Inregistrarea in REVISAL a deciziei de concediere disciplinara, art. 252 (4) din Codul muncii

 

Din interpretarea teleologica a dispozitiilor art. 252 (4) din Codul muncii rezulta ca vointa legiuitorului a fost ab initio aceea de a determina cele doua variante prevazute in text (predare personala salariatului, cu semnatura de primire, ori, in caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandata) ca singurele modalitati procedurale de comunicare in materia raspunderii disciplinare a salariatului, fiind singurele care ofera maxima garantie a posibilitatii de a proba faptul comunicarii si continutul inscrisului comunicat.

 

Temei de drept: art. 252 (4) din Codul muncii

Curtea de Apel Iasi, Sectia litigii de munca si asigurari sociale, Decizia civila nr. 123/7

martie 2019

 

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 05.06.2018, contestatorul X., in contradictoriu cu intimata SC „Y.” SRL, a contestat Decizia de concediere nr. 1319/07.05.2018 si a solicitat anularea acesteia si obligarea intimatei la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe toata durata concedierii nelegale, obligarea la plata salariilor din anul 2015, perioada iunie-septembrie inclusiv luna noiembrie, la plata salariilor din anul 2016, perioada februarie-august, la plata salariilor din anul 2017, pentru lunile februarie, martie, mai, august, septembrie, noiembrie, la plata salariilor pentru perioada 01 ianuarie 2018 - 7 mai 2018 la plata indemnizatiei concediului de odihna neefectuat pentru perioadele iunie 2015- august 2016, februarie 2017 - mai 2018 - conform art. 39 lit. (c) si art. 146 alin. (4) din Codul muncii precum si la plata de daune interese.

Prin sentinta civila nr. 1393/22.11.2018, Tribunalul Vaslui a respins exceptia lipsei obiect, exceptie invocata de intimata SC „Y.” SRL, a admis in parte contestatia formulata de contestatorul X., in contradictoriu cu intimata SC „Y.” SRL si, in consecinta, a dispus anularea Deciziei nr. 1319/07.05.2018 emisa de intimata SC „Y.” SRL, anularea deciziei de revocare nr. 1741/26.06.2018 emisa de intimata. A obligat intimata sa achite contestatorului despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data de 07.05.2018 pana la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti. A respins capatul de cerere solicitat de contestator privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale restante aferente anilor 2015 si 2016, ca neintemeiat. A obligat intimata sa achite contestatorului drepturile salariale restante aferente lunilor februarie, martie, mai, august, septembrie si noiembrie 2017, si perioadei 01.01.2018 - 07.05.2018, precum si ca intimata sa achite contestatorului daune interese aferente drepturilor salariale restante. A respins capatul de cerere solicitat de contestator privind obligarea intimatei la plata indemnizatiei aferenta concediului de odihna pentru anii 2015-2016. A obligat intimata sa achite contestatorului indemnizatia aferenta concediului de odihna pentru perioada februarie 2017 - mai 2019, precum si sa achite contestatorului daune interese pentru neplata indemnizatiei concediului de odihna pentru perioada februarie 2017 - mai 2019.

Pentru a se pronunta astfel, instanta de fond a retinut in esenta
ca reclamantul a prestat activitate in cadrul societatii intimate in perioada 21.02.2017 - 07.05.2018 in baza contractului individual de munca nr. 2441/20.02.2017, inregistrat in REVISAL anterior inceperii activitatii si transmis inspectoratului teritorial de munca.

Citand dispozitiile art. 16 alin. 1 si 2 din Codul muncii instanta retine ca faptul nesemnarii nu produce efecte asupra efectelor contractului individual de munca nr. 2441/20.02.2017, de vreme ce acesta a prestat munca pentru si sub autoritatea intimatei.

Prin decizia de concediere nr. 1319/07.05.2018 s-a dispus desfacerea disciplinara a contractului individual de munca in temeiul dispozitiilor art. 61, lit. a din Codul muncii.

Decizia de concediere nr. 1319/07.05.2018 nu a fost comunicata contestatorului, acest lucru fiind recunoscut de catre intimata in decizia de revocare.

Actul comunicarii este extrem de important, masura angajatorului produce efectele „de la data comunicarii” (art. 77 din Codul muncii) sau in exprimarea Legii nr. 62/2011 „de la data luarii la cunostinta a masurii dispuse” (art. 211). Aceasta inseamna ca incetarea raporturilor de munca are loc nu la data eventual mentionata de angajator in decizie, ci prin forta si in temeiul legii, la data comunicarii deciziei de concediere.

Citand dispozitiile art. 252 alin.(3) din Codul muncii si considerentele retinute de instanta suprema in decizia nr. 34/2016 (pct. 92), instanta retine ca s-a luat la cunostinta de catre contestator de masura dispusa de catre intimata la data de 21.05.2018, prin adresa nr. 4519 prin care i s-a comunicat extrasul REVISAL in care este consemnata data de incetare a contractului individual de munca.

Prin decizia nr. nr. 1742/26.06.2018, intimata revoca decizia de concediere, motivat de faptul ca aceasta din urma nu a fost comunicata salariatului.

In ceea ce priveste momentul pana la care un angajator poate emite un act de revocare a propriei decizii instanta retine ca potrivit Deciziei nr. 18 din 13 iunie 2016, pronuntata de ICCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit ca in interpretarea art. 55 lit. c) si art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocata pana la data comunicarii acesteia catre salariat, actul de revocare fiind supus exigentelor de comunicare corespunzatoare actului pe care il revoca (decizia de concediere).

Prin urmare, la data emiterii deciziei de revocare, decizia de concediere produsese efecte juridice si intrase in circuitul civil, astfel incat emiterea acesteia este nelegala.

Aceste considerente au fost retinute de catre instanta de judecata si in ceea ce priveste exceptia lipsei de obiect invocata prin intampinare, motivata tocmai de faptul revocarii deciziei de concediere.

Cercetand decizia de revocare prin raportare la dispozitiile art. 252 alin. 2 si 247 Codul muncii, instanta de judecata retine ca intimatul nu a mentionat in decizie perioada in care contestatorul a absentat nemotivat de la serviciu. Simpla mentionare „absentele nemotivate” nu echivaleaza cu descrierea faptei care constituie abatere disciplinara, dat fiind ca precizarea dispozitiilor nerespectate constituie o cerinta distincta reglementata de prevederile art. 252 alin. 2 lit. b Codul muncii.

Incidenta motivelor de nulitate mai sus constatate nu mai impune analizarea fondului cauzei si, ca atare, tribunalul, constatand ca decizia contestata este emisa cu incalcarea prevederilor legale obligatorii in materie, admite contestatia formulata si dispune anularea Deciziei nr. 3/15.02.2018 emisa de intimata.

Instanta retine incidenta dispozitiilor art. 80 din Codul muncii.

Cererea privind obligarea la drepturilor salariale restante aferente lunilor februarie, martie, mai, august, septembrie si noiembrie 2017 si perioadei 01.01.2018 - 07.05.2018 este apreciata de instanta ca fiind fundamentata, prin raportare la dispozitiile art. 39 alin. 1 lit. a, 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii, cu referire la art. 159 alin. 1, art. 161 si art. 167 alin. 1 din Codul muncii. Retine instanta ca intimata nu a facut dovada, prin depunerea statelor de plata ori a altor documente justificative, ca a platit contestatorului drepturile salariale restante.

In ceea ce priveste compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat, instanta constata intemeiata cererea prin raportare la dispozitiile art. 146 alin. 4 Codul muncii, retinand ca raportul de munca a incetat prin faptul ca reclamantul nu a solicitat reintegrarea pe postul detinut anterior.

In ceea ce priveste drepturile salariale si indemnizatia de concediu aferente anilor 2015-2016, instanta retine ca prin inscrisul aflat la dosar contestatorul recunoaste incasarea acestora. Recunoasterea inscrisului poate fi explicita, dar poate fi si dedusa din anumite imprejurari determinate de atitudinea celui care l-ar putea tagadui, in cauza - lipsa oricarei contestatii, neprezentarea la interogatoriu pentru a raspunde la intrebarea cu nr. 11 prin care se facea trimitere chiar la semnatura de pe acest inscris avut in vedere de catre instanta. Astfel, avand in vedere ca acest inscris nu a fost contestat de catre contestator, nu a fost denuntat ca fals, va fi respins acest capat de cerere ca fiind neintemeiat.

In temeiul dispozitiilor art. 1530 Cod civil, instanta a obligat intimata sa achite contestatorului daune interese aferente drepturilor salariale si indemnizatiei de concediu.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel S.C. „Y.” SRL Vaslui
prin care solicita admiterea apelului formulat, retinerea cererii spre rejudecare cu schimbarea in tot a sentintei atacate si in consecinta respingerea contestatiei formulate de X.

In principal apelanta procedeaza la o expunere a situatiei de fapt, aratand ca intimatul a fost salariatul societatii in cadrul a trei contracte, ultimul contract incheiat avand ca perioada de derulare 21.02.2017-18.07.2018 si ca incepand cu data de 05.02.2018 acesta nu s-a mai prezentat la munca, motiv pentru care a emis decizia de concediere nr. 1319/07.05.2018. Ca urmare a demersului judiciar al salariatului si constatand ca s-a omis comunicarea deciziei de concediere, a procedat la revocarea deciziei de concediere, anuland incetarea contractului individual de munca si dispunand reluarea activitatii cu data de 28.06.2018.

Motiveaza apelanta ca decizia de concediere nu fusese comunicata salariatului conform exigentelor art. 252 alin (4) din Codul Muncii, neproducandu-si efectele. Angajatorul are dreptul sa revoce actele care reprezinta manifestarea unilaterala de vointa si salariatul luand cunostinta de aceasta avea obligatia de a se prezenta la munca.

Motiveaza apelanta ca instanta isi motiveaza hotararea pe un temei legal pe care reclamantul nu l-a avut in vedere in contestatie, singura nelegalitate invocata fiind necomunicarea deciziei de concediere. Astfel in mod gresit a dispus anularea deciziei de concediere motivat de incalcarea dispozitiilor art. 252 alin (2) din Codul Muncii.

Pe de alta parte, conditiile de forma si de fond ale deciziei de concediere nr. 1319/07.05.2018, au respectat intocmai dispozitiile art. 252 alin 2 Codul Muncii, singurul articol care reglementeaza forma actului de sanctiune disciplinara, instanta de fond retinand in mod gresit ca lipseste descrierea faptei care constituie abatere disciplinara si ca pentru acest motiv trebuie dispusa anularea ei.

Motiveaza apelanta ca in mod gresit instanta ii respinge probele solicitate, respectiv adresa ITM si proba cu martori si nu a facut aplicarea art. 358 C.proc.civ., in conditiile in care contestatorul nu s-a prezenta la interogatoriu. Instanta a refuzat cererea prin care a solicitat la primul termen de judecata in sedinta, sa se solicite la ITM Vaslui un extras REVISAL pe numele contestatorului cu care ar fi probat ca acesta din luna martie 2018 lucreaza cu norma intreaga la un alt angajator si care i-ar fi ajutat in dovedirea situatiei de fapt expuse.

In ceea ce priveste proba cu martori, a fost solicitata pentru dovedirea unui fapt juridic, respectiv refuzul semnarii statului de plata, si nu a unui act juridic, si nu era contrara dispozitiilor art. 309 din C.proc.civ. In plus, avand in vedere refuzul contestatorului de a se prezenta pentru administrarea probei cu interogatoriul, in acord cu dispozitiile art. 308 C.proc.civ., instanta trebuia sa permita suplimentarea probatoriului si administrarea acestei probe.

Mai arata apelanta ca in mod gresit instanta a dispus achitarea contestatorului de despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data de 07.05.2018 pana la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti.

In ceea ce priveste capatul de cerere cu privire la drepturi salariale restante, in mod gresit instanta a dispus - plata drepturilor salariale restante aferente lunilor februarie, martie, mai, august, septembrie si noiembrie 2017 si perioadei 01.01.2018-07.05.2018, achitarea de daune interese drepturilor salariale restante, plata concediului de odihna pentru perioada februarie 2017 - mai 2019 si plata de daune interese pentru neplata indemnizatiei concediului de odihna.

Sustine apelanta ca instanta nu tine cont de declaratia contestatorului din cererea de chemare in judecata din care reiese ca nu a mai venit la munca din data de 03.02.2018. Conform art. 159 din Codul muncii, salariul reprezinta suma de bani datorata de angajator angajatului, pentru munca efectiv prestata. In conditiile in care este probat, fara putinta de tagada, faptul ca contestatorul nu a mai desfasurat activitate in cadrul societatii din data de 03.02.2018, este evident ca instanta nu putea sa dispuna plata vreunor drepturi salariale pentru aceasta perioada (03.02.2018-07.05.2018).

Instanta nu tine cont ca afirmatia contestatorului din cererea de chemare in judecata cu privire la faptul ca nu a semnat contractul individual de munca, situatie ce sustine teza probatorie aratata in intampinare cu privire la faptul ca acesta refuza sa semneze in mod constant documentele firmei, teza care nu a fost combatuta in nici un fel de catre reclamant prin raspunsul la intampinare. In conditiile in care acesta recunoaste ca nu a semnat contractul individual de munca este plauzibila sustinerea angajatorului cu privire la afirmatia ca acesta a refuzat si semnarea statelor de plata. Desi a solicitat instantei admiterea probei cu martori pentru dovedirea acestui fapt juridic prin intampinare asa cum dispune legea, instanta in mod gresit a respins administrarea probei pe motiv ca plata drepturilor salariale nu poate fi facuta cu martori.

Cu toate ca s-a admis proba cu interogatoriu si contestatorul, legal citat de doua ori, nu intelege sa se prezinte pentru administrarea ei, instanta a refuzat sa faca aplicarea dispozitiilor art. 358 C.proc.civ. si nici nu a permis suplimentarea probatoriului.

In conditiile in care intimata a fost pusa in imposibilitatea administrarii probei cu interogatoriul datorita atitudinii contestatorului, avand in vedere pozitia de imposibilitatea de a se apara si de a dispune de drepturile procesuale privitoare la desfasurarea procesului cu respectarea principiilor contradictorialitatii si oralitatii, considera ca instanta de fond a gresit cand a respins pentru a doua oara cererea formulata in sedinta publica, de completare a probatoriului cu proba cu martori.

Asa cum a aratat, existau elemente care sa sustina teza probatorie a intimatei, neputandu-se concluziona fara putinta de tagada certitudinea faptului ca angajatorul nu a achitat salariile reclamantului asa cum sustine instanta, cu atat mai mult cu cat si atitudinea acestuia fata de instanta a fost total lipsita de interes.

Ba mai mult decat atat, din probatoriul administrat, reiesea ca angajatorul a fost de buna credinta, desi salariatul a refuzat semnarea contractului acesta l-a intocmit in format scris, l-a inregistrat la ITM, si a virat lunar la bugetul de stat sumele datorate pentru salariile achitate, asa cum reiese din documentele depuse la termenul din data de 04.10.2018.

Mai motiveaza apelanta ca instanta dispune in mod gresit acordarea indemnizatiei de concediu pentru perioada februarie 2017 - mai 2019. Nu tine cont de faptul ca salariatul a recunoscut ca nu a mai venit la serviciu dupa data de 03.02.2018 si nici de cererile de concediu semnate de reclamant si depuse la termenul din data de 04.10.2018, din care reiesea efectuarea zilelor de concediu de odihna.

Motiveaza apelanta ca in privinta daunelor interese solicitate instanta a schimbat temeiul de drept pe care contestatorul si-a fundamentat cererea, iar pe de alta parte, ca nu sunt indeplinite conditiile atragerii raspunderii patrimoniale prin raportare la dispozitiile art. 166 din Codul muncii coroborat cu art. 253 (1) din Codul muncii.

In final, sustine ca instanta omite sa se pronunte pe cererea de acordare a cheltuielilor de judecata solicitate in sedinta publica din 08.11.2018, conform art. 453 alin (2) C.proc.civ.

Intimatul X. a depus intampinare
prin care solicita respingerea apelului ca neintemeiat, raspunzand punctual motivelor de apel.

Sustine in esenta, intimatul ca dispozitiile art. 252 din Codul Muncii, referitoare la producerea efectelor de la data comunicarii, sunt menite sa il protejeze pe salariat, in virtutea legii, iar nicidecum abuzurile si greselile apelantei, aduse in discutie cu ocazia sesizarii instantei de judecata. Toate drepturile privind plata salariilor pana la data incetarii contractului de munca 07.05.2018, au fost admise in baza contractului de munca inregistrat de S.C. „Y.” S.R.L., la ITM Vaslui, neachitate de apelanta din culpa acesteia. Atat timp cat

S.C. „Y.” S.R.L. nu s-a preocupat sa ii comunice decizia de concediere, contestatia a fost formulata in baza documentului probatoriu, extras de REVISAL, emis de ITM Vaslui (anexat in dosar).

In ceea ce priveste motivarea instantei de fond privind „indemnizatia concediului de odihna aferenta perioadei februarie 2017 - mai 2019” si „daune interese pentru neplata indemnizatiei concediului de odihna pentru perioada februarie 2017 - mai 2019”, este vorba de o eroare materiala (de dactilografiere). Este evident ca instanta de fond, se referea la perioada anilor 2017-2018.

Analizand actele si lucrarile dosarului in raport de criticile formulate si prin prisma dispozitiilor legale incidente si a probelor cauzei, Curtea constata ca apelul declarat de SC „Y. ” SRL Vaslui este intemeiat in limitele si pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.

Apelanta SC „Y” SRL Vaslui si intimatul - contestator X. au fost parteneri intr-un raport de munca in perioada 21.02.2017 - 07.05.2018, in baza contractului individual de munca nr. 2441/20.02.2017.

Prin decizia de concediere nr. 1319/07.05.2018, suspusa controlului judecatoresc in dosarul pendinte, s-a dispus desfacerea disciplinara a contractului individual de munca in temeiul dispozitiilor art. 61 lit. a din Codul muncii. Aceasta decizie nu a fost comunicata salariatului, conform dispozitiilor art. 252(3) Codul muncii in termen de cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii, in mod direct ori prin scrisoare recomandata astfel dupa cum afirma SC „Y.” SRL pe parcursul ambelor cicluri procesuale.

Fata de realizarea procedurii de comunicare a deciziei, contestatorul sustine ca a luat cunostinta de decizie din extrasul REVISAL care i-a fost comunicat la cererea sa de catre I.T.M.

Un prim aspect ce se impune a fi rezolvat este acela de a se stabili daca inregistrarea in REVISAL a deciziei de concediere valoreaza comunicare in sensul dispozitiilor art. 252 (4) din Codul muncii. Problema specifica pe care o ridica in prezenta cauza inregistrarea in REVISAL a deciziei de concediere este ca aceasta decizie poate fi revocata pana la data comunicarii ei catre salariat, astfel dupa cum a decis ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016.

In rezolvarea acestui prim aspect litigios, Curtea porneste in analiza de la dispozitiile art. 252 alin. 3-4 Codul muncii, potrivit carora: (3) „Decizia de sanctionare se comunica salariatului in cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii si produce efecte de la data comunicarii.

(4) Comunicarea se preda personal salariatului, cu semnatura de primire, ori, in caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandata, la domiciliul sau resedinta comunicata de acesta.”

Textul alin. 4 al articolului anterior citat prevede, ca modalitati tehnice de comunicare a actului unilateral sanctionator, doua variante, respectiv comunicarea personala si subsidiar acesteia, in caz de refuz, comunicarea prin posta, prin scrisoare recomandata.

Asadar, vointa legiuitorului a fost
ab initio
aceea de a determina cele doua variante ca singurele modalitati procedurale de comunicare in materia raspunderii disciplinare a salariatului, fiind singurele care ofera maxima garantie a posibilitatii de a proba faptul comunicarii si continutul inscrisului comunicat.

In aceste circumstante, Curtea constata ca inregistrarea in REVISAL a deciziei de concediere nu valoreaza comunicare in sensul dispozitiilor art. 252 (4) din Codul muncii.

Un al doilea aspect litigios il constituie stabilirea efectelor produse de decizia de revocare nr. 1742/26.06.2018 asupra deciziei de concediere, avand ca premisa necomunicarea actului sanctionator, acest act revocator fiind supus, de asemenea controlului jurisdictional, in cauza de fata.

Curtea are in vedere ca prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronuntata in Dosarul nr. 1.362/1/2016 s-a statuat ca, „in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii, dispozitiile art. 1324, 1325 si 1326 din Codul civil, pot fi aplicate in interpretarea dispozitiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de munca.

In interpretarea art. 55 lit. c) si art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocata pana la data comunicarii acesteia catre salariat, actul de revocare fiind supus exigentelor de comunicare corespunzatoare actului pe care il revoca (decizia de concediere).”

Instanta suprema a retinut in argumentarea deciziei anterior mentionata ca: „Actul juridic civil, in general, este supus principiului irevocabilitatii, ceea ce presupune ca, in cazul actului juridic unilateral, sa nu i se poata pune capat prin manifestarea de vointa, in sens contrar, de catre emitent. Acesta este unul dintre principiile ce guverneaza efectele actului juridic civil, ceea ce inseamna ca devine incident de la momentul la care actul juridic incepe a-si produce aceste efecte.

Aplicand acest rationament in ceea ce priveste decizia de concediere, rezulta ca ea devine irevocabila de la momentul la care a fost comunicata salariatului, respectiv de la acel moment isi produce efectele pentru care a fost emisa.

Per a contrario,
pana la momentul comunicarii, ea poate fi revocata de catre angajator, tot prin simpla manifestare de vointa.” (pct. 46-48).

In interpretarea art. 55 lit. c) si art. 252 (4) din Codul muncii, Curtea constata ca se impune, prin analogie, aplicarea acelorasi principii de interpretare a legii,
ubi eadem ratio, ibi idem jus
si in cauza pendinte, in care se analizeaza legalitatea actului revocator al deciziei de sanctionare disciplinara, emisa in conditiile art. 252 coroborat cu art. 55 lit. c si art. 61 lit. a din Codul muncii. Aceasta intrucat, in esenta, problema de drept in discutie, este aceeasi, si anume daca decizia de concediere poate fi revocata pana la momentul comunicarii ei salariatului.

Curtea constata ca, in conditiile in care decizia de concediere disciplinara nu a fost comunicata salariatului, retractarea ei prin decizia nr. 1742/26.06.2018, dispusa pe considerente de oportunitate, are ca efect direct anularea masurii dispuse anterior.

In plan procesual, aceasta decizie revocatorie valoreaza recunoasterea pretentiilor contestatorului, astfel incat, prin raportare la dispozitiile art. 436 C.proc.civ., Curtea respinge ca lipsit de obiect capatul de cerere privitor la anularea deciziei nr. 1319/07.05.2018 emisa de intimata SC „Y.” SRL Vaslui.

Consecinta directa a retractarii de catre angajator a deciziei de concediere, inainte ca aceasta sa isi fi produs efectele, consta in inlaturarea in mod retroactiv a efectelor deciziei de concediere, considerandu-se astfel ca raportul de munca nu a fost niciodata afectat.

Cercetand decizia de revocare nr. 1742/26.06.2018 Curtea constata ca decizia de concediere nr. 1319/2018 a fost anulata incepand cu data de 26.06.2018 si nu incepand cu data emiterii acesteia, respectiv 08.05.2018, data pana la care se intind retroactiv efectele deciziei de retractare.

Prin urmare, Curtea constata ca se impune anularea, in parte, a deciziei de revocare nr. 1741/26.06.2018 emisa de intimata, in privinta art. 1, in partea referitoare la data anularii deciziei.

Criticile apelantei privind acordarea despagubirilor incepand cu data de 07.05.2018 sunt intemeiate.

Decizia de concediere nr. 1319/07.05.2018 nefiind comunicata salariatului in procedura reglementata de lege, astfel dupa cum s-a retinut in cele de mai sus, nu a produs efecte asupra raportului de munca, prin urmare, salariatul trebuia sa se prezinte la serviciu si sa presteze munca in limitele stabilite prin contractul individual de munca, iar angajatorul avea obligatia de plata a muncii prestate.

Asadar, raspunderea angajatorului nu poate fi antrenata decat pe temei contractual din perspectiva dispozitiilor art. 159 coroborat cu art. 166 din Codul Muncii si nu din perspectiva dispozitiilor art. 80 (1) din Codul muncii.

Aplicarea textului art. 80 (1) din Codul muncii trebuie realizata nuantat, doar ipotezei de concediere nelegale si nu trebuie extins dincolo de sfera legala, precum este situatia de fapt in cauza, aceea a revocarii deciziei de concediere inainte ca aceasta sa isi fi produse efectele.

De altfel, Curtea constata ca prin actul de sesizare, nemodificat in cursul procesului, contestatorul nu a solicitat, dupa data de 07.05.2018, plata de despagubiri centrate pe art. 80 (1) din Codul Muncii, acestea fiind acordate de instanta ca urmare a aprecierii ca fiind incidente in cauza dispozitiile imperative ale acestui articol.

Prin raspunsul la intampinarea angajatorului, formulat in primul ciclu procesual, contestatorul, desi nu si-a schimbat cadrul procesual, in sensul ca nu a solicitat despagubiri dupa data de 07.05.2018, a prezentat teza stabilirii conventionale a efectelor nulitatii actului din perspectiva dispozitiilor art. 57(6) din Codul muncii.

Pentru aceste considerente, in limitele cadrului procesual fixat de contestator, in privinta obiectului dedus judecatii, Cutea va respinge capatul de cerere privind acordarea despagubirilor egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data de 07.05.2018 pana la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti.

Criticile aduse de apelanta dispozitiei de acordare a drepturilor salariale restante aferente lunilor februarie, martie, mai, august, septembrie si noiembrie 2017 si perioadei 01.01.2018 - 06.05.2018 sunt, partial, intemeiate.

In ceea ce priveste perioadele aferente lunilor februarie, martie, mai, august, septembrie si noiembrie 2017, ianuarie 2018, zilelor 01 - 02 februarie 2018, apelanta sustine ca a platit drepturile salariale cuvenite contestatorului intimat, astfel dupa cum rezulta din statele de plata si anexele 1.2 de asigurat prezentate in probatiune la instanta de fond. Ca este nerezonabil a se retine ca a platit impozitul si contributiile aferente drepturilor salariale si ca nu a platit salariile. Mai sustine apelanta ca in mod gresit judecatorul fondului nu a accepta in administrarea probatoriului audierea martorilor propusi pentru dovedirea faptului juridic al refuzului de semnare a statului de plata de catre salariat.

Sub aspectul probatoriilor admisibile pentru dovada platii salariilor, Curtea noteaza dispozitiile art. 169 din Codul muncii potrivit carora ”(1) Plata salariului se dovedeste prin semnarea statelor de plata, precum si prin orice alte documente justificative care demonstreaza efectuarea platii catre salariatul indreptatit.”

Teza defensiva a angajatorului vis a vis de refuzul salariatului de semnare a statului de plata, fapt juridic ce a solicitat a-l proba prin martori, si prin aplicarea efectelor dispozitiilor art. 358 C.proc.civ., nu poate fi retinuta de catre instanta. Aceasta deoarece, pe de o parte, potrivit dispozitiilor art. 309 (1) C.proc.civ. proba cu martori este admisibila in cazurile in care legea nu dispune altfel, or, dispozitiile art. 169 din Codul muncii limiteaza probatiunea platii salariului la inscrisuri. Asadar, nici lipsa la interogatoriu nu poate fi retinuta ca o dovada a platii salariului.

Pe de alta parte, refuzul salariatului de semnare a statului de plata presupune apelarea de catre angajator la o alta forma de plata a salariului, respectiv prin virament intr- un cont bancar, potrivit art. 166 (2) din Codul muncii.

Curtea apreciaza ca fiind neplauzibila afirmatia angajatorului in sensul ca a platit contestatorului salariului pentru perioada in discutie, timp de 7 luni, iar acesta a incasat banii in numerar in fiecare luna insa a refuzat sa semneze.

In ceea ce priveste anexa 1.2 asigurat completata pentru toate lunile anterior mentionate, aceasta nu face dovada ca impozitul si contributiile aferente drepturilor salariale au fost achitate, ci doar ca ele au fost calculate. Cu atat mai mult anexa nu face dovada platii salariului.

Prin urmare, Curtea constata nefondate criticile apelantului privind dispozitia instantei de obligare la plata drepturilor salariale pentru lunile februarie, martie, mai, august, septembrie si noiembrie 2017, ianuarie 2018, zilele 01-02 februarie 2018.

In ceea ce priveste drepturile salariale solicitate si acordate de instanta pentru perioada 05.02.2018 - 06.05.2018, Curtea constata intemeiate criticile apelantei.

Potrivit dispozitiilor art. 159 din Codul muncii ”Salariul reprezinta contraprestatia muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca.

Pentru munca prestata in baza contractului individual de munca fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat in bani.”

In perioada litigioasa pentru care contestatorul a solicitat drepturi salariale, acesta nu a prestat activitate la angajator. Prin cererea de chemare in judecata acesta recunoaste ca incepand cu data de 03.02.2018 nu a mai desfasurat activitate la angajator, sustinand ca, in urma unui conflict verbal ce l-a avut cu reprezentantul societatii, a fost invitat sa plece acasa si ca, ulterior, nu a mai fost chemat la serviciu.

Ceea ce sustine in fapt salariatul este faptul ca angajatorul l-a impiedicat sa mai presteze activitate. Or, aceasta situatie premisa nu poate fundamenta cererea salariatului de plata a salariului, in conditiile in care salariul reprezinta contravaloare muncii prestate.

In acest context factual, Curtea respinge capatul de cerere privind acordarea drepturilor salariale restante aferente perioadei 05.02.2018 - 06.05.2018.

In ceea ce priveste criticile aduse dispozitiei de obligare la plata daunelor interese, Curtea retine ca, in fapt, apelanta sustine, pe de o parte ca instanta a schimbat temeiul de drept pe care contestatorul si-a fundamentat cererea, iar pe de alta parte, ca nu sunt indeplinite conditiile atragerii raspunderii patrimoniale prin raportare la dispozitiile art. 166 din Codul muncii coroborat cu art. 253 (1) din Codul muncii.

In ceea ce priveste temeiul juridic al cererii de acordare a daunelor interese, Curtea constata ca acesta il constituie dispozitiile art. 166 (4) din Codul muncii, astfel dupa cum a precizat contestatorul in actul de sesizare.

Judecatorul fondului nu a schimbat temeiul juridic, ci doar a venit in completarea dispozitiilor codului muncii cu dispozitiile art. 1530 din Codul Civil, dispozitii care nu schimba calificarea juridica a cererii ori a temeiului de drept pe care este fundamentata cererea.

Potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, „Dispozitiile prezentului cod se intregesc cu celelalte dispozitii cuprinse in legislatia muncii si, in masura in care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de munca prevazute de prezentul cod, cu dispozitiile legislatiei civile”. Altfel spus, normele dreptului muncii se complinesc, in dezvoltare, cu normele dreptului civil in masura in care, in legislatia muncii, nu exista o dispozitie speciala derogatorie de la acestea.

Potrivit dispozitiilor art. 166 (4) din Codul muncii: „Intarzierea nejustificata a platii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune- interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.”

Potrivit dispozitiilor art. 1530 din Codul Civil: „Creditorul are dreptul la daune- interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat si care este consecinta directa si necesara a neexecutarii fara justificare sau, dupa caz, culpabile a obligatiei.”

Potrivit dispozitiilor art. 1535 din Codul Civil: „(1) In cazul in care o suma de bani nu este platita la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenta pana in momentul platii, in cuantumul convenit de parti sau, in lipsa, in cel prevazut de lege, fara a trebui sa dovedeasca vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul sa faca dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a intarzierii platii ar fi mai mic.

2. Daca, inainte de scadenta, debitorul datora dobanzi mai mari decat dobanda legala, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil inainte de scadenta.
3. Daca nu sunt datorate dobanzi moratorii mai mari decat dobanda legala, creditorul are dreptul, in afara dobanzii legale, la daune-interese pentru repararea integrala a prejudiciului suferit.”

Dispozitiile anterior citate consacra principiul repararii integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutarii de catre debitor a obligatiei, prejudiciul cuprinzand atat pierderea efectiv suferita de creditor
(damnum emergens),
cat si beneficiul de care acesta este lipsit
(lucrum cessans).
Potrivit acelorasi dispozitii, in cazul in care o suma de bani nu este platita la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii fara a trebui sa dovedeasca vreun prejudiciu.

In aceste circumstante legale trebuie analizata cererea de acordare a daunelor interese pentru neplata la scadenta a drepturilor salariale litigioase si nu prin raportare la dispozitiile art. 253 (1) din Codul muncii care reglementeaza raspunderea patrimoniala a angajatorului fata de salariat.

Prin consecinta, criticile se vadesc a fi nefondate.

In ceea ce priveste compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat prin acordarea unei indemnizatii Curtea o constata nefondata prin raportare la dispozitiile art. 146 alin. 4 Codul muncii, raportul de munca nefiind incetat.

In ceea ce priveste omisiunea instantei de a se pronunta prin hotararea apelata asupra cererii paratei apelante de obligare a contestatorului la plata cheltuielilor de judecata, Curtea noteaza dispozitiile art. 445 C.proc.civ., potrivit carora „(...) completarea hotararii nu poate fi ceruta pe calea apelului (...), ci numai in conditiile art. 442-444.” In aceste conditii, motivul de apel ce vizeaza completarea sentintei sub aspectul cheltuielilor de judecata, apare ca inadmisibil, fiind respins ca atare.

Pentru considerentele si in limitele mai sus expuse, Curtea gasind intemeiat apelul, in temeiul art. 480 C.proc.civ., il admite si schimba in parte sentinta in sensul ca admite apelul declarat de SC „Y.” SRL Vaslui impotriva sentintei civile nr. 1393/22.11.2018 pronuntata de Tribunalul Vaslui sentinta pe care o schimba in parte, astfel: admite exceptia lipsei de obiect invocata de intimata SC „Y.” SRL Vaslui si, prin consecinta, respinge ca lipsit de obiect capatul de cerere privitor la anularea deciziei nr. 1319/07.05.2018 emisa de intimata SC „Y.” SRL Vaslui; anuleaza, in parte, decizia de revocare nr. 1741/26.06.2018 emisa de intimata, in privinta art. 1, in partea referitoare la data anularii deciziei; respinge capatul de cerere privind acordarea despagubirilor egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data de

07.05.2018 pana la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti; respinge capatul de cerere privind acordarea drepturilor salariale restante aferente perioadei 05.02.2018 - 06.05.2018; respinge capatul de cerere privind acordarea indemnizatiei aferenta concediului de odihna pentru anul 2018, precum si daunele interese corespunzatoare acesteia; pastreaza restul dispozitiilor sentintei civile apelate, ce nu sunt contrare prezentei decizii.