Actiune in constatarea nulitatii clauzelor abuzive, Neinformarea consumatorului de catre institutia financiara, Lipsa negocierii clauzelor contractuale referitoare la costurile creditului

• Directiva 93/13/CEE/1993: art. 3, art. 4, art. 8
• Legea nr. 193/2000: art. 4, art. 14
• Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 50/2010: art. 34, art. 36
• CJUE: cauzaOceana Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98), cauza Caja de Ahorros z Monte de Piedad de Madrid (C - 484/08), cauza Invitel, (C - 472/10), RWE Vertrieb (C - 92/11), cauza Arpad Kasler versus OTP Jelzalogbank Zrt

In ceea ce priveste clauza prevazuta la articolul 3.1.8. din contractul partilor, Curtea retine ca aceasta stipulatie contractuala se refera la ipoteza de modificare a dobanzii comisioanelor si dobanzii penalizatoare, pentru motive rezervate de banca, indicate ca fiind modificari legislative sau ale conditiilor pietei financiar bancare, fara a fi necesara semnatura imprumutatului.

Prin includerea acestei clauze in contractul de credit, banca isi apropie beneficiul exonerarii sale de orice risc al contractului, plasand insa acelasi risc exclusiv in sarcina persoanei imprumutate. O astfel de clauza creeaza, pe langa deficitul de informare a persoanei imprumutate asupra conditiilor obiective care pot conduce la modificarea dobanzii comisioanelor si dobanzii penalizatoare prin insasi contractul partilor, astfel incat aceasta persoana sa aiba reprezentarea influentelor pe care asemenea modificari le va produce asupra valorii totale a creditului in viitor, si in dezechilibrul semnificativ, contrar cerintelor bunei credinte intre drepturile si obligatiile partilor, clauza astfel inserata si definita cu concursul bancii, fiind sanctionata ca fiind abuziva, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

In ceea ce priveste clauza continuta de art. 3.1.5. lit. a) din contractul de credit, Curtea retine ca aceasta stipulatie contractuala se refera la comisionul de acordare a creditului fixat in sarcina reclamantului - persoana imprumutata -, comision care se achita din credit o singura data, la data acordarii creditului, banca fiind in drept sa debiteze in mod automat contul in care creditul este pus la dispozitie de catre banca cu valoarea acestui comision. Potrivit pct. 10 din Conditiile speciale de creditare, acest comision de creditare se situeaza la nivelul de 2 % flat, aplicat asupra sumei de bani imprumutate.

Curtea releva ca acest comision este perceput de banca, asa cum de altfel este definit, in vederea acordarii creditului. Prin urmare, comisionul de acordare excede raportului contractual avand ca obiect imprumutul unei sume de bani, faptul juridic caruia i se datoreaza nasterea acestui comision neavand legatura cu prestatiile caracteristice contractului de credit. Dimpotriva, comisionul de acordare, situandu-se in timp anterior chiar negocierilor asupra creditului si documentatiei necesare de examinat in vederea acordarii creditului, reprezinta pretul unei alte activitati a bancii, si anume a activitatii de verificare a cererii de creditare, a examinarii documentatiei depuse de persoana solicitanta precum si a bonitatii aceleiasi persoane, toate aceste activitati exced contractului de credit. In consecinta, introducerea clauzei privind comisionul de acordare in contract, neavand nici o legatura cu obiectul contractului de credit, are caracter abuziv.

Referitor la clauza 3.1.5. lit. B) din contractul de credit privind comisionul de administrare, Curtea constata ca, introducerea unui asemenea comision in contractul partilor, nu este prin ea insasi nelegala sau abuziva. Dimpotriva, dispozitiile O.U.G. nr. 50/2010 prevad posibilitatea institutiei financiare de a conveni cu persoana imprumutata un astfel de comision.

Diferit de prima instanta, Curtea releva ca este excesiv sa se impuna bancii sa demonstreze cheltuielile asupra carora se imputa comisionul de administrare (activitati desfasurate, costul resursei umane, cheltuieli materiale etc.), deoarece aceste aspecte sunt si raman sub directia exclusiva de organizare a bancii. Comisionul de administrare este abuziv, insa, pentru motivele mai jos aratate, si anume, a lipsei de informare a reclamantului asupra perceperii acestui comision de catre banca in orice conditii, asupra justificarii de catre banca a perceperii acestui comision, a prezentarii unei oferte cu limite determinate a comisionului care pot fi supuse negocierii, a prezentari influentelor valorice pe care un asemenea comision le produce asupra valorii totale a creditului si a costului pe care il are de suportat persoana imprumutata pe toata durata creditului, astfel incat persoana consumatorului sa aiba o reprezentare clara asupra tuturor acestor aspecte si sa poata lua o decizie in cunostinta de cauza. Datorita acestor cauze, stipulatia contractuala prevazuta la art. 3.1.5. lit. b) este sanctionata, de asemenea, de articolul 4 lit. a) din Legea nr. 193/2000 cu nulitatea.

Referitor la clauza atributiva de competenta inscrisa in articolul 10.1 din contract, Curtea retine ca aceasta stipulatie contractuala a fost fixata exclusiv in favoarea bancii, din moment ce a fixat competenta exclusiva a instantei de judecata de la sediul social principal al aceleiasi banci, si anume Tribunalul Bucuresti, in conditiile in care se va pune problema unor actiuni in justitie cu privire la pretentii sau despagubiri rezultand din contract.

Desi o asemenea clauza nu este cuprinsa in lista clauzelor considerate ca fiind abuzive, lista prevazuta de Legea nr. 193/2000, potrivit art. 14 din aceeasi lege, consumatorii prejudiciati prin contracte incheiate cu incalcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecatoresti.

Clauza prin care a fost determinata ca fiind competenta doar instanta de la sediul social principal al bancii creditoare, este considerata de instanta ca abuziva, intrucat restrange dreptul consumatorului de a actiona in justitie pentru a pretinde constatarea nulitatii clauzei contractuale si eventual despagubiri, deoarece indeparteaza persoana consumatorului de instanta judecatoreasca, in conditiile in care persoana imprumutata are domiciliul in judetul T. iar contractul se deruleaza in aceeasi circumscriptie teritoriala. Prin clauza avand ca obiect fixarea doar unei anumite instante judecatoresti ca fiind competenta iar aceasta instanta se afla in circumscriptia teritoriala a sediului principal al bancii, ceea ce in cazul reclamantului persoana imprumutata, semnifica o distanta importanta fata de domiciliul sau si intrebuintarea unor cheltuieli semnificative pentru a accede la instanta de judecata astfel determinata, se aduce atingere dreptului reclamantului la liberul acces la justitie, in conditiile Codului de procedura civila si ale legislatiei speciale aplicabile dreptului consumatorului. In consecinta, in mod judicios prima instanta a stabilit ca si aceasta clauza are caracter abuziv, dispunand anularea ei.

(Sectia a II-a civila, Decizia civila nr. 634/A din 14 septembrie 2016, rezumata de

judecator conf. univ. dr. Marian Bratis)

Prin sentinta civila nr. x pronuntata de Tribunalul Timis in dosar nr. x, s-a admis in parte cererea de chemare in judecata formulata si precizata de reclamantul A in contradictoriu cu parata SC B... SA B. si intervenientii fortati C..., D... si E...; s-a constatat caracterul abuziv si nulitatea absoluta a clauzelor prevazute la art. 3.1.5 lit. a si b, art. 3.1.8 teza intai, art. 10.1 din conditiile generale ale contractului [...]; s-a dispus obligarea paratei la restituirea sumei de 1.720 CHF incasata cu titlu de comision de acordare, precum si la restituirea comisionului de administrare incepand cu data perceperii lui si pana la data pronuntarii hotararii; s-a dispus obligarea paratei la plata dobanzii legale aferente debitului de restituit de la data perceperii fiecarei sume si pana la data restituirii efective, s-a respins in rest actiunea si a fost obligata parata la plata in favoarea reclamantului a cheltuielilor de judecata in suma de 200 lei.

Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut ca la data de 20.08.2008 a fost incheiat contractul de credit de consum cu garantii reale [.] prin care parata SC B... SA B., in calitate

de imprumutator, a acordat reclamantului A, in calitate de imprumutat, un credit in valoare de 86.000 CHF, pe un termen de 348 luni.

Reclamantul a sesizat instanta de judecata, invocand caracterul abuziv al clauzelor prevazute la art. 3.1.1, art. 3.1.5 lit. a si b, art. 3.1.8, art. 3.2.1, art. 3.3, art. 10.1 si clauzele inserate in contractul de credit la sectiunea 4 din conditiile generale privind efectuarea platilor in moneda creditului si suportarea de catre consumator a diferentelor de curs valutar, astfel ca tribunalul a analizat daca, in lumina reglementarilor incidente in cauza si invocate de catre reclamant prin cererea de chemare in judecata, acestea au sau nu caracter abuziv.

Fata de temeiul juridic invocat de reclamant in sustinerea actiunii, s-a constatat ca raporturile contractuale dintre parti sunt guvernate de dispozitiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, astfel cum sunt definite aceste doua categorii in art. 2 din lege.

In ce priveste conditiile impuse de lege a fi indeplinite pentru ca o clauza sa poata fi apreciata ca fiind abuziva, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.

Potrivit textului de lege o clauza poate fi calificata ca abuziva daca nu a fost negociata direct cu consumatorul, daca prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Prima conditie este explicata prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care defineste notiunea de clauza care nu a fost negociata direct cu consumatorul ca fiind clauza stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. Cu privire la aceste ultime contracte legiuitorul a instituit asadar o prezumtie relativa referitoare la lipsa negocierii la data incheierii lor, prezumtie ce poate fi rasturnata prin proba contrara, sarcina probei revenind, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, profesionistului care pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul.

Analizand contractul supus analizei in intregul sau, tribunalul a constatat ca in momentul in care a fost incheiat acest contract, consumatorul a actionat de pe o pozitie inegala, in raport cu banca. Contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de catre imprumutator, fara a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau inlatura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nici o clauza din contract, intregul act juridic fiindu-i impus, in forma respectiva, de catre banca. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, care a transpus art. 3 din Directiva 93/13/CEE, bancii ii revenea obligatia de a dovedi ca a negociat in mod direct aceste clauze cu imprumutatul, ceea ce in cauza nu s-a probat.

Desi intr-adevar nu se poate impune unei banci, al carei numar de clienti este semnificativ de a redacta intr-o maniera personala fiecarui client atat conditiile generale de creditare cat si cele speciale, cu toate acestea, conform legii profesionistului ii revine sarcina de a proba ca s-a oferit posibilitatea reala consumatorului persoana fizica de a influenta cuprinsul clauzelor standardizate de catre banca. In acest sens, trebuie avut in vedere ca potrivit unei jurisprudente constante a C.J.U.E., sistemul de protectie pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau de furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si de nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora.

Insa pentru ca o clauza sa poata fi declarata ca fiind abuziva este necesar a fi indeplinite si celelalte conditii prevazute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv a conditiei subiective constand reaua credinta a profesionistului bancar si a conditiei obiective reprezentata de dezechilibrul semnificativ, disproportionat intre prestatiile reciproce ale partilor cu consecinta procurarii unui avantaj excesiv pentru profesionist in detrimentul consumatorului.

Acestea sunt conditiile in care a fost analizat pretinsul caracter abuziv al clauzelor mentionate in cererea de chemare in judecata, cu mentiunea ca, in ceea ce priveste evaluarea naturii abuzive a clauzelor, aceasta nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.

[...]

Astfel, clauzele mentionate in contract descriu comisioanele percepute doar din perspectiva modalitatii de calcul si a cuantumului lor, fara sa cuprinda ratiunea perceperii acestora. Or, avand in vedere ca banca intimata asimileaza aceste comisioane obiectului principal al contractului, considerandu-le ca fiind prestatii esentiale stabilite in sarcina imprumutatului, este de neconceput neprezentarea contraprestatiei corelative a bancii, respectiv a ratiunii scindarii costului contractului in mai multe componente. In lipsa unei exprimari clare si neechivoce, pentru consumator fundamentul perceperii acestor comisioane este necunoscut, putand fi indusa ideea perceperii mai multor costuri pentru acelasi serviciu al bancii, fara ca distinctia dintre acestea sa fie exprimata in mod clar. In mod corespunzator, motivul revizuirii dobanzii bancare constand in schimbarile semnificative de pe piata monetara este neclar.

In consecinta, desi dobanda si comisioanele fac parte din costul total al contractului, fata de caracterul neclar si echivoc al clauzelor care le reglementeaza, acestea pot fi supuse analizei din perspectiva caracterului abuziv, contrar sustinerilor paratei.

Potrivit art. 3.1.1 din conditiile generale ale conventiei, rata dobanzii este initial fixa, dupa care aceasta devine variabila, revizuirea ratei dobanzii facandu-se la fiecare 1 februarie si 1 august, pe toata durata creditului. Prin art. 3.1.8 din conditiile generale banca si-a rezervat dreptul de a modifica dobanda si comisioanele, inclusiv dobanda penalizatoare, din motive intemeiate precum modificari legislative sau modificari ale conditiilor pietei financiar- bancare.

S-a observat ca in art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 se face referire la existenta unui „motiv intemeiat”, aratandu-se ca o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobanzii in mod unilateral, nu este abuziva, cu conditia ca acest lucru sa se faca in baza unui motiv intemeiat, prevazut si in contract si, totodata, cu conditia informarii imediate a clientului, care sa aiba, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, motivul intemeiat prevazut in contractul supus analizei este acela al „modificarilor legislative sau modificari ale conditiilor pietei financiar-bancare”, fara prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a retine stipularea in contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobanzii si a comisioanelor este necesara prezentarea unei situatii clare, corespunzator descrisa, care sa ofere clientului posibilitatea de a cunoaste de la inceput ca, daca acea situatie se va produce, dobanda sau comisioanele vor fi marite. Doar astfel optiunea lui de a contracta este libera, perfect constienta si cu reprezentarea corecta a consecintelor actului juridic pe care il va semna. Totodata, motivul trebuie sa fie suficient de clar aratat, pentru ca, in eventualitatea unui litigiu in legatura cu aplicarea unei astfel de clauze, instanta judecatoreasca sa aiba posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat si eficient pentru a conchide in sensul existentei sau inexistentei situatiei care constituie motiv pentru majorarea dobanzii.

Motivul mentionat respectiv „modificari legislative sau modificari ale conditiilor pietei financiar-bancare” nu indeplineste aceasta conditie, astfel ca, in eventualitatea unui litigiu, nu numai ca nu se poate aprecia daca este intemeiat sau nu, dar nici macar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, daca s-a produs, fiind de netagaduit ca piata financiara evolueaza diferit in functie de indicele la care se raporteaza. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea imprumutatorului, servind doar intereselor acestuia, fara a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proportionala scopului urmarit.

Prin necircumstantierea, in nici un mod, a elementelor care-i permit bancii modificarea unilaterala a dobanzii curente contractuale, a dobanzii penalizatoare si a comisioanelor, prin neindicarea niciunui criteriu care sa-i dea bancii acest drept, lasand la libera sa apreciere majorarea acestor costuri, aceasta clauza incalca prevederile legale incidente in materie, fiind de natura sa il prejudicieze pe consumator si ca atare ea este abuziva.

Cu toate acestea, tribunalul a constatat ca fiind abuziva doar prima teza a art. 3.1.8 referitoare la criteriul in functie de care se majoreaza costurile contractului, urmand sa respinga cererea reclamantului vizand constatarea nulitatii absolute a clauzei prevazuta la art. 3.1.8 in integralitatea sa, avand in vedere ca reclamantul nu a invederat aspectele de nelegalitate ale tuturor tezelor reglementate de clauza mentionata, concentrandu-si sustinerile strict pe nelegalitatea criteriilor prevazute pentru modificarea costurilor contractului.

In mod corespunzator, tribunalul a respins cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevazuta la art. 3.1.1 din conditiile generale, avand in vedere ca prevederea unei rate de dobanda fixa urmata de o dobanda variabila care poate fi revizuita o data la 6 luni nu contine in sine nici un element abuziv, ci vatamarea consumatorului deriva din prevederea unui criteriu subiectiv in functie de care banca are posibilitatea sa modifice unilateral dobanda.

Tribunalul a retinut ca in privinta comisionului de acordare prevazut la art. 3.1.5 lit. a), in ciuda denumirii lui care l-ar incadra teoretic in sfera cheltuielilor aferente documentatiei de credit, modul de calcul al acestui comision tradeaza o alta destinatie neprevazuta in contract, in conditiile in care a fost stabilit prin aplicarea unui procent la valoarea creditului neacordat, fara vreo legatura cu costurile necesitate de documentatia eliberata. In aceste conditii, se poate considera ca comisionul de acordare este lipsit de cauza intrucat nu rezulta din contract ca banca a prestat un serviciu suplimentar care sa justifice aceasta remuneratie. Mai mult, instanta de fond a considerat ca perceperea unui comision doar pentru intocmirea dosarului in vederea acordarii creditului, adica pentru simpla exercitare a obiectului de activitate al paratei, intr-un cuantum ridicat de 2
%
din valoarea totala a creditului, ceea ce conduce printr-un calcul simplu la suma de 1.720 euro, reprezinta un cost nejustificat si exagerat, fara o contraprestatie obiectiva din partea bancii.

Intr-adevar, prestatiile efectuate pentru procesarea cererii de credit si pentru verificarea clientului in baza de date nu justifica perceperea de catre banca a unui comision de acordare in cuantum ridicat; toate aceste prestatii se circumscriu obiectului de activitate al bancii, reprezinta operatiuni accesorii, prealabile acordarii unui credit, fiind in interesul bancii de a incheia cat mai multe contracte de credit.

Tribunalul a retinut ca si scopul perceperii comisionului de administrare a creditului este neclar, terminologia folosita nefiind descrisa in cuprinsul contractului incheiat de parata, pentru ca imprumutatul sa fie in deplina cunostinta de cauza cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision. De asemenea, nici instanta nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivatia perceperii acestui comision nu este detaliata nici in cuprinsul contractului, nici in cel al conditiilor generale ale contractului analizat.

Cu privire la comisionul de administrare analizat, s-a observat ca nelegalitatea acestuia rezida nu doar din lipsa mentionarii contraprestatiei oferite de banca in schimbul perceperii sale, ci si din modul de calcul al acestuia, prin aplicarea unui procent de 0,175%, asupra soldului lunar al creditului, prin cuantumul sau acest comision fiind nejustificat si disproportionat. Un comision de administrare de o asemenea valoare este lovit de nulitate absoluta si prin prisma lipsei cauzei, dat fiind ca in contractele sinalagmatice prefigurarea contraprestatiei celeilalte parti constituie cauza propriei obligatii. Or, este cert faptul ca parata nu realizeaza in favoarea reclamantului prestatii de administrare a contului care sa justifice achitarea sumelor solicitate cu acest titlu intr-un asemenea cuantum.

Aceasta clauza ce prevede un comision de administrare in cuantum procentual aplicat asupra soldului lunar al creditului reprezinta de fapt o dobanda mascata, care in contract nu este mentionata la rubrica aferenta dobanzilor, ci la rubrica comisioane.

Din prevederile O.U.G. nr. 50/2010 rezulta ca este permisa perceperea de catre banca a comisionului de administrare a creditului, insa modalitatea in care a fost stipulat acest comision in contractul supus cenzurii instantei contravine cerintelor legale. Un comision de administrare trebuie sa fie unul justificat si sa reflecte costul real al operatiunii de administrare, sa fie unul rezonabil si transparent, in esenta sa respecte principiul bunei credinte si al echitatii.

In concluzie, nu insasi perceperea comisionului de administrare este ilegala, ci modul de calcul al acestuia ii confera comisionului caracter abuziv - aplicarea unui procent de 0,175% asupra soldului lunar al creditului fiind de natura sa afecteze echilibrul contractual.

[...]

Clauza atributiva de competenta inserata in art. 10.1 din contract este abuziva si se impune constatarea nulitatii absolute a acesteia, in partea referitoare la instanta competenta sa solutioneze diferendele aparute in legatura cu incheierea sau executarea prezentului contract.

Astfel, prin clauza prevazuta la art. 10.1 teza a II-a din contract se prevede ca in ipoteza in care diferendele nu pot fi solutionate pe cale amiabila, acestea vor fi supuse spre solutionare instantelor competente material din Bucuresti. Stabilirea competentei in favoarea instantelor din Bucuresti este de natura sa ingreuneze in mod considerabil o eventuala actiune derivata din contract, cu consecinta descurajarii sau chiar a imposibilitatii consumatorului de a comparea in fata instantei de judecata, costurile legate de formularea unei actiuni catre instantele din Bucuresti fiind mai impovaratoare pentru consumator. De altfel, clauza atributiva de competenta intra in categoria celor prevazute la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva 93/13/CEE si pct. 1 lit. h) din anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece prin aceasta se obstructioneaza in mod nejustificat dreptul consumatorului la actiune in justitie, fiind prevazute pentru debitor conditii mai grele de acces la o instanta decat cele prevazute legislativ prin art. 113 alin. (1) C. pr. civ. care reglementeaza ca instanta competenta alternativ teritorial si instanta de la domiciliul consumatorului, care in cauza de fata este in Timisoara, cu atat mai mult cu cat contractul a fost incheiat la Timisoara, iar executarea acestuia este efectuata lunar la agentia din Timisoara.

[...] ’ ’

Impotriva acestei hotarari a declarat apel parata SC B... SA B., solicitand modificarea in parte a sentintei apelate cu consecinta respingerii in tot a cererii de chemare in judecata.

[...]

Prin intampinarea depusa la dosar, intimatii C..., D..., E... si F... au solicitat respingerea apelului ca neintemeiat si mentinerea ca temeinica si legala a hotararii primei instante, cu cheltuieli de judecata.

[...]

Examinand apelul paratei prin prisma motivelor invocate in fapt si in drept, a apararilor aduse prin intampinarea formulata de reclamanti precum si potrivit dispozitiilor art. 476-482 C. pr. civ., Curtea constata ca apelul este nefondat urmand a fi respins pentru motivelor ce se vor arata in continuare.

Astfel, intre parti s-a incheiat contractul de credit de consum cu garantii reale [...], cuprinzand conditiile generale si conditiile speciale de creditare precum si actul aditional nr. x/2008, in conformitate cu care parata apelanta a imprumutat reclamantului A. suma de 86.000 CHF cu o perioada de rambursare a creditului de 348 de luni.

Prin instanta investita cu actiunea in nulitate a reclamantului, a admis cererea de chemare in judecata si a constatat nulitatea clauzelor 3.1.5. lit. a) si b), 3.1.8. si 10.1, pe temeiul ca acestea au un caracter abuziv in raport cu reclamantul.

Prin urmare, examenul hotararii atacate cu apelul paratei, se va limita la cele trei categorii de clauze care au facut obiectul hotararii de anulare a acestora.

In ceea ce priveste clauza prevazuta la articolul 3.1.8. din contractul partilor, Curtea retine ca aceasta stipulatie contractuala se refera la ipoteza de modificare a dobanzii comisioanelor si dobanzii penalizatoare, pentru motive rezervate de banca, indicate ca fiind modificari legislative sau ale conditiilor pietei financiar bancare, fara a fi necesara semnatura imprumutatului.

In mod corect prima instanta a constatat caracterul abuziv al aceste clauze contractuale, in conditiile in care banca isi rezerva in mod unilateral dreptul de a modifica elementele componente ale creditului, atat pe cele principale cum este dobanda, cat si pe cele accesorii, cum sunt comisioanele, fara a negocia o astfel de modificare cu persoana imprumutatului si fara consimtamantul acestuia, declarand prin aceasta clauza ca banca poate interveni asupra contractului fara a fi necesara semnatura imprumutatului.

Pe de alta parte, motivele pe care se intemeiaza dreptul unilateral al bancii de a interveni asupra componentelor creditului, nu are o justificare neechivoca. Dimpotriva, posibilitatea bancii de a interveni asupra contractului nu este justificata de cauze obiective, cat timp se invoca in mod generic modificarile conditiilor pietei financiar bancare.

Prin includerea acestei clauze in contractul de credit, banca isi apropie beneficiul exonerarii sale de orice risc al contractului, plasand insa acelasi risc exclusiv in sarcina persoanei imprumutate. O astfel de clauza creeaza pe langa deficitul de informare a persoanei imprumutate asupra conditiilor obiective care pot conduce la modificarea dobanzii comisioanelor si dobanzii penalizatoare prin insasi contractul partilor, astfel incat aceasta persoana sa aiba reprezentarea influentelor pe care asemenea modificari le va produce asupra valorii totale a creditului in viitor, si in dezechilibrul semnificativ, contrar cerintelor bunei credinte intre drepturile si obligatiile partilor, clauza astfel inserata si definita cu concursul bancii, fiind sanctionata ca fiind abuziva, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

In ceea ce priveste clauza continuta de art. 3.1.5. lit. a) din contractul de credit, Curtea retine ca aceasta stipulatie contractuala se refera la comisionul de acordare a creditului fixat in sarcina reclamantului - persoana imprumutata -, comision care se achita din credit o singura data, la data acordarii creditului, banca fiind in drept sa debiteze in mod automat contul in care creditul este pus la dispozitie de catre banca cu valoarea acestui comision. Potrivit pct. 10 din Conditiile speciale de creditare, acest comision de creditare se situeaza la nivelul de 2
% flat.

Curtea constata ca si aceasta clauza, in mod judicios a fost stabilita ca fiind abuziva de catre prima instanta. Mai mult, Curtea releva ca acest comision este perceput de banca, asa cum de altfel este definit, in vederea acordarii creditului. Prin urmare, comisionul de acordare excede raportului contractual avand ca obiect imprumutul unei sume de bani, faptul juridic caruia i se datoreaza nasterea acestui comision neavand legatura cu prestatiile caracteristice contractului de credit. Dimpotriva, comisionul de acordare, situandu-se in timp anterior chiar negocierilor asupra creditului si documentatiei necesare de examinat in vederea acordarii creditului, reprezinta pretul unei alte activitati a banci, si anume a activitatii de verificare a cererii de creditare, a examinarii documentatiei depuse de persoana solicitanta precum si a bonitatii aceleiasi persoane, toate aceste activitati exced contractului de credit. In consecinta, introducerea clauzei privind comisionul de acordare in contract, neavand nici o legatura cu obiectul contractului de credit, are caracter abuziv.

De asemenea, Curtea mai releva sub acest cuprins, ca nici sub aspectul negocierii comisionului de acordare si a justificarii intinderii acestui comision, banca nu a facut nici o dovada in privinta demersurilor informative si de stabilire a acestui comision, cu persoana imprumutata, comisionul fiind stabilit in mod abstract si unilateral la procentul de 2 % din valoarea creditului. Curtea nu are motive pentru a considera ca acest comision de acordare a creditului are caracter obiectiv si deplina justificare pentru a acoperi operatiunile efectuate de banca, reprezentate de cheltuielile intrebuintate de aceeasi banca, si care sa o indreptateasca la perceperea acestui comision, motiv pentru care caracterul abuziv al acestei clauze se subliniaza inca odata,

Referitor la clauza 3.1.5. lit. B) din contractul de credit privind comisionul de administrare, Curtea constata ca, introducerea unui asemenea comision in contractul partilor, nu este prin ea insasi nelegala sau abuziva. Dimpotriva, dispozitiile O.U.G. nr. 50/2010, prevad posibilitatea institutiei financiare de a conveni cu persoana imprumutata un astfel de comision, in conditiile in care banca justifica necesitatea acoperirii cheltuielilor de administrare a contului/conturilor de plata si ramburs a creditului, iar persoana imprumutata accepta un astfel de comision, negociind cu banca obiectul de acoperire a comisionului de administrare si intinderea acestui comision, ceea ce presupune o buna informare a persoanei imprumutate asupra semnificatiei comisionului de administrare, influentelor pe care acesta il aduce valorii totale a creditului, cu speciala privire asupra costului total pe care il are de plata persoana imprumutata, incluzand alaturi de comisionul de administrare, alte comisioane, dobanda, valoarea politei de asigurare etc.

Parata apelanta nu a reusit sa probeze ca in privinta comisionului de administrare a initiat o corecta informare a persoanei imprumutate asupra aspectelor mai sus aratate, in special daca comisionul a fost negociat, limitele valorice pentru care s-a efectuat negocierea, perceperea de catre persoana imprumutata a influentelor pe care acest comision le aduce asupra valorii totale a creditului, cota de reprezentare a acestui comision in totalul obligatiilor de plata ale aceleiasi persoane imprumutate. Diferit de prima instanta, Curtea releva ca este excesiv sa se impuna bancii sa demonstreze cheltuielile asupra carora se imputa comisionul de administrare (activitati desfasurate, costul resursei umane, cheltuieli materiale, etc.), deoarece aceste aspecte sunt si raman sub directia exclusiva de organizare a bancii. Comisionul de administrare este abuziv insa pentru motivele mai jos aratate, si anume, a lipsei de informare a reclamantului asupra perceperii acestui comision de catre banca in orice conditii, asupra justificarii de catre banca a perceperii acestui comision, a prezentarii unei oferte cu limite determinate a comisionului care pot fi supuse negocierii, a prezentari influentelor valorice pe care un asemenea comision le produce asupra valorii totale a creditului si a costului pe care il are de suportat persoana imprumutata pe toata durata creditului, astfel incat persoana consumatorului sa aiba o reprezentare clara asupra tuturor acestor aspecte si sa poata lua o decizie in cunostinta de cauza. Datorita acestor cauze, stipulatia contractuala prevazuta la art. 3.1.5. lit. b) este sanctionata, de asemenea, de articolul 4 lit. a) din Legea 193/2000 cu nulitatea.

Referitor la clauza atributiva de competenta inscrisa in articolul 10.1 din contract, Curtea retine ca aceasta stipulatie contractuala a fost fixata exclusiv in favoarea bancii, din moment ce a fixat competenta exclusiva a instantei de judecata de la sediul social principal al aceleiasi banci, si anume Tribunalul Bucuresti, in conditiile in care se va pune problema unor actiuni in justitie cu privire la pretentii sau despagubiri rezultand din contract.

Desi o asemenea clauza nu este cuprinsa in lista clauzelor considerate ca fiind abuzive, lista prevazuta de Legea 193/2000, potrivit art. 14 din Legea 193/2000, consumatorii prejudiciati prin contracte incheiate cu incalcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecatoresti.

Clauza prin care a fost determinata ca fiind competenta doar instanta de la sediul social principal al bancii creditoare, este considerata de instanta ca abuziva, intrucat restrange dreptul consumatorului de a actiona in justitie pentru a pretinde constatarea nulitatii clauzei contractuale si eventual despagubiri, deoarece indeparteaza persoana consumatorului de instanta judecatoreasca, in conditiile in care persoana imprumutata are domiciliul in judetul Timis iar contractul se deruleaza in aceeasi circumscriptie teritoriala. Prin clauza avand ca obiect fixarea doar unei anumite instante judecatoresti ca fiind competenta iar aceasta instanta se afla in circumscriptia teritoriala a sediului principal al bancii, ceea ce in cazul reclamantului persoana imprumutata, semnifica o distanta importanta fata de domiciliul sau si intrebuintarea unor cheltuieli semnificative pentru a accede la instanta de judecata astfel determinata, se aduce atingere dreptului reclamantului la liberul acces la justitie, in conditiile Codului de procedura civila si ale legislatiei speciale aplicabile dreptului consumatorului. In consecinta, in mod judicios prima instanta a stabilit ca si aceasta clauza are caracter abuziv, dispunand anularea ei.

Orice contract bancar, cum este si cel incheiat in cauza de fata, trebuie sa respecte toate conditiile de validitate ale unui contract civil dar trebuie sa fie incheiat si cu respectarea exigentelor Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive incheiate intre comercianti si consumatori si ale Directivei nr. 93/13/CEE in conditiile in care la incheierea acestui contract intimata a actionat ca un profesionist iar apelantul avea calitatea de consumator astfel incat, pe langa cerintele respectarii conditiilor de validitate ale oricarui contract (legea generala), contractul de credit trebuia sa respecte si cerintele actelor normative aratate mai sus (legea speciala), cu referire la protectia consumatorului, in speta de fata reclamant avand aceasta calitate.

Referitor la conditiile legii speciale, instanta de apel a constatat ca potrivit art. 1 alin. (1) - (3) din Legea nr. 193/2000, orice contract incheiat intre comercianti si consumatori pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate; in caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului; se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii.

Art. 4 alin. (1) si (2) din Legea nr. 193/2000 prevede ca o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor; o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.

Conform art. 6 din acelasi act normativ, clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai poate continua.

De asemenea, in jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene consumatorul a fost definit ca acea parte vulnerabila din punct de vedere economic si mai putin experimentata in materie juridica. O dimensiune esentiala a protectiei consumatorilor in cadrul contractelor de credit bancar vizeaza eliminarea clauzelor abuzive din aceste conventii. Mult mai frecvente sunt situatiile in care sub aparenta unei legalitati, institutiile de creditare nesocotesc drepturile consumatorilor, insa in mod subtil. Este cazul contractului de credit bancar, in care, sub pretextul libertatii contractuale si al obligativitatii contractului, uneori, institutiile de creditare insereaza si impun clauze abuzive.

Prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusa in legislatia nationala prin Legea nr. 193/2000, cu modificarile ulterioare, legiuitorul european si cel national au urmarit in anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dand instantei posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula in masura in care retine ca acesta cuprinde clauze abuzive.

De altfel, prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit in mod expres competenta instantei de judecata de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Interpretand aceasta directiva, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a stabilit in cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) ca protectia acestui act normativ confera judecatorului national posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale in masura in care este investit cu formularea unei cereri intemeiate pe aceasta.

Intrucat o asemenea examinare presupune existenta in prealabil a unui contract semnat de catre cele doua parti care si-a produs integral sau partial efectele, este neindoielnic ca executarea pentru un anumit interval de timp a obligatiilor asumate de catre consumator nu poate impiedica verificarea continutului sau de catre instanta de judecata.

In speta, contractul de credit incheiat intre parti este un contract preformulat, intre o banca si o persoana fizica.

Intr-un asemenea contract, clauzele sunt stabilite in mod unilateral de catre banca, posibilitatile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desavarsire, singura posibilitate pe care o are clientul fiind de a semna sau nu contractul.

Rolul instantei de judecata este acela de a pune in balanta pe de o parte principiul fortei obligatorii a contractului, care este un principiu fundamental al dreptului privat si pe de alta parte principiul bunei-credinte si cel al protectiei consumatorilor, ca parte contractanta vulnerabila si susceptibila de a fi supusa unor abuzuri.

Atunci cand justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanta este datoare sa intervina, nu doar in temeiul dispozitiilor legale existente „de lege lata”, atat in dreptul intern, cat si in cel comunitar, ci si pentru a asigura respectarea principiului echitatii.

In acelasi sens, potrivit unei jurisprudente constante a Curtii Europene de Justitie, sistemul de protectie pus in aplicare de Directiva 93/13 se intemeiaza pe ideea ca in ceea ce priveste puterea de negociere si nivelul de informare al consumatorului, acesta se afla intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau furnizor, situatie care il determina sa adere la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08).

Avand in vedere o astfel de situatie de inferioritate, Directiva 93/13 obliga statele membre sa prevada un mecanism care sa asigure ca orice clauza contractuala care nu a facut obiectul unei negocieri individuale sa poata fi controlata pentru aprecierea eventualului sau caracter abuziv.

In acest cadru, instanta nationala trebuie sa stabileasca, tinand cont de criteriile prevazute la articolul 3 aliniatul (1) si articolul 5 din Directiva 93/13 daca, avand in vedere imprejurarile proprii ale spetei, o astfel de clauza indeplineste criteriile bunei-credinte, echilibrului si transparentei prevazute de aceasta directiva (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

[...]

Mai mult, problema a fost transata si in jurisprudenta CJUE, unde, de exemplu, in cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid se arata ca: „dispozitiile art. 4 alin. (2) si art. 8 din Directiva nr. 93/13/CE trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementari (...) care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau a remuneratie, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, iar, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil”.

In acelasi sens, in cauza C-241/98, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat ca recunoaste judecatorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, aratand, totodata, ca aceasta putere „se incadreaza pe deplin in contextul general al protectiei speciale pe care directiva tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facand parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti. Exista, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si produca efectele”.

Prin urmare, instantele au dreptul sa examineze caracterul abuziv al clauzelor privind pretul, chiar daca acestea sunt redactate in mod clar si inteligibil, cu atat mai mult avand acest drept atunci cand aceste clauze nu sunt redactate intr-un limbaj clar si inteligibil (s-ar putea afirma ca nu au doar dreptul, ci au chiar obligatia de a face acest lucru).

In ce priveste notiunea de limbaj clar, acesta presupune exprimarea corecta din punct de vedere gramatical. Sub acest aspect, chiar daca respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie tinut seama de faptul ca ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul ca banca a informat pe reclamanti in legatura cu continutul contractului si ca le-a lasat timp de analiza si gandire nu inseamna ca a si negociat aceste clauze cu reclamantii.

In ce priveste notiunea de limbaj inteligibil, acesta presupune posibilitatea pentru consumatori sa prevada consecintele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecintelor economice care rezulta din acesta, in ceea ce-i priveste, relevant in acest sens fiind concluziile la care a ajuns CJUE, in cauza C-26/13, Arpad Kasler impotriva OTP Jelzalogbank Zrt, afirmandu-se ca „Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat in sensul ca, in ceea ce priveste o clauza contractuala.., cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil, trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator

 

Exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a reclamantei Adunarea Generala Ordinara a Actionarilor S.N. A. - SA G... a fost admisa de catre instanta, avand in vedere ca, potrivit art. 56 C. pr. civ., capacitatea procesuala de folosinta consta in aptitudinea unei persoane de a avea folosinta drepturilor civile pe plan procesual. Capacitatea procesuala de folosinta reprezinta asadar o conditie esentiala pentru ca o persoana sa devina parte in procesul civil.

In cauza de fata actiunea a fost promovata de Adunarea Generala Ordinara a Actionarilor S.N. A. - SA G... si nu de catre persoana juridica insasi, reclamanta justificandu-si calitatea si implicit capacitatea procesuala de a introduce aceasta actiune prin trimiterea la dispozitiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care dispun ca actiunea in raspundere contra directorilor pentru daune cauzate de acestia societatii prin incalcarea indatoririlor lor fata de societate, apartine adunarii generale, care va decide cu majoritatea prevazuta la art. 112 din lege.

Adunarea generala reprezinta organul de deliberare si decizie al societatii comerciale, fiind formata din totalitatea actionarilor societatii. Potrivit legii, adunarea generala exprima vointa sociala, care decide in toate problemele esentiale ale activitatii societatii, inclusiv numirea celorlalte organe ale societatii, astfel ca ea apare ca organul suprem de conducere al societatii. Cu toate acestea, ea nu subzista ca subiect distinct de persoana juridica insasi, neavand capacitate de folosinta si drepturi civile pe care sa tinda sa le realizeze in scop propriu sau obligatii pe care sa si le asume prin incheierea de acte juridice in mod autonom de persoana juridica insasi. Neavand folosinta drepturilor civile adunarea generala nu se bucura nici de capacitatea de folosinta pe plan procesual.

Se observa ca paratul a invocat in mod formal si exceptia lipsei capacitatii procesuale de exercitiu, desi intreaga motivare este grefata pe lipsa capacitatii de folosinta, or cele doua institutii procesual civile nu se identifica, intrucat capacitatea procesuala de exercitiu inseamna capacitatea de a sta in judecata a unei persoane sau entitati care are folosinta drepturilor procedurale, dar nu si exercitiul lor, aspect care poate fi complinit in cursul judecatii.

In cauza de fata capacitatea procesuala de exercitiu apartine persoanei juridice care o realizeaza prin intermediul organelor sale administrative care actioneaza in numele si pe seama persoanei juridice.

[...]

Avand in vedere dispozitiile art. 56 C. pr. civ. care prevad in mod expres ca poate sta in judecata doar persoana care are folosinta drepturilor civile, tribunalul a constatat ca Adunarea Generala Ordinara a Actionarilor S.N. A. - SA G... nu poate avea calitatea de reclamanta si deci nici folosinta drepturilor civile, astfel incat instanta a admis exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a reclamantei Adunarea Generala Ordinara a Actionarilor

S.N. A. - SA G... si a respins cererea de chemare in judecata ca fiind introdusa de o entitate fara capacitate procesuala de folosinta.

Impotriva acestei hotarari a declarat apel reclamanta Adunarea Generala Ordinara a Actionarilor S.N. A. - SA G..., solicitand in principal admiterea exceptiei de nulitate a sentintei si constatarea nulitatii sentintei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

Tribunalul Timis, in subsidiar solicita admiterea apelului, anularea in parte a sentintei si, pe cale de consecinta, respingerea exceptiei lipsei capacitatii de folosinta a Adunarii Generale Ordinare a Actionarilor S.N. A... - SA G... si constatarea ca aceasta este titularul acestei actiuni, avand atat calitate procesuala activa cat si capacitate procesuala de folosinta si, pe cale de consecinta, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timis.

[...]

Apelanta apreciaza ca aceasta motivare a primei instante este nelegala, in conditiile in care exista anumite situatii speciale in care legea atribuie calitate procesuala activa unor persoane, organizatii sau institutii sau orice alte entitati fara personalitate juridica care pot actiona in baza unui drept recunoscut in mod expres de lege asa cum este si cazul Adunarii Generale a Actionarilor care are calitate procesuala activa in baza art. 155 din Legea nr. 31/1990 si in baza H.G. nr. 521/1998 privind infiintarea S.N. A. - SA G..., cu modificarile si completarile ulterioare, care prevede la art. 14 alin. (4) lit. k) obligatia adunarii generale ordinare a actionarilor de a hotari cu privire la actionarea in justitie a directorului general pentru daunele cauzate societatii, iar la art. 31 se prevede expres faptul ca „actiunea in raspundere contra directorilor apartine adunarii generale a actionarilor, care va decide cu majoritatea voturilor exprimate in adunarea generala respectiva. Adunarea generala a actionarilor desemneaza cu aceeasi majoritate persoana insarcinata sa exercite actiunea in justitie."

[.]

Actiunea in raspundere impotriva directorilor este o actiune sociala, reprezentand o prerogativa a adunarii generale a actionarilor, conform art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Aceasta concluzie rezida din principiul potrivit caruia adunarea generala a actionarilor este insasi societatea. Norma legala de la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 indica principalul titular al actiunii in raspundere ca fiind adunarea generala ordinara a actionarilor, doctrina si jurisprudenta fiind unanima in acest sens.

[•••]

Examinand apelul astfel declarat prin prisma motivelor invocate in fapt si in drept precum si a apararilor formulate potrivit dispozitiilor art. 476 - 482 C. pr. civ., Curtea constata ca apelul este nefondat pentru considerentele ce se vor arata in continuare.

Potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, actiunea in raspundere contra administratorilor, directorilor, membrilor directoratului si consiliului de supraveghere din cadrul societatilor pe actiuni, pentru daune cauzate societatii de acestia prin incalcarea indatoririlor lor fata de societate, apartine adunarii generale. Conform art. 155 alin. (2) din aceeasi lege, adunarea generala desemneaza, totodata, persoana insarcinata sa exercite actiunea in justitie.

Prin Hotararea Adunarii Generale a Actionarilor a S.N. A. - SA G... nr. x punctul 7, s-a decis angajarea raspunderii paratului B... in calitate de director al societatii pentru suma de 24.598,22 lei, reprezentand prejudiciul cauzat patrimoniului societatii pe durata mandatului sau.

Cererea de chemare in judecata a fost formulata de Adunarea Generala Ordinara a Actionarilor S.N. A. - SA G...

Tribunalul, in calitate de prima instanta, la retinut exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a reclamantei Adunarea Generala Ordinara a Actionarilor S.N. A... - SA G..., aratand in motivare ca o atare capacitate procesuala apartine persoanei juridice, iar nu insasi adunarii generale a actionarilor.

Curtea releva ca dispozitiile art. 155 alin. (1) si (2) din Legea societatilor nr. 31/1990, atribuie dreptul de actionare a administratorului, directorului, membrului comitetului director sau consiliului de supraveghere, in competenta adunarii generale a actionarilor. Acest drept include prerogativa de decizie a introducerii actiunii in justitie, avand unicul obiect de angajare a raspunderii patrimoniale a persoanei mai sus aratate.

Aceasta prerogativa nu se juxtapune insa atributului exclusiv apartinand persoanei juridice, societatea sub a carei reglementare si constituire functioneaza adunarea generala a actionarilor, si anume de a sta in justitie in nume propriu, fie in calitate de reclamant fie in calitate de parat sau o alta calitate procesuala prevazuta de Codul de procedura civila. Acest atribut este recunoscut doar in puterea si la dispozitia persoanei juridice in considerarea atributelor inexorabile apartinand personalitatii juridice atribuite societatii.

Prin urmare, adunarea generala a actionarilor are capacitate de folosinta sub aspectul dreptului de a hotari asupra angajarii raspunderii patrimoniale, capacitate care ii este conferita in mod expres de articolul 155 alin. (1) din Legea societatilor, insa capacitatea de exercitiu in sens procesual, in vederea materializarii atributului de a sta in justitie in calitate de parte, apartine doar societatii in calitate de persoana juridica, avand drepturi si obligatii ce pot fi exercitate in justitie.

In consecinta, calitatea subiectivala de drept material societar pentru a hotari angajarea raspunderii patrimoniale prin actiune in justitie a administratorului, directorului, membrului directoratului sau consiliului de supraveghere, inclusiv prerogativa de a desemna persoana care urmeaza a sustine actiunea in justitie, apartine adunarii generale a actionarilor, insa calitatea subiectivala procesuala, cu legitimare procesuala in exercitarea actiunii in justitie in scopul hotarat de adunarea generala a actionarilor, apartine societatii in cadrul careia este organizata si functioneaza adunarea generala a actionarilor.

Aceasta problema de drept a facut obiectul jurisprudentei Inaltei Curti de Casatie si Justitie care, prin Decizia nr. 3726/05.11.2013 pronuntata de Sectia a II-a Civila, a aratat ca actiunea in raspundere prevazuta de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 apartine adunarii generale, insa nu se poate considera ca legiuitorul intentioneaza o legitimare procesuala exceptionala a adunarii generale, ca entitate, pentru introducerea unei asemenea actiuni, intrucat scopul sau este indeobste societar. Actiunea este introdusa intotdeauna in contul societatii, tinzand la repararea prejudiciilor cauzate societatii ca urmare a activitatii defectuoase a administratorilor.

Astfel fiind, Curtea constata ca in mod judicios prima instanta a statuat ca adunarea generala a actionarilor nu este inzestrata cu legitimare procesuala activa, neavand capacitatea procesuala prevazuta de lege pentru a sta in justitie in nume propriu.

Avand in vedere aceste considerente, Curtea constata nefondat apelul, urmand a-l respinge.