Dreptul la compensarea in bani a orelor suplimentare

 

Orele suplimentare realizate de salariat (agent de vanzari) in afara programului de lucru stabilit prin contractul individual de munca (09 -17,30) ii confera acestuia dreptul la compensarea in bani, chiar si in conditiile in care salariatul este remunerat suplimentar in functie de target-ul de vanzari realizat.

Temei de drept: art.111-118 din Codul muncii si Directiva 2003/88/CE

A. Argumentele retinute de Curtea de Apel Iasi in deciziile anterior mentionate, sunt, in esenta urmatoarele:

”In mod corect, prima instanta a stabilit situatia de fapt, retinand ca potrivit contractului individual de munca nr. 249/29.01.2007, reclamantul a fost angajat al paratei, ca agent de vanzari
(sales representative associate),
incepand cu data de 15.01.2007. Durata timpului de munca a fost stabilita, conform dispozitiilor de la lit. H din contract, la 8 ore pe zi, 40 de ore saptamanal. In Regulamentul intern al angajatorului (filele 40 si urm. din dosar, pct. III lit. A ) s-a prevazut ca durata zilei de lucru este de 8 ore pe zi, 5 zile lucratoare pe saptamana, programul de lucru fiind 9,00 - 17,30,iar cu consimtamantul superiorului direct este posibil ca ziua lucratoare sa inceapa cu o ora mai devreme sau mai tarziu si sa se termine cu o ora mai devreme sau mai tarziu, cu conditia indeplinirii celor 8 ore de munca. Se prevede si ca: ”Datorita specificului muncii la nivelul fiecarui punct de lucru, timpul de lucru aferent unei zile poate fi organizat flexibil cu conditia respectarii duratei unei zile de lucru. Organizarea flexibila poate fi facuta numai cu aprobarea Managerului punctului de lucru.”

Societatea angajatoare a sustinut ca programul de lucru al agentul de vanzari era,prin specificul sau, flexibil, fiind astfel indiferent intervalul orar in care era prestata munca de catre acesta. Or, o astfel de aparare este lipsita de suport probator si nu poate fi retinuta judiciar. Astfel, contractul individual de munca prevede o durata normala a timpului de lucru, in sensul art.112 C.muncii, dispozitie dublata de regula instituita, potrivit art.117 Codul Muncii, prin regulamentul intern al societatii care prevede expres programul de lucru la nivelul societatii ca fiind 9,00 - 17,30. Doar prin derogare, se prevede posibilitatea organizarii flexibile a timpului de lucru, situatie inaplicabila in cauza dedusa judecatii, in conditiile in care societatea angajatoare nu a administrat vreun mijloc probatoriu de natura a proba conditiile legale prevazute de art.118 Codul Muncii sau cele speciale inscrise in regulament, respectiv acordul managerului unitatii. In consecinta, in limitele probatiunii judiciare, se retine ca partile au stabilit ca durata programului de lucru al reclamantului sa fie normala, intervalul orar fiind determinat de angajator ca fiind 09-17.30.

In ceea ce priveste salarizarea, conditiile de retribuire a muncii au fost stipulate la lit. J din contractul individual de munca, partile convenind un salariu de baza lunar, la care se adauga, cu titlu de adaos la salariu, un premiu lunar in functie de performanta individuala (SIP- stabilit printr-un manual intern), data de plata a salariului fiind stabilita la 12 ale lunii pentru luna anterioara.

O alta teza defensiva a societatii angajatoare a vizat faptul ca munca prestata in afara timpului normal de lucru a fost depusa, din initiativa salariatului, exclusiv pentru obtinerea de beneficii banesti suplimentare, in conditiile in care sistemul de remunerare contractual prevedea un algoritm separat de premiere, stabilit cantitativ prin raportare la vanzarile realizatesi, in conditiile in care salariatul a incasat sumele respective, acesta nu poate pretinde cumulativ si plata orelor suplimentare. Ca au fost astfel, efectuate, la initiativa salariatului si nu la solicitarea angajatorului.

Or, o astfel de teza defensiva este lipsita de sustinere legala, in conditiile in care tinde sa transleze responsabilitatea gestionarii si alocarii timpului de munca in sarcina salariatului, sustinand in esenta ca un sistem de remunerare de tip bonus, calculat prin raportare la numarul de vanzari realizate per interval temporal, este echitabil si satisface, sub toate aspectele, indeplinirea de catre angajator, a obligatiei legale de plata a muncii prestate de salariat.

In plus, se impune a fi notat si faptul ca termenul de ”solicitare” a efectuarii orelor suplimentare din textul art.118 alin.1 Codul muncii trebuite interpretat si in sens extins. Angajatorul nu numai ca a tolerat desfasurarea activitatii dupa ora 17, 30, dar a si incurajat salariatul in aceasta directie. Ca atare solicitarea angajatorului nu trebuie sa fie doar expresa ci poate fi si implicita.

In sustinerea acestei argumentari vin dispozitiile legale interne si internationale, precum si probele administrate in cauza.

Din perspectiva dispozitiilor legale interne, se retine ca potrivit art.40 alin.1 lit. a Codul Munciii, angajatorul are dreptul sa stabileasca organizarea si functionarea unitatii, drept insa dublat de obligatia pozitiva potrivit art.17 alin.3 lit. l Codul Muncii de a informa persoana selectata in vederea angajarii sau salariatul cu privire la durata normala a muncii, exprimata in ore/zi si ore/saptamana. Potrivit 111 alin.1 Codul Muncii timpul de munca reprezinta orice perioada in care salariatul presteaza munca, se afla la dispozitia angajatorului si indeplineste sarcinile si atributiile sale, conform prevederilor contractului individual de munca, contractului colectiv de munca aplicabil si/sau ale legislatiei in vigoare, iar conform art.114 Codul Muncii durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare.

Din perspectiva reglementarilor europene,situatia litigioasa din speta intra in domeniul de aplicare a Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru. Or, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca Directiva, vizand” armonizare la nivelul Uniunii Europene in materie de organizare a timpului de lucru, urmareste garantarea unei mai bune protectii a securitatii si a sanatatii lucratorilor, acordandu-le dreptul de a beneficia de perioade minime de repaus - in special zilnic si saptamanal -, precum si de pauze adecvate si prevazand un plafon de 48 de ore pentru durata medie a saptamanii de lucru, limita maxima in privinta careia se precizeaza expres ca include orele suplimentare (a
se vedea Hotararea din 3 octombrie 2000, Simap, C-303/98, Rec., p. I-7963, punctul 49, Hotararea din 26 iunie 2001, BECTU, C-173/99, Rec., p. I-4881, punctele 37 si 38, precum si Hotararea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C-151/02, Rec., p. I-8389, punctul 46).
Diferitele prevederi cuprinse in directiva mentionata in materia duratei maxime de lucru si a timpului minim de repaus constituie norme ale dreptului social al Uniunii de o importanta deosebita, de care trebuie sa beneficieze toti lucratorii in calitate de cerinte minime necesare pentru a asigura protectia securitatii si a sanatatii acestora
(a se vedea Hotararea din 1 decembrie 2005, Dellas si altii, C-14/04, Rec., p. I-10253-)( C-258/10,ORDONANTA CURTII (Camera a sasea) 4 martie 2011, ECLI:EU:C:2011:122, Nicusor Grigore impotriva Regiei Nationale a Padurilor Romsilva - Directia silvica Bucuresti paragraf 41 si 42)

In consecinta, responsabilitatea organizarii timpului de lucru, in sens larg, revine angajatorului in sarcina caruia, de altfel, este instituita raspundere contraventionala in cazul nerespectarii prevederilor referitoare la munca suplimentara, respectiv la nerespectarea prevederilor privitoare la acordarea repausului saptamanal, prin dispozitiile art.260 alin.1 lit.i si j Codul Muncii.

In consecinta, instituirea la nivelul angajatorului a unui sistem de salarizare format dintr-un salariu de baza minimal la care se adauga, cu titlu de adaos, drepturi derivand dintr- un sistem de premiere individuala in functie de vanzari, nu poate transla in sarcina salariatului obligatia de organizare si gestionare a timpului de lucru. Angajatorul este titularul obligatiei de respectare atat a timpului de lucru, cat si a repausului zilnic si saptamanal, obligatie imperativa, subsumata asa cum s-a aratat, finalitatii potectiei sanatatii si securitatii in munca si de la care derogarile nu pot interveni, cu respectarea art.38 Codul Muncii, decat in limitele stabilite legal imperativ , sistemul de remunerare invocat de apelanta nefacand parte dintre acestea.

In ceea ce priveste teza potrivit careia prin sistemul de premiere a fost acoperita integral valoarea muncii prestate de salariat si acordare unor drepturi banesti corespunzatoare orelor suplimentare ar conduce la o dubla plata, aceasta cuprinde un rationament de tip sofistic. Sistemul de premiere individuala in functie de vanzari este stabilit contractual, la capitolul salarizare, fiind reglementat ca un adaos la salariul de baza . In consecinta, acesta face parte integranta din salariul, definit de art.159 alin.1 Codul Muncii ca fiind contraprestatia muncii depuse de salariat in baza contractului de munca, acelasi contract in care partile au prevazut un timp de munca de 8 ore pe zi/40 ore pe saptamana. De altfel, potrivit art.160 Codul Muncii salariul cuprinde salariul de baza, indemnizatiile, sporurile, precum si alte adaosuri. In consecinta, plata salariul, in care este inclus si sistemul de premiere lunar, nu poate avea vreo relevanta juridica in ceea ce priveste plata orelor suplimentare, care sunt guvernate de un alt regim juridic. Potrivit art.120 alin.1 Codul Muncii, munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal, prevazuta la art. 112, este considerata munca suplimentara, iar potrivit art.123 Codul Muncii in cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut de art. 122 alin. (1) in luna urmatoare, munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia; sporul pentru munca suplimentara, acordat in conditiile prevazute la alin.(1), se stabileste prin negociere, in cadrul contractului colectiv de munca sau, dupa caz, al contractului individual de munca, si nu poate fi mai mic de 75% din salariul de baza.

In consecinta, in conditiile prestarii de catre un salariat a muncii in afara timpului normal de lucru,
cu respectarea cerintelor legale
, drepturile sale sunt stabilite imperative de legislatia muncii si nu pot fi inlaturate sau reduse de angajator. Mai mult, un sistem de salarizare bazat pe un algoritm de calcul raportat la numarul de vanzari de efectuate nu este de natura sa exonereze angajatorul de obligatia de plata a orelor suplimentare, in cuantumul legal, in conditiile in care plata acestor drepturi reprezinta contravaloarea muncii prestate de salariat si nu reprezinta contravaloarea efortului suplimentar depus de acesta ca urmare a depasirii timpului normal de munca.

In acest sens, trebuie retinuta si jurisprudenta CJUE care a aratat, in aplicarea derogarilor prevazute de art.22 din
Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 , retinand ca Directiva
„ urmareste sa garanteze protectia efectiva a sanatatii si securitatii lucratorilor, asigurand acestora in mod real beneficiul, inter alia, a unei limite superioare a timpului de lucru si a unei limite minime a perioadei de repaus. Orice derogare de la aceste minime cerinte trebuie insotite de toate garantiile necesare care sa asigure ca , daca lucratorul este incurajat sa renunte la un drept social care i-a fost direct conferit de directiva, acesta va actiona liber si in deplina cunostinta de cauza. Aceste cerinte sunt cu atat mai importante cu cat lucratorul trebuie privit ca partea mai slaba din contractul de munca si de aceea este necesar a preveni ca angajatorul sa ajunga intr-o pozitie de natura a nu lua in considerare intentiile celeilate parti contractante sau de a-i impune restrictii ale drepturilor sale, in lipsa unui consimtamant expres in acest sens.(Cauzele reunite C-397/01 la C-403/01, Hotararea din 5 October 2004, Bernhard Pfeiffer s.a impotriva DeutschesRotesKreuz, KreisverbandWaldshut eV, ECLI:EU:C:2004:584 paragraf 80-81)”.