunea de litigii intre profesionisti implica cu caracter necesar incheierea unui raport care sa vizeze activitatea profesionala a cel putin doua parti, litigiile care opun un profesionist unui simplu particular neintrand in aceasta categorie. Pentru a fi aplicabile dispozitiile speciale in materia litigiilor intre profesionisti este necesar ca ambele parti implicate in raportul juridic dedus judecatii sa exploateze o intreprindere in sensul art. 3 alin. 2 Cod civil.

Definitia profesionistului cuprinsa in art. 3 Cod civil trebuie completata cu prevederile art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

In speta, obiectul cererii de chemare in judecata a fost calificat in prima instanta ca fiind „obligatie de a face si actiune negatorie de servitute legala”, reclamantii, persoane fizice, solicitand obligarea paratilor, doua societati comerciale, la ridicarea constructiilor aflate pe terenul proprietatea lor, reclamantii sustinand in motivare ca le este incalcat dreptul de proprietate prin existenta pe imobil a doua conducte, una transport gaze, iar alta transport produse petroliere. In cauza, nu se poate retine existenta unui litigiu intre profesionisti, pe de o parte, pentru ca reclamantii sunt persoane fizice, iar pe de cealalta parte pentru ca obiectul cauzei nu implica direct analizarea activitatii profesionale a vreunuia dintre parati, in sensul urmarit de art. 3 alin. 2 Cod Civil, ci mai curand analizarea drepturilor reale pe care partile si le opun reciproc.

In plus, se are in vedere si Decizia nr. 18/2016, pronuntata de ICCJ intr-un recurs in interesul legii si prin care instanta suprema a stabilit ca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 226 alin. (1) si art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificarile si completarile ulterioare, competenta materiala procesuala a tribunalelor/sectiilor specializate se determina in functie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute in vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificarile si completarile ulterioare. In considerentele deciziei, ICCJ a retinut ca interpretarea data de instantele de judecata care au calificat litigiile nu dupa obiectul sau natura pricinii, ci dupa calitatea de profesionist a uneia dintre parti, este fara nicio acoperire in dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedura civila, conform carora "reguli noi de competenta pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", si dispozitiilor art. 126 alin. (2) din Constitutia Romaniei, potrivit carora "competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt prevazute numai prin lege".

Solutionarea conflictului negativ de competenta.

Sectia I civila a Tribunalului Bacau si-a intemeiat hotararea de declinare exclusiv pe art. 6 din Hotararea nr. 15 din 23.08.2012 a Colegiului de conducere al Tribunalului Bacau, iar Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal si-a fundamentat solutia de declinare pe dispozitiile art. 3 alin. (2) din Codul civil coroborate cu art. 8 din Legea nr. 71/2011, precum si pe Decizia nr. 18/2016 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie intr-un recurs in interesul legii privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 226 alin. (1) si art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Prin Hotararea nr. 15 din 23.08.2012 a Colegiului de conducere al Tribunalului Bacau (hotarare transmisa de Tribunalul Bacau, la cererea acestei instante, in vederea solutionarii conflictului negativ de competenta) litigiile cu profesionisti au fost scoase, conform art. 1, din sfera cauzelor solutionate de Sectia I civila, acestea fiind date, incepand cu data de 1.09.2012, Sectiei a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal, asa cum s-a prevazut la art. 6. Nu rezulta din aceasta hotarare care sunt criteriile in conformitate cu care o cauza este calificata ca fiind litigiu cu profesionisti si nici cauzele/litigiile care sunt solutionate de completele specializate din cadrul celor doua sectii civile. Insa, ceea ce este mai important, Hotararea nr. 15 din 23.08.2012 mentine doua sectii civile, o sectie civila si o sectie mixta, civila si de contencios administrativ si fiscal.

Art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 prevede care sunt sectiile sau, dupa caz, completele specializate care pot functiona in cadrul tribunalelor si anume sectii sau, dupa caz, complete specializate pentru: cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea partilor; cauze penale; cauze cu minori si de familie; cauze de contencios administrativ si fiscal; cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale; societati; registrul comertului; insolventa; concurenta neloiala sau pentru alte materii; precum si, in raport cu natura si numarul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime si fluviale. Aceste dispozitii sunt cele modificate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, lege care, impreuna cu Codul civil pe care l-a pus in aplicare, a unificat, in Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, dreptul civil si dreptul comercial.

Conceptia Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a fost insusita si prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, in acest din urma cod nemaiexistand dispozitii derogatorii referitoare la litigiile comerciale caracterizate ca atare, in Codul de procedura civila din 1865, prin prisma Codului comercial din 1887.

Se constata, asadar, o integrare a litigiilor cu profesionisti in sfera litigiilor civile, astfel incat toate litigiile cu profesionisti au o natura civila, iar calitatea de profesionist, prin ea insasi, nu mai reprezinta un criteriu pentru delimitarea competentei materiale. Singurele criterii in raport de care se poate stabili competenta functionala, potrivit Legii nr. 71/2001 si art. 36 din Legea nr. 304/2004, sunt obiectul si natura litigiului, iar nu calitatea persoanelor care sunt parti in litigiul dedus judecatii. De altfel, art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2012, referindu-se la cauzele civile, prevede expres „indiferent de obiectul lor sau de calitatea partilor”.

Prin urmare, avand in vedere eliminarea criteriului calitatii partilor si faptul ca tocmai acest criteriu a fost valorificat de Tribunalul Bacau - Sectia I civila atunci cand s-a considerat necompetent sa solutioneze cauza, se constata ca hotararea sa de declinare este in dezacord cu conceptia Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a legii sale de aplicare, a Legii nr. 304/2004 si, nu in ultimul rand, a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, in conditiile in care la Tribunalul Bacau au fost infiintate si functioneaza doua sectii civile.

Aplicand, pentru determinarea competentei materiale procesuale a sectiilor specializate, asa cum a stabilit Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul competent sa judece recursul in interesul legii prin Decizia nr. 18/2016 (publicata in Monitorul Oficial nr. 237 din 6 aprilie 2017), criteriile obiectului sau naturii litigiilor, rezulta ca, in cauza de fata competenta revine oricareia dintre cele doua sectii civile ale tribunalului cata vreme nu s-a invocat si dovedit ca exista complete specializate in a caror competenta sa intre, in mod exclusiv, un litigiu cu profesionisti cum este cel din cauza de fata.

In aceste conditii, tinand seama de instanta mai intai sesizata, dar, mai ales, de faptul ca obiectul litigiului se refera la imobile, in sensul art. 537 cu art. 542 din Codul civil - obiectul litigiului punand in contrast, pe de o parte, dreptul de proprietate afirmat de apelanti si modul de exercitare a acestui drept, cu prerogativele decurgand din acesta si, pe de alta parte, dreptul de servitute legala afirmat de intimati si limitarile, fondate pe aceasta servitute, ale dreptului apelantilor - competenta de solutionare a cauzei se impune a fi stabilita in favoarea Sectiei I civile a Tribunalului Bacau, natura litigiului fiind aceea de drept civil ordinar.