Compensatii legea 290/2003

Contencios administrativ

Legea 290/2003; HG.66/2009

In conditiile in care legiuitorul a stabilit un termen de un an, respectiv 2 ani pentru achitarea despagubirilor, dispozitia referitoare la plata in functie de disponibilitatile banesti ale recurentei nu se refera la achitarea partiala a acestor obligatii, care trebuie achitate in termenele asumate de legiuitor, ci, eventual, la ordinea de achitare a acestora in termenele prevazute expres de lege.

Curtea de Apel Bacau - Sectia a II-a Civila, de Contencios Administrativ si Fiscal

Decizia civila nr. 1361 din 2 aprilie 2013

Prin sentinta civila1983/06 Decembrie 2012 a admis exceptia lipsei calitatii procesual pasive a Ministerului Finantelor Publice si a respins actiunea formulata in contradictoriu cu aceasta parte.

A admis in parte actiunea formulata de reclamantul C.D.D. in contradictoriu cu AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR si a obligat parata la plata sumei de 275.089,3 lei, cu titlu de compensatii.

Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de fond a retinut urmatoarele:

Cu privire la exceptia lipsei calitatii procesual pasive a Ministerului Finantelor Publice, instanta a retinut ca una din conditiile prevazute de lege pentru promovarea unei actiuni civile o reprezinta calitatea procesuala (art 41 C.pr cv). Ca, intr-un litigiu de contencios administrativ, pentru a avea calitatea de parat, este suficient sa se faca dovada ca acea autoritate publica este emitenta actului administrativ tipic sau asimilat, iar potrivit dispozitiilor articolului 18 din Legea 290/2003 plata despagubirilor se dispune de catre Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 si din interpretarea acestor texte de lege rezultand in mod clar faptul ca obligatia de plata a despagubirilor acordate in baza Legii 290/2003 revine Autoritatii Nationale Pentru Restituirea Proprietatilor, autoritate care are calitatea de subiect de drept administrativ, cu personalitate juridica. Modul de finantare al autoritatii publice nu atribuie calitate procesuala Ministerului, sursa de finantare neimplicand stabilirea de raporturi juridice intre beneficiar si Minister, in cadrul raporturilor obligationale calitatea de parti revenind creditorului - in cazul de fata domnul C.D.D. si debitorului - Autoritatea Nationala Pentru Restituirea Proprietatilor.

Cu privire la fondul cauzei, prin Hotararea 66/23.09.2009 emisa de Comisia Judeteana Bacau pentru Aplicarea Legii 290/2003 s-a admis cererea formulata de domnul C.D.D. si s-a dispus acordarea de despagubiri in cuantum de 275089,3 lei pentru locuintele, anexele, terenurile aferente constructiilor si pentru terenurile agricole si culturile situate in localitatea C., jud Tighina Republica Moldova.

Ca potrivit dispozitiilor articolului 10 alineat 2 din Legea 290/2003 despagubirile sau compensatiile banesti vor fi acordate beneficiarilor in termen de un an de la comunicarea hotararii comisiei judetene ori a municipiului Bucuresti, dupa caz, sau a hotararii prevazute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face si in rate, in maximum 2 ani, in functie de disponibilitatile banesti ale directiilor prevazute la art. 11 alin. (1)”.

Instanta a primit apararea reclamantului referitoare la incalcarea articolului1 din Protocolul 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, refuzul paratei de

indeplinire a obligatiei de plata a despagubirilor stabilite prin Hotararea 66/23.09.2009 pentru bunurile ramase in localitatea C. aducand atingere dreptului de proprietate al partii.

In jurisprudenta Curtii un reclamant nu poate invoca o incalcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decat in masura in care deciziile pe care le incrimineaza se raporteaza la “bunurile” sale, in sensul acestei dispozitii, notiunea de “bunuri” acoperind atat “bunurile actuale” cat si valorile patrimoniale, inclusiv creantele, in virtutea carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o “speranta legitima” de a obtine beneficierea efectiva de un drept de proprietate. In schimb, speranta de a i se recunoaste dreptul la mostenirea unui fost drept de proprietate pe care de mult timp ii este imposibil sa-l exercite efectiv nu poate fi considerata drept un “bun” in sensul articolului 1 al protocolului nr. 1 (Printul Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei [GC], nr. 42527/98, § 83, ECHR, 27 iunie 2001).

In cazul in speta reclamantul nu urmareste sa i se recunoasca mostenirea unui fost drept de proprietate, ci beneficierea dreptului de proprietate recunoscut prin actul definitiv al unei autoritati administrative, avand astfel un bun in sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, neputandu-se contesta valoare patrimoniala a dreptului de a obtine compensatii banesti. Curtea Europeana a recunoscut aplicarea articolului 1 in cazurile avand ca obiect drepturi banesti reprezentate de compensatii pentru bunurile abandonate dincolo de granitele statului, apreciind ca a existat o incalcare a dreptului de proprietate, in ciuda dificultatilor economice invocate de stat (cauza Broniowski c Poloniei)

Ca refuzul paratei de a executa plata despagubirilor, atat timp cat dreptul reclamantului a fost recunoscut printr-o hotarare definitiva reprezinta o ingerinta in dreptul de proprietate al acesteia, actul administrativ nefiind contestat sub aspectul legalitatii si nici sub aspectul temeiniciei.

Sustinerile paratei referitoare la lipsa fondurilor nu poate constitui o justificare in sensul articolului 1, intrucat, desi se poate retine faptul ca a intervenit din motive de utilitate publica, aceasta neexecutare nu este proportionala, drepturile reclamantului nefiind respectate nici macar partial. Curtea Europeana aminteste constant faptul ca trebuie sa fie mentinut un echilibru just intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului, echilibrul fiind distrus daca individul respectiv suporta o obligatie speciala si exorbitanta (Sporrong si Lonnrot din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 26-28, §§ 69-74 si Strain si altii contra Romaniei, nr. 57001/00, § 44, 21 iulie 2005). In cauzele impotriva Romaniei in materia incalcarii articolului 1, Curtea a stabilit faptul ca Statul roman trebuie sa garanteze prin masuri legale si administrative adecvate realizarea efectiva si rapida a dreptului la restituire, indiferent daca este vorba de o restituire in natura sau de acordarea unei despagubiri, conform principiului suprematiei dreptului si al legalitatii protectiei drepturilor patrimoniale, tinand cont de principiile enuntate de in materie de despagubire (cauza Viasu).

Instanta nu a negat marja de apreciere de care dispune statul pentru a stabili ceea ce este in interesul public, atunci cand este vorba de adoptarea si aplicarea unor masuri de reforma economica, marja recunoscuta in jurisprudenta Curtii (hotararea Ramadhi si alti), dar retine faptul ca a trecut o perioada de 8 ani de la formularea cererii fara ca parata sa achite reclamantului vreo parte din compensatiile banesti la care acesta este indreptatit, termenul indelungat supunand partea unei sarcini disproportionate si excesive.

Impotriva acestei hotarari a declarat recurs parata.

In motivarea recursului recurenta arata ca potrivit art. 18 alin. 5 din HG 1120/2006 compensatiile banesti se achita beneficiarilor in limita normelor aplicate anual, ca plata este conditionata de sumele alocate cu aceasta destinatie, ca sumele sunt aprobate prin legea bugetului si sunt publice.

Prezinta recurenta sumele alocate in anii 2007-2011.

In ceea ce priveste termenul rezonabil, arata ca instanta europeana a admis ca supraincarcarea temporara nu angajeaza responsabilitatea internationala a statelor daca adopta masuri pentru remedierea situatiei, ca prin hotararea pilot CEDO, apreciind asupra intregului proces de reconstituire, s-a retinut sensul pozitiv al procedurii administrative de despagubire. Mai arata ca prin Decizia 270/2010 a Prim-ministrului Romaniei s-a constituit un comitet interministerial pentru reformarea legislatiei, ca in lipsa disponibilitatilor banesti ale statului s-a stabilit in sarcina sa o obligatie imposibil de executat si care este de natura sa afecteze principiul egalitatii de tratament. Ca din ratiuni financiare, creantele asupra statului pot fi inaintate sau esalonate si nu pot fi platite decat in conditii de insolvabilitate.

Mai arata ca reclamantul a formulat si o cerere de executare silita in baza hotararii 66/2009, ca suma a fost deja virata in contul indicat de executorul judecatoresc.

Prin decizia 1361/2013 s-a respins ca nefondat recursul, instanta de recurs retinand urmatoarele:

Instanta de fond a retinut o situatie de fapt in concordanta cu probele administrate in cauza si a facut o corecta aplicare a dispozitiilor legale si cele cuprinse in Conventie, asa cum au fost interpretate de CEDO prin jurisprudenta si care sunt incidente in cauza.

Asa cum a retinut si prima instanta, creanta reclamantului, in cuantum de 275.089,30 lei, a fost stabilita prin hotararea 66/23.09.2009 emisa in aplicarea Legii 290/2003.

Potrivit art. 1 din Legea 290/2003 Cetatenii romani, deposedati ca urmare a parasirii fortate a Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Tinutului Herta, precum si ca urmare a celui de al Doilea Razboi Mondial si a aplicarii Tratatului de Pace intre Romania si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despagubiri sau compensatii pentru bunurile imobile avute in proprietatea lor in aceste teritorii, precum si pentru recolta neculeasa din anul parasirii fortate a bunurilor, in conditiile prezentei legi, iar potrivit art.10 alin. 2 despagubirile sau compensatiile banesti vor fi acordate beneficiarilor in termen de un an de la comunicarea hotararii comisiei judetene ori a municipiului Bucuresti, dupa caz; plata lor se poate face si in rate, in maximum 2 ani, in functie de disponibilitatile banesti ale directiilor prevazute la art. 11 alin. (1), respectiv de Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Titlul de creanta al reclamantului il reprezinta Hotararea 66/2009, creanta constatata prin acest inscris trebuia sa fie achitata de recurenta in termen de 1 an de la data exigibilitatii, respectiv de la data comunicarii hotararii, sau in 2 ani daca suma se achita in rate, or in cauza recurenta nici dupa aproape 3 ani de la data exigibilitatii nu a facut plata.

Desi recurenta, in justificarea neachitarii creantei reclamantului, invoca aspecte ce tin de disponibilitatile banesti ale statului, dispozitiile Legii 290/2003 nu au suferit modificari prin care statul, ca urmare existentei unor limite in respectarea obligatiile pe care si le-a asumat prin acest act normativ, sa fi intervenit in sensul modificarii conditiilor in care se achita aceste obligatii pana la data formularii de catre reclamant a cererii de chemare in judecata.

Este adevarat ca executivul prin OUG 10/2013 a stabilit o alta procedura de plata a despagubirilor acordate in baza Legii 290/2003, procedura prin care, pe perioada esalonarii, sunt luate masuri de conservare a creantei celor indreptatiti, procedura prevazuta de acest act normativ nefiind incidenta reclamantului care a initiat o procedura judiciara anterior intrarii in vigoare a acestui act normativ, principiul egalitatii armelor potrivit caruia statul nu poate interveni prin masuri unilaterale prin care sa influenteze solutia in prezenta cauza in care este parte prin organele sale, ca o componenta a dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale asa cum a fost interpretat prin jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (Stran Greek Refineries si Stratis Andreatis vs Grecia), fiind pe deplin aplicabil si in prezenta cauza.

Recurenta invoca de asemenea insuficienta fondurilor alocate si dispozitiile art. 10 alin. 2 din Legea 290/2003. Sub un prim aspect, legea trebuie interpretata in sensul in care produce efecte, iar art. 10 alin. 2 din Legea 290/2003 trebuie interpretat sistematic. Astfel, in conditiile in care legiuitorul a stabilit un termen de un an, respectiv 2 ani pentru achitarea despagubirilor, dispozitia referitoare la plata in functie de disponibilitatile banesti ale recurentei nu se refera la achitarea partiala a acestor obligatii, care trebuie achitate in termenele asumate de legiuitor, ci, eventual, la ordinea de achitare a acestora in termenele prevazute expres de lege. Ipoteza de interpretare propusa de recurenta intra, cel putin pana la intrarea in vigoare a OUG 10/2013, in conflict cu chiar vointa legiuitorului, ceea ce nu este permis, fiind gresit sa se interpreteze ca legiuitorul a statuat prin lege doar o facultate a statului (asemanator unei conditii potestative simple) si nu o obligatie de a achita despagubirile pe care si le-a asumat.

Chiar daca am avea in vedere limitarea disponibilitatilor banesti, recurenta prezinta doar sumele alocate acesteia in perioada 2007-2012, fara sa precizeze daca aceasta suma a fost distribuita si modalitatea distribuirii acesteia.