Solicitare anulare decizie de instituire masuri asiguratorii

Conform art. 10 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, (1) Litigiile privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice
...
centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se solutioneaza in fond de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, daca prin lege organica speciala nu se prevede altfel. ”

Actul fiscal contestat de reclamanta priveste taxe si impozite in cuantum inferior plafonului legal de 1.000.000 lei, situatie ce atrage competenta materiala a tribunalului.

Aplicarea criteriului valoric se face, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la valoarea taxelor si impozitelor sau datoriilor vamale presupus datorate de catre contribuabil, fie ca aceasta valoare este stabilita printr-un act de impunere, fie ca este estimata de catre organul fiscal in vederea instituirii de masuri asiguratorii. O astfel de interpretare este data si de necesitatea de a se asigura o competenta unitara, care sa priveasca atat actele de impunere fiscala, cat si deciziile de instituire a masurilor asiguratorii, intre cele doua acte fiscale existand o stransa legatura avand in vedere ca sunt destinate aceluiasi scop, respectiv recuperarea aceluiasi prejudiciu cauzat bugetului de stat prin neplata datoriilor fiscale.

Art. 213 alin. 13 din Legea nr. 207/2015privind Codul de procedura fiscala

Art. 10 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004

Prin actiunea inregistrata pe rolul Curtii de Apel Constanta - Sectia a II-a Civila de Contencios Administrativ si Fiscal la data de 03.08.2017, sub nr. .../36/2017, reclamanta [...], jud. Constanta a formulat contestatie impotriva Deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nr. 5507/10.07.2017 emise de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Galati - Administratia Judeteana a Finantelor Publice Constanta, solicitand ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna anularea acesteia, cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

In fapt, arata reclamanta ca la data de 18.07.2017 i-a fost comunicata Decizia de instituire a masurilor asiguratorii nr. 5507/10.07.2017 emisa de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Galati - Administratia Judeteana a Finantelor Publice Constanta. Din cuprinsul Deciziei mentionate rezulta ca, in temeiul dispozitiilor art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, s-a dispus instituirea masurilor asiguratorii pana la concurenta sumei de 1.365.926 lei, in limita a 150% din valoarea prejudiciului estimat, urmare unei inspectii fiscale efectuate la reclamanta.

Apreciaza reclamanta ca Decizia de instituire a masurilor asiguratorii nr. 5507/10.07.2017 emisa de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Galati - Administratia Judeteana a Finantelor Publice Constanta este nelegala, raportat la urmatoarele argumente:

Sub un prim aspect, urmeaza a se observa ca decizia de instituire a masurilor asiguratorii nu este motivata in fapt, intrucat, in cuprinsul sau, organul emitent nu a indicat in concret imprejurarile de fapt care l-au determinat a aprecia ca, in speta, s-ar regasi situatia exceptionala la care face trimitere art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, pe de o parte, iar pe de alta parte, intrucat, in concret, in cauza nu exista un astfel de caz exceptional.

Potrivit art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015,
„Se dispun masuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii si sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile si/sau imobile proprietate a debitorului, precum si asupra veniturilor acestuia, in cazuri exceptionale, respectiv atunci cand exista pericolul ca acesta sa se sustraga, sa isi ascunda ori sa isi risipeasca patrimoniul, periclitand sau ingreunand in mod considerabil colectarea. Dispozitiile art. 231 raman aplicabile
”.

Raportat la dispozitia legala citata, urmeaza a se observa ca masurile asiguratorii nu se dispun in toate cazurile in care se efectueaza controlul fiscal, ci numai in cazuri de exceptie, concretizate in existenta pericolului ca debitorul sa se sustraga, sa isi ascunda ori sa isi risipeasca patrimoniul, periclitand sau ingreunand in mod considerabil colectarea.

Ratiunea reglementarii legale se justifica prin aceea ca masurile asiguratorii - datorita efectelor pe care le produc asupra debitorului, ingradit, pe perioada instituirii lor, in exercitarea dreptului de dispozitie asupra bunurilor al carui proprietar este - trebuie luate cu prudenta si numai in cazuri grave.

Asadar, simpla efectuare a controlului fiscal nu justifica, prin ea insasi, luarea masurilor asiguratorii, cata vreme nu se face dovada ca ar exista pericolul ca debitorul sa se afle intr-una din situatiile reglementate de art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015.

Sub acest aspect, subliniaza reclamanta ca, spre deosebire de reglementarea anterioara (art. 129 din OG nr. 92/2003), actuala reglementare nu mai instituie, ca o conditie pentru luarea masurilor asiguratorii, existenta unor suficiente informatii in sensul ca un contribuabil nu si-ar fi declarat materia impozabila, sigura cerinta fiind cea privitoare la existenta unor cazuri exceptionale materializate in existenta pericolului ca debitorul sa se sustraga, sa isi ascunda ori sa isi risipeasca patrimoniul, periclitand sau ingreunand in mod considerabil colectarea.

Raportat la aspectele expuse in cuprinsul deciziei de instituire a masurilor asiguratorii contestate, apreciaza ca, in speta, aceasta cerinta nu este indeplinita.

Pericolul la care face trimitere art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 trebuie sa rezulte din fapte si imprejurari concrete, retinute pe baza de probe si expres mentionate de organul de control in cuprinsul deciziei de instituire a masurilor asiguratorii. Un asemenea pericol nu este prezumat, iar pentru a se dispune luarea masurii asiguratorii, el trebuie sa fie concret, si nu eventual.

In speta, urmeaza a se observa ca, dispunand luarea masurilor asiguratorii pana la concurenta sumei totale de 1.365.926 lei, emitentul deciziei de instituire a masurilor asiguratorii s-a rezumat a indica textul art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, facand insa referire la imprejurari de fapt care nu au nicio legatura cu conditiile cerute de aceasta prevedere legala pentru a se dispune instituirea masurilor asiguratorii. Incercand sa justifice luarea acestor masuri, organul emitent nu a indicat faptele si imprejurarile concrete care i-au format convingerea ca ar exista pericolul real (iar nu eventual) ca societatea reclamanta sa se sustraga, sa isi ascunda ori sa isi risipeasca averea, astfel incat sa fie periclitata sau ingreunata considerabil (iar nu nesemnificativ) colectarea creantelor bugetare eventuale si viitoare si nici nu a indicat dovezile pe care s-ar fi fundamentat formarea unei asemenea convingeri.

Aspectele invocate in cuprinsul Deciziei de instituire a masurii asiguratorii referitoare la existenta unui pericol ca societatea reclamanta sa se sustraga, sa isi ascunda ori sa isi risipeasca patrimoniul au vizat cuantumul prejudiciului estimat, activitatea desfasurata de societatea

reclamanta cu diversi parteneri contractuali ce ar fi avut un comportament fiscal neadecvat, precum si existenta unor datorii catre terti parteneri contractuali.

Or, asemenea aspecte nu sunt de natura a justifica luarea masurii asiguratorii in prezenta cauza, din perspectiva art. 213 alin.2 din Legea nr. 207/2015, in conditiile in care acestea nu fundamenteaza pericolul instrainarii patrimoniului.

In realitate, societatea reclamanta nu a intreprins nicio actiune sau inactiune de natura a reprezenta un pericol de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului astfel incat sa pericliteze ori sa ingreuneze considerabil colectarea unor sume eventual datorate, sens in care subliniaza ca nu a procedat la instrainarea vreunui bun mobil sau imobil aflat in patrimoniul societatii reclamante.

Cat priveste aspectele retinute in cuprinsul deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nr. 5507/10.07.2017, urmeaza a se observa ca acestea nu numai ca nu fac referire la pericolul concret de instrainare a patrimoniului, dar ca nici nu se verifica in concret.

Astfel, in cuprinsul deciziei de instituire a masurilor asiguratorii s-a retinut ca „societatea a desfasurat activitati comerciale cu parteneri cu un comportament fiscal neadecvat, care nu au declarat livrari/prestari, in mare parte, acestia fiind declarati inactivi sau fiind radiati ulterior. Societatea a dedus TVA si a inregistrat cheltuieli aferente unor facturi de la furnizori cu comportament de firma fantoma (nu functioneaza la sediu, sunt inactive, unele nu au depus declaratii privind obligatiile de plata catre bugetul de stat)”, fiind estimat, pe cale de consecinta, un prejudiciu adus bugetului de stat in cuantum total de 910.617 lei, reprezentand taxa pe valoarea adaugata, impozit pe profit si impozit pe dividende persoane fizice.

Raportat la aspectele retinute de organul de control fiscal, trecand peste faptul ca, astfel cum a aratat anterior, acestea nu se circumscriu prevederilor art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, dar si peste faptul ca toti furnizorii la care se face trimitere in cuprinsul deciziei contestate au fost declarati inactivi ulterior incetarii oricarei relatii contractuale cu societatea reclamanta, urmeaza a se observa ca decizia organului de control s-a fundamentat pe o pretinsa nerealitate/nelegalitate a operatiunilor efectuate de alte persoane juridice, iar nu a celor realizate de societatea reclamanta, intrucat nu s-a stabilit exact ca marfurile livrate societatii reclamante nu ar fi fost real achizitionate.

Apoi, este de subliniat ca organul de control a ajuns la concluzia mai sus aratata, fara a verifica insa existenta fizica, in materialitatea lor, a bunurilor achizitionate de la persoanele juridice aratate, faptul ca, in concret, acestea au fost destinate realizarii de activitati comerciale specifice obiectului de activitate, pe baza documentelor cerute de lege, inregistrate in contabilitate, la care se adauga si faptul ca organul de control nu a utilizat toate informatiile si documentele necesare pentru determinarea corecta a situatiei.

Concluzia organului de control fiscal - vadit eronata fata de caracterul prevazut de lege al facturii, dar si fata de pozitia societatii reclamante care a fost de buna - credinta, inregistrand toate aceste documente in contabilitate si efectuand plata tuturor sumelor datorate - a determinat majorarea bazei de impunere si, implicit, calcularea suplimentara a unei taxe pe valoare adaugata, a unui impozit pe profit si a unui impozit pe dividende persoane fizice.

Pe cale de consecinta, la momentul instituirii masurilor asiguratorii, nu a existat decat simpla suspiciune a organului de control, in sensul ca operatiunile inregistrate in contabilitatea societatii reclamante nu ar avea caracter real, fundamentat exclusiv pe faptul ca operatiunile desfasurate de furnizorii reclamantei ar face parte dintr-un „circuit comercial fictiv”.

Or, practica CJUE a statuat expres ca particularul trebuie sa beneficieze de prezumtia de buna - credinta, revenind organelor fiscale sarcina probei faptului ca acesta, cu intentie directa, ar fi luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrarii unor probe obiective.

Raportat la aspectele mentionate, considera ca, in speta, in mod nelegal, cu nesocotirea vadita a cerintelor art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, s-a dispus instituirea masurilor asiguratorii asupra bunurilor si disponibilitatilor banesti apartinand societatii reclamante pana la concurenta sumei de 1.365.928 lei, reprezentand 150% din valoarea prejudiciului estimat in urma

controlului efectuat, reprezentand taxa pe valoare adaugata si impozit pe profit, intrucat nu exista pericolul real al diminuarii patrimoniului societatii reclamante.

Solicita ca prin hotarare sa se dispuna anularea Deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nr. 5507/10.07.2017 emise de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Galati - Administratia Judeteana a Finantelor Publice Constanta.

In drept, s-au invocat dispozitiile art. 213 alin. 13 din Legea nr. 207/2015.

In probatiune s-a solicitat proba cu inscrisuri.

Prin intampinare, parata a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.

La termenul de judecata din data de 04.10.2017, Curtea, din oficiu, in raport de prejudiciul estimat, care este sub 1 milion de lei, avand in vedere dispozitiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, a invocat exceptia necompetentei materiale a Curtii de Apel Constanta.

Verificand cu prioritate exceptia necompetentei materiale, potrivit art. 130 si 131 Cod procedura civila, Curtea retine ca obiectul actiunii vizeaza anularea Deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nr. 5507/10.07.2017 emise de Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Galati - Administratia Judeteana a Finantelor Publice Constanta.

Masura de instituire a masurilor asiguratorii a fost dispusa pana la concurenta sumei de 1.365.926 lei, in limita a 150% din valoarea prejudiciului presupus cauzat bugetului de stat, prejudiciu care a fost estimat de catre organul fiscal, urmare inspectiei fiscale efectuate la reclamanta, la suma de 910.617 lei, reprezentand taxa pe valoarea adaugata, impozit pe profit si impozit pe dividende persoane fizice.

Potrivit art. 213 alin. 13 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscala, impotriva deciziei prin care se dispune instituirea masurilor asiguratorii cel interesat poate face contestatie la instanta de contencios administrativ competenta.

De asemenea, in temeiul art. 96 pct. 1 Cod procedura civila, curtile de apel judeca, in prima instanta, cererile in materie de contencios administrativ si fiscal, potrivit legii speciale, iar conform art. 10 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004,
(1) Litigiile privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice
...
centrale, precum si
cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se solutioneaza in fond de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel,
daca prin lege organica speciala nu se prevede altfel. ”

Se constata ca, in speta, actul fiscal contestat de reclamanta nu se incadreaza in dispozitiile art. 10 alin. 1 teza a II-a, care atribuie o competenta materiala speciala curtilor de apel, derogatorie de la competenta generala a tribunalelor si de stricta interpretare si aplicare.

Astfel, actul emis priveste taxe si impozite in cuantum inferior plafonului legal de 1.000.000 lei, situatie ce atrage competenta materiala a tribunalului.

Curtea apreciaza ca aplicarea criteriului valoric se face, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la valoarea taxelor si impozitelor sau datoriilor vamale presupus datorate de catre contribuabil, fie ca aceasta valoare este stabilita printr-un act de impunere, fie ca este estimata de catre organul fiscal in vederea instituirii de masuri asiguratorii. O astfel de interpretare este data si de necesitatea de a se asigura o competenta unitara, care sa priveasca atat actele de impunere fiscala, cat si deciziile de instituire a masurilor asiguratorii, intre cele doua acte fiscale existand o stransa legatura avand in vedere ca sunt destinate aceluiasi scop, respectiv recuperarea aceluiasi prejudiciu cauzat bugetului de stat prin neplata datoriilor fiscale. O atare competenta, in opinia Curtii, unica, se determina in functie de valoarea taxelor si impozitelor, iar nu de valoarea maxima in limita careia se instituie masurile asiguratorii asupra bunurilor apartinand debitorului fiscal, valoare ce reprezinta mai mult decat debitele fiscale, fiind in procent de 150% din suma datorata.

Pentru considerentele expuse, constatand necompetenta materiala a instantei in solutionarea cauzei, urmeaza a admite exceptia de necompetenta invocata din oficiu si a declina competenta in favoarea Tribunalului Constanta.

Sentinta civila nr. 208/CA/04.10.2017 Judecator redactor Elena Carina Gheorma