Refuzul de acordare de despagubiri ca urmare a anularii condamnarii penale a reclamantei

In fapt

- In septembrie 2000, reclamanta a fost condamnata pentru uciderea din culpa a bebelu sului sau. Condamnarea s-a bazat pe marturii ale unor experti medicali, care au apreciat ca leziunile suferite de baietel erau compatibile cu „sindromul copilului zgaltait”, numit  si „traumatism cranian abuziv” (TCA). In cadrul apelului formulat de reclamanta, aceasta a argumentat ca noi elemente medicale pareau sa indice ca leziunile puteau fi atribuite altei cauze decat TCA. In iulie 2005, curtea de apel, sectia penala, a anulat condamnarea, pe motiv ca nu era intemeiata pe baze solide, dupa ce a concluzionat ca elementele noi ar fi putut influenta decizia juriului de pronuntare a unei condamnari. Parchetul nu a solicitat reexaminarea cauzei, avand in vedere faptul ca reclamanta executase deja pedeapsa  si ca trecuse o perioada considerabila de timp.

Reclamanta a sesizat Ministerul de Interne, in temeiul art. 133 din Legea din 1988 privind justitia penala, care prevede ca se acorda despagubiri unei persoane care, dupa ce a facut obiectul unei condamnari penale, a obtinut ulterior anularea acestei condamnari, ca urmare a faptului ca un element nou sau recent descoperit demonstreaza dincolo de orice indoiala rezonabila ca s-a produs o eroare judiciara. Cererea sa a fost respinsa. O cerere de control jurisdictional a fost respinsa de
High Court
,
care a concluzionat ca sectia penala a curtii de apel se limitase sa declare ca elementele noi, coroborate cu probele prezentate la proces, „[au] creat posibilitatea” ca un juriu „[sa] fi [avut] motive intemeiate sa pronunte o achitare”. Reclamanta a declarat recurs, dar acesta a fost respins de curtea de apel, care a apreciat ca achitarea „nu [insemna] in niciun caz” ca nu mai existau acuzatii impotriva persoanei in cauza, astfel incat criteriul privind „eroarea judiciara” nu era indeplinit.

In cererea adresata Curtii europene, reclamanta a pretins ca motivele expuse in decizia de a nu-i acorda despagubiri au adus atingere dreptului sau la prezumtia de nevinovatie.

In drept

- Art. 6 § 2: a)
Domeniul de aplicare a cauzei

- Problema pe care trebuie sa o analizeze Curtea nu este daca refuzul de despagubire in sine a adus atingere dreptului reclamantei de a fi prezumata nevinovata (art. 6 § 2 nu garanteaza unei persoane achitate dreptul la reparatii pentru o eroare judiciara), ci daca decizia de respingere in litigiu, in special motivarea acesteia  si termenii utilizati, era compatibila cu prezumtia de nevinovatie.

b)
Aplicabilitate

- Art. 6 § 2 presupune doua aspecte. Primul impune anumite cerinte procedurale in cadrul procesului penal in sine (in special in ceea ce prive ste sarcina probei, prezumtiile de fapt  si de drept, precum  si dreptul de a nu se autoincrimina). Al doilea aspect, relevant in cauza reclamantei, are ca scop sa impiedice ca persoanele care au beneficiat de o achitare sau de o incetare a urmaririi penale sa fie tratate de institutiile sau autoritatile publice ca  si cum ar fi intr-adevar vinovate. Atunci cand o procedura penala este incheiata, o persoana care dore ste sa invoce art. 6 § 2 intr-o procedura ulterioara trebuie sa demonstreze existenta unei legaturi intre cele doua proceduri. O astfel de legatura poate sa existe, de exemplu, in cazul in care actiunea ulterioara necesita examinarea solutionarii procedurii penale  si, in special, in cazul in care aceasta obliga instanta in cauza sa analizeze hotararea penala, sa realizeze un studiu sau o evaluare a probelor depuse la dosarul penal, sa aprecieze participarea reclamantului la unul sau la toate evenimentele care au determinat punerea sub acuzare sau sa formuleze comentarii cu privire la indiciile care continua sa sugereze o posibila vinovatie a persoanei in cauza. Legatura necesara era prezenta in speta, avand in vedere ca dreptul de a formula o actiune in despagubiri decurgea din achitarea reclamantei la finalul procedurii penale; in plus, atunci cand au adoptat  si verificat decizia privind despagubirea, ministrul  si instantele in cauza au trebuit sa tina seama de hotararea pronuntata la solutionarea recursului in materie penala. Prin urmare, art. 6 § 2 este aplicabil.

Concluzie
: exceptie preliminara respinsa (unanimitate).

100. Fond
     - Nu exista o modalitate unica de a determina circumstantele in care exista o incalcare a art. 6 § 2 in contextul unei proceduri ulterioare incheierii unei proceduri penale. Lucrurile depind in mare parte de natura  si contextul procedurii in cadrul careia a fost adoptata decizia in litigiu. Totu si, in toate cazurile  si independent de metoda adoptata, termenii folositi de autoritatea care hotara ste dobandesc o importanta cruciala atunci cand este vorba de aprecierea compatibilitatii deciziei cu art. 6 § 2  si a rationamentului urmat.

In ceea ce prive ste natura  si contextul procedurii desfa surate in cauza reclamantei, Curtea observa ca achitarea acesteia nu era o achitare propriu-zisa „pe fond”. De si in mod formal este vorba despre o achitare, rezultatul procedurii penale indreptate impotriva reclamantei face ca aceasta sa fie similara cauzelor in care a existat o incetare a urmaririi penale.

In plus, Curtea subliniaza ca, pentru a exista un drept la despagubire, trebuie sa fie indeplinite criterii specifice in temeiul art. 133 din Legea din 1988: este necesar ca solicitantul sa fi fost condamnat, ca acesta sa fi fost condamnat  si sa fi fost admisa o cale de atac tardiva, pe motiv ca un fapt nou demonstreaza dincolo de orice indoiala rezonabila ca s-a produs o eroare judiciara. Aceste criterii corespund, exceptand cateva diferente lingvistice minore, celor de la art. 3 din Protocolul nr. 7, care trebuie sa poata fi interpretat in concordanta cu art. 6 § 2 din Conventie. Nimic din aceste criterii nu pune in discutie nevinovatia unei persoane achitate, iar legislatia in sine nu impune nicio apreciere a vinovatiei penale a persoanei in cauza.

In ceea ce prive ste termenii utilizati de instantele nationale, Curtea considera ca, analizati in contextul exercitiului care a trebuit realizat de instante in temeiul art. 133 din Legea din 1988, ace stia nu au pus in discutie achitarea reclamantei  si nici nu au constituit un tratament incompatibil cu prezumtia de nevinovatie a persoanei in cauza. Atunci cand au examinat daca s-a produs sau nu o „eroare judiciara”, instantele nu au formulat comentarii cu privire la clarificarea aspectului daca, pe baza elementelor cunoscute la momentul procedurii de apel, reclamanta trebuia sau daca era probabil sa fie achitata sau condamnata. De asemenea, acestea nu au emis comentarii privind clarificarea aspectului daca elementele de proba indicau vinovatia reclamantei sau mai degraba nevinovatia acesteia. In fapt, acestea au repetat in mod invariabil faptul ca, daca ar fi fost dispusa o reexaminare a cauzei, sarcina de a aprecia noile elemente ar fi revenit unui juriu.

In plus, conform dreptului englez de procedura penala, juriul are obligatia, intr-un proces privind un act de acuzare, sa aprecieze probele acuzarii  si sa se pronunte cu privire la vinovatia acuzatului. Rolul curtii de apel, sectia penala, in cauza reclamantei a constat in a cerceta daca condamnarea a fost intemeiata sau nu pe „baze solide”  si nu de a se substitui juriului, pentru a stabili daca, avand in vedere elementele disponibile in acel moment, vinovatia persoanei in cauza fusese stabilita dincolo de orice indoiala rezonabila. Decizia de a nu dispune o reexaminare a cauzei a scutit reclamanta de stresul  si anxietatea pe care i le-ar fi cauzat un alt proces. De altfel, persoana in cauza nu a pledat pentru reexaminarea cauzei.
High Court
 si curtea de apel au facut referire pe larg la hotararea pronuntata de sectia penala a curtii de apel, pentru a analiza daca s-a produs o eroare judiciara,  si niciuna din ele nu a intentionat sa formuleze concluzii autonome cu privire la deznodamantul cauzei. Aceste instante nu au contestat concluzia sectiei penale, conform careia condamnarea nu era intemeiata pe baze solide  si nici nu au lasat sa se inteleaga ca sectia respectiva a curtii de apel nu a apreciat corect probele care i-au fost aduse la cuno stinta. Au acceptat ca atare constatarile acesteia  si s-au bazat pe ele, fara sa le modifice  si fara sa le reevalueze, pentru a stabili daca erau indeplinite criteriile prevazute la art. 133.

Concluzie
: neincalcare (unanimitate).