Suspendarea contractului individual de munca dispusa de angajator, art.52 alin.1 lit.b in cazul formularii plangerii penale

Decizia de suspendare a contractului individual de munca in temeiul art.52 alin.1, lit.b Codul Muncii nu trebuie sa cuprinda mentiunile obligatorii ale unei decizii de sanctionare disciplinara, intrucat aceasta masura de suspendare este independenta de declansarea unei proceduri de sanctionare disciplinara.

Art.52 alin.1, lit.b Codul Muncii recunoaste angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individual de munca dupa formularea unei plangeri penale, fara a distinge in functie de momentul in care angajatorul considera oportuna formularea unei astfel de plangeri, fiind doar necesar ca aceasta sa intruneasca conditiile unei plangeri penale in sensul prevazut de legislatia penala, astfel ca depunerea plangerii dupa sesizarea din oficiu a organelor de cercetare penala si dupa inceperea deja urmaririi penale nu inlatura posibilitatea angajatorului de a dispune suspendarea in temeiul art.52 alin.1 lit.b Codul Muncii.

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul B.G. a chemat in judecata parata Societatea Nationala de Transport Feroviar de Calatori CFR Calatori S.A. - Bucuresti, prin S.T.F.C Craiova, formuland contestatie impotriva deciziei nr. S2/1700 din data de 15.03.2013, emisa de parata, prin care i-a fost suspendat contractul individual de munca, decizie pe care o considera netemeinica si nelegala.

In motivare, a aratat ca prin decizia contestata i-a fost suspendat contractul individual de munca incepand cu data de 18.03.2013, avandu-se in vedere prevederile art. 52, al. 1, lit.b din codul muncii. Emiterea deciziei a avut ca punct de plecare adresa Parchetului de pe langa Tribunalul Brasov prin care SNTFC CFR Calatori S.A. avea obligatia, in temeiul art. 221, al.4 din CPP sa depuna plangere penala impotriva persoanelor implicate in dosarul nr. 520/P/2011, aflat pe rolul acestui parchet, parata achiesand in intregime la cele retinute de organul de ancheta anterior emiterii deciziei.

Din continutul deciziei reiese ca presupusele fapte au fost constatate de catre Parchet, din oficiu si nu de societatea parata, inaintea formularii plangerii parata avand obligatia sa constituie o comisie de ancheta care sa efectueze o cercetare prealabila in sensul stabilirii vinovatiei si prejudiciului creat de salariat prin savarsirea faptei. Faptele retinute de parchet au fost savarsite la data de 30.10.2012, iar plangerea penala a paratei este formulata la data de 27.06.2013. Art. 221 din Codul de procedura penala se refera la posibilitatea sesizarii din oficiu a organelor de urmarire penala, ori, fiind pornita din oficiu urmarirea penala, formularea de catre intimata a unei plangeri penale pentru aceleasi infractiuni, constituie un abuz de drept, sanctionat de art. 17 din CEDO.

Ca atare, considera ca aplicarea dispozitiilor art. 52 alin.1 lit. b din codul muncii este contrara modului de aplicare a codului de procedura penala, art. 52 instituind doar o posibilitate de suspendare a contractului, nu o obligatie si doar in situatia formularii unei plangeri penale in termen de 60 zile de la constatarea faptelor penale. Prezenta decizie abuziva de suspendare incalca dreptul salariatului de a-si presta activitatea si de a-si incasa salariul.

Prin sentinta civila nr. 1057/03.03.2014, pronuntata de Tribunalul Dolj - Sectia de Conflicte de Munca si Asigurari Sociale in dosarul nr. 8058/63/2013, a fost respinsa contestatia formulata de contestatorul B.G., in contradictoriu cu intimata Societatea Nationala de Transport Feroviar de Calatori - CFR Calatori S.A. Bucuresti, avand ca obiect contestatie decizie suspendare contract de munca.

Pentru a se pronunta astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:

Prin decizia nr.S2/1700/15.03.2013, intimata Societatea Nationala de Transport Feroviar de Calatori CFR Calatori S.A. - Bucuresti, prin S.T.F.C Craiova a dispus suspendarea contractului individual de munca al contestatorului in temeiul dispozitiilor art. 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii, retinand ca a fost formulata plangerea penala nr. 203/15.03.2013, inregistrata la Parchetul de pe langa Tribunalul Brasov, in dosarul nr. 520/P/2011.

Astfel, la data de 15.03.2013, intimata a formulat plangerea penala

nr.4822/1/458/2013, pe numele mai multor salariati, printre care si contestatorul, plangere ce a fost inregistrata pe rolul Parchetului de pe langa Tribunalul Brasov, pentru infractiunea de luare de mita in forma continuata, prevederile de art. 254 alin.1 Codul penal raportat la art. 7 alin.1 din legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.2 din c. penal si infractiunea de asociere pentru savarsirea de infractiuni, prevazuta de art. 323 alin.1 si 2 Cod penal, raportat la art. 17 alin.1 lit. b si art. 18 alin.1 din legea nr. 78/2000, raportat la art. 8 din legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a cod penal.

In ce priveste exceptia nulitatii absolute a deciziei, ca urmare a nementionarii termenului de contestare si a instantei la care se depune contestatia, instanta a apreciat ca nu sunt fondate, intrucat se refera la dispozitii din Codul muncii ce prevad, sub sanctiunea nulitatii, conditiile de forma ale unei decizii de sanctionare disciplinare.

Daca legiuitorul ar fi supus si decizia de suspendare a contractului de munca din initiativa angajatorului (art.52 alin.1 lit.b din codul muncii) acelorasi conditii de forma ca si decizia de sanctionare disciplinara, ar fi prevazut expres acest aspect, intrucat nerespectarea conditiilor de forma prevazute de dispozitiile art.252 din Codul muncii este sanctionata cu nulitatea absoluta, or, sanctiunea nulitatii este prevazuta expres de lege, ca si situatiile sau cazurile carora li se aplica.

Mentiunile din decizia de suspendare contestate sunt suficiente, aceasta continand temeiul de drept al suspendarii, motivele de fapt ale suspendarii, iar faptul nementionarii termenului de contestare si a instantei la care se depune contestatia oricum nu ar putea duce la constatarea nulitatii deciziei, dat fiind ca, cel ce invoca nulitatea a depus contestatia in termenul legal, la instanta competenta, deci nu se poate retine existenta unei vatamari din acest punct de vedere.

Cat priveste exceptia tardivitatii, invocata de intimata, s-a retinut ca, potrivit art. 211 litera a din legea nr. 62/2011, cererile vizand masurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau incetare a contractului individual de munca pot fi contestate in termen de 45 zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunostinta de masura dispusa.

In cauza, din cuprinsul deciziei contestate rezulta ca reclamantul a luat cunostinta de aceasta la data de 09.04.2013-fila 8, iar contestatia a fost inregistrata la data de 17.04.2013, deci termenul prevazut de textul de lege mentionat a fost respectat.

Pe fond, s-a retinut ca, potrivit art. 52 alin.1 din codul muncii, angajatorul poate suspenda contractul individual de munca in cazul in care a formulat plangere penala impotriva salariatului sau acesta a fost trimis in judecata pentru fapte incompatibile cu functia detinuta pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti.

Pentru a putea lua aceasta masura, in ce priveste prima situatie, legea impune doua cerinte ce trebuie indeplinite cumulativ, anume formularea plangerii penale de catre angajator, dar si ca aceasta plangere sa aiba legatura cu functia salariatului.

In cauza, cele doua cerinte sunt indeplinite, avand in vedere ca la data de 15.03.2013 intimata a formulat plangerea penala nr. 4822/1/458/2013, pe numele mai multor salariati, printre care si contestatorul, plangere ce a fost inregistrata pe rolul Parchetului de pe langa Tribunalul Brasov, pentru infractiunea de luare de mita in forma continuata, prevazuta de art. 254 alin.1 Cod penal raportat la art. 7 alin.1 din legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.2 din Cod penal si infractiunea de asociere pentru savarsirea de infractiuni, prevazuta de art. 323 alin.1 si 2 cod penal, raportat la art. 17 alin.1 lit. b si art. 18 alin.1 din legea nr. 78/2000, raportat la art. 8 din legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a cod penal, infractiuni care, asa cum se observa si din actele de urmarire penala depuse in copie la dosar, au legatura cu functia reclamantului, de conductor tren.

Mai mult, s-a retinut ca, prin ordonanta din data de 30.10.2012, emisa de Parchetul de pe langa Tribunalul Brasov in dosarul nr. 520/P/2011, s-a dispus retinerea reclamantului, invinuit in acel dosar, pe o durata de 24 ore.

Sustinerea reclamantului, in sensul ca nu este indeplinita cerinta prevazuta de art. 52 alin.1 din codul muncii, referitoare la formularea unei plangeri penale, in conditiile in care urmarirea penala impotriva sa incepuse la sesizarea din oficiu a organelor de urmarire, nu poate fi retinuta, avand in vedere ca, in calitatea ei de
unitate,
in sensul art. 145 din codul de procedura penala, intimata, dar si orice functionar sau alt salariat au obligatia, conf. art. 227 Cod procedura penala, sa sesizeze procurorul, atunci cand au cunostinta de savasirea unei infractiuni in legatura cu serviciul, obligatie pe care intimata a indeplinit-o, dupa ce a fost informata prin adresa nr. 117579/15.11.2012, emisa de Parchetului de pe langa Tribunalul Brasov cu privire la inceperea urmaririi penale pentru un numar de salariati, printre care si reclamantul.

Faptul ca intimata nu a formulat plangerea penala imediat, ci la un interval de timp, nu duce la concluzia ca aceasta plangere penala este lipsita de efecte, ea indeplinind cerintele art. 222 Cod procedura penala, intimata constituindu-se si parte civila in procesul penal, pentru recuperarea prejudiciului produs de invinuiti.

S-a sustinut de catre reclamant ca masura suspendarii incalca dreptul salariatului de a incasa salariul, dar si prezumtia de nevinovatie de care se bucura.

Sub aceste aspecte, s-a constatat ca, prin decizia nr. 24/2003, publicata in Monitorul Oficial nr. 72/05.02.2003, Curtea Constitutionala a retinut
ca prin luarea masurii suspendarii contractului individual de munca, angajatorul nu se pronunta asupra vinovatiei sau nevinovatiei angajatului si nici asupra raspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a caror solutionare intra in sfera de activitate a organelor judiciare. Angajatorul poate doar sa formuleze plangere penala impotriva salariatului, daca detine date si indicii suficiente cu privire la savarsirea de catre acesta a unei fapte penale incompatibile cu functia detinuta, solicitand autoritatilor competente solutionarea cazului. In aceasta situatie sau atunci cand ia cunostinta despre trimiterea in judecata a angajatului pentru savarsirea unei fapte de aceeasi natura poate lua masura suspendarii.

Curtea a retinut si ca
prezumtia de nevinovatie
, in sensul legii fundamentale, este o masura de protectie constitutionala a libertatii individuale, cu aplicabilitate, deci, in dreptul penal si procesual penal. Prin dispozitiile textului constitutional s-a statuat ca, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, este considerata nevinovata persoana careia i se imputa savarsirea unei fapte penale. Fata de acestea, facultatea de a lua masura suspendarii acordata angajatorului, nu incalca prezumtia de nevinovatie, consacrata de Constitutie.

Curtea a mai constatat ca dispozitiile examinate nu incalca nici dreptul la munca garantat de Constitutie, salariatul nefiind impiedicat sa se incadreze in perioada suspendarii contractului individual de munca la alta unitate sau in alta functie decat cea cu care este incompatibila fapta ce constituie obiectul acuzarii.

In consecinta, Tribunalul a constatat ca, in raport de dispozitiile art. 52 alin.1 lit.b din Codul muncii, text care instituie optiunea si prerogativa angajatorului de a suspenda contractul individual de munca al salariatului pe numele caruia a formulat o plangere penala, decizia de suspendare emisa de intimata este apreciata ca fiind legala, astfel ca a respins contestatia ca nefondata.

Impotriva acestei sentinte, in termen legal, a formulat apel reclamantul B.G., criticand- o pentru nelegalitate si netemeinicie.

In motivarea apelului, reclamantul a sustinut ca, in mod gresit, a apreciat instanta de fond ca sunt nefondate sustinerile sale cu privire la nulitatea absoluta a deciziei atacate, sub aspectul formei si a continutului acesteia, pe considerentul ca legiuitorul nu a stipulat si pentru decizia de suspendare aceleasi conditii ca cele referitoare la decizia de sanctionare disciplinara unde s-a prevazut in mod expres, art. 252 din Codul Muncii, iar in conditiile depunerii contestatiei in termen si la instanta competenta nu se poate retine existenta unei vatamari din acest punct de vedere.

A mai sustinut apelantul ca tocmai neinscrierea respectivelor mentiuni reprezinta o vatamare, ce si-a produs efecte inca de la emiterea deciziei contestate si ca nu s-a avut in vedere ca decizia de suspendare a CIM, intemeiata pe dispozitiile art. 52, al. 1, lit. b din Codul Muncii, este o decizie unilaterala, ce are efecte majore in privinta angajatului, iar sub acest aspect decizia de sanctionare disciplinara este mult inferioara cele de suspendare a CIM, astfel ca daca forma si continutul deciziei de sanctionare disciplinara sunt sanctionate cu nulitatea absoluta privind termenul si instanta, cu atat mai mult decizia unilaterala de suspendare a CIM trebuie sa cuprinda elementele de baza ale unei astfel de decizii.

Considera ca, din interpretarea prevederilor Codului Muncii, prin raportare la emiterea oricarei categorii de decizii din partea angajatorului, fie de sanctionare, fie de suspendare sau concediere, se ajunge la concluzia ca aceste decizii trebuie sa cuprinda, sub sanctiunea nulitatii absolute, in mod obligatoriu termenul in care aceasta poate fi contestata si instanta competenta in solutionarea acesteia.

Drept urmare, apelantul apreciaza ca nulitatea absoluta a deciziei contestate privind neinscrierea mentiunilor obligatorii ale unei decizii in legatura cu dreptul muncii, respectiv indicarea termenului in care sanctiunea poate fi contestata si instanta competenta in solutionarea contestatiei, opereaza potrivit dreptului comun in materie, dispozitiile art. 252 pct. 2, lit. e si f din Codul muncii fiind aplicabile si in cazul deciziilor de suspendare a contractului individual de munca, in lipsa unor astfel de prevederi.

De asemenea, a sustinut ca, fata de imprejurarea ca societatea parata a emis decizia de suspendare unilaterala a CIM, avand ca punct de plecare adresa Parchetului de pe Langa Tribunalul Brasov prin care SNTFC „CFR Calatori" S.A. avea obligatia, in temeiul art. 221, al. 4 din C.P.P, sa depuna plangere penala impotriva persoanelor implicate in dosarul penal 520/P/2011, plangerea depusa de catre parata este lipsita de sens.

Sub acest aspect, apelantul a mentionat ca societatea parata nu a facut altceva decat sa insereze in decizia de suspendare a CIM faptele deja retinute prin sesizarea din oficiu a Parchetului de pe langa Tribunalul Brasov, achiesand in intregime la cele retinute de organul de ancheta, formuland anterior emiterii deciziei, plangerea penala impotriva salariatului.

Considera apelantul ca, daca s-a inceput urmarirea penala anterior emiterii decizie de suspendare a CIM si pana la acel moment angajatorul nu a intreprins nicio masura in sensul de a efectua cercetari sau de a descoperi astfel de fapte penale ce aveau legatura cu activitatea angajatului, decizia de suspendare intemeiata pe aceleasi fapte deja cercetate de organele de ancheta este dispusa in mod abuziv, nefacand altceva decat sa restranga dreptul angajatului la munca.

In acest sens, apelantul a aratat ca, din analiza modurilor de sesizare ale organelor de cercetare penala, respectiv dispozitiile art. 221 si urmatoarele din Codul penal procesual, precum si a naturii infractiunilor retinute in sarcina salariatului, se poate observa ca organele de urmarire penala se sesizeaza din oficiu, in conditiile in care tot acestea constata prin orice mijloace savarsirea acestor fapte de natura penala, astfel incat considera ca procedura legala de sesizare a organelor de urmarire penala pentru infractiunile de luare de mita si asociere pentru savarsirea de infractiuni, fiind pornita din oficiu, elimina posibilitatea legala a SNTFC „CFR Calatori" S.A. de a formula plangere penala care sa priveasca aceleasi persoane si faptele lor, parata avand doar posibilitatea de a se constitui parte civila in dosarul de urmarire penala deja existent.

Ca atare, apelantul apreciaza ca aplicarea dispozitiilor art. 52, al. 1, lit. b din Codul Muncii avute in vedere la emiterea deciziei de suspendare a CIM, ca fiind contrara modului de aplicare a Codului de Procedura Penala in prezenta cauza, in conditiile in care dovada sesizarii din oficiu elimina posibilitatea formularii plangerii penale de catre angajator pentru aceleasi fapte.

A mai aratat apelantul ca masura de suspendare dispusa in temeiul art. 52, al. 1, lit. b, din Codul Muncii nu este una obligatorie, fiind lasata la latitudinea angajatorului doar in conditiile in care constatarea faptelor de natura penala se face nemijlocit de catre acesta si doar in urma unei plangeri prealabile formulata in termenul legal de 60 de zile de la data constatarii faptei si a faptuitorului, reglementarea data de legiuitor venind in ajutorul angajatorului care, vrand sa preintampine savarsirea de catre salariat a unor asemenea fapte penale, poate formula plangere penala impotriva acestuia, dar care nu trebuie sa aiba un caracter abuziv, de rea credinta sau care sa incalce drepturile salariatului stabilite prin CIM.

In raport de aceste aspecte, apelantul a sustinut ca decizie de suspendare este abuziva, incalcand dreptul salariatului de a-si presta activitatea si de a-si incasa salariul aferent, remuneratie cei este necesara atat pentru existenta sa cat si a intregii familii si ca masura de suspendare dispusa unilateral de catre angajator vizeaza un contract de munca bilateral, ceea ce conduce la concluzia ca aceasta incalca principiul consensualitatii si bunei-credinte ocrotit si reglementat de art. 8 din Codul Munci.

A mai aratat ca aceasta masura a suspendarii este dispusa pe un termen lung, pana la ramanerea definitiva a sentintei judecatoresti (de condamnare sau de achitare) pronuntata in dosarul penal, care de altfel nici nu a fost inaintat instantelor competente spre solutionare,, perioada in care salariatul se bucura de prezumtia de nevinovatie si este lipsit de a realiza un salariu pentru a-si asigura existenta sa si a familiei sale.

Fata de motivele invocate, a solicitat admiterea apelului, desfiintarea sentintei atacate si, pe fond, in urma rejudecarii, sa se admita contestatia, sa se dispuna anularea deciziei de suspendare a CIM si reincadrarea sa in functia detinuta anterior, cu plata tuturor drepturilor banesti aferente perioadei cuprinse intre momentul suspendarii efective si pana la reincadrarea efectiva in functie, pentru motivele descrise anterior.

In drept, si-a intemeiat apelul pe dispozitiile art. 466 si urmatoarele din Noul Cod procedura civila, pe dispozitiile art. 8, art. 221, al. 4 raportat la art. 227 al. 1 din Cod procedura penala art. 23, pct. 11 din Constitutia Romaniei, art. 6, al. 2 din CEDO.

Intimata S.N.T.F.C. „ C.F.R. Calatori” S.A. Bucuresti a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea apelului si mentinerea ca legala si temeinica a sentintei pronuntate de Tribunalul Dolj.

Prin decizia nr.2907/08.07.2014, Curtea de Apel Craiova a respins apelul formulat de reclamant, avand in vedere urmatoarele considerente:

In ceea ce priveste motivul invocat la punctul 1 din cererea de apel, Curtea a apreciat ca prima instanta a retinut, in mod corect, ca decizia de suspendare a contractului individual de munca in temeiul art.52 alin.1, lit.b Codul Muncii nu trebuie sa cuprinda mentiunile obligatorii ale unei decizii de sanctionare disciplinara si ca nu exista motive de anulare a acestei decizii pentru vicii de forma.

Sub acest aspect, Curtea constatat ca suspendarea contractului individual de munca intemeiata pe art.52 alin.1, lit.b Codul Muncii nu este mentionata printre sanctiunile disciplinare enumerate la art.248 Codul Muncii si ca, in cauza, nu a fost declansata o procedura de sanctionare disciplinara impotriva contestatorului in conformitate cu art.251 Codul Muncii, procedura in cadrul careia masura de suspendare a contractului individual de munca sa fie luata si sa poata fi considerata ca o masura de sanctionare disciplinara.

Pe de alta parte, masura suspendarii contractului individual de munca intemeiata pe disp. art.52 alin.1, lit.b Codul Muncii este independenta de declansarea unei proceduri de sanctionare disciplinara si este conditionata doar de formularea unei plangeri penale de catre angajator, efectele acesteia fiind aceleasi ca ale celorlalte situatii de suspendare, de drept sau facultativa, a contractului individual de munca, si anume incetarea temporara a executarii principalelor obligatii ale acestui contract (prestarea muncii de catre salariat si plata drepturilor de natura salariala de catre angajator). Prin urmare, masurii dispuse in temeiul art.52 alin.llit.b Codul Muncii nu i se poate stabili, in raport de efectele sale, un regim juridic diferentiat fata de celelalte cazuri de suspendare a contractului individual de munca.

Suspendarea contractului individual de munca potrivit art.52 alin.l lit.b Codul Muncii neputand fi caracterizata drept o sanctiune disciplinara, decizia prin care angajatorul ia o astfel de masura nu trebuie sa cuprinda mentiunile obligatorii ale unei decizii de sanctionare conform art.252 alin.2 Codul Muncii .

Cum Codul Muncii nu impune obligativitatea inserarii anumitor mentiuni in decizia/actul prin care se modifica sau se suspenda un contract individual de munca si nu prevede nici sanctiunile ce intervin pentru lipsa acestora, devin aplicabile dispozitiile procedurale de drept comun. Nefiind vorba de o nulitate expresa care sa sanctioneze lipsa din decizia de suspendare a mentiunilor privind termenul in care aceasta poate fi contestata si instanta competenta sa solutioneze contestatia, anularea deciziei s-ar putea dispune numai daca prin lipsa acestor mentiuni s-ar cauza salariatului o vatamare ce nu ar putea fi inlaturata altfel decat prin anularea actului, conform art.175 alin.l Noul Cod procedura civila (art.105 alin.2 Cod procedura civila de la 1865).

Or, sub acest aspect, prima instanta a apreciat, in mod corect, ca reclamantul nu a suferit o vatamare pe planul drepturilor sale procesuale, in conditiile in care contestatia sa impotriva deciziei de suspendare a fost considerata a fi formulata in termen si a fost analizata in fond de instanta competenta, fiind verificate sustinerile sale privind nelegalitatea si netemeinicia acestei decizii.

In ceea ce priveste cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a retinut ca, potrivit art.52 alin.1 lit.b Codul Muncii,
„ Contractul individual de munca poate fi suspendat din initiativa angajatorului in urmatoarele situatii: (...) b) in cazul in care angajatorul a formulat plangere penala impotriva salariatului sau acesta a fost trimis in judecata pentru fapte penale incompatibile cu functia detinuta, pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti; (...)"

Textul de lege enuntat recunoaste angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individuale de munca dupa formularea unei plangeri penale, fara a distinge in functie de momentul in care angajatorul considera oportuna formularea unei astfel de plangeri, fiind doar necesar ca aceasta sa intruneasca conditiile unei plangeri penale astfel cum este definita aceasta in legislatia penala.

Din aceasta perspectiva, este corecta aprecierea primei instante ca, atat timp cat plangerea intimatei constituie o plangere in sensul art.222 Cod procedura penala si indeplineste cerintele acestui text de lege, angajatorul putea dispune suspendarea contractului individual de munca potrivit art. 52 alin.1 lit.b Codul Muncii.

Nu poate fi primita ca fondata critica apelantului conform careia plangerea penala formulata de intimata nu putea determina aplicarea masurii suspendarii conform art. 52 alin.1 lit.b Codul Muncii, intrucat aceasta a intervenit dupa sesizarea din oficiu a organelor de cercetare penala si dupa inceperea urmaririi penale.

Cu privire la acest aspect, Curtea a retinut ca, desi art.222 Cod procedura penala mentioneaza plangerea persoane vatamate printre actele de sesizare a organelor de urmarire penala, aceasta nu inseamna ca, dupa sesizare si dupa inceperea urmaririi penale, persoana care a suferit o vatamare cauzata printr-o fapta penala deja in cercetare nu poate formula plangere, din interpretarea dispozitiilor art.24 Cod procedura penala rezultand ca partea vatamata poate depune o astfel de plangere oricand in cursul urmaririi penale.

In acelasi timp, trebuie avut in vedere ca inceperea urmaririi penale se poate realiza si „ in rem” nu numai „ in personam”, ca in timpul cercetarii penale, actele premergatoare efectuate si probele administrate pot duce la identificarea altor persoane implicate, la extinderea cercetarilor penale cu privire la alte fapte si alte persoane si pot demonstra o amploare sau gravitate a faptelor care nu puteau fi prevazute la momentul sesizarii initale din oficiu a organelor de cercetare penala.

A considera ca art. 52 alin.1 lit.b Codul Muncii poate fi aplicat numai daca plangerea penala a fost actul de sesizare a organelor de cercetare penala sau actul care a determinat inceperea urmaririi penale inseamna a-i nega angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individual de munca tocmai la momentul la care probatoriul administrat in faza urmaririi penale ofera indicii cu privire amploarea ori gravitatea faptelor salariatului si ofera o baza probatorie suficienta a-l indreptati pe angajator sa-l considere pe salariat incompatibil cu functia detinuta. Or, o astfel de interpretare este, in opinia Curtii, contrara spiritului dispozitiilor art. 52 alin.1 lit.b Codul Muncii .

Nu poate fi primita ca fondata nici critica apelantului conform careia prin luarea masurii suspendarii contractului individual de munca se incalca principiul consensualismului, reglementat de art.8 Codul Muncii . Aceasta, intrucat suspendarea contractului individual de munca este reglementata de Codul Muncii ca masura diferita de modificarea contractului individual de munca, supusa intr-adevar principiului consensualismului, cazurile pentru care intervine suspendarea fiind de cele mai multe ori independente chiar de vointa angajatorului. Chiar daca masura suspendarii contractului individual de munca din initiativa angajatorului ar putea fi asimilata cu cea a unei modificari unilaterale a contractului individual de munca, aceasta masura este prevazuta de lege, fiind conforma art.41 alin.2 Codul Muncii, conditii in care nu se poate retine o incalcare a principiului consensualismului.

In ceea ce priveste sustinerea apelantului in sensul ca, prin adoptarea masurii suspendarii contractului individual de munca, i se incalca dreptul la munca, Curtea a retinut ca dispozitiile legale in baza carora aceasta masura a fost luata de catre angajator au fost verificate sub aspectul constitutionalitatii sale, tocmai in raport de disp.art.23 si art.38 din Constitutie, reglementand prezumtia de nevinovatie si dreptul la munca, iar prin decizia nr.24/2003 s-a constatat conformitatea textului de lege cu dispozitiile constitutionale.

Prima instanta a redat, de altfel, in considerentele sentintei apelate, argumentele in raport de care Curtea Constitutionala a apreciat ca art. 52 alin.1 lit.b (lit.c, in numerotarea anterioara) nu incalca prezumtia de nevinovatie si dreptul la munca al salariatului fata de care s-a luat masura suspendarii contractului individual de munca pe acest temei.

Cu atat mai mult nu se poate retine, in cauza, o incalcare a dreptului reclamantului la munca, cu cat angajatorul, apreciind ca faptele pentru care este cercetat acesta in dosarul penal nr.520/P/2011 al Parchetului de pe langa tribunalul Brasov il fac incompatibil cu functia detinuta, a incercat sa evite consecintele adoptarii masurii prevazute de art. 52 alin.1 lit.b Codul Muncii, propunandu-i acestuia ocuparea unei alte functii, propunere pe care reclamantul nu a acceptat-o insa, astfel cum reiese din actul aditional la contractul individual de munca din 04.03.2013 si procesul verbal inregistrat sub nr.4S23/3/218/2013(fila 17 si 18 dosar apel).

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat ca apelul este nefondat, respingandu-l ca atare, in temeiul art.480 alin.1 Noul Cod procedura civila.
(Decizia nr.2907/8 iulie 2014 - Sectia I Civila, rezumat judecator Florenta-Carmen Cojocaru)