CAUZA ANDREESCU IMPOTRIVA ROMANIEI


(Cererea nr. 19452/02)


Hotararea din 8 iunie 2010

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.


^[114]

In cauza Andreescu impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte,
Elisabet Fura, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra,
judecatori,
si Santiago Quesada,
grefier de sectie,

Dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 18 mai 2010,

Pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 19452/02 indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, Gabriel Andreescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 29 martie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Livia Cinteza, avocat in Bucuresti. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Razvan Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plange de incalcarea dreptului sau la libertatea de exprimare ca urmare a condamnarii sale sub aspect penal si civil pentru savarsirea infractiunii de calomnie, precum si de incalcarea dreptului la un proces echitabil, fiind condamnat de instanta de recurs fara a fi audiat, dupa ce a fost achitat de prima instanta.
4. La 15 ianuarie 2009, presedintele Sectiei a treia a hotarat sa comunice Guvernului cererea. In conformitate cu art. 29 § 3 din conventie, acesta a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.

In fapt

1. Circumstantele cauzei

5. Reclamantul s-a nascut in 1952 si locuieste in Bucuresti.

1. Originea cauzei

6. Reclamantul este un militant pentru drepturile omului recunoscut in Romania, membru fondator al Comitetului Helsinki Roman si initiatorul infiintarii mai multor asociatii neguvernamentale ce militeaza pentru drepturile omului. Acesta este, de asemenea, conferentiar universitar in etica si stiinte politice si colaboreaza cu mai multe ziare si publicatii.
7. in perioada regimului comunist, inainte de 1989, reclamantul a suferit persecutii, a fost arestat si cu domiciliu fortat pentru ca a criticat regimul cu privire la unele incalcari ale drepturilor omului, pentru ca a oferit interviuri presei occidentale si pentru ca a organizat proteste pacifiste, precum greva foamei.
8. La 9 decembrie 1999, a fost publicata in Monitorul Oficial Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica. Conform acestei legi, orice cetatean roman sau strain care, dupa 1945, a avut cetatenie romana are dreptul de acces la propriul dosar intocmit de organele politiei politice din timpul fostului regim. Legea prevede, de asemenea, ca orice persoana subiect al unui dosar, din care rezulta ca a fost urmarita de organele securitatii statului, are dreptul sa afle identitatea agentilor de securitate si a colaboratorilor, care au contribuit cu informatii la completarea acestui dosar. in cele din urma, legea prevede ca toti cetatenii romani, presa scrisa si audiovizuala, organizatiile neguvernamentale, institutiile si autoritatile publice au dreptul de a fi informate in legatura cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor securitatii, a persoanelor care ocupa functii publice, precum Presedintia Romaniei, functii guvernamentale sau parlamentare, functii de prefect, judecator sau de inspector general de politie. Accesul la aceste informatii de interes public ii priveste, de asemenea, pe ierarhii si sefii cultelor religioase recunoscute de lege, cat si pe membrii Academiei Romane.
9. Pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 187/1999 a fost infiintat un organism public numit Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS ).
10. Legea nr. 187/1999 si aplicarea sa au dat nastere unor dezbateri politice considerabile, iar acoperirea mediatica a fost si este in continuare foarte importanta. Reclamantul a fost unul dintre sustinatorii acestei legi intre 1989 si data la care a fost adoptata in 1999.
    
    
    ^[115]
    
    

2. 
   Conferinta de presa tinuta de reclamant la 20 februarie 2001
   

12. Ca urmare a absentei raspunsului la cele doua solicitari pe care le adresase CNSAS, reclamantul a anuntat organizarea unei conferinte de presa la 20 februarie 2001, unde intentiona sa isi exprime preocuparile referitoare la modul ineficient in care erau puse in practica prevederile Legii nr. 187/1999.
13. In cursul conferintei de presa, acesta a declarat jurnalistilor prezenti ca era dezamagit de modul in care Legea nr. 187/1999 era aplicata si a denuntat problemele referitoare la aplicarea sa, care erau de natura sa aduca atingere atat drepturilor individuale, cat si interesului public. A indemnat autoritatile sa respecte legea, iar publicul sa fie vigilent in aceasta privinta.
14. Raspunzand intrebarilor ziaristilor privind cauzele ineficacitatii activitatii CNSAS, reclamantul a mentionat lipsa de profesionalism, indiferenta si comoditatea membrilor colegiului CNSAS.
15. Chestionat de ziaristi referitor la indoielile pe care le putea avea in privinta independentei membrilor CNSAS, reclamantul a raspuns ca o singura persoana ii inspira neincredere, din cauza presiunilor ce fusesera exercitate asupra sa in timpul regimului comunist, presiuni menite sa ii distruga rezistenta si sa il determine sa se plieze dictatelor regimului. Acesta l-a desemnat in special pe A.P., membru al colegiului CNSAS, personalitate publica cunoscuta in domeniul culturii si fost ministru al culturii, apoi al afacerilor externe. Expunand motivele pe care se bazau suspiciunile sale, reclamantul a precizat ca „desigur, acest lucru nu dovedeste ca domnul [A.P.] a colaborat in mod obligatoriu cu Securitatea”. Acesta a reamintit, de asemenea, atat inaltele functii acceptate de A.P in unul dintre primele guverne de dupa 1989, cat si afirmatiile facute public de acesta din urma cu privire la „marile dileme morale ridicate de dosare” si reticenta sa in privinta deconspirarii politiei politice, manifestata in cursul dezbaterilor publice pe acest subiect.
16. Mentionand episodul referitor la miscarea de meditatie transcendentala si grupul de la Paltinis la care o parte a intelectualilor romani, printre care A.P., se afiliase inainte de 1989, atragand astfel represalii, reclamantul a facut referire la metodele folosite de politia politica pentru a distruge rezistenta fizica a persoanelor vizate, precum anchetele abuzive, amenintarile, intimidarile, masinatiile si hartuirile. Conform reclamatului, persoanele care fusesera deja subiectul unor anchete trebuia sa continue sa dea explicatii „in timpul unor interogatorii ulterioare” in prezenta agentilor Securitatii, fiind astfel determinate sa cedeze usor presiunilor si sa actioneze contrar constiintei lor.

Reclamantul si-a exprimat, de asemenea, consideratia fata de A.P. si intelegerea atitudinii de supunere fata de fostul regim a acestuia, „care, desi nu este un erou, nu are totusi un fond rau”.


^[116]

„argumente care nu sunt probe absolute, dar care sunt in asteptarea celor absolute. Insa probele absolute nu pot fi obtinute decat cu colaborarea institutiilor.”

19. Partea relevanta a interventiei reclamantului, astfel cum a fost transcrisa de Judecatoria Bucuresti in hotararea din 13 iulie 2001 (infra, pct. 31), era urmatoarea:

„Exista un singur caz in privinta caruia pot spune ca am o banuiala [...] - cred ca avem dreptul sa ne exprimam banuielile - si persoana la care ma gandesc este domnul [A.P].

Domnul [A.P.] a fost numit ministrul culturii imediat dupa revolutie. Daca luam lista persoanelor care s-au infiltrat in structurile puterii imediat dupa 1990, vedem ca cei care au ocupat functii decizionale aveau ceva in spate. Desigur, acest lucru nu dovedeste ca domnul [A.P.] a colaborat in mod obligatoriu cu Securitatea.

In afara de acest lucru, de-a lungul timpului, acesta a facut dovada unei incredibile obediente fata de primul ministru de la vremea respectiva, [P.R.], care a devenit presedintele PD [...] dar [proba] cea mai incontestabila este faptul ca [A.P] a acceptat sa figureze pe listele candidatilor pentru colegiu. Cunosc problemele pe care le-a avut inainte, la finalul foarte asteptat - conform spuselor sale - al mandatului sau de ministru al afacerilor externe. Atunci cand domnul [P.R.] l-a solicitat inca o data pentru acest post, a raspuns „da” si nu numai ca a raspuns „da”, dar a dus o intreaga politica pentru a convinge opinia publica de faptul ca avea acest drept. Chiar daca, conform legii privind la accesul la dosare, nu avea acest drept.

Imi amintesc dezbaterile pe care le-am avut la GDS privind caracterul acceptabil al numirilor lui [M.D.] si a lui [A.P.], prezenta lui A.P. acolo si modul in care acesta a argumentat in acea zi. Facuse referire, cu patos, la marile dileme morale ridicate de dosare si la amploarea dramelor ascunse in aceste dosare. Nu puteam sa luam acele afirmatii ad literam, ca niste copii; de acea, dupa mai multe saptamani de discutii - tin sa spun acest lucru -, mai multi membri GDS au capatat convingerea ca [A.P] are o problema la dosar, ca se comporta in acest fel din cauza dosarului sau. De ce ? Pentru ca domnul [A.P.], o personalitate fata de care am toate motivele sa dau dovada de consideratie, colaborase cu Securitatea? Acest lucru este foarte simplu si explicabil in cazul unei persoane care, la vremea respectiva, desi nu era un erou cu o inteligenta absolut de precisa si elaborata pentru a se opune strategiilor Securitatii, nu avea totusi un fond rau. Precum stiti, a fost exclus din partid si a avut probleme cu Securitatea din cauza miscarii de meditatie transcendentala. Si in acest caz era vorba de o inscenare a Securitatii, care angajase un agent strain pentru grupul esoteric „Meditatia transcendentala”. In orice caz, prin aceasta activitate, cazusera in capcana mai multi intelectuali romani de prestigiu si actiunea reusise sa intimideze intelighentia romaneasca, cel putin pentru un anumit timp. Una dintre victime fusese [A.P.]. Or, este evident ca intr-o astfel de situatie esti convocat de Securitate, ti se bate cu pumnul in masa, esti amenintat, esti fortat sa faci multe declaratii - si nu doar o data, insa de nenumarate ori. In plus, exista o tehnica faimoasa ce consta in a pune pe hartie si a semna lucruri de care devii responsabil, pe care ti le asumi si de care esti constient. La Rahova s-a intamplat ca securistii sa soseasca in grupuri si sa bata cu pumnul in masa zicand: „Semneaza! „Semneaza! „Semneaza! Pentru a-ti da seama ca acest verb traduce un ordin si nu o optiune, trebuie sa ai un anumit sange rece, o anumita furie interioara si o anumita stapanire de sine. Nu cred ca [A.P.] are aceste capacitati. Si nici nu cred ca era suficient

de abil in ceea ce priveste textele de lege pentru a rezista unei astfel de presiuni.

De-a lungul anilor, [A.P.] a facut parte din „grupul de la Paltinis”. Este de la sine inteles ca, prin aceasta activitate, era in centrul preocuparilor Securitatii. In orice caz, cei care fusesera subiectul unor anchete trebuia sa continue sa dea explicatii cu privire la discutiile lor in cursul unor interogatorii ulterioare. Si astfel, incet, incet, ajungeam sa facem greseli si fiecare greseala conta in dosar si te faceau sa fii din ce in ce mai slab; ajungeam sa facem lucruri pe care nu ne-am fi imaginat vreodata ca le vom face intr-o zi. Probabil ca [A.P.] simte o jena imensa si ca, din aceasta cauza nu a putut vorbi in 1990 despre fapte despre care consider ca ar fi trebuit sa vorbeasca. O spun inca o data: nu am probe. Am venit in fata dumneavoastra pentru a exprima unele banuieli si pseudo-argumente, adica argumente care nu sunt probe absolute, dar care sunt in asteptarea celor ce vor fi absolute. Insa probele absolute nu pot fi obtinute decat cu colaborarea institutiilor.”

20. Discursul reclamantului a avut parte de o mare acoperire mediatica. De exemplu, cotidianul national Romania libera titra in editia sa din 21 februarie 2001: „Gabriel Andreescu a lansat ieri acuzatii grave: [A.P.] este banuit ca a colaborat cu fosta Securitate”.

3. 
   Condamnarea penala a reclamantului pentru savarsirea infractiunii de calomnie
   

21. La 27 februarie 2001, A.P. a introdus o plangere penala impotriva reclamatului, acuzandu-l de insulta si de calomnie pentru afirmatii ce il priveau, cu ocazia conferintei de presa din 20 februarie 2001. A.P. a solicitat, de asemenea, un miliard de lei vechi (ROL) cu titlu de daune-interese si ca reclamantul sa fie obligat sa prezinte scuze in mod public.

1. Procedura in fata Judecatoriei Bucuresti

22. La termenul de judecata din 3 iulie 2001, Judecatoria Bucuresti a ascultat reclamantul, partea vatamata si procurorul.
23.  Procurorul a solicitat achitarea reclamantului pe motiv ca discursul in litigiu exprima o suspiciune si nu o afirmatie asupra unui fapt stabilit si ca nu exista niciun element care sa dovedeasca faptul ca reclamantul actionase cu intentia de a calomnia partea vatamata.
24. In concluziile sale scrise, reclamantul a facut referire, printre altele, la o declaratie manuscrisa data de A.P. la 19 mai 1982. Conform reclamantului, continutul acestei declaratii intarea suspiciunile sale conform carora A.P. ar fi putut ceda presiunilor Securitatii, furnizandu-i informatii de natura sa aduca atingere drepturilor si libertatilor fundamentale ale altora, precum libertatii de exprimare si libertatii de intrunire. Acesta se baza pe urmatorul pasaj din scrisoare:

„Precizez ca, la ceva timp dupa [...], am informat un ofiter din cadrul Ministerului de Interne referitor la conferinta de presa la care am participat, exprimandu-mi dezacordul in privinta continutului acesteia si uimirea ca a putut avea loc in conditii oficiale”.

25. In concluziile scrise, reclamantul sustine ca revelarea unor astfel de informatii si exprimarea dezacordului intr-o declaratie data in fata unui reprezentat al fostului regim, reprezenta o atitudine, daca nu de colaborare cu regimul, cel putin de discreditare, intrucat o astfel de atitudine era „o invitatie la reprimarea organizatorilor” acelor intruniri. In aceasta privinta, reclamantul considera ca declaratia lui A.P. din 19 mai 1982 era o proba de natura sa-i intareasca suspiciunile, cu atat mai mult cu cat Legea nr. 187/1999 oferea o definitie legala a notiunii de „colaborator al organelor securitatii ca politie politica”, incluzand „orice alta persoana care a dat informatii securitatii, prin care s-a adus atingere nemijlocit sau prin alte organe, drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului”, cu exceptia declaratiilor facute in cursul anchetelor de persoane lipsite de libertate din motive politice si referitoare la fapte care le erau imputate.
26. Reclamantul a mentionat, de asemenea, doua persoane ce faceau parte din GDS, si anume R.S. si D.P., care in unele discutii cu el isi exprimasera suspiciunile in privinta lui A.P.
27. Reclamantul a considerat, de asemenea, ca in temeiul dreptului la libertatea de exprimare avea dreptul sa judece fapte ce erau evidente, dar si altele doar aparente.
28. Din concluziile scrise ale reclamantului reiese ca, la 15 mai 2001, oponentul sau, A.P., fusese audiat de judecatorie cu privire la declaratia din 19 mai 1982. In aceasta privinta, A.P. declarase ca fusese constrans de Securitate sa dea declaratia incriminata si ca aceasta viza cetateni de nationalitate elvetiana care participasera la conferinta si nu participanti romani.
29. In cele din urma, reclamantul subliniaza ca, desi si-a exprimat indoielile in ceea ce priveste integritatea lui A.P., realizase dintotdeauna ca A.P. facuse doar dovada de slabiciune in fata presiunilor securitatii si ca nu actionase niciodata cu scopul de a face rau sau de a obtine privilegii din partea regimului. A concluzionat ca „afirmatia conform careia o persoana nu este un erou nu poate fi considerata drept calomnie”.
30. Pe parcursul dezbaterilor, A.P. a prezentat in fata instantei un certificat eliberat de CNSAS al carui membru era, datat din 12 iunie 2001, care atesta ca nu colaborase cu Securitatea. De asemenea, acesta a depus la dosar o declaratie extrajudiciara a lui D.P. din 12 iunie 2001, in care acesta din urma declara ca nu afirmase niciodata ca A.P. avea legaturi cu fosta Securitate, ca nu purtase discutii cu reclamantul pe acest subiect si ca nu isi asuma nimic din ceea ce reclamantul afirmase in privinta sa.

2. Hotararea Judecatoriei Bucuresti din 13 iulie 2001

31. Prin hotararea din 13 iulie 2001, Judecatoria Bucuresti a dispus achitarea reclamantului, cu motivarea ca elementele materiale si intentionale ale infractiunilor de care era acuzat nu existau in speta si a respins pretentiile civile ale partii vatamate.
32. Facand referire la libertatea de exprimare, la dreptul publicului de a avea acces la informatii de interes public si la dreptul la protectia reputatiei altora, astfel cum sunt garantate de Constitutie, instanta a retinut, in primul rand, ca afirmatiile reclamantului, care descria partea vatamata ca fiind o persoana „care a dat dovada de o incredibila obedienta fata de [P.R.]” si o persoana slaba, incapabila sa se opuna politiei politice a regimului comunist, erau judecati de valoare si nu depaseau limitele criticii acceptabile fata de personalitati publice, cu atat mai mult cu cat reclamantul nu folosise expresii triviale sau injurioase, iar afirmatiile sale nu erau de ordinul absurdului sau al imposibilitatii obiective. Prin urmare, instanta a concluzionat in sensul absentei infractiunii de calomnie in aceasta privinta.
33. Instanta a considerat apoi ca, din discursul reclamantului, se putea deduce ca acesta imputase partii vatamate colaborarea cu fosta Securitate.
34. Aceasta a constat inca de la inceput interesul publicului fata de acest subiect, avand in vedere calitatea lui A.P de persoana publica, investita in functii oficiale, dintre care indeosebi cea de membru al Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Interesul public era deosebit de vigilent in privinta conditiilor impuse de lege pentru a deveni membru al colegiului CNSAS, in special conditia de a nu fi facut parte din structurile Securitatii si de a nu fi colaborat cu aceasta. In aceasta privinta, instanta a subliniat ca reclamantul facuse afirmatiile litigioase in cadrul unei dezbateri publice a carei sfera de aplicare era mai mare si viza eficacitatea CNSAS si a solutiilor oferite de Legea nr. 187/1999.
35. Instanta a considerat ca reclamantul a actionat cu buna-credinta, intrucat nu isi exprimase niciodata certitudinea ca partea civila colaborase cu Securitatea, ci doar supozitiile sale in aceasta privinta, intemeiate pe anumite indicii de natura sa dea nastere unor banuieli. Instanta a observat ca reclamantul insistase tot timpul asupra subiectivitatii demersului sau si asupra lipsei probelor sigure, avertizand astfel publicul si indemnandu-l sa faca o evaluare proprie a indiciilor existente.
36. In plus, in ceea ce priveste certificatul care atesta ca A.P. nu colaborase cu fosta Securitate, instanta a considerat ca era posibil ca acest atestat sa nu inlature indoielile reclamantului, avand in vedere ca acesta le exprimase in contextul in care critica CNSAS si eficacitatea sa, ceea ce implica faptul ca avea indoieli si asupra probelor emise de aceasta institutie.
37. Instanta a concluzionat astfel:

„[...] fie ca ajunge sau nu la o concluzie eronata, demersul [reclamantului] este facut cu buna-credinta - avand in vedere ca el insusi a atras atentia asupra insuficientei argumentelor sale - si ca reprezinta doar o interpretare a faptelor obiective, prezentate in mod corect (si anume prezenta partii vatamate in doua cabinete, faptul ca fusese supusa presiunilor fostei securitati, modul notoriu in care fosta Securitate isi forta victimele sa colaboreze, etc.) in contextul judecatilor de valoare care, eronate sau nu, scapa controlului instantei si interpretarilor care nu sunt imposibile sau improbabile [...], acest demers se incadreaza in limitele libertatii de exprimare.”

38.  Respingand cererea partii civile de acordare de daune-interese, cu motivarea ca reclamantul nu a comis fapte ilicite, ci isi exercitase doar dreptul la libertatea de

exprimare garantat de Constitutie, instanta a dispus, de asemenea, ca toate cheltuielile de judecata raman in sarcina statului.

3. Recursul partii vatamate in fata Tribunalului Bucuresti

39. Partea civila a introdus recurs in fata Tribunalului Bucuresti impotriva hotararii din 13 iulie 2001.
40. Parchetul a formulat, de asemenea, recurs, pe motiv ca toate cheltuielile de judecata ar fi trebuit sa fie imputate partii care a pierdut.
41. Cu ocazia primului termen de judecata din 1 octombrie 2001, Tribunalul Bucuresti a dispus amanarea sedintei pentru o data ulterioara, astfel incat motivele recursului sa fie comunicate reclamantului.
42. La 15 octombrie 2001, Tribunalul Bucuresti a initiat dezbaterile asupra recursurilor formulate de A.P. si de parchet. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat mentinerea achitarii reclamantului si respingerea recursului partii civile ca nefondat.
43. Au fost ascultate sustinerile orale ale avocatului reclamantului si ale avocatului partii adverse. Reclamantul, care era prezent la sedinta, nu a fost audiat personal de tribunal.
44. Prin hotararea din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucuresti a admis recursul formulat de A.P., a obligat reclamantul la plata unei amenzi penale de 5 000 000 ROL si la plata sumei de 50 000 000 ROL cu titlu de prejudiciu moral catre partea vatamata.
45. Instanta a considerat ca reclamantul nu reusise sa demonstreze veridicitatea afirmatiilor sale, conform carora A.P. colaborase cu fosta Securitate, in timp ce certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atesta ca A.P. nu colaborase cu aceasta. Instanta nu a facut nicio referire la considerentele judecatoriei in favoarea achitarii reclamantului. Aceasta a folosit urmatorii termeni:

„In speta, inculpatul nu a putut face proba veritatii afirmatiilor sale care au avut o anumita rezonanta in constiinta publicului si ar fi putut duce la sanctionarea partii vatamate daca s-ar fi dovedit reale, avand in vedere functia pe care aceasta din urma o ocupa la vremea faptelor si declaratia prin care negase orice colaborare cu Securitatea. Faptul ca partea vatamata nu a avut statutul de colaborator al securitatii reiese din certificatul nr. 5552/12 iunie 2001 depus la dosar, eliberat de CNSAS.

Avand in vedere aceste consideratii, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., tribunalul admite recursul partii vatamate, caseaza hotararea contestata si, pe fond, obliga reclamantul in temeiul art. 206 C. pen. coroborat cu art. 63 C. pen. la plata unei amenzi penale de 5 000 000 lei.”

46. La 19 februarie 2002, reclamantul a platit amenda penala. La 5 august 2002, reclamantul a platit suma datorata cu titlu de daune-interese avocatului lui A.P.

II.
Dreptul
si
practica interne relevante

1. Dreptul si practica interne relevante

47. Dispozitiile Codului de procedura penala care reglementeaza domeniul de aplicare al competentei instantelor ce se pronunta ca urmare a unui recurs, astfel cum erau in vigoare la vremea faptelor, cat si modificarile care au fost aduse prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, sunt descrise in cauza
    Mihaiu impotriva Romaniei
    (nr. 42512/01, pct. 21 si 22, 4 noiembrie 2008).
48. In ceea ce priveste accesul la dosarele ce apartineau serviciilor secrete si deconspirarii fostei politii politice, dreptul intern relevant, si anume Legea nr. 187/1999
    
    
    ^[117]
    
    
    , este descris in hotararea
    Rotaru impotriva Romaniei
    [(MC), nr. 28341/95, pct. 31-32, CEDO 2000-V) si in hotararea
    Petrina impotriva Romaniei
    (nr. 78060, pct. 17-18, 14 octombrie 2008).
49. Dispozitiile relevante din Codul penal roman, in materie de calomnie, astfel cum erau in vigoare la vremea faptelor si modificarile legislative ulterioare sunt descrise in hotararea
    Boldea impotriva Romaniei
    [nr. 1999/02, pct. 16-18, CEDO 2007-... (fragmente)].
50. Potrivit art. 63 alin. (2) C. pen., in vigoare la vremea faptelor, suma maxima a amenzii penale prevazuta pentru infractiunea de calomnie era de 30 000 000 ROL.
51. Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicata in Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constitutionala a declarat neconstitutionala legea de abrogare a art. 205-207 C. pen. privind insulta si calomnia, pe motiv ca reputatia persoanelor, astfel cum este garantata de Constitutie, trebuia protejata in mod imperativ prin sanctiuni de drept penal.
    
    
    ^[118]
    
    

2. Rapoartele anuale ale Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii

52. Primul raport privind activitatea CNSAS pentru perioada 13 martie 2000 - 31 mai 2002, publicat in 2002, in temeiul art. 7 din Legea nr. 187/1999, prezenta in preambul dificultatile intalnite in functionarea sa, in special imposibilitatea accesului direct la arhivele detinute de serviciile secrete, reticente sa le predea. Acest preambul era redactat dupa cum urmeaza:

„Accesul la dosarele personale create de fosta Securitate cu privire la cetatenii romani este o tema care a preocupat opinia publica si mediile politice incepand din decembrie 1989.

Au trecut zece ani de la momentul in care subiectul a inceput sa fie dezbatut pana la promulgarea Legii nr. 187/1999. Alte patru luni au fost necesare pentru ca Parlamentul Romaniei sa poata vota pentru componenta Colegiului CNSAS si inca un an pana la inchirierea unei cladiri ca sediu. La aceasta se adauga faptul ca Legea nr. 187/1999 a reprezentat in final rezultatul negocierilor in urma carora textul initial a suferit numeroase modificari care au afectat coerenta actului legislativ in ansamblu, fapt care a marcat inceputul activitatii CNSAS, perioada care face obiectul prezentului raport.

Un moment semnificativ al primilor doi ani de activitate l-a reprezentat mutarea CNSAS intr-un sediu care sa fie corespunzator si semnarea unui protocol aditional de colaborare cu SRI, care a permis inceputul procesului efectiv al transferului arhivelor fostei Securitati catre CNSAS si indeplinirea unui obiectiv major al legii, si anume accesul persoanelor la propriile dosare.

Principala dificultate [...] a constat in faptul ca s-a lucrat sub presiunea timpului si a opiniei publice, ceea ce se poate explica, bineinteles, prin cei zece ani de intarziere pe care i-am inregistrat in raport cu Comisia Gauck din Germania, de exemplu. De asemenea, faptul ca fondul CNSAS se constituie in baza dosarelor pe care arhivele SRI le-au transferat si nu prin predarea in situ a acestor arhive este un factor esential”.

53. Acest prim raport mentiona faptul ca Serviciul Roman de Informatii a predat CNSAS, in perioada relevanta, 3 573 dosare individuale. Serviciul de Informatii Externe i-a predat 65 dosare, iar instantele militare, 14. La 31 mai 2002, arhivele CNSAS includeau, in total, 3 652 dosare individuale.
54. Conform ultimului raport anual al CNSAS publicat in 2008, Serviciul Roman de Informatii a predat CNSAS, in 2007, 15 500 dosare individuale. In acelasi an, Ministerul Justitiei a predat si 104 907 dosare personale, clasate anterior in arhivele instantelor militare din Bucuresti, Timisoara, Iasi si Cluj.

In drept

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 § 1 din conventie

55. Reclamantul se plange ca, prin pronuntarea condamnarii penale din 29 octombrie 2001 de catre Tribunalul Bucuresti, fara a fi ascultat personal, a fost incalcat dreptul sau la un proces echitabil. Reclamantul invoca art. 6 § 1 din conventie, ale carui dispozitii relevante sunt redactate dupa cum urmeaza:

„Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, public si in termen rezonabil, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita

de lege, care va hotari [...] asupra temeiniciei oricarei acuzatii penale indreptate impotriva sa. [...]”

56. Guvernul contesta acest argument.

1. Cu privire la admisibilitate

57. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

1. Argumentele partilor

58. Reclamantul subliniaza ca, in mod contrar dispozitiilor Codului de procedura penala, Tribunalul Bucuresti, prima instanta ce l-a condamnat, nu l-a ascultat si nu i-a dat ocazia sa ia ultimul cuvantul. Ca urmare, acesta nu a avut ocazia sa precizeze semnificatia afirmatiilor sale, facute la conferinta de presa din 20 februarie 2001, nici sa rectifice ceea ce a putut fi retinut in mod eronat - in special modul si timpul verbal folosit in discursul sau. Intr-adevar, reclamantul sustine ca la conferinta de presa folosise modul conditional in fraza „De ce domnul [A.P.] ar fi colaborat cu Securitatea?” si nu modul indicativ „colaborase”, astfel cum a retinut judecatoria. Observa, in cele din urma, ca, in conformitate cu prevederile Codului de procedura penala, ultimul cuvant al inculpatului nu este un act procedural facultativ, nefiind lasat la latitudinea instantei, nici chiar a inculpatului.
59. Guvernul considera ca, examinand acuzatia penala indreptata impotriva reclamantului, instantele nationale au respectat pe deplin garantiile de independenta, de impartialitate, de publicitate si de egalitatea armelor. In aceasta privinta, guvernul subliniaza ca, in speta, reclamantul a fost ascultat de judecatorie, declaratia sa scrisa fiind depusa la dosar. Mai mult decat atat, avocatul i-a aparat cauza in timpul procedurii de recurs. In plus, reclamantul a avut posibilitatea sa depuna la dosar mijloacele de proba pe care le-a considerat relevante pentru apararea cauzei sale. De asemenea, partea in cauza nu a solicitat in procedura de recurs administrarea de noi probe.
60. Guvernul subliniaza ca, in ceea ce priveste interpretarea probelor, Tribunalul Bucuresti a tinut seama si de motivarea judecatoriei. Tribunalul nu a facut decat sa recalifice afirmatiile imputate reclamantului ca fiind defaimatoare. Guvernul observa, de asemenea, ca tribunalul nu si-a intemeiat decizia in intregime sau intr-o proportie considerabila pe declaratia reclamantului, ci pe ansamblul pieselor aflate la dosar.
61. De asemenea, Guvernul reaminteste ca, potrivit jurisprudentei Curtii, instantele nationale sunt cele care, in principiu, trebuie sa evalueze elementele obtinute si relevanta celor pe care partile doresc sa le prezinte, iar caracterul echitabil al unei proceduri trebuie analizat tinand seama de ansamblul ei. Acesta atrage atentia asupra ultimelor modificari ale Codului de procedura penala care impun instantelor de recurs sa asculte inculpatul.

2. Motivarea Curtii

62. Curtea reaminteste ca modalitatile de aplicare a art. 6 in procedura de recurs depind de caracteristicile procedurii in cauza si este necesar sa se tina seama de ansamblul procedurii interne si de rolul care revine instantei de recurs in ordinea juridica nationala. Atunci cand o sedinta publica a avut loc in prima instanta, absenta dezbaterilor publice in apel se poate justifica prin particularitatile procedurii in cauza, tinand seama de natura sistemului de recurs intern, de intinderea competentelor instantei de recurs, de modul in care au fost realmente prezentate si protejate interesele reclamantului in fata acesteia, si mai ales de natura chestiunilor pe care trebuia sa le solutioneze
    (Botten impotriva Norvegiei,
    19 februarie 1996, pct. 39,
    Culegere de hotarari si decizii
    1996-I).
63. In fata unei instante de recurs care se bucura de plenitudine de jurisdictie, art. 6 nu garanteaza in mod necesar dreptul la o sedinta publica si nici, in cazul in care are loc o astfel de sedinta, dreptul de a asista personal la dezbateri
    (Fejde impotriva Suediei,
    29 octombrie 1991, pct. 33 seria A, nr. 212-C).
64. Pe de alta parte, Curtea a declarat ca, atunci cand o instanta de recurs este sesizata cu o cauza in fapt si in drept si studiaza in ansamblu problema vinovatiei sau a nevinovatiei, nu poate, din motive de echitate a procesului, sa se pronunte asupra acestor chestiuni fara aprecierea directa a marturiilor prezentate personal de inculpatul care sustine ca nu a savarsit fapta considerata ca infractiune (hotararea
    Ekbatani impotriva Suediei,
    26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134, si hotararea
    Constantinescu impotriva Romaniei,
    nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII).
65. In speta, Curtea observa de la bun inceput ca nu se contesta faptul ca reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Bucuresti fara sa fi fost ascultat in persoana (supra, pct. 43). Ca urmare, pentru a determina daca a avut loc o incalcare a art. 6 din conventie este indicat sa se examineze rolul Tribunalului Bucuresti si natura chestiunilor pe care trebuia sa le analizeze.
66. Curtea reaminteste ca, in speta, intinderea competentelor Tribunalului Bucuresti, in calitate de instanta de recurs, este definita de art. 385
    
    ¹⁵
    
    si 385
    
    ¹⁶
    
    C. proc. pen. Conform art. 385
    
    ¹⁵
    
    , Tribunalul Bucuresti, ca instanta de recurs, nu era obligat sa judece din nou pe fond, dar avea aceasta posibilitate si a folosit-o. Prin hotararea din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucuresti a anulat hotararea din 13 iulie 2001 si a pronuntat o noua hotarare pe fond. Conform prevederilor legale citate, pronuntandu-se din nou pe fond, Tribunalul Bucuresti s-a bucurat de plenitudine de jurisdictie si a judecat cauza atat cu privire la motivele de fapt, cat si de drept. Tribunalul putea sa decida fie confirmarea achitarii reclamantului, fie sa-l gaseasca vinovat, dupa ce realizase o apreciere completa asupra vinovatiei sau nevinovatiei partii in cauza, administrand, dupa caz, probe noi.
67. In speta, Curtea observa ca, dupa ce a infirmat achitarea pronuntata de prima instanta, Tribunalul Bucuresti s-a pronuntat asupra temeiniciei acuzatiei aduse reclamantului, gasindu-l vinovat de savarsirea infractiunii de calomnie, fara a-l asculta personal, in ciuda faptului ca a fost prezent la sedinta de judecata. In plus, astfel cum reiese din dosar, instanta a omis, de asemenea, sa dea ultimul cuvant reclamantului
    (a contrario Constantinescu,
    citata anterior, pct. 27 si 58). Or, in opinia Curtii, in pronuntarea hotararii, tribunalul nu s-a limitat la a efectua o interpretare diferita in drept de cea a judecatoriei in ceea ce priveste un ansamblu de elemente obiective, ci a efectuat o noua apreciere a faptelor considerate stabilite in prima instanta si le-a reincadrat, chestiune ce depaseste limitele consideratiilor strict juridice (
    mutatis mutandis, Igual Coll impotriva Spaniei,
    nr. 37496/04, pct. 36, 10 martie 2009). Intr-adevar, aspectele cauzei pe care tribunalul a fost necesar sa le analizeze pentru a se pronunta asupra vinovatiei reclamatului aveau un caracter faptic, avand in vedere ca acesta a reexaminat existenta elementelor constitutive ale infractiunii de calomnie (supra, pct. 45).
68. Curtea observa ca, in speta, Guvernul nu sustine ca reclamantul a renuntat la dreptul sau de a fi ascultat personal
    (Calmanovici impotriva Romaniei
    nr. 42250/02, pct. 108, 1 iulie 2008, si
    mutatis mutandis, Botten,
    citata anterior, pct. 53). Ca urmare, Curtea considera ca instanta de recurs era obligata sa ia masuri pozitive cu scopul de a-l asculta pe reclamant la sedinta de judecata, chiar daca partea interesata nu a solicitat acest lucru in mod expres
    (Danila impotriva Romaniei,
    nr. 53897/00, pct. 41, 8 martie 2007,
    Spinu impotriva Romaniei,
    nr. 32030/02, pct. 58, 29 aprilie 2008, si
    mutatis mutandis, Botten,
    citata anterior, pct. 53) sau cel putin sa ii dea posibilitatea sa confirme sau sa completeze, daca este cazul, concluziile avocatului sau. Curtea reaminteste, de asemenea, ca dreptul inculpatului de a avea ultimul cuvantul are o importanta incontestabila, acesta nu trebuie confundat cu dreptul de a fi ascultat, in timpul dezbaterilor, de catre o instanta
    (Constantinescu,
    citata anterior, pct. 58
    in fine).
69. In acest context, Curtea considera ca ascultarea reclamantului de catre judecatorie nu a eliberat tribunalul de obligatia de a-l asculta, cu atat mai mult cu cat judecatoria il achitase. In plus, Curtea observa, de asemenea, ca nu i se putea imputa reclamantului o lipsa de interes fata de proces, in masura in care acesta a asistat la sedintele in fata judecatoriei si in fata tribunalului [a se vedea supra, pct. 22 si 43, si
    a contrario, Ivanciuc impotriva Romaniei
    (dec), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005].
70. Astfel, Curtea considera ca pronuntarea condamnarii reclamantului, fara ca acesta din urma sa fie audiat personal si mai ales dupa achitarea sa de catre judecatorie (a se vedea, printre altele,
    Mircea impotriva Romaniei,
    nr. 41250/02, pct. 54, 29 martie 2007), este contrarie cerintelor unui proces echitabil in sensul art. 6 § 1 din conventie.

Ca urmare, aceasta dispozitie a fost incalcata.

II. Cu PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 10 DIN CONVENTIE

71. Reclamantul sustine ca pronuntarea condamnarii penale si civile prin hotararea din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucuresti reprezinta o ingerinta disproportionata in libertatea sa de exprimare si nu este necesara intr-o societate democratica. Acesta invoca art. 10 din conventie, redactat dupa cum urmeaza:

„1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie si de a primi sau a comunica informatii ori idei fara amestecul

autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere Prezentul articol nu impiedica Statele sa impuna societatilor de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege care, intr-o societate democratica, constituie masuri necesare pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii, a moralei, a reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea informatiilor confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.”

72. Guvernul contesta acest argument.

1. Cu privire la admisibilitate

73. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

1. Argumentele partilor

74. Reclamantul considera ca pronuntarea condamnarii penale si civile pentru savarsirea infractiunii de calomnie reprezinta o ingerinta in dreptul sau la libertatea de exprimare, ce nu raspunde unei nevoi sociale imperioase. Acesta sustine ca, pronuntand discursul incriminat, exercitase in mod legitim dreptul sau la libertatea de exprimare, prezentand aprecierea sa subiectiva a faptelor si a aparentelor, formuland judecati de valoare si nu certitudini referitor la pozitia lui A.P. asupra chestiunii deconspirarii fostei politii politice si bazandu-se pe un temei faptic suficient. Reclamantul sustine in aceasta privinta ca discursul sau a fost decent si de buna-credinta.
75. Acesta considera, de asemenea, ca motivele oferite de autoritatile nationale pentru a justifica ingerinta nu erau relevante si suficiente. Astfel, reclamantul observa ca Tribunalul Bucuresti si-a formulat decizia avand in vedere functia publica a lui A.P., membru al colegiului CNSAS si secretar de stat. Or, conform reclamantului, tocmai acest statut permitea o limita mai mare a criticii formulate la adresa lui A.P. Reclamantul mai subliniaza ca interesul public era deosebit de vigilent in privinta conditiilor impuse de lege pentru a deveni membru al colegiului CNSAS si respectarea acestor cerinte de catre membrii respectivului colegiu. Reclamantul sustine ca afirmatiile sale plecau de la faptul dovedit ca, uneori, institutiile statului pronuntasera hotarari contrare legii. Acesta considera ca preluarea declaratiilor sale in mod trunchiat de catre presa nu poate atrage dupa sine raspunderea sa civila si penala.
76. Reclamantul subliniaza ca suma pe care a trebuit sa o plateasca lui A.P. cu titlu de prejudiciu moral cumulata cu amenda penala reprezenta, la vremea faptelor, mai mult de treizeci de ori valoarea salariului minim lunar.
77. Guvernul admite ca hotararea Tribunalului Bucuresti din 29 octombrie 2001 putea fi interpretata ca o ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Cu toate acestea, considera ca este vorba despre o ingerinta prevazuta de lege, si anume de art. 206 C. pen. in ceea ce priveste condamnarea penala si de art. 998 si 999 C. civ. in ceea ce priveste condamnarea civila. In plus, condamnarea avea un scop legitim, si anume protectia reputatiei altora, in speta celei a lui A.P., care ocupa o functie publica importanta.
78. In ceea ce priveste necesitatea acestei ingerinte intr-o societate democratica, Guvernul observa, in primul rand, ca afirmatiile incriminate ale reclamantului au fost facute cu ocazia unei conferinte de presa si ca au fost preluate de mai multe ziare. Acesta considera ca discursul reclamantului avea un caracter tendentios, desi partea in cauza cunostea realitatea verificarilor la care A.P. fusese supus pentru a fi numit in functiile sale. Acesta observa, de asemenea, ca desi reclamantul a pronuntat numele lui pe D.P. pentru a sustine unele dintre afirmatiile sale, acesta din urma neaga aceste sustineri intr-o declaratie extrajudiciara depusa la dosar de catre A.P.
79. Guvernul considera, de asemenea, ca declaratiile reclamantului, in ansamblu, includeau imputari de facto, lipsite de orice temei faptic. In aceasta privinta, Guvernul reaminteste ca, astfel cum l-a indicat insasi judecatoria, discursul reclamantului a avut parte de o mare acoperire mediatica, de natura sa lezeze demnitatea, prestigiul si dreptul la imagine al lui A.P. Or, in masura in care reclamantul a depasit limitele criticii admisibile fata de oficialitati, Guvernul considera ca marja de apreciere de care dispun statele nu a fost depasita. Acesta apreciaza, de asemenea, ca motivele invocate de instantele nationale erau relevante si suficiente in sensul art. 10 § 2. Guvernul subliniaza, in plus, ca reclamantul a fost obligat la plata unor sume modice prin raportare la cele retinute in cauze in care Curtea a constatat o incalcare a dreptului la libertatea de exprimare.

2. Motivarea Curtii

80. Curtea considera ca pronuntarea condamnarii in litigiu se analizeaza ca o „ingerinta” in exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de catre reclamant. O asemenea ingerinta incalca art. 10 din conventie, cu exceptia cazului in care este „prevazuta prin lege”, urmareste unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevazute la art. 10 § 2 si este „necesara intr-o societate democratica”, pentru indeplinirea scopului sau scopurilor respective.

1. „Prevazuta de lege”

81. Curtea remarca ca Tribunalul Bucuresti si-a intemeiat hotararea de condamnare a reclamantului pe art. 206 C. pen. care pedepseste calomnia si pe art. 998 C. civ. care reglementeaza raspunderea civila delictuala. Ingerinta era prin urmare „prevazuta prin lege”

2. „Scop legitim”

82. Curtea observa ca ingerinta in litigiu urmarea un scop legitim in sensul art. 10 § 2 din conventie si anume protectia reputatiei altora, in speta cea a lui A.P., cunoscut ca fiind un om de cultura, fost Ministru al Culturii si al Afacerilor Externe si fost membru al colegiului CNSAS.

3. 
   „Necesara intr-o societate democratica”
   

83. Curtii ii revine sa stabileasca daca aceasta ingerinta era „necesara” intr-o societate democratica pentru a atinge scopul legitim urmarit. In aceasta privinta, Curtea face trimitere la principiile fundamentale care decurg din jurisprudenta sa in materie [a se vedea, printre multe altele,
    Tournancheau si July impotriva Frantei,
    nr. 53886/00, pct. 64-68, 24 noiembrie 2005,
    Lindon, Otchakovsky-Laurens si July impotriva Frantei
    (MC), nr. 21279/02 si 36448/02 pct. 45 si 46, CEDO 2007-XI si
    July si Sarl Liberation impotriva Frantei,
    nr. 20893, CEDO 2008-... (fragmente), pct. 60-64].
84. In exercitarea puterii sale de control, rolul Curtii nu este sub nicio forma de a se substitui instantelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotararile pe care le-au pronuntat conform puterii lor de apreciere. Nu rezulta ca aceasta trebuie sa se limiteze la a stabili daca statul parat s-a folosit de aceasta putere cu buna-credinta, cu grija si in mod rezonabil; ingerinta in litigiu trebuie considerata in cadrul intregii cauze, inclusiv afirmatiile reclamantului si contextul in care au fost pronuntate
    (News Verlags GmbH & Co. KG impotriva Austriei,
    nr. 31457/96, pct. 52, CEDO 2000-I).
85. In special, este de competenta Curtii sa determine daca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a justifica aceasta ingerinta sunt considerate „relevante si suficiente” si daca masura incriminata era „proportionala cu scopurile legitime urmarite”
    (Chauvy si altii impotriva Frantei,
    nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004-VI). Prin urmare, Curtea trebuie sa se convinga de faptul ca, bazandu-se pe o apreciere acceptabila a faptelor relevante, autoritatile nationale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10
    (Zana impotriva Turciei,
    25 noiembrie 1997, pct. 51,
    Culegere de hotarari si decizii
    1997-VII, si
    Kyprianou impotriva Ciprului
    (MC), nr. 73797/01, pct. 171, 15 decembrie 2005].
86. In afara de aceasta, Curtea trebuie sa verifice daca autoritatile interne au pastrat un echilibru just intre, pe de o parte, protectia libertatii de exprimare, consacrata de art. 10, si, pe de alta parte, cea a dreptului la reputatie al persoanelor in cauza, care, ca element al vietii private, este protejat la art. 8 din conventie
    (Chauvy si altii,
    citata anterior, pct. 70
    in fine).
    Aceasta ultima dispozitie poate necesita adoptarea unor masuri pozitive care sa garanteze respectarea efectiva a vietii private chiar si in relatiile dintre persoane
    (Von Hannover impotriva Germaniei,
    nr. 59320/00, pct. 57, CEDO 2004-VI;
    Petrina impotriva Romaniei,
    nr. 78060/01, pct. 35, 14 octombrie 2008).
87. In speta, remarcand calitatea de cronicar a reclamantului - care nu este de profesie ziarist - si cea de militant pentru drepturile omului, Curtea reaminteste ca, drept urmare a „datoriilor si raspunderilor” inerente exercitarii libertatii de exprimare, protectia oferita de art. 10 din conventie, persoanelor care, precum reclamantul, se implica intr-o dezbatere publica, este subordonata conditiei ca partea interesata sa actioneze cu buna- credinta astfel incat sa ofere informatii exacte si demne de incredere
    [Radio France si altii impotriva Frantei,
    nr. 53984/00, pct. 37,
    Culegere de hotarari si decizii
    2004-II, si
    Bladet Tromso si Stensaas impotriva Norvegiei
    (MC), nr. 21980/03, pct. 65, CEDO 1999-III]. Cu toate astea, le este permis sa recurga la o anumita doza de exagerare, chiar de provocare
    (Mamere impotriva Frantei,
    nr. 12697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII).
88. Curtea observa ca, in prezenta cauza, Tribunalul Bucuresti a considerat ca, prin afirmatiile in litigiu facute cu ocazia unei conferinte de presa, reclamantul il expusese pe A.P. dispretului public si unor posibile sanctiuni, avand in vedere functiile pe care le ocupa. Ca urmare, este necesar sa se examineze, avand in vedere principiile mentionate anterior, daca motivele expuse de Tribunalul Bucuresti pentru a justifica condamnarea partii interesate erau „relevante si suficiente”.
89. Curtea reaminteste in aceasta privinta ca art. 10 § 2 din conventie nu lasa loc restrictiilor in privinta libertatii de exprimare in domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general
    [Surek impotriva Turciei
    (nr. 1) (MC), nr. 26682/95, pct. 61, CEDO 1999-IV]. Astfel, aceasta trebuie sa tina cont de intregul context in care afirmatiile in litigiu au fost formulate
    (Bladet Tromso si Stensaas impotria Norvegiei,
    citata anterior, pct. 62).
90. Curtea observa de la bun inceput ca discursul incriminat al reclamantului a avut loc in contextul particular al unei dezbateri de ordin national pe un subiect de interes general si extrem de sensibil. Subiectul dezbaterii era aplicarea Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar intocmit de securitate si viza deconspirarea caracterului de politie politica al acestei organizatii, cat si ineficacitatea activitatii CNSAS. In acest context, reclamantul a exprimat unele banuielile in privinta colaborarii lui A.P., figura publica foarte cunoscuta in Romania, cu securitatea.
91. Curtea reaminteste ca, desi persoanele publice nu se expun intocmai in mod constient unui control atent al faptelor si gesturilor lor precum oamenii politici
    [Janowski impotriva Poloniei
    (MC), nr. 25716/94, pct. 33, CEDO 1999-I], limitele criticii admisibile sunt mai mari atunci cand isi exercita atributiile oficiale decat in cazul persoanelor fizice
    (Mamere,
    citata anterior, pct. 27). In speta, afirmatiile in litigiu il vizau pe A.P., personalitate publica si mediatica, in calitatea sa de membru al CNSAS
    (a contrario, Petrina,
    citata anterior, pct. 46). Or, in opinia Curtii, interesul general manifestat fata de adoptarea Legii nr. 187/1999 si fata de aplicarea sa de catre CNSAS, era de natura sa justifice dezbaterea publica asupra chestiunii daca membrii acestui organism indeplineau criteriile impuse de lege pentru a ocupa o astfel de functie.
92. In aceasta privinta, trebuie amintita jurisprudenta constanta a Curtii, conform careia, pentru a aprecia existenta unei „nevoi sociale imperioase” capabile sa justifice o ingerinta in exercitarea libertatii de exprimare, este necesar sa se faca o distinctie clara intre fapte si judecati de valoare. Daca materialitatea faptelor poate fi dovedita, exactitatea judecatilor de valoare nu poate fi demonstrata [De
    Haes si Gijsels impotriva Belgiei,
    24 februarie 1997, pct. 42,
    Culegere de hotarari si decizii
    1997-I, si
    Harlanova impotriva Letoniei
    (dec), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, daca este vorba despre sustineri privind conduita unui tert, uneori poate fi dificil sa se faca distinctia intre imputarile de facto si judecatile de valoare. Cu toate acestea, chiar o judecata de valoare se poate adeveri excesiva daca este total lipsita de temei faptic
    (Ierusalim impotriva Austriei,
    nr. 26958/95, pct. 43, CEDO 2001-II).
93. In speta, examinand afirmatiile in litigiu, prin prisma intregului discurs al reclamantului, se constata o imbinare intre judecati de valoare si anumite elemente cu caracter faptic.
94. Curtea constata ca reclamantul avertizase publicul ca isi exprima unele suspiciuni, ca facea o apreciere subiectiva a faptelor si a aparentelor referitoare la situatia lui A.P. in ceea ce priveste chestiunea deconspirarii fostei politii politice. Afirmatiile examinate nu erau prezentate ca certitudini [a
    contrario, Cumpana si Mazare impotriva Romaniei
    (MC), pct. 100, CEDO-XI si
    Petrina,
    citata anterior, pct. 44], ci ca suspiciuni, asteptand ca solutiile oferite de Legea nr. 187/1999 - care era principala tema a discursului sau - sa devina eficiente in ceea ce priveste accesul publicului la dosarele fostei securitati si sa permita verificarea acestor banuieli. In plus, reclamantul si-a justificat suspiciunile facand referire la comportamentul lui A.P. si la fapte, precum, de exemplu, apartenenta sa la miscarea de meditatie transcendentala, si la modul de a actiona al agentilor securitatii, realitate ce nu a fost contestata. Este necesar sa se constate ca certificatul care atesta ca A.P. nu colaborase cu securitatea nu a fost intocmit decat dupa conferinta de presa organizata de reclamant (supra, pct. 30). In acest context, Curtea considera ca reclamantul a actionat cu buna-credinta, scopul conferintei fiind de a informa publicul cu privire la un subiect de interes general
    (a contrario, Mihaiu,
    citata anterior, pct. 67).
95. In plus, Curtea constata ca era vorba de afirmatii orale pronuntate cu ocazia unei conferinte de presa, ceea ce nu i-a dat reclamantului posibilitatea de a le reformula, de a le completa sau de a le retrage (a se vedea,
    mutatis mutandis, Fuentes Bobo impotriva Spaniei,
    hotararea din 29 februarie 2000, nr. 39293/98, pct. 46, si
    Boldea,
    citata anterior, pct. 58). In aceasta privinta, trebuie subliniat ca reclamatul a tinut sa precizeze ca folosise modul conditional si nu cel indicativ, astfel cum retinuse presa si judecatoria (supra, pct. 19 si 20).
96. Curtea considera, de asemenea, ca buna-credinta a reclamantului era atestata si de faptul ca acesta participase la procedura penala indreptata impotriva sa (
    a contrario, Ivanciuc
    , citata anterior). Curtea observa ca partea in cauza a dat dovada de interes fata de acest proces prezentandu-se la sedintele de judecata in fata judecatoriei si a tribunalului. Astfel, a fost posibil sa fie ascultat personal de judecatorie, sa depuna concluzii scrise si sa prezinte, la toate stadiile procedurii, probe care sa ii sustina afirmatiile (
    a contrario, Cumpana si Mazare,
    citata anterior, pct. 104,
    Stangu si Scutelnicu impotriva Romaniei,
    31 ianuarie 2006, nr. 53899/00, pct. 51 si
    Petrina,
    citata anterior, pct. 50).
97. Acestea fiind spuse, este esential pentru protejarea intereselor concurente pe care le reprezinta libertatea de exprimare si libertatea dezbaterilor sa fie asigurata intr-o anumita masura o procedura echitabila
    (Steel si Morris impotriva Regatului-Unit,
    nr. 68416/01, pct. 95, CEDO 2005-II ). In prezenta cauza, Curtea a constatat deja ca reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, incalcandu-se art. 6 § 1, in masura in care a fost condamnat fara a fi audiat personal de instanta care i-a stabilit vinovatia. In plus, casand aceasta hotarare pentru a condamna reclamantul sub aspect civil si penal, tribunalul nu a acordat atentie contextului in care afirmatiile respective fusesera facute sau intereselor care erau in joc
    (mutatis mutandis, Desjardin impotriva Frantei,
    nr. 22567/03, pct. 39 si 46, 22 noiembrie 2007), nici faptului ca partea in cauza fusese achitata in prima instanta.
98. In aceste conditii, nu se poate afirma ca tribunalul a furnizat motive „relevante si suficiente” pentru a concluziona ca reclamatul adusese atingere reputatiei lui A.P. si pentru a-l condamna.
99. In ceea ce priveste proportionalitatea atingerii aduse dreptului la libertatea de exprimare, Curtea reaminteste ca natura si gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate in considerare
    (Cumpana si Mazare impotriva Romaniei
    citata anterior, pct. 111, si
    Brunet-Lecomte si altii impotriva Frantei,
    nr. 42117/04, pct. 51, 5 februarie 2009).
100. In aceasta privinta, trebuie amintit ca, desi statele contractante au posibilitatea si chiar indatorirea de a reglementa exercitarea libertatii de exprimare, astfel incat sa fie asigurata prin lege o protectie corespunzatoare a reputatiei indivizilor, acestea trebuie sa evite sa adopte masuri care pot determina presa si formatorii de opinie sa nu isi indeplineasca rolul de atentionare a publicului cu o privire la chestiuni de interes general - precum relatiile personalitatilor publice cu fostul regim represiv de inainte de 1989. Curtea observa astfel suma deosebit de mare a daunelor-interese care reprezenta mai mult de cincisprezece ori valoarea salariului mediu la vremea faptelor.
101. Tinand seama de consideratiile precedente si in mod special de importanta dezbaterii de interes general in contextul careia au fost facute afirmatiile in litigiu, Curtea considera ca ingerinta in libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, in speta, justificata prin motive pertinente si suficiente. Astfel, ingerinta nu poate fi considerata proportionala si deci „necesara intr-o societate democratica” in sensul art. 10 din conventie.

Ca urmare, aceasta dispozitie a fost incalcata.

III. Cu PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE

102. Art. 41 din conventie prevede:

„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

1. Prejudiciu

103. Reclamantul solicita 5 500 RON cu titlu de prejudiciu material, suma ce reprezinta cuantumul amenzii penale si a prejudiciului moral platit partii vatamate ca urmare a condamnarii sale. Acesta considera ca suma trebuie reevaluata, tinand seama de evolutia salariului mediu in perioada cuprinsa intre data platii acestor sume (2002) si 2009. Reclamantul solicita, de asemenea, 5 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
104. Guvernul considera ca sumele platite de reclamant, in urma condamnarii sale, trebuie reevaluate tinand cont de metodele de reevaluare propuse de Institutul National de Statistica. Astfel, acesta apreciaza ca valoarea sumelor reactualizate este de 2 222 EUR. Guvernul considera, de asemenea, ca legatura de cauzalitate intre prejudiciul moral invocat si suma solicitata cu acest titlu nu a fost dovedita si ca o eventuala hotarare judecatoreasca de condamnare ar constitui, in sine, o reparatie suficienta pentru prejudiciul moral pretins de reclamant.
105. Curtea considera ca baza care trebuie retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile, consta, in speta, in faptul ca reclamantul nu a beneficiat de o procedura echitabila si in ingerinta disproportionata in dreptul sau la libertatea de exprimare, pe care a suferit-o prin condamnarea pentru savarsirea infractiunii de calomnie. Aceasta constata ca reclamantul a platit atat amenda penala, cat si daunele-interese impuse ca urmare a condamnarii penale (a contrario, Anghel impotriva Romaniei, nr. 28183/03, pct. 78, 4 octombrie 2007). Ca urmare, avand in vedere ansamblul elementelor prezentate de parti cu privire la acest punct, Curtea considera ca este necesar sa i se acorde reclamantului 3 500 EUR cu titlu de prejudiciu material.
106. In plus, Curtea considera ca reclamantul a suferit in mod incontestabil un prejudiciu moral. Pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu art. 41 din conventie, este necesar sa i se acorde 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

2. Cheltuieli de judecata

107. Reclamantul solicita, de asemenea, 38 EUR pentru cheltuielile suportate in fata instantelor interne si 5 000 RON, adica aproximativ 1 180 EUR pentru cele suportate in fata Curtii. Acesta a furnizat documente justificative pentru o parte a acestor sume.
108. Guvernul subliniaza ca reclamantul nu a depus la dosar decat un document justificativ pentru suma de 5 000 RON.
109. In conformitate cu jurisprudenta Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora. In speta, tinand seama de documentele care se afla in posesia sa si de criteriile mentionate anterior, Curtea considera ca este rezonabil sa se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 1 180 EUR.

3. 
   Dobanzi moratorii
   

110. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

1. Declara cererea admisibila;
2. Hotaraste ca a fost incalcat art. 6 § 1 din conventie;
3. Hotaraste ca a fost incalcat art. 10 din conventie;
4. Hotaraste:

1. ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de trei luni de la data la care hotararea ramane definitiva, in conformitate cu articolul 44 § 2 din conventie, suma de 3 500 EUR (trei mii cinci sute euro), cu titlu de prejudiciu material, si 5 000 EUR (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral si 1 180 EUR pentru cheltuieli de judecata, care trebuie convertiti in moneda nationala a statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;
2. ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

5. Respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 8 iun. 2010, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Presedinte