Cerinţele impuse de cercetarea disciplinară prealabilă în ceea ce priveşte audierea salariatului

 

Cuprins pe materii:Litigii de muncă Indice alfabetic: Procedură disciplinară Temei de drept: Codul muncii, art. 251 alin. 1-3

Din modul de formulare a dispoziţiilor art. 251 alin. 1-3 Codul muncii, rezultă cu certitudine faptul că audierea salariatului este obligatorie, nefiind suficient ca întreaga procedură a cercetării disciplinare să se deruleze în scris. Desfăşurarea formală a unei proceduri scrise nu dă salariatului posibilitatea reală şi concretă de a se apăra, uzând de toate mijloacele legale de care dispune. Astfel, în cursul cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea, toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru.

Aşadar, deşi a procedat la convocarea contestatorului pentru cercetarea disciplinară, comisia de cercetare disciplinară prealabilă nu s-a întrunit pentru audierea acestuia, ci a procedat la aplicarea sancţiunii disciplinare doar pe baza notei explicative nr. 3/2828/29.05.2017 ce conţine întrebările adresate contestatorului şi răspunsurile date de acesta în scris.

O cercetare exclusiv scrisă, doar pe baza unei notei explicative date de salariat nu întruneşte condiţiile cerute de lege, deoarece în concret salariatul a fost lipsit de posibilitatea de a-şi exercita efectiv dreptul la apărare.

întrevederea la care se referă dispoziţiile art. 251 alin. 2 Codul muncii, în cadrul căreia trebuie să fie audiat salariatul, este o condiţie de legalitate a cercetării disciplinare prealabile, care nu poate fi complinită printr-o declaraţie scrisă a salariatului. întrevederea salariatului cu comisia de cercetare disciplinară prealabilă nu este o simplă formalitate ce poate fi reglementată de angajator prin norme interne.

Corespondenţa purtată între părţi, constând în comunicarea convocatorului de către angajator şi răspunsul salariatului la nota explicativă, nu constituie o cercetare disciplinară prealabilă în spiritul dispoziţiilor art. 251 Codul muncii, fiind necesară prezenţa fizică a salariatului în faţa comisiei.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.

211/22.03.2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. XX44/89/2016 din 27 iulie 2016, contestatorul X a solicitat anularea Deciziei de sancţionare disciplinară nr. 2/17685 din

2017. emisă de intimata Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi.

În motivare, contestatorul a arătat, în esenţă, că este angajatul intimatei, ocupând funcţia de „Controlor Trafic A.C.I.” la punctul de lucru Vama Albiţa. A fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului cu 5% pe o lună întrucât ar fi depus într-un alt litigiu pe care l-a avut cu intimata (dosar YY96/89/2016) copii ale unor procese-verbale de contravenţie „altor destinatari decât cei în drept”.

A susţinut în continuare reclamantul că fapta este prescrisă, întrucât sancţiunea a fost aplicată cu încălcarea termenului de şase luni prevăzut de lege, în raport cu data săvârşirii faptei. O altă susţinere este aceea că decizia este lovită de nulitate absolută, întrucât nu a fost respectată procedura cercetării disciplinare prealabile. Concret, la momentul prezentării sale la data, ora şi locul indicate în adresa de convocare, nu s-a prezentat niciun membru al comisiei de cercetare disciplinară. I s-a solicitat telefonic să prezinte o „notă explicativă” cu privire la pretinsele fapte disciplinare, notă explicativă pe care a trimis-o pe fax la sediul DRDP Iaşi.

O altă critică vizează faptul că în cuprinsul deciziei nu se precizează care sunt motivele pentru care au fost respinse apărările invocate de angajat, exigenţă prevăzută de lege.

Sub aspectul netemeiniciei deciziei contestate, arată că fapta pentru care a fost sancţionat contravenţional este aceea că s-ar fi apărat cu înscrisurile reprezentând procese-verbale într-un dosar aflat pe rolul instanţei. Prin condiţionarea depunerii înscrisurilor de acceptul directorului unităţii cu care se judeca s-ar fi ajuns la încălcarea dreptului său la apărare consacrat de art. 24 alineatul 1 din Constituţia României.

În drept, reclamantul a invocat prevederile articolului 252 din Legea 53/2003.

A propus administrarea probei cu înscrisuri, depunând copie după actul de identitate, decizia de sancţionare contestată, Deciziile 60/11.04.2017, respectiv 92 din 09.05.2017 ale intimatei, adresa de convocare 3/2744 din 24.05.2017, Raportul 3/1188 din 01 martie 2017.

Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform prevederilor art. 270 din Legea 53/2003 - Codul Muncii - republicată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei, arătând că faţă de termenul de 30 de zile prevăzut de articolul 268 din Codul Muncii şi de data de

2017. la care decizia a fost comunicată angajatului, data înregistrării contestaţiei -

2017. - este ulterioară termenului legal, care s-a împlinit la 26.07.2017.

Cu privire la temeinicia contestaţiei arată că a fost respectată procedura cercetării disciplinare prealabile. Arată că legea nu impune prezenţa fizică a comisiei de cercetare disciplinară la „întrevedere", după cum nu impune nici prezenţa fizică a salariatului. Întrucât a fost acordată şansa salariatului de a se apăra, raţiunea legii a fost respectată.

Cu privire la susţinerea privind prescrierea faptei cu privire la care a fost sancţionat, a arătat intimata că fapta pentru care a fost sancţionat nu este depunerea copiilor unor procese- verbale la data de 08.12.2017 ca probă în dosarul YY96/89/2016 aflat pe rolul Tribunalului Vaslui, ci depunerea copiilor instanţei de apel, un alt destinatar - odată cu cererea de apel, pe data de 27.12.2016.

A arătat că prin cuprinsul deciziei sunt respectate exigenţele prevăzute de art. 252 din Codul Muncii şi că, atât timp cât fapta a fost recunoscută prin Nota explicativă, nu se poate vorbi de faptul că apărările sale au fost înlăturate. Susţine că folosirea înscrisurilor în faţa instanţelor de judecată nu-l pot absolvi pe angajat de vinovăţie şi că o probă obţinută prin astfel de mijloace nici nu este admisibilă.

Invocă prevederile Codului Muncii, ale Contractului colectiv de muncă al CNAIR şi ale Regulamentului Intern.

În dovedirea celor susţinute, a propus încuviinţarea probei cu înscrisuri, depunând în copie Decizia de sancţionare, Raport 3/3451/26.06.2017, adresa de convocare 3/2744 din 24 mai 2017, Notă explicativă, Note de relaţii, Fişa postului, Decizia 92 din 09.05.2017, Cerere de apel în dosar 1646/89/2016 din 27 decembrie 2016.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei de ambele

părţi.

La termenul din data de 26.10.2017, intimata a renunţat la invocarea excepţiei tardivităţii contestaţiei.

Prin sentinţa civilă nr.1366/09.11.2017, Tribunalul Vaslui a hotărât:

„Admite contestaţia formulată de X împotriva Deciziei de sancţionare nr. 2/17685/26.06.2017 emisă de intimata Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi.

Anulează decizia contestată.

Admite în parte cererea contestatorului de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, în sensul că obligă intimata să plătească contestatorului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, prin raportare la art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă.”

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, contestatorul este angajatul instituţiei intimate, ocupând postul de „Controlor trafic” la punctul de lucru din Vama Albiţa.

În cauza care a făcut obiectul dosarului nr.YY96/89/2016 soluţionat de Tribunalul Vaslui X a contestat o altă decizie de sancţionare disciplinară, contestaţie respinsă în primă instanţă.
În susţinerea cererii de apel depuse la data de 26.12.2016,
contestatorul a ataşat mai multe procese-verbale de constatare a contravenţiei (filele 4-15 din dosarul nr.YY96/89/2016 al Curţii de Apel Iaşi), anulate pentru unele erori de redactare, pe care le-a obţinut accesând computerele unor colegi, fără a solicita acordul şefului ierarhic.

La solicitarea Serviciului juridic, a fost întocmit Raportul 3/1188 din 10 martie 2017 (fila 44), aprobat de către Directorul regional executiv al DRDP Iaşi, prin care s-a propus efectuarea unei cercetări disciplinare care să stabilească cine a putut lista ulterior procesele verbale şi modul de evidenţă a numărului de listări.

În urma aprobării acestui Raport, prin Decizia nr.92 din 09.05.2017 (fila 42), a fost constituită o comisie de cercetare disciplinară, care a solicitat mai multor controlori de trafic Note de relaţii (filele 29-36). Contestatorul a fost convocat la cercetare disciplinară prealabilă prin adresa 3/2744 din 24 mai 2017 (fila 26) pentru data de 29.05.2016 la ora 10 „la sediul AICI, PTF Albiţa, comuna Drânceni” pentru „furnizarea de copii a unor procese verbale de contravenţie altor destinatari decât celor în drept”.

La data de 29.05.2016, la ora 10, contestatorul s-a prezentat la locul convocării, unde nu erau prezenţi membrii comisiei de cercetare disciplinară, însă i s-a înmânat o „Notă explicativă” pe care angajatul a completat-o şi a expediat-o prin facsimil la sediul DRDP Iaşi.

Urmare a acestei note şi a propunerii comisiei de cercetare disciplinară, a fost emisă la data de 26.06.2017 decizia contestată, decizie prin care contestatorul a fost sancţionat disciplinar cu
reducerea salariului de bază pentru o lună cu 5%.

În drept, în situaţia contestării unei decizii de sancţionare, controlul instanţei judecătoreşti priveşte două aspecte: cel al legalităţii şi cel al temeiniciei.

Aspectele de legalitate sunt reglementate, sub sancţiunea nulităţii (exprese sau virtuale), de art.249, art.251 şi art.252 Codul muncii. Cele temeinicie privesc realitatea faptei şi aspectele prevăzute la art.250 codul muncii, privind împrejurările, vinovăţia celui sancţionat, consecinţele abaterii şi circumstanţele personale ale salariatului.

Analizarea deciziei din perspectiva legalităţii se impune cu prioritate, motivat de faptul că, în situaţia constatării unei decizii ca nelegal emise, analiza temeiniciei acesteia este redundantă din moment ce o decizie nelegală nu poate avea nici un efect.

Art. 251 din Legea nr.53/2003 - Codul Muncii reglementează cercetarea disciplinară prealabilă. Alineatul 1 al acestui articol stabileşte şi sancţiunea nerespectării acestei proceduri: nulitatea absolută expresă.

Alineatul 2 stabileşte că salariatul cercetat disciplinar va fi convocat de persoana împuternicită de către angajator să facă cercetarea la o „întrevedere”. Noţiunea de „întrevedere” presupune, în accepţiunea actuală, prezenţa fizică a minimum două persoane în acelaşi loc. În modalitatea în care angajatorul a ales să efectueze cercetarea disciplinară - prin desemnarea unei comisii, acest lucru presupunea prezenţa fizică a majorităţii membrilor comisiei la cercetarea disciplinară.

Or, acest lucru nu s-a întâmplat.

Chiar dacă intimata susţine că drepturile angajatului au fost respectate prin posibilitatea acestuia de a menţiona susţinerile sale în „Nota explicativă”, instanţa constată că nulitatea instituită de prevederile art.251 alin.(1) este o nulitate absolută, necondiţionată de producerea unei vătămări.

Prin urmare, instanţa va da efect acestei prevederi legale şi, constatând nulitatea procedurii cercetării disciplinare prealabile, va anula decizia de sancţionare disciplinară.

Dat fiind că efectuarea necorespunzătoare a cercetării disciplinare prealabile, prevăzută la art.251 Codul muncii, conduce la anularea deciziei de sancţionare, analiza celorlalte motive de nelegalitate, ca şi a celor de netemeinicie este de prisos, indiferent de acestea o decizie nelegală neputând produce nici un efect.

În temeiul prevederilor art. 453 alin.(1) Cod procedură civilă, intimata va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Faţă de complexitatea redusă ca cauzei şi de faptul că litigiul a presupus o singură prezentare a avocatului în instanţă, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat (fila 68) vor fi reduse la suma de 1000 lei, sumă la plata căreia va fi obligată intimata.

Pentru aceleaşi considerente, participând la deliberări, în temeiul articolului 55 din Legea 303/2004, asistenţii judiciari şi-au exprimat opinia în sensul celor reţinute.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât contestatorul, cât şi intimata Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi.

Prin apelul declarat, contestatorul X critică sentinţa sub aspectul reducerii la jumătate a cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată intimata.

Apreciază că hotărârea este netemeinică sub acest aspect deoarece:

•Nu este normal ca el să fie penalizat cu reducerea cheltuielilor de judecată pe considerentul că acestea ar fi prea mari în raport cu unele criterii. Litigiul nu a fost generat de el, ci de intimată care a emis o decizie nelegală şi netemeinică.

•Prin reducerea onorariului se ajunge la o sancţiune pecuniară mai mare decât cea aplicată de angajator, asta în condiţiile în care s-a stabilit că decizia de sancţionare este nelegală.

•Din argumentele prezentate de apărătorul său se desprinde concluzia că reducerea onorariului nu este temeinică deoarece:

• complexitatea litigiului poate fi considerată una medie, iar nu redusă;
• asistenţa juridică a avut mai multe faze, respectiv analiza litigiului, redactarea contestaţiei, redactarea răspunsului la întâmpinare, susţinerea concluziilor pe fondul cauzei;
• onorariul achitat se situează la nivelul mediu al onorariilor ce se achită pentru acţiuni de acest fel.

Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului şi obligarea intimatei la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

În drept: art. 466 şi urm. N.C.P.C.

Prin apelul declarat, intimata Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi solicită admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii în integralitate a contestaţiei formulate de reclamantul X, împotriva deciziei de sancţionare disciplinară nr. 2/17685/26.06.2017.

În motivarea apelului s-a susţinut că nu se poate reţine efectuarea nelegală a cercetării disciplinare pe care reclamantul a invocat-o, pe motivul neprezentării comisiei disciplinare la "întrevedere", atât timp cât nu există o normă expresă care să impună prezenţa fizică a comisiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 251 alin. 1 din Codul muncii, sancţiunea nulităţii dispunerii sancţiunii disciplinare intervine în cazul expres prevăzut de lege şi anume în cazul neefectuării unei cercetări disciplinare prealabile. Or, în cauză cercetarea disciplinară a fost efectuată, dovadă fiind actele întocmite de comisia de cercetare disciplinară învestită special în acest sens, prin decizia directorului regional executiv al DRDP Iaşi, nr. 92/09.05.2017.

Salariatul a avut cunoştinţă despre cercetarea disciplinară demarată, fiind convocat la locul său de muncă din cadrul ACI Albiţa. În cuprinsul convocării transmise salariatului au fost precizate în mod clar elementele esenţiale: obiectul convocării, dreptul acestuia de a formula şi susţine toate apărările, de a aduce la cunoştinţa comisiei toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, dreptul de a fi asistat în cursul cercetării disciplinare, cât şi faptul că neprezentarea sa dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile. Totodată i-a fost transmisă decizia prin care a fost constituită comisia de cercetare disciplinară, precum şi raportul întocmit de serviciul Roviniete şi ACI prin care directorul regional executiv al DRDP Iaşi a fost sesizat.

Solicită a se observa faptul că hotărârea instanţei de fond a fost dată în baza unei interpretări extensive a dispoziţiilor legale, care prevedeau clar că motivul de nulitate absolută a dispunerii sancţiunii disciplinare faţă de salariat este neefectuarea cercetării disciplinare.

Reglementarea legală a obligaţiei de efectuare a unei cercetări disciplinare prealabile a avut ca scop prevenirea unor masuri abuzive, nelegale sau netemeinice dispuse de către angajator.

Având în vedere că scopul reglementării efectuării unei astfel de cercetări este şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, garantarea dreptului la apărare, prevenirea aplicării unor sancţiuni disciplinare nejustificate, socoteşte că în prezenta cauză acesta a fost îndeplinit.

Astfel, la data de 29.05.2017 - data convocării, i-a fost asigurat salariatului dreptul la apărare, acestuia fiindu-i solicitată notă explicativă cu privire la faptă, ocazie cu care i-a fost oferită şi posibilitatea de a face menţiune despre toate aspectele pe care le consideră relevante în cauză.

Salariatul a susţinut în contestaţia formulată faptul că nu s-a întrunit comisia de cercetare disciplinară, ori acest lucru este fals. La sediul DRDP Iaşi comisia de cercetare disciplinară s-a întrunit efectiv în mai multe rânduri, analizând apărările salariatului, precum şi toate împrejurările situaţiei de fapt şi stabilind asupra măsurilor ce urmează a fi întreprinse în cursul cercetării disciplinare. Cu ocazia întrunirii membrilor comisiei de cercetare disciplinară, s-au încheiat procese-verbale de şedinţă, în care sunt consemnate pe scurt aspectele relevante. Nu se poate reţine aşadar faptul că cercetarea disciplinară nu s-a desfăşurat, că a avut un caracter formal sau că sancţiunea aplicată este dată "din birou", fără a avea la bază vreun temei. De asemenea, pe întreg parcursul cercetării, salariatului i-a fost asigurat dreptul la apărare, acestuia solicitându-i-se explicaţii asupra unor chestiuni edificatoare, dar având totodată libertatea de a adăuga orice argument care i-ar putea profita.

Dispoziţiile legale nu prevăd expres o obligaţie a comisiei de cercetare disciplinară de a se prezenta fizic şi nemijlocit şi nici nu prevăd nici faptul că eventuala neprezentare a comisiei poate fi socotită ca motiv de considerare a cercetării disciplinare ca nelegală, atât timp cât cercetarea disciplinară este efectuată şi scopul acesteia este îndeplinit. Legea nu impune nici măcar obligativitatea prezenţei fizice a salariatului, dispoziţiile Codului muncii fiind cu titlu de recomandare în acest sens, evidenţiindu-se doar faptul că eventuala neprezentare a salariatului ar putea conduce la sancţionare, fără a mai fi necesară efectuarea unei cercetări disciplinare. Prin aceasta legea dă dreptul angajatorului de a uza de o asemenea prerogativă, nu impune în mod automat această consecinţă.

În aceste condiţii, opinează că admiterea contestaţiei formulate de reclamant a fost făcută cu aplicarea extensivă şi netemeinică a dispoziţiilor legale prevăzute la art. 251, alin. (1) din Codul muncii, care instituie o sancţiune în caz de neefectuare a cercetării disciplinare.

Legea nu prevede norme procedurale de desfăşurare a cercetării disciplinare prealabile, acestea fiind lăsate a fi reglementate intern, de către angajator. În lipsa unor astfel de norme instituite de lege, soluţia instanţei de fond este netemeinică.

Mai mult decât atât, dacă ar fi avut loc o întrevedere faţă în faţă a comisiei cu salariatul cercetat disciplinar, cursul cercetării disciplinare ar fi fost acelaşi; astfel că, la data fixată, i s-ar fi adresat oral salariatului întrebările (care i-au fost transmise în scris în cazul de faţă), oferindu-i acestuia posibilitatea de a adăuga orice alte aspecte relevante în apărarea sa şi justificarea faptei comise.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului potrivit căreia emiterea deciziei de sancţionare se referă la o faptă prescrisă, aceasta nu poate fi primită. Deşi, susţine reclamantul că în realitate ar fi depus copiile proceselor verbale la data de 08.12.2017, ca probă în dosarul nr. YY96/89/2016 aflat pe rolul Tribunalului Vaslui, în scopul de a se apăra într-un proces în care este contestator al unei alte decizii de sancţionare disciplinară emise de subscrisa, solicită instanţei să observe că decizia de sancţionare contestată în prezenta cauză se referă la o altă faptă, şi anume la aceea de a depune înscrisurile în formularea apelului declarat de petent, la data de 27.12.2016. Nu poate fi reţinut că este vorba despre una şi aceeaşi faptă, în primul caz comunicarea fiind făcută instanţei de fond, iar în cel de-al doilea instanţei competente să judece apelul formulat, deci unui alt destinatar.

Fapta săvârşită de salariat constă în "furnizarea către alte entităţi (...)", aşadar elementul material prin care aceasta se săvârşeşte este exact acţiunea de "furnizare". În măsura în care această furnizare s-a făcut către mai multe entităţi, care nu sunt destinatare de drept a acelor procese-verbale, vorbim despre existenţa a atâtor fapte câţi destinatari sunt, pentru fiecare dintre ele salariatul fiind pasibil de sancţionare. Din situaţia expusă de salariat rezultă că a existat iniţial o comunicare a acelor documente către instanţa de fond - Tribunalul Vaslui, şi ulterior, o altă comunicare, către instanţa de apel - Curtea de Apel Iaşi, o dată cu formularea căii de atac. Instanţa de fond (Tribunalul Vaslui) şi cea de apel (Curtea de Apel Iaşi) sunt două entităţi diferite. Comunicarea documentelor respective făcându-se către două instituţii diferite, vorbeşte aşadar despre două fapte diferite.

Având în vedere faptul că pe fond, pronunţarea hotărârii în dosarul YY96/89/2016 al Tribunalului Vaslui, în care reclamantul susţine că s-a apărat cu acele înscrisuri, s-a făcut la 08.12.2016 (aceeaşi dată la care reclamantul susţine că le-ar fi depus în probaţiune), solicită să se constate faptul că angajatorul nici nu ar fi avut cum să aibă cunoştinţă despre această acţiune a salariatului, înscrisurile respective nemaifiindu-i comunicate ulterior pronunţării hotărârii. Este aşadar evident faptul că este vorba despre două fapte diferite şi nu se poate retine prescrierea invocată de reclamant.

Consideră că decizia de sancţionare disciplinară contestată în cauză este legală şi întemeiată, contrar afirmaţiilor salariatului. Astfel, în emiterea acesteia au fost respectate exigenţele instituite de prevederile ari. 252, alin. (2) din Legea 53/2011 - Codul muncii. În cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară s-a făcut menţiune despre apărările salariatului raportat la ceea ce i s-a imputat şi s-a ţinut cont de acestea în individualizarea sancţiunii aplicate. Nu se poate reţine că apărările sale au fost înlăturate atât timp cât a fost precizat faptul că salariatul a recunoscut fapta imputată şi, de asemenea, s-a făcut menţiune şi despre susţinerea acestuia potrivit căreia "domnul director nu ar fi fost niciodată disponibil să îmi acorde această şansă la apărare".

Această afirmaţie a salariatului nu este fondată şi nu are niciun temei, acesta neiniţiind niciun demers în vederea obţinerii acordului Directorului Regional, pentru a putea susţine că este vorba de o rea-credinţă din partea angajatorului şi pentru a aprecia asupra disponibilităţii domnului director în maniera în care a făcut-o.

Faptul că reclamantul a înţeles să se folosească de aceste înscrisuri în probatoriu în faţa unei instanţe judecătoreşti nu este un argument solid, în considerarea căruia acesta ar fi putut absolvit de vină. Cu atât mai mult cu cât procesele verbale respective nu erau întocmite de salariatul cercetat disciplinar şi nu au fost obţinute cu ştiinţa şi acordul agenţilor constatatori care le-au întocmit, reclamantul ar fi trebui să aibă în vedere faptul că o probă obţinută prin astfel de mijloace nici nu este admisibilă.

Reclamantul ar fi putut măcar să adreseze o cerere de obţinere a acordului directorului regional executiv al DRDP Iaşi, iar nu să procedeze la printarea acelor documente din calculatoarele colegilor de serviciu, fără ca aceştia să fi avut măcar cunoştinţă. Chiar şi în ipoteza în care o eventuală cerere a reclamantului ar fi fost refuzată, acestuia nu i se cuvenea dreptul de a acţiona în acest mod. Nesocotirea obligaţiilor ce îi reveneau şi încălcarea dispoziţiilor exprese de care acesta avea cunoştinţă, dar mai ales atitudinea acestuia cu privire la fapta comisă şi argumentele aduse în justificarea acţiunii întreprinse, constituie premisele suficiente care stau la baza aplicării sancţiunii disciplinare respective, cu atât mai mult cu cât, salariatul fusese sancţionat şi anterior.

A se observa faptul că prevederea din fişa postului, încălcată de salariatul-contestator: "Furnizarea către alte entităţi decât destinatarii de drept, de documente şi/sau informaţii de natura tehnică/economică/juridică în legătură cu activitatea DRDP Iaşi se realizează numai cu acordul Directorului Regional Executiv/împuternicitului Directorului Regional Executiv''' instituie o interdicţie generală, fără a face deosebire în funcţie de existenţa vreunui context. Astfel că aprecierea domnului X potrivit căreia nu a "folosit procesele verbale respective într-un context care să impună obţinerea consimţământului directorului'' este eronată, iar susţinerile reclamantului referitoare la disponibilitatea domnului director de a-i pune la dispoziţie documente de care să uzeze în apărare sunt nefondate. Rezultă aşadar în mod clar caracterul premeditat, conştient şi intenţionat al încălcării prevederii din fişa postului, prin fapta respectivă salariatul asumându-şi riscul de a fi sancţionat.

Nu se poate reţine afirmaţia absurdă a reclamantului potrivit căreia această sancţiune reprezintă o răzbunare a angajatorului faţă de salariatul cercetat disciplinar.

În concluzie, în considerarea aspectelor mai sus menţionate, solicită instanţei să admită apelul formulat şi, pe cale de consecinţă, să dispună modificarea Sentinţei civile nr. 1366/09.11.2017, pronunţată de instanţa de fond în dosarul nr. XX44/89/2017, în sensul respingerii în integralitate a contestaţiei formulate de reclamantul X împotriva deciziei de sancţionare disciplinară nr. 2/17685/26.06.2017, precum şi păstrarea acestei decizii ca fiind legală, temeinică şi corect întocmită.

În drept, îşi întemeiază prezentul apel pe dispoziţiile Legii 62/2011 a dialogului social, Legii 53/2003 - Codul muncii, ale Contractului Colectiv de muncă al C.N.A.I.R. S.A., ale Regulamentului Intern al C.N.A.I.R. S.A, ale Codului civil şi ale Codului de Procedură Civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată că apelurile sunt nefondate.

În cauză, intimata Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi nu contestă faptul că la data pentru care a fost convocat contestatorul la cercetarea prealabilă, comisia de cercetare nu s-a întrunit.

O astfel de organizare a activităţii comisiei nu respectă cerinţele impuse de cercetarea disciplinară prealabilă în ceea ce priveşte audierea salariatului.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 251 alin. 1-3 Codul muncii „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. (2) În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. (3) Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile”.

Aşadar, prealabil emiterii deciziei de sancţionare disciplinară, angajatorul are obligaţia de a proceda la efectuarea cercetării disciplinare a salariatului căruia i se impută săvârşirea unei abateri de la normele privind disciplina muncii. În acest sens, este absolut necesară convocarea, în scris, a angajatului cu indicarea motivului (obiectului) convocării, a datei, orei şi locului „întrevederii”.

Din modul de formulare a textului legal, rezultă cu certitudine faptul că audierea salariatului este obligatorie, nefiind suficient ca întreaga procedură a cercetării disciplinare să se deruleze în scris. Desfăşurarea formală a unei proceduri scrise nu dă salariatului posibilitatea reală şi concretă de a se apăra, uzând de toate mijloacele legale de care dispune. Astfel, în cursul cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea, toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru.

Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la cauza de faţă, instanţa de apel observă că apelantul contestator a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă prin adresa nr. 3/2744 din 24 mai 2017, pentru data de 29.05.2016 la ora 10 „la sediul AICI, PTF Albiţa, comuna Drânceni” pentru „furnizarea de copii a unor procese verbale de contravenţie altor destinatari decât celor în drept”.

La data de 29.05.2017, la ora 10, contestatorul s-a prezentat la locul convocării, unde nu erau prezenţi membrii comisiei de cercetare disciplinară, însă i s-a înmânat o „Notă explicativă” pe care angajatul a completat-o şi a expediat-o prin facsimil la sediul DRDP Iaşi.

Urmare a acestei note şi a propunerii comisiei de cercetare disciplinară, a fost emisă la data de 26.06.2017 decizia contestată, decizie prin care contestatorul a fost sancţionat disciplinar cu
reducerea salariului de bază pentru o lună cu 5%.

Aşadar, deşi a procedat la convocarea contestatorului pentru cercetarea disciplinară, comisia de cercetare disciplinară prealabilă nu s-a întrunit pentru audierea acestuia, ci a procedat la aplicarea sancţiunii disciplinare doar pe baza notei explicative nr. 3/2828/29.05.2017 ce conţine întrebările adresate contestatorului X şi răspunsurile date de acesta în scris.

O astfel de cercetare exclusiv scrisă a contestatorului X nu întruneşte condiţiile cerute de lege, deoarece în concret contestatorul a fost lipsit de posibilitatea de a-şi exercita efectiv dreptul la apărare.

Contrar susţinerilor intimatei, întrevederea la care se referă dispoziţiile art. 251 alin. 2 Codul muncii, în cadrul căreia trebuie să fie audiat salariatul, este o condiţie de legalitate a cercetării disciplinare prealabile, care nu poate fi complinită printr-o declaraţie scrisă a salariatului. întrevederea salariatului cu comisia de cercetare disciplinară prealabilă nu este o simplă formalitate ce poate fi reglementată de angajator prin norme interne.

Corespondenţa purtată între părţi, constând în comunicarea convocatorului de către angajator şi răspunsul salariatului la nota explicativă, nu constituie o cercetare disciplinară prealabilă în spiritul dispoziţiilor art. 251 Codul muncii, fiind necesară prezenţa fizică a salariatului în faţa comisiei.

Din întreaga reglementare a instituţiei cercetării disciplinare prealabile rezultă, aşadar, că salariatul cercetat trebuie să fie audiat, fiind fără relevanţă juridică susţinerea apelantei conform căreia comisia de cercetare disciplinară s-a întrunit efectiv în mai multe rânduri, analizând apărările salariatului, precum şi toate împrejurările situaţiei de fapt şi stabilind asupra măsurilor ce urmează a fi întreprinse în cursul cercetării disciplinare.

Cum dispoziţiile art. 251 Codul muncii sunt imperative, sancţionând cu nulitatea absolută aplicarea oricărei măsuri de sancţionare disciplinară (cu excepţia celei de la art. 248 alin. 1 lit. a din Codul muncii) fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile în condiţiile prevăzute de lege, Curtea constată că în mod temeinic prima instanţă a procedat la anularea deciziei nr. 2/17685 din 26.06.2017 emisă de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi.

Faptul că o întrevedere faţă în faţă a comisiei de cercetare disciplinară cu contestatorul nu ar fi schimbat, în opinia intimatei, cursul cercetării disciplinare, nu poate înlătura sancţiunea nulităţii prevăzute de dispoziţiile art. 251 alin. 1 Codul muncii, care fiind o nulitate absolută, nu este condiţionată de producerea unei vătămări.

Concluzionând asupra apelului declarat de intimata Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi şi reţinând argumentele de fapt şi de drept expuse, Curtea de Apel respinge ca nefondat apelul promovat de intimată.

Referitor la critica formulată de contestatorul X vizând cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat, ce i-au fost acordate de prima instanţă într-un cuantum redus la jumătate, Curtea de Apel reţine că obligarea intimatei Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi să plătească suma de 1000 lei, cu titlu de onorariu avocaţial, este proporţionată în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat în cadrul procedurii derulate la prima instanţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Totodată, practica în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului statuează în sensul că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României).

În acelaşi sens se reţine şi în decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă din 1865, dispoziţii care reglementau de o manieră asemănătoare chestiunea în discuţie.

Dispoziţiile art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

Proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei de fond, aceasta justificând reducerea onorariului avocaţial, astfel încât să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul prezentului litigiu.

Împrejurările invocate de apelant nu pot justifica acordarea în întregime a cuantumului cheltuielilor de judecată, acţiunea principală implicând doar o dificultate redusă în soluţionarea ei, fiind soluţionată la primul termen de judecată. Chiar dacă activitatea avocatului s-a desfăşurat în mai multe faze, aşa cum susţine apelantul contestator, implicând analiza litigiului, redactarea contestaţiei, redactarea răspunsului la întâmpinare şi susţinerea concluziilor pe fondul cauzei, totuşi nu se poate neglija, în analiza volumului de muncă depus de avocat, faptul că studiul litigiului a însemnat identificare şi invocarea a trei motive de nelegalitate şi un motiv de netemeinicie ale deciziei de sancţionare, iar redactarea contestaţiei a presupus expunerea acestora în scris pe o singură pagină. Tot astfel, prin răspunsul la întâmpinare, s-a exprimat în patru rânduri punctul de vedere cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, celelalte consideraţii reprezentând reiterarea motivelor de nelegalitate şi netemeinicie ale deciziei de sancţionare.

Prin raportare la aceste aspecte, instanţa de rapel apreciază că nu este rezonabil ca partea care a căzut în pretenţii să suporte onorariul avocaţial în integralitatea sa, suma solicitată cu acest titlu având un cuantum neadecvat, fiind evidentă împrejurarea că nu aveau un caracter necesar cheltuielile de judecată pretinse de contestator cu titlu de onorariu avocaţial.

Dispoziţia primei instanţe nu se referă la valabilitatea sau nevalabilitatea contractului de asistenţă juridică, astfel că, sub aspectul măsurii în care partea căzută în pretenţii va suporta cheltuielile de judecată, nu are importanţă nivelul onorariilor ce se practică pentru astfel de acţiuni.

Reţinând şi faptul că reducerea cheltuielilor de judecată nu poate avea în niciun caz semnificaţia unei sancţiuni pecuniare, instanţa de apel găseşte că este neîntemeiat apelul promovat de contestator.

Pentru toate aceste argumente, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel respinge cele două apeluri şi păstrează sentinţa apelată.