Concediere determinata de desfiintarea locului de munca, motive suplimentare cadrul procesului

Atunci cand concedierea este intemeiata pe prevederile art. 65 din Codul Muncii, in cazul in care exista mai multe locuri de munca cu atributii identice, ocupate efectiv de mai multi angajati si numai unul sau unele dintre aceste locuri de munca sunt desfiintate, angajatorul trebuie sa dovedeasca in mod concret cauza desfiintarii locului de munca ocupat de un anumit angajat, respectiv reclamantul. Astfel, in situatia in care motivele cu caracter general, referitoare la eficientizarea activitatii si in legatura cu aspecte economice, se verifica raportat la mai multe locuri de munca cu atributii identice, angajatorul trebuie sa indice in mod concret cauza desfiintarii unui anumit loc de munca si nu a celorlalte aflate intr-o situatie identica sau similara, ca o consecinta a principiilor egalitatii de tratament si al bunei credinte reglementate de art. 5, respectiv 8, din Codul Muncii, alegerea neputand fi arbitrara.

Fata de prevederile art. 79 din Codul Muncii, aspectele invocate de apelanta parata in fata instantei pentru a justifica o cauza reala si serioasa a desfiintarii postului ocupat de reclamant nu trebuie a fi analizate iar raportat la continutul deciziei de concediere concluzia este ca parata nu a justificat o cauza reala si serioasa a desfiintarii locului de munca ocupat de reclamanta.

Art. 65 din Codul Muncii Art. 79 din Codul Muncii Decizia ICCJ nr. 6/2011 - RIL

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. .../118/2015, reclamantul [...] a chemat in judecata pe parata S.C. [...] S.R.L., solicitand instantei ca prin hotararea ce se va pronunta sa dispuna anularea deciziei nr. 154/03.12.2014 de incetare a contractului individual de munca si reintegrarea in postul anterior detinut, cu obligarea paratei la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si actualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii si pana la momentul reintegrarii efective.

Totodata, reclamantul a solicitat obligarea paratei la plata drepturilor salariale neachitate pentru prestarea orelor suplimentare, concediul de odihna neefectuat si diurna legala externa ca urmare a detasarii in strainatate.

A mai solicitat reclamantul si obligarea paratei la plata sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral creat ca urmare a masurii nelegale de incetare a raporturilor de munca.

In motivarea cererii, reclamantul a aratat ca decizia de concediere este nelegala si netemeinica, intrucat nu cuprinde motivele pentru care s-a considerat necesara luarea acestei masuri si nu indica in mod clar cauzele reale si serioase ale incetarii raporturilor de munca. In plus, decizia nu cuprinde lista locurilor de munca disponibile in unitate si termenul in care ar fi putut opta pentru ocuparea unui asemenea post, fiind incalcate dispozitiile art. 76 alin.1 lit. d Codul muncii.

Asupra capatului de cerere avand ca obiect plata daunelor morale, reclamantul a invederat ca masura concedierii i-a provocat un soc ce i-a afectat echilibrul emotional, percepand realitatea cu un grad de suferinta ce i-a creat un disconfort psihic substantial.

administrata de instanta.

In aparare, parata a formulat intampinare prin care a solicitat anularea in parte a cererii de chemare in judecata, pentru lipsa motivarii in fapt si in drept a capetelor de cerere avand ca obiect plata drepturilor salariale.

Pe fondul cauzei, parata a sustinut ca decizia nr. 154/03.12.2014 este legala si temeinica, decizia de desfiintare a postului ocupat de reclamant fiind luata ca urmare a analizarii situatiei economice a societatii, sens in care la data de 30.11.2014 a fost intocmit un referat. Pe aceasta cale s-a concluzionat ca societatea a suferit pierderi, in contul de profit si pierderi inregistrandu-se debite crescute de la o luna la alta, inclusiv ca urmare a incetarii raporturilor contractuale cu beneficiarii lucrarilor de prestari servicii de montaj turbine eoliene.

A mai precizat parata ca in cuprinsul deciziei de concediere nu era obligatoriu sa fie indicata lista locurilor de munca disponibile in unitate, mentiunile art. 76 lit.d Codul muncii nefiind aplicabile in cazul concedierii pentru motive care nu tin de persoana salariatului, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 6/09.05.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Asupra solicitarii de obligare la plata daunelor morale, parata a invederat ca reclamantul nu a facut dovada producerii unui prejudiciu moral, iar in cazul admiterii contestatiei la decizia de concediere, repunerea in situatia anterioara ar constitui o reparatie suficienta si echitabila.

Pentru dovedirea celor sustinute, parata a depus la dosar inscrisuri:state de plata, foi de pontaj, cereri de concediu formulate de reclamant, organigrama anterioara si ulterioara concedierii, desfasurator al platilor efectuate cu titlu de diurna. Totodata, parata a solicitat proba cu interogatoriul reclamantului, proba incuviintata si administrata de instanta.

Prin raspunsul la intampinare, reclamantul a mentionat ca prin actul aditional nr. 1 la contractul individual de munca a fost detasat in Franta, in baza unui contract de prestari servicii incheiat de unitate, cu un salariu lunar brut de 6.131 lei, la case se adaugau sporuri si bonusuri ce nu i-au fost acordate. In toata perioada detasarii, cuprinsa intre luna octombrie 2013 si data de 01.06.2014, a efectuat si ore suplimentare, a caror contravaloare nu i-a fost achitata.

Prin precizari scrise depuse la dosar la data de 15.09.2015, reclamantul a indicat in concret pretentiile banesti deduse judecatii, acestea constand in salariile aferente perioadei concedierii, contravaloarea a 352 ore suplimentare, contravaloarea a 7 zile de concediu de odihna neefectuat, diferenta de diurna pentru detasarea in strainatate, calculata la nivelul sumei de 58 euro pe zi.

Prin sentinta civila nr. 3303/21.12.2015, Tribunalul Constanta a admis in parte cererea precizata formulata de reclamantul [...], in contradictoriu cu parata SC [...] SRL, a anulat decizia nr. 154/03.12.2014 privind incetarea contractului individual de munca al reclamantului, a dispus reintegrarea reclamantului in functia anterior detinuta si a obligat parata la plata catre reclamant a unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data de 23.12.2014 si pana la efectiva reintegrare. Restul pretentiilor au fost respinse ca nefondate. A fost obligata parata la plata catre reclamant a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut urmatoarele:

Reclamantul a fost angajatul societatii reclamante in functia de tehnician mecanic, iar prin decizia nr. 154/03.12.2014 s-a dispus incetarea contractului sau individual de munca, in temeiul art. 65-66 Codul muncii, ca urmare a desfiintarii postului ocupat.

Prin contestatie, reclamantul a sustinut nelegalitatea si netemeinicia deciziei de concediere, pentru motive care privesc atat forma acesteia, cat si respectarea conditiilor legale in care se putea dispune incetarea raporturilor de munca.

Sub cel dintai aspect, reclamantul a invederat ca decizia contestata nu respecta dispozitiile art. 76 lit. d Codul muncii, intrucat nu cuprinde lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul in care putea opta pentru ocuparea unui loc de munca vacant.

Dispozitiile invocate din Codul muncii stabilesc insa o asemenea mentiune obligatorie in cuprinsul deciziei de concediere, numai in cazul concedierilor dispuse in temeiul art. 61 lit. c- inaptitudine fizica si/sau psihica a salariatului, art. 61 lit.d -necorespundere profesionala, precum si in cazul incetarii de drept a contractului individual de munca in temeiul art. 56 lit.e Codul muncii.

Prin Decizia in interesul legii nr. 6/2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie si avand putere obligatorie pentru instantele de judecata, s-a stabilit ca
dispozitiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii nu se aplica in situatia in care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu tin de persoana salariatului, in temeiul art. 65 din Codul muncii.

Pentru aceste motive, instanta a apreciat ca din punct de vedere al conditiilor de forma, decizia de concediere contestata a fost corect intocmita, astfel ca va proceda la verificarea imprejurarilor ce au determinat luarea masurii concedierii prin raportare la prevederile art. 65 Codul muncii, text indicat de parata ca fiind temeiul legal al concedierii.

Potrivit acestor dispozitii legale, concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca, determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia.

Conditia de legalitate impusa de alin.2 al aceluiasi articol este ca desfiintarea locului de munca sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa.

Din analiza coroborata a organigramelor depuse la dosar rezulta postul ocupat de reclamant a fost suprimat din structura angajatorului, din totalul de 6 posturi din cadrul departamentului ingineri/tehnicieni electromecanici, existente la data de 01.11.2014, ramanand la data de 25.12.2014 doar 5 posturi.

In ceea ce priveste existenta unei cauze reale si serioase care sa fi avut drept consecinta concedierea salariatului, instanta a retinut ca din interpretarea dispozitiilor art.65 alin.1 Codul Muncii se desprind mai multe conditii care definesc cauza reala si serioasa.

Astfel, in primul rand, cauza
reala

trebuie sa aiba caracter obiectiv, adica sa fie reclamata de existenta unei situatii ce nu implica vreo legatura cu persoana salariatului, precum dificultatile economice, transformarile tehnologice sau reorganizarea activitatii.In al doilea rand, cauza este
serioasa

daca este precisa, in sensul ca reprezinta adevaratul motiv al concedierii, neavand rolul de a disimula existenta unui alt motiv.

In cazul de fata, prin decizia de concediere s-a facut referire la desfiintarea postului ocupat de reclamant ca urmare a dificultatilor de ordin economico-financiar cu care se confrunta societatea angajatoare, imprejurari ce au determinat hotararea conducerii societatii de restrangere a activitatii pe o perioada nedeterminata.

Daca in ceea ce priveste valabilitatea deciziei din perspectiva conditiilor de forma pe care trebuie sa le indeplineasca, este suficienta referirea la situatia economica dificila a unitatii, fara detalierea in concret a indicatorilor economico-financiari prin prisma carora s-a retinut aceasta situatie si fara justificarea optiunii de desfiintare a unui anumit post, in detrimentul altora, pentru verificarea temeiniciei masurii concedierii, este necesara administrarea de probe care sa faca dovada existentei in concret a imprejurarilor ce au justificat desfiintarea postului.

Or, in sustinerea deciziei de concediere, parata nu a prezentat decat balantele de verificare aferente perioadei septembrie - noiembrie 2014, cu privire la care nu exista insa nici un indiciu al valorificarii la momentul emiterii deciziei, cata vreme nu exista mentiuni in acest sens in cuprinsul actului. In plus, asupra acestor documente contabile nu s-a intocmit vreun raport de analiza de catre compartimentul financiar al societatii, raport care sa fi fost adus la conducerea societatii si sa fundamenteze o hotarare a acesteia in sensul reorganizarii unitatii.

Mai mult chiar, desi i s-a pus in vedere de catre instanta, parata nu a facut dovada existentei hotarari a conducerii prin care sa se fi dispus desfiintarea postului ocupat de reclamant, ca parte a unui program de restructurare menit sa asigure cresterea eficientei si rentabilitatii activitatii. Si aceasta, in conditiile in care ipoteza art. 65 alin.2 din Codul muncii consacra un caz de concediere pentru motive neimputabile salariatului, ce indeplineste cerintele de legalitate ori de cate ori desfiintarea postului este efectiva, urmare a vointei exprimate neechivoc in acest sens de organul deliberativ al societatii.

Cu toate ca instanta nu are competenta de a cerceta utilitatea sau oportunitatea mentinerii unui loc de munca, acest atribut fiind circumscris sferei competentelor exclusive ale unitatii, verificarea temeiniciei deciziei, prin raportare la conditiile art. 65 Codul muncii, presupune in mod obligatoriu stabilirea existentei unei manifestari de vointa a organelor decizionale ale societatii, adoptata potrivit conditiilor de forma prevazute de lege, prin care sa se statueze asupra continuarii activitatii intr-o organizare diferita.

In speta, nu s-a facut dovada existentei unei hotarari a conducerii, in sensul unei reorganizarii a activitatii prin desfiintarea postului ocupat de reclamant, astfel ca masura dispusa in mod unilateral de catre administratorul societatii, direct prin intermediul deciziei de concediere, nu poate fi subsumata unor cauze reale si serioase care sa fi determinat concedierea reclamantului, in sensul impus de art. 65 Codul muncii. In fapt, pretinsa reorganizare a activitatii, determinata de dificultatile financiar-contabile, a presupus desfiintarea doar a locului de munca ocupat de reclamant, iar prin inscrisurile depuse la dosar in sustinerea deciziei de concediere, nu s-a probat legatura de cauzalitate dintre situatia economica si masura redimensionarii statului de personal, cu atat mai mult cu cat este greu de conceput ca disparitia unui sigur post sa permita o redresare a situatiei invederate.

Pentru aceste motive, s-a retinut ca decizia nr. 154/03.12.2014 este contrara dispozitiilor legale invocate ca temei juridic. Fata de solicitarea expresa a reclamantului, s-a dispus restabilirea situatiei anterioare emiterii deciziei, prin reintegrarea in functia anterior detinuta si obligarea paratei la plata catre reclamant a unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data de 23.12.2014 si pana la efectiva reintegrare.

Prin cererea dedusa judecatii, reclamantul a solicitat si obligarea paratei la plata unui numar de 352 ore suplimentare, efectuate in perioada lucrata in cadrul societatii parate.

Pentru identificarea si calcularea eventualelor drepturi salariale cuvenite reclamantului pentru munca prestata peste orele de program, in cauza a fost dispusa efectuarea unei expertize contabile. Lucrarea a fost efectuata de expert contabil [...], concluzia acesteia fiind in sensul ca toate orele suplimentare efectuate de reclamant au fost calculate si platite in mod corect.

In acest sens, au fost avute in vedere statele de plata si pontajele intocmite pe durata angajarii reclamantului, coroborate cu mentiunile din contractul individual de munca si actele aditionale la acesta. Astfel, in contractul individual de munca s-a stabilit ca programul de lucru al reclamantului este de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe saptamana. De asemenea, partile au stabilit la litera „J” din contract ca orele suplimentare prestate in afara programului normal de lucru se platesc cu un spor la salariu de 75%.

In concret, expertul contabil a preluat numarul de ore suplimentare rezultat din foile de pontaj depuse la dosar de catre parata, a calculat valoarea unei ore de lucru, in functie de salariul brut aferent perioadei respective si a aplicat sporul de 75% convenit de parti.

Procedand la analiza raportului de expertiza contabila, in ceea ce priveste modalitatea de culegere a datelor puse la dispozitie de parti, cat si algoritmul de calcul aplicat pentru calcularea drepturilor banesti, instanta si-a insusit concluziile expertului, constatand la randul sau ca societatea parata i-a achitat reclamantului sumele de bani aferente orelor suplimentare efectuate.

Pe de alta parte, inscrisurile depuse la dosar de catre reclamant, pentru a face dovada unui program de lucru diferit de cel inscris in foile de pontaj nu pot fi opuse societatii parate, fiind intocmite de reclamant si neinsusite de unitate prin semnatura sau stampila.

Pentru toate motivele expuse, capatul de cerere analizat a fost respins ca nefondat.

In ceea ce priveste cererea de compensare in bani a concediului de odihna neefectuat, au fost avute in vedere atat inscrisurile depuse de catre parata, cat si concluziile raportului de expertiza contabila.

Astfel, parata a prezentat cererile prin care reclamantul a solicitat efectuarea unui numar de 5 zile de concediu de odihna aferent anului 2013 si 11 zile de concediu de odihna aferent anului 2014. Totodata, din statele de plata supuse si analizei expertului, rezulta ca in lunile iunie si iulie 2014 a fost achitata indemnizatia aferenta unui numar de 11 zile de concediu de odihna. Ulterior, in decembrie 2014 si ianuarie 2015, reclamantului i-a fost achitata si contravaloarea a 7 zile de concediu de odihna, astfel ca a beneficiat de plata si respectiv compensarea in bani a unui numar total de 18 zile de concediu de odihna.

Cum proportional cu perioada efectiv lucrata in cursul anului 2014, avea dreptul la 18 zile de concediu de odihna, din totalul de 21 zile stabilit prin contractul individual de munca, urmeaza a
se retine ca reclamantul a beneficiat de plata cuvenita a concediului legal de odihna, astfel ca pretentiile sale ce vizeaza plata unei diferente banesti, vor fi respinse ca nefondate.

Cu privire la pretinsa diferenta de diurna pentru perioada detasarii in Franta, reclamantul a sustinut ca a primit o diurna zilnica de 35 euro, in vreme ce colegii sai au primit zilnic suma de 58 euro.

Sub acest aspect, instanta a avut in vedere dispozitiile legale in materie, respectiv cele ale HG nr. 518/1995, a caror incidenta a fost retinuta si fata de salariatii societatilor comerciale, in cazul in care in privinta lor a fost dispusa delegarea sau detasarea, fara ca drepturile banesti aferente sa fie negociate prin contractul individual de munca sau prin contractul colectiv de munca aplicabil la nivel de unitate. Or, prin anexa la acest act normativ, este prevazuta diurna cuvenita personalului salariat detasat in Franta, ca fiind de 35 euro/zi.

In consecinta, societatea parata a respectat dispozitiile legale referitoare la nivelul diurnei de detasare in strainatate, in lipsa unui acord intervenit intre partile contractului individual de munca pentru stabilirea unui cuantum superior al diurnei. Cum reclamantul nu a contestat incasarea diurnei cuvenite la nivelul de 35 de euro/zi, capatul de cerere avand ca obiect plata diferentelor banesti rezultate din raportarea la diurna de 58 euro/zi va fi respins ca nefondat.

In ce priveste plata daunelor morale, au fost avute in vedere dispozitiile art. 253 Codul muncii, potrivit carora angajatorul este obligat sa il despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa sa in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul, fiind aplicabile in acest sens regulile de la raspunderea civila contractuala.

Prin urmare, reclamantul era cel care trebuia sa faca dovada indeplinirii cumulative a conditiilor in care putea fi angajata raspunderea societatii parate, respectiv dovada faptei ilicite a acesteia si a prejudiciului moral pe care l-a suferit. Sub aceste aspecte reclamantul nu a propus insa probe, astfel ca doar constatarea caracterului nelegal al concedierii nu il indreptateste la obtinerea unei despagubiri banesti.

Restabilirea situatiei anterioare concedierii, prin reintegrarea in postul anterior detinut si plata aferenta a unei sume de bani egala cu drepturilor salariale de care a fost lipsit, reprezinta prin ea insasi o reparatie suficienta si echitabila pentru starea de disconfort inerenta oricarei concedieri.

In consecinta, capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratei la plata da daune morale in cuantum de 20.000 lei, a fost de asemenea respins ca nefondat.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel parata [...] SRL, invocand in esenta urmatoarele: instanta de fond era tinuta a se pronunta in limita criticilor de nelegalitate invocate de reclamant prin cererea introductiva de instanta; prin cererea introductiva de instanta au fost invocate doua critici de nelegalitate, respectiv faptul ca decizia de incetare a contractului individual de munca nu contine motivele de fapt si de drept pe care se fundamenteaza, precum si incalcarea dispozitiilor art.76 lit. d din Codul muncii, intrucat decizia nu contine „lista tuturor locurilor de munca disponibile in unitate si termenul in care salariatii urmeaza sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant, in
conditiile art. 64. ” Ambele critici au fost analizate de instanta si inlaturate motivat; desi
reclamantul nu a criticat niciodata caracterul real si serios al motivelor ce au determinat masura desfiintarii postului ocupat de acesta, nici nu a contestat dificultatile financiare ale subscrisei, instanta a procedat din oficiu la analiza acestor chestiuni, ce nu au facut niciodata obiectul dezbaterilor, pronuntand astfel o hotarare cu incalcarea prevederilor art.
14
alin. 6 NCPC; analiza instantei de fond asupra procedurii urmate de societate pentru desfiintarea postului ocupat de reclamant este lipsita de orice fundament legal; prin inscrisurile depuse la dosar, respectiv balantele de verificare aferentele perioadei septembrie - noiembrie
2014,
s-au probat dificultatile economice inregistrate de societate in toamna anului
2014,
dificultati ce au condus la necesitatea restrangerii activitatii, una dintre masurile de reducere a cheltuielilor fiind cea de desfiintare a postului ocupat de reclamant; instanta de fond a inlaturat insa aceste probe, apreciind ca situatiile financiare prezentate nu au fost valorificate la emiterea deciziei contestate, intrucat nu se face referire la acestea in cuprinsul deciziei contestate, nici nu exista un raport de analiza al acestora intocmit de compartimentul financiar; suplimentar, nu exista o hotarare a conducerii prin care sa se fi dispus desfiintarea postului ocupat de reclamant; faptul ca nu exista nu raport de analiza ori ca in decizia de incetare a contractului individual de munca nu se face trimitere la situatiile financiare ale
societatii, nu inseamna ca dificultatile respective nu au existat; argumentele instantei de fond sunt contradictorii, cata vreme initial se sustine conformitatea deciziei de incetare a contractului individual de munca cu cerintele impuse de lege pentru emiterea acesteia, pentru ca ulterior sa se retina ca decizia contestata nu cuprinde mentiuni privind documentatia analizata, nici mentiuni referitoare la existenta unei hotarari a conducerii prin care sa se fi dispus desfiintarea postului; legea nu prevede o anumita procedura de urmat in cazul concedierii individuale pentru motive care nu tin de persoana salariatului, astfel cum de exemplu stabileste in cazul concedierilor colective, pe cale de consecinta, nu se poate afirma netemeinicia masurii pentru simplul fapt al neintocmirii unor documente nereglementate de legislatia muncii, legislatia societatilor comerciale ori legislatia financiar contabila; potrivit dispozitiilor Legii
nr.31/1990,

atributiile adunarii generale a asociatilor nu includ analiza si aprobarea desfiintarii unuia sau mai multor posturi, administrarea si conducerea activitatii societatii fiind exclusiv atributul administratorului, asa incat pretentia instantei de fond cu privire la existenta unei manifestari de vointa a organelor decizionale in sensul desfiintarii postului este de asemenea fara temei legal; admitand pur ipotetic ca prin manifestarea de vointa unilaterala a administratorului societatii de desfiintare a postului ocupat de reclamant, administratorul ar fi depasit limitele investirii sale, acest aspect nu poate fi criticat decat de societate, prin urmare nu poate face obiectul analizei instantei in acest cadru procesual; prin inscrisurile depuse la dosar, respectiv Referatul din
30.11.2014

si decizia din
03.12.2014

de aprobare a modificarii organigramei, societatea a facut pe deplin dovada ca desfiintarea postului ocupat de reclamant a fost efectiva, ca motivele ce au condus la desfiintarea acestui post au existat, au fost obiective si serioase, iar decizia de incetare a contractului de munca a fost emisa in cadrul unei proceduri initiate in baza referatului din
30.11.2014.

Pentru motivele prezentate, apelanta parata solicita admiterea apelului, schimbarea in parte a sentintei apelate, in sensul respingerii si a cererii de anulare a deciziei contestate.

Intimatul reclamant a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat si mentinerea ca temeinica si legala a hotararii instantei de fond, cu obligarea paratei apelante la plata cheltuielilor de judecata. In esenta, acesta a invocat aspectele cuprinse si in cererea introductiva.

In apel s-a administrat proba cu inscrisuri, fiind depus la termenul de judecata din data de 14.06.2016 actul constitutiv al societatii.

Analizand sentinta apelata prin prisma criticilor formulate, a sustinerilor partilor, a prevederilor legale aplicabile si a probatoriului administrat in cauza, in conformitate cu art. 476 - 480 Cod procedura civila, Curtea constata ca apelul este nefondat pentru urmatoarele considerente:

Se constata ca, in cererea introductiva, reclamantul a aratat ca decizia de concediere nu indica motivele pentru care s-a considerat necesara concedierea sa, apreciind ca invocarea situatiei economice nu este suficienta.

Critica reclamantului, desi sumar formulata, are un caracter general. Astfel, reclamantul a exprimat critica sa in mod sumar, corespunzator motivarii sumare a deciziei contestate, neavand in mod obiectiv posibilitatea sa formuleze critici concrete detaliate in conditiile in care in decizia contestata nu se expun in mod detaliat motivele concedierii sale. Ca urmare, ceea ce putea critica reclamantul era tocmai faptul ca aceasta motivare nu este suficienta.

Pe de alta parte, reclamantul nu a invocat lipsa acestei motivari ca un motiv de nulitate tru nerespectarea unei conditii de forma, respectiv existenta in decizia de concediere a unei sectiuni dedicate motivelor concedierii ci a formulat o critica cu caracter general privind inexistenta motivelor concedierii sale.

Tribunalul a retinut ca decizia nu este nula din perspectiva conditiilor de forma respectiv in sensul ca ea cuprinde o anumita motivare a masurii, ceea ce nu exclude constatarea ulterioara, cu ocazia verificarii conditiilor legale ale concedierii, in sensul ca motivarea masurii nu este suficienta din aceasta perspectiva, a conditiilor de fond.

Ca urmare, hotararea primei instante nu este pronuntata nici cu depasirea limitelor investirii si nici nu este contradictorie prin considerentele sale.

In ceea ce priveste conditiile de fond ale concedierii determinate de desfiintarea locului de munca, se constata ca Tribunalul a realizat o apreciere corecta a situatiei de fapt si o interpretare corecta a legii.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (1) din Codul Muncii, concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia.

In aceasta privinta se retine ca intre cauzele reale si serioase ale desfiintarii unui loc de munca se incadreaza diverse situatii, precum dificultati economice, incetarea unei anumite activitati sau schimbarea modului de realizare a acesteia pentru cresterea calitatii, scaderea costurilor, care conduc la cresterea competitivitatii precum si reducerea activitatii. Scopul declarat al oricarei societati comerciale este obtinerea de profit si maximizarea acestuia, desigur, protejand drepturile salariatilor.

De asemenea, se poate urmari imbunatatirea relatiilor cu clienti, a comunicarii intre societate si potentialii clienti, flexibilizarea procedurilor interne, centralizarea activitatilor de coordonare si control sau evitarea si eliminarea situatiilor in care atributiile mai multor angajati se suprapun.

Aceste cauze se pot combina, in sensul ca anumite dificultati economice pot impune o eficientizare a activitatii prin eliminarea situatiilor de suprapunere a unor atributii de serviciu sau prin eliminarea unor functii si preluarea atributiilor lor de alti angajatii, mai ales in conditiile in care volumul de activitate al angajatilor scade, astfel incat este posibila preluarea de catre unii dintre acestia a unor atributii suplimentare.

Asadar, angajatorul poate lua unilateral masura de reorganizare a societatii, inclusiv prin desfiintarea unor posturi, in baza prerogativei sale de stabilire a organizarii si functionarii unitatii prevazute de art.40 (1) lit. a din Codul Muncii .

In cauza, apelanta parata sustine ca a desfiintat locul de munca ocupat de reclamant din cauza
”dificultatilor de ordin economico - financiar”^

Dificultatile economice pot justifica, in principiu, desfiintarea posturilor ale caror atributii sunt trecute in sarcina altor angajati, sunt externalizate sau realizate prin folosirea unor echipamente automatizate, pentru a se evita suprapunerea de atributii si eficientizarea activitatii, sau a caror existenta nu se mai justifica in contextul reducerii activitatii.

Dar, desi este adevarat ca angajatorul are, potrivit art.40 al. 1 lit.a) din Codul Muncii prerogativa organizarii propriei activitati, ceea ce poate insemna inclusiv desfiintarea unor locuri de munca si efectuarea unor concedieri in consecinta, pentru a mari eficienta activitatii inclusiv prin redistribuirea atributiilor si reducerea cheltuielilor cu salarizarea, totusi, aceste masuri nu pot fi luate in mod discretionar, legiuitorul instituind masuri de protectie ale angajatilor prin impunerea unor conditii cum sunt cele cuprinse in art.65 din Codul Muncii.

Astfel, potrivit acestui text legal, pentru a se retine legalitatea concedierii determinate de desfiintarea postului, aceasta din urma trebuie sa aiba un caracter efectiv si sa aiba o cauza reala dar si serioasa.

Potrivit art.272 din Codul Muncii angajatorul este cel care trebuie sa dovedeasca motivele concedierii in cazul in care acestea sunt contestate, astfel cum corect a retinut si prima instanta.

cazul in care exista mai multe locuri de munca cu atributii identice, ocupate efectiv de alti angajati si numai unul sau unele dintre aceste locuri de munca sunt desfiintate, in caz de giu, angajatorul trebuie sa dovedeasca in mod concret cauza desfiintarii locului de munca ocupat de un anumit angajat, respectiv reclamantul.

Astfel, in situatia in care motivele cu caracter general, referitoare la eficientizarea activitatii si in legatura cu aspecte economice, se verifica raportat la mai multe locuri de munca cu atributii identice, angajatorul trebuie sa indice in mod concret cauza desfiintarii unui anumit loc de munca si nu a celorlalte aflate intr-o situatie identica sau similara, ca o consecinta a principiilor egalitatii de tratament si al bunei credinte reglementate de art.5, respectiv 8, din Codul Muncii, alegerea neputand fi arbitrara.

In cauza, parata a desfiintat numai locul de munca ocupat de reclamant din cele sase posturi din cadrul departamentului ingineri/tehnicieni electromecanici.

In decizia de concediere contestata, nu se expune nici o motivare a desfiintarii postului reclamantului, aspect contestat de acesta in mod expres in cererea introductiva, si nu se explica in ce mod, din punct de vedere al indicatorilor economico - financiari, concedierea acestuia s-ar impune din perspectiva unor posibile criterii la care s-a facut referire anterior sau a altor criterii folosite de angaj ator.

Totodata, trebuie avut in vedere ca, potrivit art.79 din Codul Muncii, in caz de conflict de munca, angajatorul nu poate invoca in fata instantei alte motive de fapt si de drept decat cele precizate in decizia de concediere.

Or, in decizia de concediere contestata, intimata parata nu a indicat nici un element care sa explice care a fost in concret cauza reala si serioasa pentru care a optat pentru desfiintarea locului de munca ocupat de reclamant si nu a altui loc de munca cu aceleasi atributii, respectiv pastrarea locurilor de munca ocupate de alti salariati in conditiile in care motivele desfiintarii postului referitoare la situatia economico-financiara puteau constitui motiv de desfiintare a oricaruia dintre posturile din acelasi departament.

Ca urmare, aspectele invocate de apelanta parata in fata instantei pentru reala si serioasa a desfiintarii postului ocupat de reclamant nu trebuie