Spor de risc acordat personalului silvic, Prevederea sporului in contractul colectiv de munca, Conditii de acordare

• Legea nr. 46/2008
• Legea nr. 130/1996
• Legea nr. 62/2011
• Legea nr. 330/2009
• Hotararea Guvernului nr. 229/2009
• Legea nr. 284/2010

Curtea observa ca incepand cu 1.01.2010 au intrat vigoare dispozitiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, aplicabila inclusiv functionarilor publici, lege care a reglementat posibilitatea acordarii unor sporuri la art. 18 - 23 si in cadrul Anexei III, referitoare la functionarii publici. Potrivit dispozitiilor

Anexei mentionate, sporul general pentru conditii periculoase este de cel mult 15% (art. 9) iar pentru anumite categorii de personal (art.10) acesta poate fi de pana la 30%.

Spre deosebire de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, legea unica de salarizare nu a mai prevazut un cuantum fix ci, dimpotriva, o limita maxima care necesita, o individualizare din partea ordonatorului de credite, in functie de specificul muncii si de conditiile concrete in care isi desfasoara activitatea fiecare angajat.

Avand in vedere ca statutul personalului silvic este reglementat de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 59/2000, care prevede ca acestui personal ii sunt aplicabile si dispozitiile din Legea nr. 188/1999, privind Statutul functionarilor publici si intrucat O.U.G. nr. 59/2000 nu cuprinde reglementari speciale privind salarizarea personalului silvic - prevazand numai ca salarizarea va fi corelata cu gradul profesional, corelare care se efectueaza prin raportare la regulile de salarizare specifice functionarilor publici - fiind stabilita corelarea gradelor profesionale prevazute in Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele si gradele aferente functiilor publice prevazute in Statutul functionarilor publici - Curtea retine ca in speta sunt aplicabile si dispozitiile Legii nr. 330/2009, iar conform art. 1 alin. (2) din aceasta lege, „ incepand cu data intrarii in vigoare, in tot sau in parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevazut la alin. (1) sunt si raman in mod exclusiv cele prevazute in prezenta lege ”.

(Sectia de contencios administrativ si fiscal, Decizia civila nr. 2474 din 28 iunie 2016 dr. D.D.-P.)

Impotriva sentintei civile nr. 109/26.02.2016 pronuntata de Tribunalul Caras-Severin a declarat recurs reclamantul R.G., solicitand admiterea acestuia, casarea sentintei si, in rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare in judecata astfel cum a fost aceasta formulata, in sensul obligarii paratei RNP-Romsilva - Directia Silvica Caras-Severin la plata sporului de risc de 25% din salariul de baza incepand din luna octombrie 2013 si pana la momentul ramanerii definitive a hotararii, actualizat cu rata inflatiei.

In motivarea cererii arata ca din sentinta recurata rezulta ca motivul pentru care a fost respinsa cererea sa consta in faptul ca, prin raportare la dispozitiile Legii nr. 284/2010, neprevederea sporului de risc in bugetul de venituri si cheltuieli al paratei are drept consecinta neacordarea lui, chiar daca sporul este prevazut de Legea nr. 46/2008 actualizata prin Legea nr. 133/2015 - Cod Silvic.

Apreciaza ca fiind nelegala hotararea primei instante, avand in vedere faptul ca dispozitiile Legii nr. 284/2010 nu au fost aplicate niciodata la stabilirea drepturilor sale salariale, dupa cum nici Legea nr. 330/2009 nu a fost aplicabila in cazul sau, aspect confirmat de adresa nr. 1433/11.02.2016 emisa de parata.

Arata ca drepturile sale salariale au fost stabilite in baza Contractului colectiv de munca si in conformitate cu Statutul personalului silvic aprobat prin O.U.G. nr. 59/2000.

Curtea de Apel a constatat ca reclamantul R.G. - sef de ocol silvic la Ocolul Silvic S.M. - a chemat in judecata parata Directia Silvica Caras Severin, solicitand instantei obligarea paratei la plata drepturilor banesti reprezentand spor de risc de 25% din salariul de baza, pe perioada septembrie 2012 si pana la data ramanerii definitive a hotararii ce se va pronunta in cauza, conform art. 127 alin. (3) - (5) din Legea nr. 46/2008 care prevede ca personalul silvic beneficiaza de spor de risc de 25% din salariul de baza, iar reclamantul avand studiile necesare, fiind si absolvent de studii superioare, considera ca trebuia sa beneficieze de acest spor.

Reclamantul a mai aratat ca prin decizia civila nr. 8335/10.09.2013 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara - Sectia contencios administrativ si fiscal in dosarul nr. 4815/115/2012, i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de acest spor de risc, decizia fiind executata de parata, care i-a achitat drepturile obtinute.

Curtea retine ca, potrivit dispozitiilor art. 127 alin. (5) din Codul silvic - Legea nr. 48/2008, „personalul silvic din cadrul autoritatii publice centrale care raspunde de silvicultura, al subunitatilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior si al Regiei Nationale a Padurilor - Romsilva beneficiaza de un spor de risc de 25% din salariul de baza”.

Curtea constata ca este incontestabila calitatea reclamantului de personal silvic si ca art. 127 alin. (5) din Codul silvic stabileste plata acestui spor indiferent de conditiile de lucru si fara a fi conditionat de alte aspecte.

Curtea retine astfel ca potrivit art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 privind noul cod silvic, personalul silvic din cadrul autoritatii publice centrale care raspunde de silvicultura, al subunitatilor teritoriale ale acestora, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior si al Romsilva, beneficiaza de un spor de risc de 25% din salariul de baza. Prin urmare, Curtea apreciaza ca dispozitia legala anterior invocata nu presupune existenta unor dispozitii suplimentare de natura a pune in aplicare efectiva art. 127 alin. (5), nefiind vorba despre sume de bani imposibil de calculat sau despre existenta unor criterii de cuantificare intrucat cuantumul sporului de risc este stabilit de insasi legiuitor intr-un procent fix de 25% din salariul de baza.

Pe de alta parte, prevederile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 potrivit carora autoritatea publica centrala care raspunde de silvicultura, elaboreaza in termen de 12 luni de la intrarea in vigoare a prezentului cod, normele, regulamentele, instructiunile si ghidurile de bune practici si le aproba prin ordin al conducatorului acesteia, exercitand si controlul aplicarii lor, nu sunt incidente in speta, acest aspect rezultand si din interpretarea sistematica a dispozitiilor art. 122 prin raportare la art. 127 din Legea nr. 46/2008, dispozitiile art. 122 alin. (1) fiind cuprinse la dispozitiile finale si tranzitorii ale noului cod silvic fara a se referi expres la sporul de risc ce a fost pentru prima data introdus prin dispozitiile art. 127 alin. (5) din noul cod silvic. Se observa astfel ca Legea nr. 46/2008 nu prevede elaborarea vreunei reglementari subsecvente care sa stabileasca modalitatea de punere in aplicare a art. 127 alin (5) nefiind necesara interventia Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale care nu are nicio obligatie de a lua masuri suplimentare in acest sens, iar fiecare angajator, ca ordonator de credite, indiferent de rangul sau, avea obligatia de a pune in aplicare legea fara a fi necesara interventia ministerului.

Curtea retine ca sustinerile paratei sunt neintemeiate in ceea ce priveste argumentul potrivit caruia plata sporului de risc nu ar fi cuvenita in baza art. 127 alin. (5) Codul silvic anterior includerii unei clauze aferente in contractul colectiv de munca aplicabil partilor. Aceasta, deoarece o asemenea interpretare ar fi de natura sa lase fara aplicabilitate dispozitiile legale exprese in vigoare, lasand la aprecierea unor particulari aplicarea acestor prevederi, intrucat incheierea contractelor colective de munca nu constituie o obligatie, ci doar o
posibilitate in cazul angajatilor din sistemul bugetar, potrivit art. 12 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca si ale art. 128 alin. (1) si art. 138 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Prin urmare, Curtea constata ca dreptul reclamantului la plata sporului de risc pe perioada solicitata are ca si temei legal aplicarea art. 127 alin. (5) din Codul silvic, aplicare ce nu poate fi conditionata de incheierea unui contract colectiv de munca referitor la acest aspect, iar pe de alta parte potrivit art. 38 din Codul muncii, salariatii nu pot renunta la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar a aprecia ca acestora li se cuvin astfel de drepturi doar conditionat de semnarea unor conventii precum contractele colective de munca, ar insemna implicit acceptarea ideii ca acestia pot renunta la drepturile legal stabilite inainte ca mentionatele conventii sa produca efecte.

Curtea nu-si poate insusi nici argumentul paratei privind lipsa fondurilor alocate pentru plata acestui spor, intrucat recunoasterea in beneficiul reclamantului a unui drept banesc stabilit prin lege nu poate fi conditionata de demersurile realizate de angajator pentru asigurarea fondurilor necesare pentru plata sumelor cuvenite, autoritatile centrale avand, astfel, obligatia platii sporurilor stabilite prin lege cata vreme erau cuprinse intr-o dispozitie legala aflata in vigoare.

In ceea ce priveste dispozitiile Legii nr. 330/2009, Curtea observa ca incepand cu 1.01.2010 au intrat vigoare dispozitiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, aplicabila inclusiv functionarilor publici, lege care a reglementat posibilitatea acordarii unor sporuri la art. 18 - 23 si in cadrul anexei III, referitoare la functionarii publici. Potrivit dispozitiilor Anexei mentionate, sporul general pentru conditii periculoase este de cel mult 15% (art. 9) iar pentru anumite categorii de personal (art.10) acesta poate fi de pana la 30%.

Spre deosebire de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, legea unica de salarizare nu a mai prevazut un cuantum fix ci, dimpotriva, o limita maxima care necesita, o individualizare din partea ordonatorului de credite, in functie de specificul muncii si de conditiile concrete in care isi desfasoara activitatea fiecare angajat.

Legat de acest aspect, Curtea nu poate retine apararea potrivit careia dispozitiile Legii nr. 330/2009 nu ar fi aplicabile reclamantului (intrucat salarizarea personalului silvic nu s-ar face din fonduri publice, Regia Nationala a Padurilor - Romsilva, in a carei subordine se afla Directia Silvica parata, fiind regie autonoma), avand in vedere dispozitiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, conform carora „dispozitiile prezentei legi se aplica:

1. personalului din autoritati si institutii publice, respectiv Parlamentul, Administratia Prezidentiala, autoritatea judecatoreasca, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, alte autoritati publice, autoritati administrative autonome, precum si institutiile din subordinea acestora, finantate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;
2. personalului din autoritati si institutii publice finantate din venituri proprii si subventii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;
3. personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral din venituri

proprii.

Or, Regia Nationala a Padurilor - Romsilva nu este finantata exclusiv din venituri

proprii.

Avand in vedere ca statutul personalului silvic este reglementat de O.U.G. nr. 59/2000, care prevede ca acestui personal ii sunt aplicabile si dispozitiile din Legea nr. 188/1999, privind Statutul functionarilor publici si intrucat O.U.G. nr. 59/2000 nu cuprinde reglementari speciale privind salarizarea personalului silvic - prevazand numai ca salarizarea va fi corelata cu gradul profesional, corelare care se efectueaza prin raportare la regulile de salarizare specifice functionarilor publici - fiind stabilita corelarea gradelor profesionale prevazute in Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele si gradele aferente functiilor publice prevazute in Statutul functionarilor publici - Curtea retine ca in speta sunt aplicabile si dispozitiile Legii nr. 330/2009, iar conform art. 1 alin. (2) din aceasta lege, „incepand cu data intrarii in vigoare, in tot sau in parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevazut la alin. (1) sunt si raman in mod exclusiv cele prevazute in prezenta lege”.

De asemenea, in masura in care reclamantul face parte din personalul contractual al Regiei Nationale a Padurilor Romsilva, ii sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 330/2009, avand in vedere art. 2 alin. (3) din aceasta lege, text conform caruia „intra in categoria personalului din sectorul bugetar personalul incadrat pe baza contractului individual de munca, personalul care ocupa functii de demnitate publica si asimilat acestuia, precum si personalul care beneficiaza de statute speciale, inclusiv functionarii publici”.

Prin urmare, raportat la dispozitiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, Curtea retine ca nu mai sunt aplicabile, incepand cu data de 1.01.2010, dispozitiile art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008.

Curtea retine ca desi Legea - Cadru nr. 330/2009 a fost a fost abrogata prin Legea - Cadru nr. 284/2010, (privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, intrata in vigoare la 1.01.2011, conform art. 46 din Legea nr. 284/2010), aceleasi principii de salarizare unitara sunt prevazute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 284/2010, conform carora „incepand cu data intrarii in vigoare, in tot sau in parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevazut la alin. (1) sunt si raman in mod exclusiv cele prevazute in prezenta lege”.

Este evident ca abrogarea Legii nr. 330/2009 produce efecte juridice numai pentru viitor, astfel incat pe perioada aplicarii Legii nr. 330/2009 - respectiv in perioada 1.01.201031.12.2009 - nu putea fi aplicat art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008

De asemenea, si ulterior datei abrogarii Legii nr. 330/2009, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 284/2010 era interzisa stabilirea dupa anul 2011 si in continuare a drepturilor salariale ale functionarilor publici prin alte acte normative decat Legea nr. 284/2010.

Avand in vedere cele aratate mai sus, Curtea conchide ca reclamantului i se cuvenea in mod neconditionat sporul solicitat doar pana la intrarea in vigoare a legii unice de salarizare nr. 330/2009.

In privinta jurisprudentei invocate de reclamant, Curtea observa ca prin decizia civila nr. 8335/10.09.2013, pronuntata de Curtea de Apel Timisoara - Sectia contencios administrativ si fiscal in dosarul nr. 4815/115/2012, i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de acest spor de risc incepand cu luna iulie 2009 si pana la data ramanerii irevocabile a hotararii, 10.09.2013.

Prin urmare, Curtea retine ca reclamantului i s-a recunoscut prin decizia civila nr. 8335/10.09.2013 a Curtii de Apel Timisoara, dreptul la acordarea sporului de risc pana la data de 10.09.2013, situatie fata de care Curtea constata indeplinirea cerintelor exceptiei autoritatii de lucru judecat pentru perioada septembrie 2012-10.09.2013.

In ceea ce priveste perioada ulterioara datei de 10.09.2013, Curtea subliniaza ca, in conditiile in care reclamantul invoca precedentul judiciar survenit prin pronuntarea deciziei civile nr. 8335/10.09.2013 a Curtii de Apel Timisoara, din punct de vedere legal, referirile la hotararile judecatoresti pronuntate de instantele judecatoresti nu pot fi luate in considerare, dat fiind faptul ca, in raport cu dispozitiile art. 5 alin. (4) din noul Cod de procedura civila, potrivit carora „este interzis judecatorului sa stabileasca dispozitii general obligatorii prin hotararile pe care le pronunta in cauzele ce ii sunt supuse judecatii” - dispozitie care reia principiul enuntat de art. 4 din vechiul Cod Civil, conform carora „este oprit judecatorului de a se pronunta, in hotararile ce da, prin cale de dispozitii generale si reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse” - jurisprudenta unei instante nationale nu constituie izvor de drept si nu este obligatorie, cu exceptia solutiilor pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie in solutionarea unui recurs in interesul legii si a hotararilor Curtii Constitutionale. Or, Inalta Curte de Casatie si Justitie nu s-a pronuntat pe calea unui recurs in interesul legii asupra acestei chestiuni. Prin urmare, in privinta jurisprudentei invocate de reclamant, Curtea retine ca este vorba despre o singura hotarare a Curtii de Apel Timisoara, nefiind obligatorie in lipsa dovedirii unei jurisprudente stabile si consolidata a instantei in aceasta privinta, prin depunerea la dosar a mai multor hotarari in acest sens, precedentul judiciar nefiind considerat izvor formal de drept in legislatia romana, cu exceptia anumitor categorii de hotarari judecatoresti.

Cu privire la invocarea unei hotarari irevocabile pronuntate de Curtea de Apel Timisoara ca instanta de recurs, Curtea constata necesitatea analizarii efectelor jurisprudentei acestei instante prin raportare la cerintele art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si ale art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului

In ceea ce priveste incalcarea dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr.1 al Conventiei Europene pentru Drepturile Omului, Curtea precizeaza ca articolul 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului are urmatorul continut:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a precizat, in mai multe hotarari care sunt conditiile de aplicare a acestui articol.

In aceasta privinta, Curtea reaminteste, de pilda, paragrafele nr. 58 si 59 din hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntata la 24 mai 2006 in cauza Weissman si altii impotriva Romaniei, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 588 din 27 august 2007, in care s-a aratat ca “un reclamanta nu poate invoca incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decat in masura in care deciziile pe care le critica se refera la "bunurile" sale in sensul acestei dispozitii. Notiunea de "bunuri" poate acoperi atat "bunurile actuale", cat si valorile patrimoniale, intelegandu-se prin aceasta creantele in virtutea carora reclamanta poate pretinde ca are cel putin o "speranta legitima" de a obtine exercitiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotriva, speranta de a vedea recunoscut un drept de proprietate a carui exercitare este imposibila nu poate fi considerata un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 si este similara unei creante sub conditie rezolutorie [a se vedea Principele Hans-Adam II de Liechtenstein impotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 82 si 83, CEDO 2001-VIII, si Gratzinger si Gratzingerova impotriva Republicii Cehe (decizie) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002 - VII].

59. Cat despre notiunea de "speranta legitima", Curtea aminteste, de asemenea, ca, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creantei, nu poate fi considerat o "valoare patrimoniala" decat atunci cand are o baza suficienta in dreptul intern, spre exemplu atunci cand este confirmat de o jurisprudenta bine stabilita a instantelor (Kopecky impotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 52, CEDO 2004)”.

Or, in prezenta cauza reclamantii nu au dovedit existenta unei „jurisprudente bine stabilita” in sensul constatarii nelegalitatii diminuarii salariale la nivelul Curtii de Apel Timisoara. A fost invocata o singura hotarare irevocabila, cu privire la care Curtea constata ca vizeaza problema drepturilor salariale ale personalului contractual angajat la o institutie publica - respectiv o categorie de personal in privinta careia nu sunt incidente dispozitiile legale referitoare la salarizarea functionarilor publici, astfel ca eventuala similaritate a situatiilor celor doua categorii de personal nu poate constitui un argument hotarator, in conditiile in care exista reglementari speciale care intaresc si subliniaza principiul salarizarii functionarilor publici exclusiv prin dispozitiile legale.

Prin urmare, nu se poate retine in cauza dovedirea unei sperante legitime recunoscuta reclamantilor pe cale jurisprudentiala in sensul recunoasterii drepturilor salariale imputate.

In consecinta, Curtea nu poate retine incalcarea in speta a art. 6 paragraf 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului sau a art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta conventie.

Dimpotriva, jurisprudenta Curtii de Apel Timisoara este stabila in sensul acordarii sporului salariale respectiv numai pe perioada anterioara datei de 1.01.2010 si nu exista nici un temei pentru modificarea acestei jurisprudente in prezent, raportat la faptul ca reclamantul a beneficiat anterior de o hotararea judecatoreasca definitiva in sens contrar.

In consecinta, Curtea apreciaza ca solutia instantei de fond este temeinica si legala, recursul formulat de reclamantul R.G. impotriva sentintei civile nr. 109/26.02.2016, pronuntata de Tribunalul Arad in dosar nr. 3193/115/2015 s-a respins ca nefondat, in temeiul art. 496 alin. (1) noul Cod de procedura civila.