CAUZA NICOLETA GHEORGHE IMPOTRIVA ROMANIEI


(Cererea nr. 23470/05)


Hotararea din 3 aprilie 2012

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la articolul 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

In cauza Nicoleta Gheorghe impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi,
judecatori,
si Santiago Quesada,
grefier de sectie,

Dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 13 martie 2012,

Pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 23470/05 indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Nicoleta Gheorghe („reclamanta”), a sesizat Curtea la 8 iunie 2005 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale („conventia”).
2. Guvernul roman („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. In cererea sa, reclamanta sustinea in special ca dreptul sau la un proces echitabil, garantat prin art. 6 din conventie, nu fusese respectat ca urmare, in special, a obligatiei care ii fusese impusa de a rasturna prezumtia temeiniciei unui proces-verbal de contraventie prin care i se aplica o amenda, sanctiune pe care a contestat-o in fata instantelor nationale.
4. La 2 iulie 2007, Camera a hotarat sa comunice Guvernului cererea si, in conformitate cu art. 29 § 1 din conventie, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna. In urma abtinerii lui Corneliu Birsan, judecator ales sa reprezinte Romania (art. 28 din Regulamentul Curtii), Presedintele Camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi in calitate de judecator
   ad-hoc
   (art. 26 § 4 din conventie si art. 29 § 1 din Regulamentul Curtii).

In fapt

1. 
   Circumstantele cauzei
   

5. Reclamanta s-a nascut in 1948 si locuieste in Bucuresti.
6. Prin procesul-verbal intocmit de un agent de politie din Bucuresti la 1 mai 2004, reclamanta a fost obligata la plata unei amenzi de 700 000 lei romanesti (ROL), reprezentand aproximativ 17 euro, pentru tulburarea linistii celorlalti locatari din imobil. Contraventia era sanctionata de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice. Agentul de politie a explicat in procesul-verbal ca, la 1 mai 2004, in timpul unei discutii cu vecinul E., cu care se confrunta in mai multe litigii pendinte in fata instantelor nationale, reclamanta a tipat in casa scarii imobilului, tulburand linistea celorlalti locatari. Procesul-verbal era semnat de un martor, U., locatar al imobilului.
7. Reclamanta a contestat procesul-verbal in fata judecatoriei de sector din Bucuresti, sustinand ca faptele relatate in acel act nu corespundeau evenimentelor petrecute in realitate la 1 mai 2004. Aceasta a explicat mai ales ca tipetele pe care le-a auzit agentul de politie la 1 mai 2004 si pentru care i-a fost aplicata amenda erau de fapt tipete de durere pe care le-a scos dupa ce vecinul E., cu care era in conflict, a lovit-o si ranit-o la cot imbrancind-o in cadrul usii sale de la intrare. Aceasta a adaugat ca U., martorul care a semnat procesul-verbal, era un locatar varstnic si bolnav care se temea de reactiile violente ale lui E. Reclamanta a prezentat o copie a procesului-verbal de contraventie si a plicului acestuia, precum si o copie a unei plangeri penale pe care o depusese la sectia locala de politie impotriva lui E., a concubinei acestuia si a altor doi locatari ai imobilului, din care reiesea ca, in general, existau tensiuni in imobil intre ea si alti colocatari.
8. In sedinta publica din 15 iunie 2004, la care reclamanta a asistat, judecatoria de sector din Bucuresti i-a dat cuvantul pentru a solicita probe. Reclamanta a raspuns ca nu avea cereri in acest sens si, in consecinta, instanta a considerat ca era inutila citarea, in vederea infatisarii in instanta, a martorului al carui nume aparea in procesul-verbal. Observand lipsa altor cereri sau probe de administrat, instanta a pus in discutia partilor fondul cauzei. Reclamanta a solicitat anularea procesului-verbal, sustinand ca acesta era lovit de nulitate absoluta pe motiv ca agentul de politie care l-a intocmit a omis sa ii inmaneze o copie, sa o informeze ca putea depune o contestatie si sa ii solicite sa il semneze.
9. Prin hotararea din 15 iunie 2004, instanta a respins contestatia acesteia, pe care a considerat-o nefondata. In hotarare se preciza ca, desi OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor nu prevedea norme specifice privind sarcina probei si valoarea probatorie a procesului-verbal, legea permitea instantei sa aprecieze valoarea acestuia ca mijloc de proba si sa prezume temeinicia acestuia pana la proba contrara. Pentru instanta, reclamantei ii revenea asadar sarcina de a prezenta mijloace de proba care sa rastoarne prezumtia respectiva si sa puna in discutie fondul acesteia, ceea ce reclamanta a omis sa faca in cazul de fata. Invocand art. 1169 C. civ., conform caruia cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca, instanta a explicat ca, in absenta altor mijloace de proba contrare, procesul-verbal de contraventie din 1 mai 2004 constituia dovada ca persoana in cauza comisese faptele care ii erau imputate. Instanta a considerat ca neregulile procesului-verbal semnalate de reclamanta cu privire la omisiunile agentului de politie nu puteau, potrivit legii, sa constituie cauze de nulitate absoluta a documentului in cauza, ci puteau eventual atrage dupa sine nulitatea relativa a acestuia in ipoteza in care persoana in cauza demonstra ca a suferit un prejudiciu, ceea ce reclamanta a omis sa faca.
10. Reclamanta a formulat recurs impotriva hotararii, solicitand instantei competente sa constate nulitatea absoluta a procesului-verbal pentru motivele indicate in fata judecatoriei.
11. In sedinta din 7 octombrie si 11 noiembrie 2004, Tribunalul Bucuresti, fiind competent sa judece recursul, a admis cererile succesive prin care reclamanta a solicitat amanarea examinarii cauzei pe motiv ca era bolnava.
12. In sedinta publica din 9 decembrie 2004, reclamanta a solicitat instantei incuviintarea de a depune la dosarul cauzei declaratiile extrajudiciare ale martorilor U. si C., care asistasera la incidentul din 1 mai 2004. Tribunalul a admis cererea, considerand-o pertinenta si utila. Prin urmare, reclamanta, audiata de instanta, a declarat ca nu mai are alte cereri de prezentat sau probe de administrat. In continuare, instanta i-a dat cuvantul pentru a se exprima cu privire la fondul recursului. Persoana in cauza a reiterat motivele de recurs pe care le indicase in scris (
    supra
    , pct. 10). Instanta a inceput deliberarile, apoi, la finalul sedintei publice desfasurate la aceeasi data, a respins recursul reclamantei ca nefondat. Instanta a explicat motivele care au determinat-o sa ajunga la aceasta solutie in hotararea sa definitiva din 9 decembrie 2004, motivata la 17 ianuarie 2005, prin care confirma temeinicia hotararii din 15 iunie 2004.
13. La 21 decembrie 2004, reclamanta a depus la grefa Tribunalului Bucuresti doua declaratii extrajudiciare ale unor terti, U. si C. In depozitia din 16 decembrie 2004, U. a precizat ca la 1 mai 2004 a auzit un politist sfatuind-o pe reclamanta sa se adreseze unui laborator medical pentru confirmarea, dupa caz, a loviturilor care i-ar fi fost aplicate de catre E. la acea data. Intr-o declaratie extrajudiciara, datata 3 mai 2004, C. a precizat ca in data de 1 mai 2004 i-a vazut pe E. si concubina sa pe cale sa o imbranceasca pe reclamanta in casa scarii imobilului; acesta a mai declarat ca E. era adesea violent si in stare de ebrietate.

2. 
   Dreptul si practica interne relevante
   

14. La momentul faptelor, dispozitiile relevante din Legea nr. 61/1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice (publicata in Monitorul Oficial din 18 august 2000) erau redactate astfel:

Art. 2

„Constituie contraventie savarsirea oricareia din urmatoarele fapte, daca nu sunt comise

in astfel de conditii incat, potrivit legii penale, sa fie considerate infractiuni:

1) savarsirea in public de fapte, acte sau gesturi, obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare [...] de natura sa tulbure ordinea si linistea publica sau sa provoace indignarea cetatenilor ori sa lezeze demnitatea si onoarea acestora sau a institutiilor publice.”

Art. 3

„Contraventiile prevazute la art. 2 se sanctioneaza dupa cum urmeaza: (...)

b) cu amenda de la 150.000 lei la 800.000 lei sau cu inchisoare contraventionala de la 15 zile la 3 luni, cele prevazute la pct. 1) [...].”

15. Legea nr. 61/1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice a fost modificata prin Legea nr. 256/2004, publicata in Monitorul Oficial nr. 603 din 5 iulie 2004. De la acea data, tulburarile ordinii publice, sanctionate drept contraventii de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991, sunt pasibile doar de amenda cu suma cuprinsa intre 2 000 000 si 10 000 000 ROL (echivalentul a 47 si, respectiv, 237 euro).
    
    
    ^[564]
    
    
16. Prin Ordonanta de Urgenta nr. 108/2003, publicata in Monitorul Oficial la 26 decembrie 2003, Guvernul a eliminat pedeapsa cu inchisoarea contraventionala din lista sanctiunilor ce pot fi aplicate autorilor contraventiilor, acestia ramanand pasibili, conform Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 si Ordonantei Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al contraventiilor, de un avertisment, o amenda sau obligatia prestarii unei activitati in folosul comunitatii (aceasta din urma sanctiune putand fi aplicata numai de instanta de judecata). In temeiul acestei ordonante, toate pedepsele cu inchisoarea contraventionala prevazute de diferitele legi si ordonante in vigoare trebuie transformate in prestarea unei activitati in folosul comunitatii. In cazul refuzului contravenientului de a executa aceasta sanctiune, instanta o poate inlocui cu amenda. Executarea pedepsei cu amenda se efectueaza potrivit normelor privind executarea creantelor bugetare, iar in caz de neplata a amenzii aceasta nu mai poate fi transformata intr-o pedeapsa privativa de libertate.
17. Dreptul si practica interne relevante in materie de contraventii si evolutia acestora sunt prezentate detaliat la pct. 29-40 din hotararea
    Anghel impotriva Romaniei
    (nr. 28183/03, hotararea din 4 octombrie 2007). Insarcinat cu executarea hotararii
    Anghel,
    citate anterior, Comitetul de Ministri al Consiliului Europei a solicitat Guvernului roman sa ii prezinte un plan de actiune, precizand ca nu este exclus, in pofida faptului ca pedeapsa cu inchisoarea a fost eliminata din randul sanctiunilor aplicate contravenientilor, ca garantiile art. 6 in materie penala sa ramana aplicabile procedurilor in cauza. Guvernul a prezentat Comitetului de Ministri deciziile pronuntate de diverse instante nationale intre 2009 si 2010 care recunosteau caracterul „penal” al procedurilor reglementate prin Ordonanta nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor.
18. Guvernul a prezentat in anexa la observatiile sale exemple din practica instantelor nationale ulterioara hotararii
    Anghel
    , citate anterior, si modificarii survenite in urma adoptarii acesteia in legislatia interna (
    supra
    , pct. 15 si 16). Reiese de aici ca instantele nationale au considerat ca, in pofida eliminarii pedepsei cu inchisoarea contraventionala, garantiile art. 6 din conventie in materie penala raman aplicabile procedurilor deschise in vederea contestarii unui proces-verbal de contraventie pentru tulburarea ordinii publice avand in vedere mai ales caracterul punitiv al sanctiunii amenzii ce poate fi aplicata contravenientilor si caracterul general al normei incalcate. Instantele in cauza au subliniat ca, in pofida prezumtiei de legalitate si temeinicie de care beneficiaza procesul-verbal de contraventie, le revine sarcina de a verifica, in fiecare situatie, cuprinsul documentului contestat, respectand dreptul la aparare al contravenientilor (a se vedea, printre altele, hotararea nr. 389 din 6 februarie 2007 a Judecatoriei Vaslui si hotararea nr. 931 din 21 iunie 2007 a Judecatoriei Gura Humorului).

In drept

19. Reclamanta se plange de inechitatea procedurii pe care a declansat-o in contestarea procesului-verbal de contraventie intocmit impotriva sa pentru tulburarea ordinii publice. Aceasta invoca art. 6 din conventie, ale carui dispozitii relevante sunt redactate dupa cum urmeaza:

„1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari [...] asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa [...]

2. Orice persoana acuzata de o infractiune penala este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita.”

20. Persoana in cauza invoca in special nerespectarea dreptului sau la prezumtia de nevinovatie ca urmare a prezumtiei temeiniciei atribuite procesului-verbal de contraventie in litigiu si a impunerii obligatiei de a rasturna aceasta prezumtie.
21. Guvernul contesta acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele partilor

22. Guvernul considera ca art. 6 din conventie nu este aplicabil in speta si ca acest capat de cerere este incompatibil
    ratione materiae
    cu dispozitiile conventiei. Acesta argumenteaza ca, in dreptul intern, dispozitiile privind contraventiile nu intra sub incidenta dreptului penal si ca Ordonanta nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, adoptata de Guvern la 12 iulie 2001 si aprobata prin Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002, prevede in materie penala ca dispozitiile acesteia sunt completate de cele din Codul de procedura civila. Guvernul subliniaza ca, in speta, reclamanta nu risca decat sanctiunea amenzii, spre deosebire de reclamantul din cauza
    Anghel,
    citata

anterior, in care Curtea a considerat ca tulburarea ordinii publice imputata reclamantului era sanctionata la vremea respectiva nu numai cu amenda, ci si cu pedeapsa inchisorii. Guvernul subliniaza in aceasta privinta ca, prin Ordonanta de urgenta nr. 108/2003, publicata in Monitorul Oficial la 26 decembrie 2003, inchisoarea contraventionala a fost scoasa de pe lista sanctiunilor aplicabile autorilor contraventiilor. Acesta sustine, de asemenea, ca tulburarile ordinii publice care sunt incadrate drept contraventii si care intra sub incidenta art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991, astfel cum a fost modificata la vremea producerii faptelor prin Legea nr. 265/2004, erau sanctionate doar cu pedeapsa amenzii. Executarea unei pedepse cu amenda se efectueaza potrivit regulilor privind executarea creantelor pecuniare, transformarea amenzii intr-o pedeapsa privativa de libertate nemaifiind posibila in caz de neplata.

23. Reclamanta nu a formulat nicio observatie privind aplicabilitatea, in speta, a art. 6 din conventie.

2. Motivarea Curtii

24. Curtea considera necesar in primul rand sa examineze din oficiu daca se impune aplicarea, in prezenta cauza, a noului criteriu de admisibilitate prevazut la art. 35 § 3 lit. b) din conventie, in versiunea modificata. In privinta circumstantelor specifice cauzei, Curtea considera ca se impune continuarea examinarii acesteia in numele respectarii drepturilor omului, indiferent de valoarea amenzii (circa 17 euro) aflate la originea capatului de cerere intemeiat pe art. 6 din conventie (a se vedea,
    mutatis mutandis, Juhas Duric impotriva Serbiei,
    nr. 48155/06, pct. 56-58, 7 iunie 2011 si
    Finger impotriva Bulgariei,
    nr. 37346/05, pct. 74-77, 10 mai 2011). In aceasta privinta, precizeaza ca cererea adresata Curtii de catre reclamanta ridica in special o problema de aplicabilitate a art. 6 din conventie, sub aspect penal, in cadrul unei proceduri contraventionale pentru tulburarea ordinii publice. Este vorba de prima cauza supusa Curtii spre examinare de la modificarea legislatiei si practicii interne relevante pe care anterior le-a declarat contrare art. 6 din conventie pe motiv ca nu ofereau garantii suficiente, in special cu privire la respectarea prezumtiei de nevinovatie, pentru apararea persoanelor fata de posibilele abuzuri comise de autoritati
    (Anghel,
    citata anterior, pct. 69). O decizie a Curtii cu privire la aceasta chestiune de principiu ar constitui un instrument orientativ pentru instantele nationale cu privire la sfera garantiilor de care contravenientii care au tulburat ordinea publica ar trebui sa beneficieze la nivel national
    (supra,
    pct. 17 si 18). In aceste conditii, Curtea considera ca nu este necesara aplicarea, in cauza, a noului criteriu de admisibilitate prevazut la art. 35 § 3 lit. b) din conventie.
25. Revenind apoi la chestiunea aplicabilitatii art. 6 in cadrul procedurii in litigiu, Curtea constata in primul rand ca informatiile oferite de dreptul intern, care nu da o nuanta „penala” contraventiei pentru tulburarea ordinii publice care i-a adus o amenda reclamantei, nu au decat o valoare relativa si nu sunt asadar decisive [a se vedea, printre altele,
    Ozturk impotriva Germaniei,
    hotararea din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 19, pct. 52;
    Ezeh si Connors impotriva Regatului Unit
    (MC), nr. 39665/98 si 40086/98, pct. 120, CEDO 2003-X]. Aceasta precizeaza ca norma de drept incalcata de catre reclamanta reglementeaza contraventiile pentru lipsa de civism si are ca obiect mentinerea linistii intre vecini. In acest sens, norma se adreseaza tuturor cetatenilor, nu unui grup determinat cu statut special (a se vedea hotararea
    Ozturk,
    citata anterior, pct. 53). De asemenea, amenda aplicata reclamantei nu avea ca obiect reparatia materiala a unui prejudiciu, ci, in esenta, sa impiedice repetarea unor actiuni similare (a se vedea,
    mutatis mutandis, Bendenoun impotriva Frantei,
    24 februarie 1994, pct. 47, seria A nr. 284 si
    Ziliberberg impotriva Moldovei,
    nr. 61821/00, pct. 33, 1 februarie 2005). Aceasta avea asadar caracterul punitiv prin care se deosebesc, de regula, sanctiunile penale (hotararea
    Ozturk,
    citata anterior, pct. 53; hotararea
    A.P., M.P. si T.P. impotriva Elvetiei
    din 29 august 1997, Culegere 1997-V, p. 1488, pct. 41;
    Ziliberberg,
    citata anterior, pct. 34).
26. Evident, asa cum observa Guvernul in mod intemeiat, reclamanta nu mai risca o pedeapsa cu inchisoarea la vremea producerii faptelor. Acest fapt nu este totusi decisiv, in sine, in sensul aplicabilitatii sub aspect penal a art. 6 din conventie deoarece, asa cum Curtea a subliniat in repetate randuri, un obiectiv relativ mai mic nu poate elibera o infractiune de caracterul ei penal intrinsec (a se vedea, printre altele,
    Ozturk,
    citata anterior, pct. 53;
    Kadubec impotriva Slovaciei,
    2 septembrie 1998, pct. 52,
    Culegere de hotarari si decizii
    1998-VI;
    Ziliberberg,
    citata anterior, pct. 34
    in fine; Lauko impotriva Slovaciei,
    2 septembrie 1998, pct. 58,
    Culegere de hotarari si decizii
    1998-VI). Ca si instantele interne, ale caror decizii relevante au fost aduse in atentia Curtii de catre Guvern
    (supra,
    pct. 18), Curtea considera ca natura generala a dispozitiei legale incalcate in speta de catre reclamanta, precum si obiectivul disuasiv si punitiv al sanctiunii aplicate sunt suficiente pentru a demonstra ca infractiunea in litigiu avea caracter penal in sensul art. 6 din conventie, care este asadar aplicabil.
27. Curtea subliniaza ca, pe de alta parte, capatul de cerere formulat de reclamanta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

28. Reclamanta considera ca nu a beneficiat de dreptul la respectarea prezumtiei de nevinovatie avand in vedere ca, in dreptul intern, procesul-verbal de contraventie beneficiase de prezumtia de legalitate si temeinicie si ca instantele nationale ii impusesera obligatia de a rasturna sarcina probei. Reclamanta sustine ca acest lucru i-a fost imposibil de realizat in practica deoarece instantele insarcinate cu examinarea contestatiei sale nu au luat in considerare nici cauzele de nulitate a procesului-verbal pe care le-a invocat in fata instantelor, nici marturiile lui C. si U. prin care dorea sa conteste cuprinsul documentului respectiv.
29. Guvernul contesta argumentul reclamantei si subliniaza ca nu exista nicio dovada ca instantele interne ar fi avut idei preconcepute despre vinovatia reclamantei. In opinia acestuia, faptul ca instantele au atribuit o prezumtie de temeinicie relativa procesului- verbal nu este contrar art. 6 § 2 din conventie, avand in vedere caracterul diminuat al obiectivului reclamantei si respectarea de catre instantele respective a dreptului la aparare. Guvernul adauga ca, in prezenta cauza, contrar starii de fapt din cauza
    Anghel,
    citata anterior, politistul s-a bazat pe propriile constatari facute la locul incidentului pentru intocmirea procesului-verbal si ca instantele nationale nu au omis sa respecte dreptul la aparare al reclamantei. Acesta sustine, in cele din urma, ca practica nationala a evoluat semnificativ in urma hotararii
    Anghel,
    citate anterior, dupa cum atesta hotararile instantelor nationale de anulare a proceselor-verbale de contraventie in baza mijloacelor de proba prezentate de reclamanti in cursul procedurii judiciare sau administrate de instante la cererea celor interesati
    (supra,
    pct. 18).
30. Dupa exemplul Guvernului, Curtea evidentiaza ca nu exista dovezi ca instantele sesizate de reclamanta cu o contestatie impotriva procesului-verbal intocmit de agentul de politie la 1 mai 2004 au avut idei preconcepute in ceea ce priveste vinovatia sa. Evident, asa cum reiese din hotararea judecatoriei de sector din Bucuresti, acestea asteptau ca reclamanta sa prezinte mijloace de proba contrare faptelor stabilite de catre politist. Un asemenea demers al instantelor nationale se intemeiaza pe faptul ca regimul juridic al contraventiilor este completat, dupa cum precizeaza Guvernul, de dispozitiile Codului de procedura civila, la care se aplica, in materie de probe, principiul conform caruia sarcina probei revine celui care supune o pretentie judecatii. In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca in orice sistem de drept exista prezumtii de fapt si de drept si ca, in principiu, conventia nu se opune acestora, insa in materie penala obliga statele contractante sa nu depaseasca un anumit prag. In special, art. 6 § 2 impune statelor sa incadreze aceste prezumtii intre niste limite rezonabile, tinand cont de gravitatea faptelor si protejand dreptul la aparare
    (Salabiaku impotriva Frantei,
    hotararea din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, p. 15, pct. 28;
    Telfner impotriva Austriei,
    nr. 33501/96, pct. 16, 20 martie 2001). Curtea va stabili daca aceste limite au fost depasite in detrimentul reclamantei.
31. In ceea ce priveste in primul rand gravitatea faptelor, Curtea subliniaza ca, in prezenta cauza, in legatura cu modificarile aduse regimului juridic al contraventiilor, modificari survenite in cursul procedurii declansate de reclamanta, aceasta putea fi sanctionata pentru faptele care ii erau imputate doar cu amenda. Nu era asadar posibila inlocuirea acestei sanctiuni cu o pedeapsa privativa de libertate, nici macar in caz de neplata (a se vedea,
    a contrario, Anghel,
    citata anterior, pct. 61).
32. Referitor la ocrotirea dreptului la aparare, Curtea constata ca reclamanta s-a multumit cu depunerea la dosar, cu titlu de probe, a unor inscrisuri din care reiesea la modul general ca existau tensiuni in imobil intre persoana in cauza si alti locatari, insa aceasta nu a solicitat in niciun moment citarea persoanelor care asistasera la incidentul din 1 mai 2004 sau a politistului care a intocmit procesul-verbal, pentru a-i chestiona in vederea clarificarii situatiei de fapt aflate la originea litigiului. Aceasta posibilitate ii statea la dispozitie, asa cum atesta hotararea din 15 iunie 2004 a judecatoriei si hotararea definitiva din 9 decembrie 2004 a tribunalului, instante in fata carora reclamanta a precizat expres, in cadrul unei sedinte publice, ca nu avea cereri de introdus sau probe de prezentat. Mai mult, desi Tribunalul Bucuresti a admis la 9 decembrie 2004 cererea acesteia pentru a depune la dosarul cauzei declaratiile extrajudiciare ale martorilor U. si C., care, potrivit acesteia, asistasera la incidentul din 1 mai 2004, abia la data de 21 decembrie 2004, adica la destul timp de la pronuntarea hotararii definitive din 9 decembrie 2004, reclamanta pare sa fi transmis tribunalului declaratiile respective.
33. Nici litera si nici spiritul art. 6 din conventie nu impiedica o persoana sa renunte de bunavoie la garantiile care sunt consacrate in acesta in mod expres sau tacit, printre care cea de a intreba sau de a solicita audierea unui martor, insa aceasta renuntare trebuie sa fie neechivoca si sa nu fie contrara niciunui interes public important [
    Hakansson si Sturesson impotriva Suediei,
    hotararea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, pct. 66 si
    Kwiatkowska impotriva Italiei
    (dec.), nr. 52868/99, 30 noiembrie 2000]. Prin precizarea facuta in sedinta publica in fata instantelor nationale ca nu doreste sa solicite prezentarea altor probe, reclamanta s-a expus cu buna stiinta riscului unei condamnari intemeiate numai pe probele aflate la dosar, incluzand asadar procesul-verbal de contraventie pe care ea insasi l-a prezentat in fata judecatoriei si caruia ii era atribuita o prezumtie de temeinicie relativa.
34. Pe de alta parte, Curtea precizeaza ca instantele interne care au examinat contestatia formulata de reclamanta impotriva procesului-verbal de contraventie din 1 mai 2004 erau instante care aveau competenta asupra fondului si care puteau anula documentul respectiv daca il considerau nul sau nefondat. Conform jurisprudentei constante, interpretarea legislatiei interne revine in primul rand autoritatilor nationale si, in special, instantelor judecatoresti
    [Tejedor Garda impotriva Spaniei,
    hotararea din 16 decembrie 1997,
    Culegere de hotarari si decizii
    1997-VIII, p. 2796, pct. 31 si
    Garda Ruiz impotriva Spaniei
    (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I)]. Nu este sarcina Curtii sa judece erorile de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanta interna ori sa faca propria apreciere a elementelor de fapt care au determinat o instanta nationala sa adopte o anumita decizie si nu alta. Daca ar face acest lucru, ar depasi limitele misiunii sale
    [Kemmache impotriva Frantei (nr. 3),
    hotararea din 24 noiembrie 1994, seria A nr. 296-C, p. 88, pct. 44]. In prezenta cauza, Curtea nu identifica niciun indiciu privind caracterul inechitabil sau arbitrar. Faptul ca instantele, prin hotarari motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de persoana in cauza si au considerat ca acestea nu atrageau nulitatea procesului-verbal asa cum ar fi dorit reclamanta nu este suficient pentru a pune la indoiala caracterul echitabil al procedurii in litigiu sau, mai ales, respectarea dreptului sau la prezumtia de nevinovatie.
35. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a stabili ca nu a fost incalcat, in speta, art. 6 din conventie.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

1. Declara
   cererea admisibila;
2. Hotaraste
   ca nu a fost incalcat art. 6 din conventie.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 3 aprilie 2012, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Presedinte