Aplicarea prezumţiei puterii de lucru judecat doar cu privire la părţile care au figurat în procesul în care au fost dezlegate aspectele litigioase

 

Cuprins pe materii: Insolvenţă

Indice alfabetic: Răspundere civilă delictuală

Temei de drept : art. 138 al. 1 lit. a din legea nr. 85/2006. Art. 166 din Codul de Procedură Civilă, art. 230 al. 1 lit. a din Legea nr. 71/2011 , art. 1200 al. 1 pct. 4, art. 1201, art. 1202 al. 1 din Codul Civil din 1864

Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă care priveşte strict raporturile între părţi, neputând fi extinsă şi la alte părţi care nu au figurat în procesul în care au fost dezlegate aspectele litigioase. Doar părţile pot opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu acesta din urmă, în conformitate cu dispoziţiile art. 166 din Codul de Procedură Civilă şi cu art. 230 al. 1 lit. a din Legea nr. 71/2011 raportat la art. 1200 al. 1 pct. 4, art. 1201, art. 1202 al. 1 din Codul Civil din 1864. Prezumţia puterii de lucru judecat are caracter absolut numai în relaţia dintre părţi şi nu poate fi folosită în probaţiune de către terţi. In consecinţă, constatarea făcută de instanţă în litigiul anterior tranşat priveşte strict raporturile juridice între părţile ce au figurat în proces.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 22/6.02.2018

Prin cererea de chemare în judecată, intimatul lichidator a solicitat atragerea răspunderii pârâţilor AI, TT, DRC, CP, BA în temeiul art.138 lit. a, d şi e din Legea nr. 85/2006, cerere pe care prima instanţă a admis-o în parte, reţinând în sarcina recurenţilor faptele prevăzute de art. 138 al. 1 lit. a şi e din Legea nr 85/2006.

În acest sens, Curtea constată că, în susţinerea cererii, reclamanta a invocat documentele contabile întocmite pe anii 2008 - 2009, înscrisuri necontestate de pârâţi, ceea ce echivalează cu recunoaşterea de către aceştia a structurii patrimoniului societăţii la care, succesiv, fiecare dintre pârâţi au îndeplinit calitatea de administrator.

Astfel, din bilanţul întocmit la 31.12.2008, rezultă că societatea debitoare deţinea active imobilizate corporale şi necorporale în valoare de 78.419 lei, active circulante în cuantum de 369.672 lei din care creanţe în valoare de 347.730 lei, disponibil în casă şi conturi de 21.942 lei. La aceeaşi dată totalul datoriilor era de 191.454 lei.

Din bilanţul întocmit la 30.06.2009 reiese că societatea debitoare deţinea active imobilizate corporale şi necorporale în valoare de 67.169 lei, active circulante în cuantum de 349708 lei din care creanţe în valoare de 284.251 lei, disponibil în casă şi conturi de 65457 lei. La aceeaşi dată totalul datoriilor era de 202.713 lei.

Curtea constată că dacă s-ar fi valorificat activele societăţii în perioada 2008-2009, datoriile societăţii s-ar fi acoperit în proporţie de 100%, ceea ce în mod evident ar fi dus la evitarea instalării stării de insolvenţă.

Comparând dinamica activului din anii 2008-2009 cu dinamica pasivului, Curtea constată că deşi valoarea creanţelor a scăzut iar disponibilităţile băneşti au crescut, valoarea datoriilor nu a scăzut corespunzător, dimpotrivă acestea au crescut. De asemenea, deşi disponibilităţile au cunoscut un trend ascendent, având o valoare considerabilă, acestea nu au fost justificate şi nici predate lichidatorului judiciar.

Or, pârâţii nu au justificat, pe de o parte, modul de utilizare a activului, deşi prin cererea de chemare în judecată li s-a imputat folosirea în interes propriu al activelor, şi nici nu au oferit explicaţii în legătură cu neacoperirea datoriilor societăţii, deşi acest fapt era posibil, astfel cum sa arătat mai sus.

Recurentul DRC a reluat în cererea de recurs apărările formulate prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, apărându-se prin a susţine că la data deschiderii procedurii insolvenţei nu mai deţinea nici o calitate în societate, calitatea de asociat şi administrator fiind deţinută numai de pârâţii TT şi AI. Totodată a relevat faptul că societatea a intrat în insolvenţă la 6.11.2013 după 4 ani de la retragerea sa din societate. Şi recurentul BA a invocat aceste aspecte. Toate aceste apărări au fost corelate cu împrejurarea că deşi şi pârâtul CP a avut calitatea de asociat şi a administrat societatea în aceeaşi perioadă, instanţa a ajuns la concluzii diferite în funcţie de persoana pârâtului.

Ca prim aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, astfel cum rezultă din actele dosarului, calitatea de administrator şi cea de asociat a celor doi recurenţi şi a intimatului CP a încetat la 7.10.2009.

În ce priveşte concluzia la care a ajuns prima instanţă referitor la pârâtul CP, Curtea apreciază că prezumţia de lucru judecat nu putea fi aplicată decât în raport de acest pârât. Această concluzie se impune întrucât efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă care priveşte strict raporturile între părţi, neputând fi extinsă şi la alte părţi care nu au figurat în procesul în care au fost dezlegate aspectele litigioase. Doar părţile pot opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu acesta din urmă, în conformitate cu dispoziţiile art. 166 din Codul de Procedură Civilă şi cu art. 230 al. 1 lit. a din Legea nr. 71/2011 raportat la art. 1200 al. 1 pct. 4, art. 1201, art. 1202 al. 1 din Codul Civil din 1864. Cum cei doi recurenţi nu au figurat ca părţi în dosarul cu nr. 5797/99/2015, aceştia nu pot opune în acest litigiu ceea ce a statuat instanţa cu privire la raporturile juridice dintre alte părţi, chiar dacă ar exista similitudine. Prezumţia puterii de lucru judecat are caracter absolut numai în relaţia dintre părţi şi nu poate fi folosită în probaţiune de către terţi. În consecinţă, constatarea făcută de instanţă în litigiul anterior tranşat priveşte strict raporturile juridice între părţile ce au figurat în proces.

Recurentul DRC a invocat excepţia puterii de lucru judecat şi raportat la soluţionarea definitivă a dosarului cu nr. 5302/99/2017, dosar ca a avut ca obiect suspendarea executării actului administrativ - decizia cu nr. 167/13.08.2012 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi. Soluţia pronunţată în această cauză nu poate fi avută în vedere de instanţă întrucât cererea de suspendare este o procedură sumară în cadrul căreia se analizează existenţa cazului bine justificat, a împrejurărilor legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului, suspendarea impunându-se pentru prevenirea unei pagube iminente. Această suspendare a efectelor deciziei cu nr. 167/13.08.2012 a avut efecte limitate în timp, până la pronunţarea instanţei de fond. Recurentul nu a depus o hotărâre judecătorească din care să rezulte soluţionarea favorabilă a contestaţiei sale, numai o astfel de hotărâre putând avea efecte în sensul solicitat de recurent.

Prin urmare, motivul de recurs invocat de cei doi recurenţi care solicită extinderea efectelor puterii de lucru judecat şi asupra situaţiei lor, motivat de faptul că s-au retras din societate odată cu pârâtul CP, nu poate fi primit.

Recurentul DRC a mai arătat că cele două modalităţi de atragere a răspunderii administratorilor sunt distincte având caracter special una faţă de cealaltă, solicitând analizarea temeiniciei hotărârii recurate şi cu privire la pârâtul CP. Aceste aspecte invocate de recurent sunt reale, însă ceea ce a reţinut prima instanţă nu se referă la lipsa condiţiilor de atragere a răspunderii în baza art. 138 al. 1 din Legea nr. 85 din 2006, motivat de faptul că s-ar fi constatat printr-o altă hotărâre neîndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii în conformitate cu art. 27 al. 2 lit. d din Codul de Procedură Fiscală. Prima instanţă a reţinut aplicabilitatea prezumţiei puterii de lucru judecat întrucât instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 93/2016 a statuat deja asupra faptului că la data retragerii din societate a pârâtului Ciobanu Petru, societatea nu se afla în stare de insolvabilitate, pârâtului în cauză nefiindu-i imputabile motivele constatării stării de insolvabilitate a societăţii. Aceste statuări sunt obligatorii pentru instanţa învestită cu soluţionarea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 138 al. 1 din Legea nr. 85 din 2006, nefiind posibil a contrazice chestiunile litigioase deja tranşate.

Referitor la celelalte motive de recurs, Curtea constată că odată cu retragerea din societate, recurenţii nu au probat că la data încetării calităţii de asociat - administrator au predat activele societăţii persoanelor care au preluat mandatul de administrator-asociat, procesul verbal din 28.10.2009 aflat în copie în dosarul primei instanţe făcând doar dovada predării documentelor contabile.

Împrejurarea că au fost depuse raportări contabile numai până la 30.06.2009, că toate datoriile societăţii provin din perioada în care recurenţii administrau societatea, că la 30.06.2009 societatea avea active care acopereau datoriile societăţii, ulterior intervenind retragerea recurenţilor din calitatea de administrator şi asociat, faptul că astfel cum s-a arătat anterior nu s-a făcut dovada predării activelor societăţii, toate acestea sunt argumente care susţin aplicarea dispoziţiilor art. 138 al. 4 din Legea nr. 85 din 2006.

Este adevărat că datoriile societăţii puteau fi acoperite cu sumele pe care societatea debitoare le avea de încasat de la debitorii săi sau cu cele ce puteau fi obţinute din valorificarea activelor societăţii, dar acest lucru nu s-a întâmplat şi, atât timp cât administratorii-asociaţi ai societăţii nu au făcut dovada că la momentul cesionării părţilor sociale ar fi predat şi activele noilor asociaţi, Curtea constată că nu a fost răsturnată prezumţia de solidaritate a răspunderii instituită potrivit art.138 al. 4 din Legea 85/2006, reţinând că recurenţii-pârâţi nu au justificat modul de utilizare a resurselor societăţii, dimpotrivă au ascuns activul acesteia, iar starea de insolvenţă este contemporană perioadei în care şi-au exercitat mandatul.

Fapta de a nu fi predat activele are drept semnificaţie însuşirea acestora de către cei ce le- au administrat, nefiind necesară o altă probă care să dovedească aproprierea bunurilor. În acelaşi sens converg argumentele şi în ce priveşte ascunderea activului debitorului, fiind evident că nu sa făcut dovada că la data cesionării părţilor sociale activele existau în patrimoniul societăţii.

Anterior, judecătorul sindic a constatat deja starea de insolvenţă în care se află societatea debitoare, sentinţa civilă nr. 1725/6.11.2013 bucurându-se de autoritate de lucru judecat. În aceste condiţii, în cadrul acţiunii de atragere a răspunderii personale patrimoniale nu pot fi invocate aspecte care să contrazică cele deja statuate.

Recurentul BA a mai învederat că în hotărârea recurată s-au reţinut motive contradictorii, în sensul că dacă raportat la pârâtul CP s-a arătat că situaţiile financiare au fost depuse până în luna decembrie 2009 inclusiv, pentru ceilalţi pârâţi s-a reţinut în raportul cauzal că ultima situaţie financiară a fost depusă la 30.06.2009. Curtea apreciază că motivarea nu este contradictorie, prima instanţă făcând trimiteri la cuprinsul sentinţei nr. 93/2016, care priveşte strict situaţia pârâtului CP, şi la conţinutul raportului cauzal care reflectă situaţia reţinută cu privire la ceilalţi pârâţi şi care nu este contrazisă de realitatea faptică.

În ce priveşte pretinsa eroare de calcul din considerente, Curtea apreciază că exprimarea judecătorului este una clară, acesta făcând referire la valoarea datoriilor societăţii din cursul procedurii şi nu la cele existente la data înregistrării pierderii nete de 42.474 lei.

Recurentul BA a învederat că nu s-a ocupat de contabilitate ci doar de activitatea de producţie, astfel că nu avea cum să depună actele contabile. Prima instanţă nu a reţinut în sarcina pârâţilor fapta prevăzută de art. 138 al. 1 lit. d din Legea nr. 85 din 2006, ci a relevat că insolvenţa s-a datorat modului în care s-a desfăşurat activitatea, acumulându-se datorii şi nepredându-se activele patrimoniale şi bunurile materiale ale societăţii. Recurentul a îndeplinit funcţia de administrator în cadrul societăţii debitoare, fiind implicat în activitatea acesteia, astfel că răspunde de modalitatea în care s-a desfăşurat aceasta. În ce priveşte faptul că doar pârâtul CP ar trebui să răspundă, Curtea a reţinut că prima instanţă a aplicat în mod judicios prezumţia puterii de lucru judecat, astfel că acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Pentru motivele expuse şi reţinând că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt şi a aplicat judicios dispoziţiile legale relevante, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, a respins recursurile şi a menţinut sentinţa recurată.