Anularea Deciziei de concediere, drepturi salariale, ore suplimentare, raspunderea asociatului unic

Materia — Recurs, conflict de munca: anulare decizie de concediere etc.

Concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului - restrangerea activitatii societarii prin desfiintarea punctului de lucru - criterii de performanta profesionala, analizarea cauzei ”reale si serioase ”; munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal este considerata munca suplimentara; raspunderea in mod nelimitat a asociatului unic pentru obligatiile neachitate ale societatii dizolvate

Temei de drept: art. 65 din Codul Muncii, art.120 alin.1 Codul Muncii, art. 237 ind. 1 alin. (2) si (3) din Legea societatilor nr. 31/1990.

Curtea de Apel Iasi, Sectia litigii de munca si asigurari sociale, Decizia civila nr. 47/17

octombrie 2017

Prin actiunea inregistrata pe rolul Tribunalului Iasi la data de 25.07.2012, sub nr.
XX31/99/2012* reclamanta X a chemat in judecata SC „NE” SRL, solicitand instantei urmatoarele:

1. Anularea Deciziei de concediere nr. 1333/17.01.2012, ca fiind nelegala;
2. Obligarea paratei la plata unei despagubiri egala cu salariile indexate, majorate si reactualizate, cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta pana la momentul ramanerii definitive si irevocabile a hotararii judecatoresti;
3. Obligarea paratei la plata unei despagubiri banesti reprezentand diferenta dintre salariul de baza lunar brut acordat reclamantei si salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata in perioada 01.10.2008 - 15.02.2012;
4. Obligarea paratei la plata unor despagubiri banesti reprezentand:

1. drepturile salariale si sporurile cuvenite pentru munca suplimentara efectuata in perioada 16.02.2009 - 15.01.2012;
2. sporul cuvenit pentru munca prestata in zilele libere si in zilele de sarbatoare legala in perioada 16.02.2009 - 15.01.2012;
3. sporul cuvenit pentru neacordarea repausului saptamanal in perioada 16.02.2009 - 15.01.2012;
4. sporul cuvenit pentru munca prestata in timpul noptii in perioada 16.02.2009 - 15.01.2012;

5. Obligarea paratei la plata despagubirilor banesti reprezentand actualizarea sumelor cuvenite reclamantei cu indicele de inflatie si daune moratorii prevazute de lege.

A solicitat si obligarea societatii parate la plata cheltuielilor de judecata.

La data de 24.11.2014 reclamanta a formulat cerere de chemare in garantie a
asociatului unic al SC „NE” SRL, numita Y, prin care a solicitat obligarea acesteia la plata prejudiciului suferit, in limitele capitalului social, iar in cazul in care acesta este insuficient, in mod nelimitat, pentru obligatiile neachitate ale societatii dizolvate.

Ulterior,
reclamanta a precizat ca intelege sa califice cererea de
chemare in garantie ca fiind o cerere in continuarea actiunii fata de asociatul unic in baza principiului solidaritatii prevazut de art. 237 ind.1 din Legea nr. 31/1990, temeiul de drept fiind acelasi cu cel invocat in cererea de chemare in garantie.

Prin sentinta civila nr. 757/23.03.2015 Tribunalul Iasi a admis actiunea formulata

de

reclamanta X in contradictoriu cu parata Y in calitate de asociat unic al fostei SC „NE” SRL IASI, a dispus anularea deciziei de concediere nr. 1333/17.01.2012 emisa de catre SC „NE” SRL, a obligat parata Y la plata catre reclamanta a unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi ,in regim de lucru normal, de care ar fi beneficiat reclamanta din momentul concedierii si pana in momentul radierii societatii (15.02.2012- 17.06.2014), a obligat parata Y la plata catre reclamanta a sumei de 4249 lei reprezentand drepturi salariale cu titlu de sporuri pentru perioada 16.02.2009- 15.01.2012, a obligat parata Y la plata catre reclamanta a sumei de 6664 lei cheltuieli de judecata (onorariu expert si onorariu avocat).

Prin decizia civila nr. 94/29.09.2015 Curtea de Apel Iasi a admis recursul formulat

de

Y, a casat sentinta si a trimis cauza spre rejudecare, retinandu-se ca prima instanta nu a pus in discutie continuarea actiunii in contradictoriu cu asociatul unic.

In rejudecare, reclamanta a depus la dosar contractul de munca inregistrat sub nr. 1233/26.04.2012 cu SC „RR” SA si a precizat in sedinta publica de la 4.05.2016, prin aparator, ca renunta la capatul 3 de cerere, avand ca obiect determinarea valorii salariului de baza lunar brut acordat reclamantei in perioada 16.02.2009 - 15.02.2012 si eventualele diferente fata de salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata pentru aceeasi perioada, deoarece in perioada efectuarii primei expertize, dupa ce a formulat obiectiunile, parata a in rejudecare s-au administrat probele cu inscrisuri, cu interogatorii si cu expertiza contabila, pentru determinarea valorii drepturilor salariale indicate in cererea de chemare in judecata.

Prin sentinta civila nr.757 din 23 03 2015 pronuntata de Tribunalul Iasi, s-au dispus urmatoarele:

„Admite in parte actiunea, astfel cum a fost precizata, formulata de reclamanta X
in contradictoriu
cu parata in calitate de asociat unic al fostei SC „NE” SRL Iasi.

Dispune anularea deciziei de concediere nr. 1333/17.01.2012 emisa de catre SC „NE” SRL Iasi.

Obliga parata, in calitate de asociat unic, ce raspunde in mod nelimitat pentru obligatiile neachitate ale societatii dizolvate SC „NE” SRL, in temeiul dispozitiilor art. 237 ind.1 alin.(3) si (4) din legea nr. 31/1990, la plata catre reclamanta a sumei de 19413 lei, reprezentand despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi, in regim de lucru normal, de care ar fi beneficiat reclamanta din momentul concedierii si pana in momentul radierii societatii (15.02.2012 - 17.06.2014).

Obliga parata sa achite reclamantei suma de 1969,26 lei, in cuantum brut, reprezentand sporul de 75% din salariul de baza aferent orelor lucrate suplimentar in perioada 16.02.2009 - 15.02.2012, suma actualizata cu indicele de inflatie la data platii efective.

Obliga parata sa achite reclamantei suma de 403,92 lei, in cuantum brut (337,28 lei in cuantum net), reprezentand sporul de 100% din salariul de baza aferent muncii prestate in zile de sarbatoare legala in perioada 16.02.2009 - 15.02.2012, suma actualizata cu indicele de inflatie la data platii efective.

Obliga parata sa achite reclamantei, pentru perioada 16.02.2009 - 15.02.2012, un spor de 74% din salariul de baza calculat la un numar de 206 ore de munca, prestate in zilele de sambata si duminica si un spor de 149% din salariul de baza, calculat pentru un numar de 300 ore de munca, prestate in zilele de sambata si duminica, suma actualizata cu indicele de inflatie la data platii efective.

Obliga parata sa achite reclamantei suma de 736,09 lei, in cuantum brut, reprezentand sporul de 25% din salariul de baza aferent muncii de noapte, prestata in perioada 16.02.2009 - 15.02.2012, suma actualizata cu indicele de inflatie la data platii efective.

Obliga parata sa achite reclamantei dobanda legala aferenta tuturor drepturilor salariale acordate prin prezenta hotarare, calculata de la data scadentei fiecarui drept si pana la data platii efective.

Respinge cererea reclamantei privind obligarea paratei la plata diferentelor de drepturi salariale dintre salariul de baza lunar brut acordat si salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, in perioada 01.10.2008 - 15.02.2012.

Obliga parata la plata catre reclamanta a sumei de 6664 lei, reprezentand cheltuieli de judecata (onorariu expert si onorariu avocat) din primul ciclu procesual si a sumei de 1276 lei, reprezentand cheltuieli de judecata (onorariu expert) din rejudecare.”

Pentru a pronunta aceasta solutie prima instanta retine urmatoarele:

In rejudecare s-au administrat probele cu inscrisuri, cu interogatorii si cu expertiza contabila, pentru determinarea valorii drepturilor salariale indicate in cererea de chemare in judecata, in baza carora instanta de fond a retinut urmatoarea situatie de fapt si de drept:

Reclamanta X a fost salariata societatii parate SC „NE” SRL in baza contractului individual de munca nr. 300772/20.07.2007, ocupand postul de agent schimb valutar, cu o norma de lucru de 8 ore/zi si 40 ore/saptamana.

Prin actul aditional nr. 1/21.11.2008 partile au convenit ca, in lipsa unui loc de munca fix, salariata va desfasura activitatea la toate punctele de lucru declarate ale angajatorului, stabilindu-se o prestatie suplimentara de 2 lei/luna, ca spor de mobilitate.

La data de 15.11.2011 in sedinta Consiliului Administrativ a SC „NE” SRL s-a luat decizia inchiderii punctului de lucru „Z”, considerat nerentabil, cu disponibilizarea personalului ce lucreaza la acest punct de schimb valutar.

Intrucat la data respectiva reclamanta X lucra la punctul de schimb valutar „W”, ea nu era vizata in mod direct de decizia de restrangere a activitatii si, implicit nici de masura disponibilizarii.

La data de 24.12.2011, urmare a unor nemultumiri cu privire la programul de lucru, reclamanta a solicitat administratorului societatii, in scris, prin intermediul unui avocat, o serie de precizari cu privire la programul de lucru din luna decembrie 2011 si la modalitatea de compensare a muncii suplimentare desfasurate in acea luna.

La scurt timp dupa primirea acestei solicitari, in data de 27.12.2011, parata SC „NE” SRL a emis Decizia de mutare inregistrata sub nr. 1319/27.12.2011, prin care reclamanta era mutata de la punctul de schimb valutar „W”, la punctul de schimb valutar „Z”, motivandu-se ca salariata a lucrat toata luna decembrie in punctul de schimb valutar „W”.

Ulterior, parata SC „NE” SRL a emis Decizia de concediere nr. 1333/17.01.2012, prin care ii acorda reclamantei X preavizul de 20 de zile lucratoare si a decis incetarea contractului individual de munca, incepand cu data de 15.02.2012, motivat de restrangerea activitatii societatii, prin desfiintarea punctului de lucru din cadrul Z.

S-a mai mentionat si faptul ca s-au avut in vedere criteriile de performanta profesionala in cadrul activitatii societatii.

Tribunalul, fara a analiza oportunitatea inchiderii punctului de lucru „Z”, retine ca mutarea reclamantei intr-un punct de lucru despre care se stia cu certitudine ca va fi desfiintat in perioada imediat urmatoare, existand deja decizia ca personalul de la acest punct de lucru sa fie concediat, face din Decizia de mutare inregistrata sub nr. 1319/27.12.2011 un act premeditat, menit tocmai pentru a justifica masura incetarii raportului de munca si a conferi o aparenta de legalitate Deciziei de concediere nr. 1333/17.01.2012, survenita la scurt timp dupa aceasta.

Este evidenta conexiunea intre decizia de mutare si conflictul referitor la nerespectarea drepturilor angajatilor, declansat de solicitarea reclamantei, formulata prin intermediul unui cabinet de avocatura, de a i se oferi explicatii cu privire la programul de lucru, ceea a fost de natura sa determine o riposta radicala a conducerii societatii, prin decizia de indepartare a angajatei din societate.

In loc sa dispuna concedierea salariatilor care deserveau punctul de lucru „Z” la data luarii deciziei de desfiintare a acestuia, asa cum s-a preconizat in procesul-verbal de sedinta Consiliului Administrativ din 15.11.2011, angajatorul s-a folosit de aceasta imprejurare, pentru a o indeparta pe reclamanta din societate.

Art. 61 lit. d din Codul muncii prevede posibilitatea concedierii in cazul in care salariatul nu corespunde profesional locului de munca in care este incadrat, insa numai dupa evaluarea prealabila a acestuia, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau, in lipsa acestuia, prin regulamentul intern, in conformitate cu disp. art. 63 alin. (2) din Codul muncii.

In speta, parata SC „NE” SRL nu a facut dovada evaluarii prealabile a salariatului, lipsind cu desavarsire criteriile pentru care reclamanta X a fost cea desemnata pentru concedierea intemeiata pe motivul restrangerii activitatii.

Mai mult, tribunalul retine ca desfiintarea locului de munca nu a fost efectiva si cu o cauza reala si serioasa, in intelesul disp. art. 65 alin.2 din Codul muncii, intrucat s-a preconizat continuarea activitatii in noi puncte de lucru, mai bine plasate, acest lucru reiesind din insasi decizia de inchidere a PSV „Z”.

De altfel, la o luna dupa concedierea reclamantei parata a facut o noua angajare, incheind contract de munca nr. 66/15.03.2012 cu numita Q, persoana diferita de angajata revenita din concediul pentru cresterea copilului - desfiintarea postului reclamantei nefiind, prin urmare, una reala.

Pentru aceste motive, instanta constata ca decizia de concediere este nelegala, urmand ca, in baza art. 80 din Codul muncii, sa dispuna anularea ei si plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat angajata.

Art. 80 alin.(3) din Codul muncii instituie regula potrivit careia, in cazul in care salariatul nu solicita reintegrarea pe postul avut anterior concedierii, contractul individual de munca va inceta de drept la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, insa reclamantei nu i se pot acorda drepturile salariale de care a fost lipsita prin concedierea nelegala decat pana la data de 17.06.2014, cand societatea parata a fost radiata, ulterior acestui moment incetandu-i capacitatea juridica.

Referitor la raspunderea in mod nelimitat a asociatului unic Y pentru obligatiile neachitate ale societatii dizolvate SC „NE” SRL, tribunalul retine ca aceasta poate fi antrenata numai in temeiul dispozitiilor art. 237 ind.1 alin.(3) si (4) din Legea nr. 31/1990.

Acestea prevad ca:

„(3) Asociatul care, in frauda creditorilor, abuzeaza de caracterul limitat al raspunderii sale si de personalitatea juridica distincta a societatii raspunde nelimitat pentru obligatiile neachitate ale societatii dizolvate, respectiv lichidate.

(4) Raspunderea asociatului devine nelimitata in conditiile alin. (3), in special atunci cand acesta dispune de bunurile societatii ca si cum ar fi bunurile sale proprii sau daca diminueaza activul societatii in beneficiul personal ori al unor terti, cunoscand sau trebuind sa cunoasca faptul ca in acest mod societatea nu va mai fi in masura sa isi execute obligatiile.”

Parata Y a procedat la dizolvarea societatii in baza art. 227 alin. 1 lit.d din Legea nr. 31/1990, adica voluntar, prin Hotararea Adunarii generale din 14.03.2014 (fila 178 vol. II dosar de fond), in conditiile in care societatea avusese in anul precedent 2013 un profit de 110437 lei si nu inregistrase pierderi.

Anterior, procedase la micsorarea capitalului social subscris de la 348.740 lei (integral varsat in anul 2012- astfel cum rezulta din informatiile comunicate de ORC, fila 154 vol II din dosarul de fond) la 200 lei, valoarea minima prevazuta de lege, cum reiese din situatia financiara de lichidare intocmita de catre lichidatorul Ch.A..

Este de observat faptul ca valoarea capitalului social varsat in anul 2012 era de 348.740 lei si acoperea valoarea de 75.000 euro, ceruta prin dispozitiile OMF nr. 1659/7.12.2012 ca fond minim pentru autorizarea caselor de schimb valutar, infirmandu-se astfel apararile facute de parata in legatura cu lipsa fondului minim, ca justificand decizia de dizolvare a societatii.

Capitalul social constituie limita gajului general al creditorilor societatii, pe care parata Y l-a micsorat anterior dizolvarii societatii (si dupa introducerea cererii de chemare in judecata), astfel incat instanta retine ca sunt intrunite conditiile raspunderii nelimitate a asociatului unic si nu numai in limita capitalului social de 200 lei, evidentiat in situatia financiara la data divolvarii SC „NE” SRL.

In ce priveste cuantumul despagubirilor datorate reclamantei pentru concedierea nelegala, instanta retine concluziile raportului de expertiza contabila intocmit in rejudecare de expert contabil T.J..

Acestea vor cuprinde:

• despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi, in regim de lucru normal, de care ar fi beneficiat reclamanta din momentul concedierii si pana in momentul radierii societatii (15.02.2012 - 17.06.2014), in valoare de 19413 lei;
• in conformitate cu disp. art. 123 alin.(2) din Codul muncii, suma de 1969,26 lei, in cuantum brut, reprezentand sporul de 75% din salariul de baza aferent orelor lucrate suplimentar in perioada 16.02.2009 - 15.02.2012, suma actualizata cu indicele de inflatie la data platii efective;
• in conformitate cu disp. art. 142 alin.(2) din Codul muncii, suma de 403,92 lei, in cuantum brut (337,28 lei in cuantum net), reprezentand sporul de 100% din salariul de baza aferent muncii prestate in zile de sarbatoare legala in perioada 16.02.2009 - 15.02.2012, suma actualizata cu indicele de inflatie la data platii efective;
• in conformitate cu disp. art. 137 alin. (3) si (5) din Codul muncii si prevederile Regulamentului de ordine interioara (potrivit carora
  pentru orele lucrate in timpul de repaus saptamanal salariatii vor beneficia de un spor de 1% lunar din salariul de baza negociat,
  spor achitat pe parcursul derularii activitatii de catre parata): pentru perioada 16.02.2009 - 15.02.2012, un spor de 74% din salariul de baza calculat la un numar de 206 ore de munca, prestate in zilele de sambata si duminica si, respectiv, un spor de 149% din salariul de baza, calculat pentru un numar de 300 ore de munca, prestate in zilele de sambata si duminica, suma actualizata cu indicele de inflatie la data platii efective;
• in conformitate cu disp. art. 126 din Codul muncii, suma de 736,09 lei, in cuantum brut, reprezentand sporul de 25% din salariul de baza aferent muncii de noapte, prestata in perioada 16.02.2009 - 15.02.2012, suma actualizata cu indicele de inflatie la data platii efective;
• dobanda legala aferenta tuturor drepturilor salariale acordate prin prezenta hotarare, calculata de la data scadentei fiecarui drept si pana la data platii efective.

Va fi respins capatul de cerere avand ca obiect plata diferentelor de drepturi salariale dintre salariul de baza lunar brut acordat si salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, in perioada 01.10.2008 - 15.02.2012, avand in vedere ca salariul primit a fost corelat cu dispozitiile legale.

In ce priveste criticile paratei SC „NE” SRL cu privire la neverosimilitatea datelor reiesite din centralizatorul editat de programul informatic prin care se inregistrau tranzactiile de schimb valutar pe codul special acordat reclamantei, din care ar rezulta ca in anumite perioade reclamanta a lucrat fara intrerupere mai multe zile la rand, instanta retine ca permisivitatea cu privire la programul de lucru al angajatelor, care s-ar fi inlocuit frecvent una pe cealalta conduce la dificultatea reala a unui control al timpului lucrat efectiv de fiecare dintre acestea.

Insa, insasi parata este cea care si-a asumat acest lucru si nu poate cere instantei sa se raporteze la alte date decat cele reiesite din chiar evidentele programului informatic gestionat de societate.

Eventuala folosire a parolei de catre alte colege ale reclamantei nu a fost probata, insa si in aceasta privinta responsabilitatea apartine angajatorului, care nu a intreprins verificari la punctele de lucru, astfel incat nu se poate prevala valabil de o astfel de aparare in prezenta cauza.

In considerarea celor anterior expuse, tribunalul va admite in parte actiunea.”

Impotriva sentintei civile nr. nr. 757/23.03.2015 a formulat recurs recurenta parata X considerand-o nelegala si netemeinica.

In motivarea cererii de recurs, recurenta parata considera hotararea instantei de fond nelegala si netemeinica, pentru motivele prevazute de art. 304 pct.9 C.pr.civ. vechi, apreciind ca instanta de fond a interpretat si aplicat gresit legea atunci cand a stabilit ca Decizia de concediere nr.l333/17 ianuarie 2012 este nelegala si ca a fost emisa ca urmare a unei premeditari privind desfiintarea punctului de lucru din Z.

Apreciaza ca angajatorul are dreptul de a analiza si decide infiintarea sau desfiintarea punctelor de schimb valutar fara a fi necesar acordul salariatilor in acest scop.

Sustine recurenta ca inca din luna noiembrie 2011 a fost luata decizia de inchidere a punctului de lucru din Z intrucat contractul de inchiriere a spatiului inceta prin ajungere la termen si prelungirea acestuia nu mai era posibila, insa, acest fapt nu interzice angajatorului sa schimbe locul de munca al oricarui angajat ( inclusiv al reclamantei ), in conditiile in care prin act aditional la contractul de munca nr. l din 21-nov-2008 se convenise asupra acestui fapt.

Instanta de fond a interpretat gresit aceasta clauza contractuala si a stabilit ca mutarea reclamantei la un punct de lucru care ulterior urma a fi desfiintat este nelegala.

Solicita a se constata ca reclamanta X a fost mutata in cursul anului 2011 pe durate de cate una sau doua luni la mai multe puncte de lucru, astfel ca mutarea aceasta nu a fost un act nelegal si nici premeditat.

Faptul ca in luna noiembrie 2011 reclamanta lucra la punctul de lucru din W nu insemna ca dupa aceasta data (ea sau oricare alta salariata) nu mai puteau fi mutate la punctul de lucru Z si nici ca urma desfacerea contractului de munca al salariatului care la acel moment lucra la punctul ce urma a fi desfiintat, angajatorul avand dreptul de a decide asupra persoanei care va fi concediata, indiferent de locul de munca in care se afla la acel moment.

Din cuprinsul procesului verbal incheiat la 14-nov-2011 se poate observa ca reprezentanta salariatilor a propus desfacerea contractului de munca a unui salariat si pastrarea celuilalt salariat pentru a asigura rotatia in cazul concediilor de odihna, si, evident ca alegerea salariatului caruia urma sa i se inceteze contractul de munca era si este atributul angajatorului, astfel ca nu s-a incalcat nici o dispozitie legala.

Desfiintarea punctului de lucru a fost reala si impusa de faptul expirarii contractului de inchiriere a spatiului de lucru si a performantelor economice negative (singurul punct cu pierderi de 17%) astfel ca decizia este legala si temeinica, iar solutia instantei este contrara probelor administrate si dispozitiilor legale care reglementeaza desfacerea contractului de munca.

Pentru aceste motive va rugam sa solicita admiterea recursului si modificarea hotararii instantei de fond in sensul respingerii acestui capat de cerere.

In ce priveste angajarea raspunderii nelimitate a fostului asociat privind plata drepturilor salariale pe intervalul 15-febr-2012 si pana la data radierii societatii respectiv 17- iunie-2014, apreciaza reclamanta ca in mod gresit a stabilit instanta de fond aceasta raspundere, peste limita capitalului social si peste data intrarii societatii in dizolvare si lichidare ,considerand ca dizolvarea societatii a fost un act voluntar si ilicit in scopul fraudarii creditorilor societatii.

La data intrarii in dizolvare si lichidare societatea nu avea nici un fel de datorii dupa cum rezulta din actele de lichidare intocmite de lichidator, astfel ca societatea nu avea creditori pe care sa-i fraudeze.

Reclamanta nu avea o creanta certa lichida si exigibila pentru a putea fi considerata creditor iar faptul ca societatea se afla in faza de judecata in prima instanta pentru drepturi banesti nu echivaleaza cu existenta unei creante iar dizolvarea si lichidarea societatii nu putea fi amanata pana la terminarea procesului, termenele de dizolvare si lichidare fiind strici reglementate si incep sa curga de la data incetarii activitatii (unicei activitati, schimb valutar).

La dosarul cauzei se afla extrase din Ordinul Ministrului de Finante 1659/7-dec-2012 , care a impus societatilor care aveau ca obiect schimbul valutar sa majoreze capitalul social cu cate 75.000 EURO pentru fiecare punct de schimb valutar si, in situatia in care in 6 luni de la aceasta data nu se indeplinea conditia impusa, societatea urma sa-si inceteze activitatea.

Considera reclamanta ca instanta de fond a interpretat gresit acest ordin atunci cand a stabilit ca la data aparitiei acestuia societatea indeplinea aceasta conditie intrucat avea un capital social de 348.740 lei si deci putea functiona, deoarece, capitalul existent asigura doar functionarea unui punct de lucru astfel ca societatea desi avea profit a trebuit sa intre in dizolvare si sa-si inceteze activitatea.

Functionarea societatii nu mai era posibila dupa data predarii codurilor si a autorizatiei de functionare, astfel ca de la data predarii acestor coduri catre ANAF toti salariatii au fost disponibilizati.

In aceste conditii in mod gresit instanta de fond a obligat asociatul la plata drepturilor salariale de la data desfacerii contractului de munca si pana la data radierii societatii din Registrul Comertului.

Pe durata dizolvarii societatea nu mai poate continua activitatea de schimb valutar si nu poate intreprinde alte acte de comert dacit cele necesare dizolvarii si lichidarii.

Fata de aceste motive solicita respingerea si a acestui capat de cerere care vizeaza plata drepturilor salariale pe durata judecatii cauzei.

Relativ la obligarea la plata sporurilor solicitate de reclamanta pe intervalul 14-febr- 2009 - 15-febr-2012, solicita a fi admisa in parte aceasta cerere in sensul acordarii acestor drepturi in limita capitalului social existent la data intrarii in lichidare, adica de 200 lei.

Expertiza aflata la dosarul cauzei intocmita de expert demonstreaza faptul ca reclamanta a cedat codul propriu de acces la sistemul informatic altor salariate si astfel apare in sistem inregistrata cu activitati de peste 40 de ore continuu zi si noapte ceea ce nu este posibil.

Raspunsurile la interogatoriul luat reclamantei nu au fost de natura sa elucideze aceste inadvertente astfel ca reclamanta nu poate invoca propria culpa pentru a obtine sporuri necuvenite, (spor pentru munca de noapte si spor pentru zilele de sambata si duminica).

Solicita admiterea recursului.

Intimata X a formulat intampinare
prin care solicita respingerea apelului ca nefondat.

In sustinerea pozitiei procesuale, intimata in fapt, arata ca recurenta sustine in mod nefondat ca decizia de concediere nr. 1333/17.01.2012 este legala, fiind ignorate prevederile art. 65 din Codul Muncii.

Instanta de fond a observat in mod corect ca aceasta decizie a fost emisa in lipsa oricaror criterii de evaluare prealabila a salariatului si fara ca desfiintarea locului de munca sa fie efectiva, motivat de o cauza serioasa si reala.

Solicita a se observa ca pana la finalul lunii decembrie 2011, la momentul emiterii deciziei de concediere reclamanta X angajata la SC „NE” SRL din data de 20.04.2007, era considerata o angajata model, fiind printre cele mai vechi angajate ale societatii si in toata aceasta perioada nu savarsise nici o abatere disciplinara.

Faptul de a solicita la data de 24.12.2011 angajatorului, in temeiul art. 117 din Codul muncii, precizari cu privire la programul de munca si modul de repartizare al acestuia in luna decembrie 2011, la modalitatea de compensare a muncii suplimentare desfasurata in luna decembrie 2011, a provocat din partea reprezentantilor societatii o reactie excesiva care s-a finalizat cu desfacerea contractului individual de munca, intr-o maniera abuziva.

A urmat Decizia de mutare inregistrata sub nr. 1319/27.12.2011 prin care SC. „NE”

S.R.L a comunicat „operatoarei de schimb valutar X ca in data de 28 12 2011 va fi mutata in punctul de schimb valutar situat in complex Z deoarece in luna decembrie pana in data de 24 12.2011 a lucrat zi de zi in punctul de schimb valutar W. Ulterior, prin Preavizul inregistrat sub nr. 1332/17.01.2012 SC „NE” SRL a comunicat salariatei X ca „incepand cu data de 17.01.2012 postul dumneavoastra se restructureaza si drept urmare dupa perioada de preaviz de 20 de zile lucratoare (18.01.2012 - 14.02.2012) contractul individual de munca a dumneavoastra se desface potrivit art. 65 din Codul Muncii". In cele din urma, prin Decizia de concediere nr. 1333/17.01.2012 a SC „NE” SRL s-a dispus incetarea contractului individual de munca la data de 15.02.2012 in temeiul art. 65 din Codul muncii.

Instanta de fond a observat aceasta succesiune si, pe baza probatoriului administrat, a retinut ca Decizia de mutare nr. 1319/27.12.2011 este „un act premeditat, menit tocmai pentru a justifica masura incetarii raportului de munca si a conferi o aparenta de legalitate Deciziei de concediere nr. 1333/17.01.2012, survenita la scurt timp dupa aceasta".

Atat in fata instantei de fond cat si in cuprinsul cererii de recurs recurenta sustine in mod nefondat ca decizia de mutare nu este un act premeditat deoarece in cursul anului 2011 salariata X a fost mutata pe durate de cate una sau doua luni la mai multe puncte de lucru ale SC „NE” SRL.

Ceea ce ascunde in mod intentionat recurenta este faptul ca intimata nu isi desfasurase niciodata activitatea la punctul de lucru din Z desi lucra la aceasta societate de peste 4 ani de zile.

Apreciaza ca desfiintarea locului de munca nu a fost efectiva deoarece asociatul unic a afirmat ca la punctul de lucru de la H era suspendata activitatea pentru ca acel centru comercial era in renovare, iar declaratia acestei este in contradictie chiar si cu un act emis de angajator, un centralizator cu privire la punctele de schimb valutar din acea perioada si anterior acestei date, punctul de lucru de la H care s-a deschis la 14 martie 2012 in conditiile in care celalalt punct de lucru Z s-a inchis la data de 15 iunie 2012, motiv pentru care desfiintarea locului de munca nu a fost efectiva si in plus salariata nu avea in contract individual de munca pe un punct de lucru ci era salariata societatii, faptul ca s-a inchis acel punct de lucru unde a lucrat doar doua saptamani nu crede ca justifica desfiintarea locului de munca. La momentul incetarii contractului individual de munca salariata era cea mai veche angajata a acestui operator economic, de peste 4 ani de zile iar in toata aceasta perioada nu a fost sanctionata disciplinar, niciodata nu au fost probleme legate de nerespectarea programului de munca sau alte aspecte, simplu fapt ca a cerut o zi de Craciun la finalul anului 2011 a pornit toata aceasta intorsura.

Referitor la stabilirea de catre instanta de fond a raspunderii asociatului unic, respectiv, recurenta din cauza de fata, considera ca instanta a facut o apreciere riguroasa a art.

237 ind. 1 alin. 3 si 4 din legea societatilor, textele fiind evidentiate in mod expres in considerentele hotararii, pentru a clarifica pentru parti de ce poate fi angajata raspunderea asociatului unic.

Intentia frauduloasa rezida nu doar din inchiderea intregii societati ci si din faptul ca, in toata aceasta perioada cat s-au realizat procedurile de dizolvare si ulterior de lichidare, societatea, activa atunci, asa cum aparea ea din dosar, a tergiversat timp de un an de zile cauza, prin faptul ca aparatorul a formulat repetate cereri de amanare, prin faptul ca instanta si expertul au solicitat in mod repetat societatii sa puna la dispozitie inscrisurile pentru efectuarea expertizei, inscrisuri care nu au fost niciodata date, si in momentul in care a avut loc dizolvarea nu s-a mai prezentat nimeni in instanta.

Solicita respingerea recursului, cu atat mai mult cu cat, se poate observa ca doua instante de fond au dat solutii identice pe considerente similare. Pentru toate aceste considerente solicita respingerea cererii de recurs ca fiind neintemeiata.

Recurenta a formulat si depus precizari, reiterand situatia de fapt incepand de la data constituirii societatii, reluand apararile formulate in cele doua cicluri procesuale desfasurate in cauza.

Analizand actele si lucrarile dosarului, raportat la motivele de apel formulate, dovezile administrate si normele incidente, Curtea de Apel retine urmatoarele:

LEGALITATEA DECIZIEI DE CONCEDIERE

Recurenta critica, in principal, faptul ca instanta de fond a interpretat si a aplicat gresit legea atunci cand a stabilit ca decizia de concediere nr. 1333/17.01.2012 este nelegala si ca a avut un caracter premeditat, nefiind respectate in acest fel drepturile salariale, desfiintarea punctului de lucru nefiind reala.

Cat priveste sustinerile recurentei potrivit carora desfiintarea postului ar fi avut un caracter real si serios, Curtea constata ca aceste sustineri nu sunt intemeiate. In cadrul controlului si sanctionarii concedierilor nelegale, in conditiile art. 76-78 Codul muncii, instanta de judecata examineaza daca incetarea contractului individual de munca a fost determinata de desfiintarea efectiva, intemeiata pe o cauza reala si serioasa, a locului de munca ocupat de salariat.

Fiind o concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului, prima instanta a examinat daca locul de munca al intimatei reclamante a fost desfiintat efectiv, potrivit art. 65 alin. 2 Codul muncii, retinand ca recurenta, careia ii revenea sarcina probei, nu a facut dovada desfiintarii efective a postului ocupat de intimata.

Avand in vedere ca situatia de fapt in desfasurarea sa cronologica a fost expusa de catre prima instanta, pe larg, Curtea retine doar aspectele esentiale - necesare pentru a raspunde punctual criticilor formulate. Intimata X a fost salariata SC „NE” SRL in baza contractului individual de munca inregistrat la Inspectoratul Teritorial de Munca Iasi sub nr. 300772 din 20.07.2007, ocupand postul de agent schimb valutar cu o norma de lucru de 8 ore/zi si 40 ere/saptamana.

Prin Decizia de mutare inregistrata sub nr. 1319/27.12.2011, recurenta SC „NE” SRL a comunicat „operatoarei de schimb valutar X ca in data de 28.12.2011 va fi mutata in punctul de schimb valutar situat in complex Z deoarece in luna decembrie pana in data de 24.12.2011
a lucrat zi de zi in _punctul
de schimb valutar W”.

Prin preavizul inregistrat sub nr. 1332/17.01.2012, recurenta SC „NE” SRL a comunicat reclamantei X ca „incepand cu data de 17.01.2012 postul respectiv se restructureaza si drept urmare dupa perioada de preaviz de 20 de zile lucratoare (18.01.2012 - 14.02.2012) contractul individual de munca se desface potrivit art. 65 din Codul Muncii”.

Prin Decizia de concediere nr. 1333/17.01.2012 a SC „NE” SRL s-a dispus incetarea contractului individual de munca la data de 15.02.2012, in temeiul art. 65 din Codul muncii.

Sustine recurenta ca decizia de concediere, contrar celor retinute de prima instanta, este legala avand in vedere desfasurarea activitatii in societate. Astfel, in 15 ianuarie 2012 intimatei i s-a desfacut contractul de munca,
intrucat, la punctul de lucru din Z contractul de inchiriere

a spatiului a incetat si nu se mai putea continua activitatea acolo; ca tot in anul 2012, pe data de 14 aprilie s-a inchis punctul de lucru W care fusese deschis din noiembrie 1999, iar mai tarziu a fost inchis punctul de lucru din Copou. In aceste conditii, cand din inscrisuri rezulta ca intr-un an au fost inchise patru puncte de lucru, fiind concediati 8 salariati, nu se poate sustine ca nu s-a inchis punctul de lucru din Z efectiv si real.

Insa, astfel cum a expus si prima instanta, este relevant in privinta analizarii cauzei ”reale si serioase” ce au determinat emiterea deciziei de concediere, faptul ca decizia privind inchiderea punctului de lucru „Z”, considerat nerentabil, cu disponibilizarea personalului ce lucreaza la acest punct de schimb valutar, s-a luat de catre conducerea administrativa a societatii recurente
data de 15.11.2011
anterior mutarii intimatei

la acest punct de lucru. Or, in conditiile in care la data la care societatea a optat pentru masura inchiderii acestui punct de lucru intimata reclamanta X lucra la punctul de schimb valutar „W” aceasta decizie de restrangere a activitatii si, implicit masura disponibilizarii, nu o putea viza pe intimata.

Din amplul probatoriu administrat in cauza reiese, cu suficienta, ca decizia de mutare in punctul de lucru a carui inchidere era iminenta si, deja stabilita, fiind decisa la data
de 15 noiembrie 2011
,
aspect recunoscut si de catre recurenta in cadrul interogatoriului administrat la data de 16.11.2016, a fost dispusa cu singurul scop de a justifica masura incetarii raportului de munca si a conferi o aparenta de legalitate Deciziei de concediere nr. 1333/17.01.2012, dorinta evidenta fiind aceea de inlaturare a unui salariat devenit „incomod”. Si aceasta intrucat, urmare a unui program de lucru sustinut, ce depasea programul convenit prin contrat, intimata a solicitat conducerii societatii recurente lamuriri cu privire la programul de lucru si modul de repartizare al acestuia (aspecte ce reies, printre altele, si din expertiza contabila efectuata pentru determinarea drepturilor salariale reprezentand ore suplimentare). S-a conturat cu evidenta faptul ca pe parcursul desfasurarii raportului de munca, angajatorul a modificat permanent programul de lucru al intimatei, astfel ca in mod real durata timpului de lucru depasea cu mult norma de lucru prevazuta in contractul individual de munca. Nerespectarea timpului de lucru, a neplatii orele suplimentare, a acordarii zilelor libere egale si a neacordarii repausului saptamanal devenise deja o obisnuinta in derularea raportului juridic de munca dintre parti. Astfel ca, la data de 24.12.2011 intimata a solicitat in scris angajatorului, in temeiul art. 117 din Codul muncii, precizari cu privire la urmatoarele aspecte: a) programul de munca si modul de repartizare al acestuia in luna decembrie 2011; b) modalitatea de compensare a muncii suplimentare desfasurata in luna decembrie 2011. Urmare a acestui demers initiat de catre intimata, s-au derulat evenimentele expuse mai sus care au culminat, in final, cu emiterea decizie de concediere contestata in cauza. Un aspect deosebit de important, rezida din aceea ca recurenta nu a contestat realitatea acestei stari de fapt cu privire la programul de lucru, recunoscand ca acesta depasea cu obisnuinta timpul normal de lucru, si ca, in compensare, oferea ”bonificatii” angajatelor, aspecte ce exced analizei de fata.

In raport de cele expuse, Curtea constata ca in mod corect instanta de fond a retinut ca desfiintarea locului de munca nu a fost efectiva.

Evidenta acestei concluzii este intarita si prin aceea ca, desi in procesul-verbal de sedinta a Consiliului Administrativ din 15.11.2011,
deci anterior decizie de mutare
a intimatei reclamante la acest punct de lucru, s-a preconizat concedierea salariatilor care deserveau punctul de lucru „Z”, prin decizia de mutare a intimatei reclamante la acest punct de lucru - a carui inchidere era iminenta, angajatorul a folosit acest ”prilej”, pentru a o indeparta pe reclamanta din societate. La data mutarii intimatei reclamante la punctul de schimb valutar Z deciziile privind inchiderea acestui punct de lucru si desfacerea contractului individual de munca al unei salariate din acest punct erau deja luate in cadrul sedintei Consiliului administrativ din data de 14 noiembrie 2011, aspect recunoscut si de catre recurenta in cadrul interogatoriului administrat la data de 16.11.2016. Din cuprinsul Contractului individual de munca, la lit. D (Locul de munca) se prevede expres ca „activitatea se desfasoara la SC „NE” S.R.L”. Prin urmare, inchiderea unui punct de lucru din cele cinci de care beneficia societatea pana in luna ianuarie 2012 nu echivaleaza cu „desfiintarea locului de munca ocupat de salariat”, in sensul prevazut de art. 65 din Codul muncii.

A mai sustinut recurenta ca Decizia de concediere nr. 1333/17.01.2012 a fost emisa in temeiul art. 65 din Codul muncii cu motivarea urmatoare: „Avand in vedere restrangerea activitatii societatii
prin desfiintarea punctului de lucru din cadrul
Z; motivul inchiderii punctului a fost determinat de criza economica prin care trece tara noastra si care a determinat scaderea incasarilor”. Sustine ca decizia de concediere este legala motivat de faptul ca ”alegerea salariatului caruia urmeaza sa i se inceteze contractul de munca este atributul exclusiv al angajatorului”.

In conformitate cu dispozitiile art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fara legatura cu persoana acestuia.

Desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa, astfel incat incetarea contractului individual de munca prin vointa unilaterala a angajatorului sa nu intervina pentru motive invocate arbitrar sau in mod abuziv, ingradindu-se exercitiul dreptului la munca.

Potrivit textului analizat, motivul concedierii nu este inerent persoanei salariatului, ci exterior acesteia. Nu mai este vorba de abateri disciplinare, de inaptitudine fizica sau psihica, ci de un fapt exterior lui:
desfiintarea locului de munca
care, evident, nu poate fi imputabila in nici un mod salariatului afectat.

Art. 65 codul muncii presupune existenta unor dificultati economice si diminuarea activitatii, transformari tehnologice, modernizarea, automatizarea proceselor de productie, in toate cazurile impunandu-se renuntarea la serviciile unor salariati, datorita desfiintarii locurilor de munca.

Conditia de legalitate impusa de lege este ca desfiintarea locului de munca sa fie insa efectiva si sa aiba o cauza reala si serioasa.

Desfiintarea este efectiva atunci cand locul de munca este suprimat din structura angajatorului, cand nu se mai regaseste in organigrama acestuia ori in statul de functii. Cauza
este reala cand prezinta un caracter obiectiv, adica exista in realitate cu adevarat si nu o
disimuleaza. Este serioasa cand se impune din necesitati evidente privind imbunatatirea activitatii si nu disimuleaza realitatea.
Cauza serioasa este aceea care face imposibila continuarea activitatii la un loc de munca,
fara pagube pentru angajator.

Instanta judecatoreasca este cea care apreciaza caracterul real si serios al motivelor invocate de angajator la concedierea salariatului, formandu-si convingerea pe baza probatoriilor sustinute de parti.

Caracterul efectiv, real si serios al desfiintarii locului de munca ocupat de salariat se justifica daca se face dovada ca efectiv a avut loc o reorganizare si o restrangere reala, impusa de nevoile unitatii.

Potrivit dispozitiilor art. 287 Codul muncii, sarcina probei in conflictele de munca revine angajatorului, acesta fiind obligat sa depuna dovezile in apararea sa pana la prima zi de infatisare.

Angajarea altor persoane pe posturi identice celui desfiintat, in cadrul aceluiasi serviciu, precum si lipsa unei analize care sa vizeze imbunatatirea activitatii, eficientizarea costurilor, de natura a dovedi caracterul serios al reorganizarii, permit concluzia ca, in realitate, s-a urmarit indepartarea salariatului din cadrul societatii, din motive care tin de persoana salariatului, iar nu pentru motivele expres prevazute de art. 65 din Codul Muncii, indicat ca si temei al concedierii, cum corect a retinut si prima instanta.

Astfel, potrivit pct. 6 din Centralizatorul privind numarul si locatia punctelor de schimb valutar ale SC „NE” SRL la data
de 14.03.2012 societatea si-a extins activitatea prin deschiderea unui
nou punct de schimb valutar situat in lasi. str. Anastasie Panu nr. 46, spatiu comercial A 21 („H"). Totodata, astfel cum rezulta din pct. 4 al Extrasului din aplicatia electronica reprezentand registrul general de evidenta privind salariatii SC „NE” SRL la data de
15.03.2012 societatea a incheiat un nou contract de munca pentru un post
identic cu acela ocupa de reclamanta (respectiv operator ghiseu), deci la o luna dupa concedierea intimatei. Apararea recurentei cu privire la acest aspect in sensul ca nu a fost o noua angajare, ci reluarea raporturilor de munca cu angajata revenita din concediul pentru cresterea copilului, este nefondata fiind inlaturata corespunzator de catre prima instanta care a retinut ca numita Q cu care recurenta a incheiat contract de munca nr. 66/15.03.2012 (fila 83 din dosarul de fond), nu este angajata revenita din concediul pentru cresterea copilului. Astfel, desfiintarea postului intimatei nefiind, asa cum sustine recurenta, una reala.

Urmare a analizei temeinice a probatoriului administrat, instanta de fond analizand corespunzator succesiune evenimentelor relevata de deciziile emise de recurenta, a retinut just ca Decizia de mutare nr. 1319/27.12.2011 constituie un act premeditat, emis tocmai pentru a justifica masura incetarii raportului de munca si a conferi o aparenta de legalitate deciziei de concediere nr. 1333/17.01.2012.

O alta coordonata care sustine concluzia privind caracterul abuziv al deciziei de concediere nr 1333/17.01.2012 rezida si din prevederile art. 2 din decizie, potrivit carora: „criteriile avute in
vedere la stabilirea ordinii concedierii au fost cele de performanta profesionala in cadrul activitatii societatii
", criterii care nu au fost precizate de angajator si nici masura in care au fost sau nu indeplinite de catre intimata reclamanta. In conditiile in care in cuprinsul Deciziei de mutare inregistrata sub nr. 1319/27.12.2011 se mentioneaza, printre altele, ca se dispune masura mutarii salariatei X deoarece in luna decembrie pana in data de

2011. a lucrat
      zi de zi in
      punctul de schimb valutar W, conditii in care, in lipsa unor alte elemente concrete ale angajatorului, conduce la concluzia ca salariata, dimpotriva, isi indeplinea corespunzator atributiile specifice. Necorespunderea profesionala reprezinta o

imprejurare de natura obiectiva sau subiectiva care conduce ori este apta sa conduca la obtinerea unor performante profesionale mai scazute decat cele pe care, in mod rezonabil, angajatorul este indreptatit a le astepta de la salariat si presupune necunoasterea regulilor specifice unei functii, meserii sau profesii. Angajatorul trebuie insa sa
probeze fapte obiective sau repetate de natura sa evidentieze astfel de carente profesionale
,
delimitandu-se in acest mod, de neindeplinirea accidentala, dar culpabila a obligatiilor de serviciu, situatie in care poate interveni concedierea disciplinara. Fiind o cauza de incetare neimputabila salariatului,
concedierea pentru necorespundere profesionala presupune anumite obligatii ale angajatorului, printre care, potrivit art. 63 alin. 2 Codul Muncii
si aceea de evaluare prealabila a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau, in lipsa acestuia, prin regulamentul intern, obligatii pe care recurenta, in calitate de angajator, nu le-a indeplinit.

Totodata, durata contractului de munca al intimatei - pana la data concedierii, releva faptul ca aceasta era una dintre cele mai vechi salariate ale societatii, aspect, de asemenea, de natura sa combata sustinerea mentionata in art. 2 din decizia de concediere. Or, neindeplinirea criteriilor de
performanta profesionala, cum sustine angajatorul, nu justifica desfasurarea raporturilor de munca pe o
peste 5 ani.

Astfel, desfasurarea raporturilor de munca intre recurenta, in calitate de angajator, si intimata reclamanta, in calitate de salariat, au condus la concluzia ca desfiintarea locului de munca nu a fost efectiva si cu o cauza reala si serioasa, potrivit disp. art. 65 alin.2 din Codul muncii, cu atat mai mult cu cat societatea a preconizat continuarea activitatii in noi puncte de lucru.

ORELE SUPLIMENTARE

Potrivit art.120 alin.1 Codul Muncii, munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal, prevazuta la art. 112, este considerata munca suplimentara, iar potrivit art.123 Codul Muncii in cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut de art. 122 alin. (1) in luna urmatoare, munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia; sporul pentru munca suplimentara, acordat in conditiile prevazute la alin. (1), se stabileste prin negociere, in cadrul contractului colectiv de munca sau, dupa caz, al contractului individual de munca, si nu poate fi mai mic de 75% din salariul de baza.

In consecinta, in conditiile prestarii de catre un salariat a muncii in afara timpului normal de lucru,
cu respectarea cerintelor legale
, drepturile sale sunt stabilite imperativ de legislatia muncii si nu pot fi inlaturate sau reduse de angajator. Angajatorul va fi tinut de dispozitiile art. 123 C. muncii ori de cate ori se dovedeste ca prin modalitatea de stabilire si organizare a activitatii, prin continuitatea si repetabilitatea unei anumite discipline interne a acceptat, a incurajat si chiar a determinat, in mod sistematic, prestarea muncii suplimentare, chiar daca la nivel formal nu a transpus aceasta solicitare in conditiile legii.

Conform art. 122 alin. 1 din Codul muncii munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 60 de zile dupa efectuarea acesteia iar art. 123 alin. 1 prevede ca in cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut de art. 122 alin. 1 in luna urmatoare munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia. Prin aceste dispozitii legale se instituie o obligatie a angajatorului de a compensa orele suplimentare efectuate de angajat cu acordul sau cu ore libere platite in urmatoarele 60 de zile iar daca acest lucru nu este posibil angajatorul este obligat sa acorde un spor la salariu, obligatii carora le corespund drepturile corelative ale angajatului la ore libere platite sau la spor la salariu pentru orele suplimentare efectuate.

Coroborarea probatoriului administrat cu privire la acest aspect confirma, la nivel probator, sustinerea intimatei potrivit careia pe parcursul desfasurarii raportului juridic de munca, in perioada 13.04.2007 - 15.02.2012 recurenta nu si-a respectat obligatiile legale si contractuale privind timpul de lucru si timpul de odihna. In conformitate cu lit. H ”durata muncii” din Contractul individual de munca durata timpului de lucru al salariatei X trebuia sa fie de 8 ore pe zi si 40 de ore pe saptamana, repartizarea programului de lucru fiind de 8 ore pe zi.

Durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, chiar si atunci cand durata zilnica a timpului de munca este de 12 ore fiind urmata de o perioada de repaus de 24 ore.

In ciuda acestor dispozitii imperative ale Contractului individual de munca si ale Codului muncii, recurenta i-a solicitat salariatei X sa efectueze pentru lungi perioade un program de lucru inegal si, de asemenea, sa efectueze munca suplimentara zilele libere, in zilele de sarbatoare legala si in zilele de repaus saptamanal fara a le compensa prin ore libere platite sau a acorda sporurile la salariu prevazute legislatia muncii. Totodata, data fiind activitatea Non Stop a punctului de lucru Topaz intimata si-a desfasurat activitatea si in timpul noptii fara a primi sporul corespunzator.

Din desfasurarea acestui program de lucru se poate observa ca in perioada 16.02.2009 - 15.01.2012 recurenta nu a compensat prin ore libere platite si nici a acordat sporul la salariu corespunzator pentru munca suplimentara efectuata peste cele 8 ore de munca zilnice si 40 de ore de munca saptamanale. De asemenea, in aceeasi perioada recurenta nu a compensat cu timp liber corespunzator sau prin spor la salariu munca efectuata in zilele de sarbatoare legala prevazute de art. 139 din Codul muncii, nu a acordat repausul saptamanal prevazut de art. 137 din Codul muncii si nici nu a recompensat munca de noapte prin sporul cuvenit in temeiul art. 126 din Codul muncii.

Recurenta nu contesta practic depasirea duratei normale de lucru, dar se apara sustinand ca a oferit salariatelor diverse bonificatii, si ca, in fapt, nu au fost dovedite efectuarea orelor suplimentare la nivelul acordat de catre prima instanta.

In acest context, Curtea retine ca recurenta a ignorat faptul ca din actele intocmite de catre intimata rezulta ora si data intocmirii fiecarui act, astfel ca este posibila verificarea programului efectiv de activitate al acesteia, fapt realizat in prezenta cauza prin expertiza contabila, varianta intocmita pe baza inscrisurilor puse la dispozitie de parti.

De altfel, fata de concluziile Raportului de expertiza contabila judiciara efectuat de expertul contabil , Curtea retine ca recurenta-parata nu a formulat obiectiuni, nu a solicitat lamuriri expertului si nici nu a solicitat o noua expertiza, in acord cu dispozitiile art. 211 si 212 Cod proc.civ.

Chiar si in aceasta situatie criticile formulate de recurenta asupra concluziilor raportului de expertiza sunt nefondate. Astfel, recurenta ignora faptul ca pentru efectuarea expertizei au fost avute in vedere inscrisurile cu privire la evidenta orelor de munca generate in mod exclusiv de catre societatea „NE” SRL. Expertul a analizat si coroborat informatiile din mai multe documente: state de plata, pontaje, foi colective de prezenta si centralizatorul electronic de activitate. Nu este lipsit de importanta nici faptul ca ambele expertize contabile efectuate in cauza (in fata instantei de fond in primul ciclu procesual si in rejudecare) au concluzii similare, ceea ce confirma realitatea situatiei de fapt cu privire la programul de lucru al reclamantei intimate. Mai mult, Curtea retine ca recurenta nu a facut dovada ca exista un sistem obiectiv de determinare a timpului de lucru si aceasta pentru a acceptat si tolerat practicarea unui program de lucru peste limita prevazuta in contractul de munca.

Mentiunile inscrise in centralizatorul electronic de activitate sunt reale si certe in conditiile in care accesul in sistemul electronic se facea in mod exclusiv pe baza unei parole detinute de fiecare agent de schimb valutar. De altfel, criticile formulate in aceasta privinta nu sunt sustinute probator, recurenta, in sarcina careia cade obligatia de verificare a respectarii timpului de lucru, ar fi trebuit sa prezinte documente justificative care sa probeze o alta situatie de fapt (in conditiile in care parata detine arhiva privind evidenta orelor de munca ale salariatilor societatii „NE” SRL). Contrar acestor sustineri, Curtea urmeaza sa valideze rationamentul primei instante si va acorda valoare probatorie evidentei informatizate a activitatii reclamantei intimate astfel cum sunt inscrise in centralizatorul electronic, cu atat mai mult cu cat recurenta nu a realizat alte evidente concrete ale activitatii efective a reclamantei. Curtea retine ca situatia de fapt prezentata, astfel cum rezulta ea din amplul probatoriu administrat in cauza, nu a fost una sporadica, intamplatoare generata de eventuale perioade in care fluxul de activitate sa depaseasca programul obisnuit. Or, in situatia data tot angajatorului ii revenea indatorirea de a lua masurile necesare, chiar prin aplicarea de sanctiuni, in cazul unei utilizari gresite a cartelelor ce permiteau accesul fiecarui salariat la sistemul electronic. Or, recurenta nu a oferit nici o dovada in sensul ca ar fi luat masuri de reglementare a unor eventuale erori de functionare, acceptand starea de fapt existenta cu privire la modul de functionare/accesare a cartelelor de acces.

In consecinta, Curtea retine ca fiind neintemeiate sustinerile recurentei potrivit carora inscrisurile pe baza carora expertul a stabilit si calculat efectuarea de ore suplimentare sunt nerelevate, cata vreme aceste inscrisuri emana de la societatea parata (fila 235 volum I dosar fond), inscrisuri pe care aceasta nu le-a contestat si care sunt de natura sa confirme ca la ora si data respectiva intimata se afla inca la dispozitia angajatorului. Prin raspunsul la solicitarea de a inainta actele necesare pentru efectuarea expertizei, recurenta precizeaza ca ”se tine o evidenta centralizata pe numarul de ore lucrate in cadrul societatii, nu prin intelegeri intre societate si salariati
si nici prin legislatia in vigoare;
unitatea nu are obligatia sa consemneze in foile de prezenta inlocuitorul pe schimburi si pe puncte de schimb valutar (...)”, raspuns redactat in aceeasi nota si atitudine pe care recurenta a abordat-o pe toata durata desfasurarii procedurilor judiciare.

Curtea retine ca dispozitiile art. 111 din Codul Muncii care prevad ca timpul de munca reprezinta
orice perioada in care salariatul presteaza munca, se afla la dispozitia angajatorului si indeplineste sarcinile si
atributiile sale, conform prevederilor contractului individual de munca, contractului colectiv de munca si/sau ale legislatiei in vigoare. Practic, din definitia oferita de Codul muncii rezulta ca timpul de munca reprezinta acea perioada in care salariatul presteaza activitatea in folosul angajatorului, fiind la dispozitia acestuia, indeplinind sarcinile si atributiile sale de serviciu ce ii revin potrivit fisei postului sau altor acte interne.

Pe intreaga perioada in care salariatul presteaza munca in folosul angajatorului salariatul nu dispune de libertatea de a se ocupa de problemele sale personale.

Avand in vedere faptul ca prin timp de munca se intelege exclusiv timpul pe care salariatul il aloca indeplinirii sarcinilor de serviciu,
numai perioada in care acesta presteaza munca sau se afla la dispozitia unitatii, va fi
pontat si remunerat ca atare de catre angajator. asa cum a stabilit si Curtea de Justitie a Uniunii Europene in cauza C 258/10 avand ca obiect cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare privitoare la interpretarea art. 2 punctul 1 si a art. 6 din Directiva nr. 2003/88/CE privind unele aspecte ale organizarii timpului de lucru reprezinta timp de lucru si perioada in care un salariat desfasoara o activitate care ar presupune prezenta efectiva la locul de munca sau aflarea la dispozitia angajatorului, chiar daca nu se afla prezent la locul muncii. Potrivit art. 2 pct. (1) din Directiva nr. 2003/88/CE prin „timp de lucru” se intelege orice perioada in care lucratorul se afla la locul de munca, la dispozitia angajatorului si isi exercita activitatea sau functiile, in conformitate cu legislatiile si practicile nationale”.

Concluzionand, Curtea constata ca prin tolerarea unui program de lucru peste durata de 8 ore zilnic, evident cunoscut de recurenta, aceasta si-a asumat ca se expune unor situatii insuficient calificate juridic prin acordul expres al partilor si a acceptat implicit toate
consecintele ce decurg din lipsurile de organizare mai sus expuse.
De altfel, din cele expuse anterior, este evident ca tot litigiu a fost declansat tocmai de nerespectarea obligatiilor contractuale ale angajatorului cu privire la timpul de munca (cererea intimatei adresata societatii solicita tocmai lamurirea acestor aspecte).

RASPUNDEREA ASOCIATULUI

Nici critica formulata de recurenta cu privire la atragerea raspunderea personala a asociatului - respectiv Enache Catalina, nu este intemeiata.

Din inscrisurile aflate la dosarul cauzei rezulta ca prin cererea nr. 355508 din

2014. depusa la Oficiul Registrului Comertului de pe langa Tribunalul lasi SC „NE” SRL a solicitat inregistrarea in Registrul Comertului a mentiunii cu privire la radierea societatii. Prin Rezolutia nr.
      12031/17.06.2014
      s-a admis cererea de radiere si s-a dispus inregistrarea in Registrul Comertului a radierii firmei SC „NE” SRL. Motivul radierii il reprezinta lichidarea societatii.

Potrivit dispozitiilor art. 237 ind. 1 alin. (2) si (3) din Legea societatilor nr. 31/1990, modificata si completata, retinute de prima instanta, atunci cand, pe durata functionarii societatii, un asociat raspunde pentru obligatiile acesteia in limitele aportului la capitalul social, raspunderea sa va fi limitata la acest raport si in situatia dizolvarii si, daca este cazul, a lichidarii societatii. Asociatul care, in frauda creditorilor, abuzeaza de caracterul limitat al raspunderii sale si de personalitatea juridica distincta a societatii raspunde nelimitat pentru obligatiile ne achitate ale societatii dizolvate, respectiv lichidate. Potrivit art. 237 ind. 1 alin. (4) raspunderea asociatului devine nelimitata in conditiile alin. (3), in special atunci cand acesta dispune de bunurile societatii ca si cum ar fi bunurile sale proprii sau daca diminueaza activul societatii in beneficiul personal ori al unor terti, cunoscand sau trebuind sa cunoasca faptul ca in acest mod societatea nu va mai fi in masura sa isi execute obligatiile.

Raportand aceste dispozitii la situatia de fapt rezultata din situatia financiara a societatii, corect a retinut judecatorul fondului ca este fara echivoc intentia frauduloasa a asociatului unic care a dizolvat in mod voluntar societatea prin hotararea adunarii generale cu scopul de a frauda interesele creditorilor sau ale persoanelor care au formulat actiuni in justitie pentru obtinerea unor drepturi salariale. Din cronologia desfasurarii evenimentelor, expusa pe larg in cele ce preced, este evidenta intentia frauduloasa a administratorului unic, care prin toate demersurile intreprinse a incercat sa creeze o confuzie de patrimonii intre sine si societate, ceea ce atrage responsabilitatea nelimitata a asociatului in cauza.

In sustinerea bunei sale credinte cu privire la cauzele care au determinat dizolvarea societatii, recurenta a invocat, in principal, dificultati financiare. Precizeaza recurenta ca dizolvarea nu a fost voluntara, cum cere textul, pentru a eluda raspunderea fata de reclamanta ci a fost impusa prin Ordinul ANAF care a modificat vechiul regulament din 2009 si a impus ca fiecare punct de schimb valutar sa detina un capital de 75.000 de euro, societatea avea la acel moment 5 puncte de schimb valutar, pentru a le mentine trebuia sa aiba capital de 375.000 de euro si nu il avea.

Insa, apararile recurentei, nesustinute probator, sunt contrazise de probele cauzei. Astfel, din analiza situatiei financiare pentru anul 2013, aprobata conform legii, reiese ca in anul anterior lichidarii SC. „NE” SRL beneficia de active circulante in cuantum de 212.055 lei, de capitaluri proprii in cuantum de 211.586 lei si a inregistrat un profit de 110.437 lei. Totodata, astfel cum reiese din Actul aditional din 27/06/2011, capitatul social al SC „NE” S.R.L este de 61.860 lei. Prin urmare, nu se poate retine ideea unor dificultati financiare ale societatii care sa determine dizolvarea voluntara, aceasta situatie fiind generata de intentia frauduloasa a asociatului unic care a dorit in acest fel sa elimine posibilitatea achitarii obligatilor salariale ale societatii. Informatiile furnizate de ORC de pe langa Tribunalul lasi (prin adresa nr. 69927/12.12.2014 - f. 94 voi. II dosar nr. XX31/99/2012 Tribunal) confirma ca la data de 12.10.2012 (cand litigiul era in derulare) capitalul social al societatii „NE” SRL. era de 348.740 lei, iar asociatul avea o cota de participare la beneficii si pierderi de 100%. De asemenea, din Fisa sintetica totala emisa de Administratia Judeteana a Finantelor Publice Iasi in data de 19.05.2014 reiese ca societatea „NE” SRL a platit un impozit pe profit de 592.004 lei, un impozit pe dividende persoane fizice de 229.093 lei si un impozit pe venituri din dividende distribuite persoanelor juridice de 72.039 lei. Analiza acestor situatii financiare a condus instanta de fond la concluzia ca valoarea capitalului social varsat in anul 2012 era de 348.740 lei si acoperea valoarea de 75.000 euro, ceruta prin dispozitiile OMF nr. 1659/07.12.2012 ca fond minim pentru autorizarea caselor de schimb valutar. Acest aspect este confirmat, in mod indirect, si de catre recurenta in cererea depusa unde recunoaste ca societatea ar fi putut functiona si in conditiile acestui ordin: ”capitalul existent asigura doar functionarea unui punct de lucru astfel ca societatea desi avea profit a trebuit sa intre in dizolvare si sa-si inceteze activitatea".

Prin urmare, corect a retinut instanta de fond ca nu se poate retine ideea unor dificultati financiare ale societatii care sa determine Hotararea asociatului unic nr. 1/14

2014. de dizolvare si lichidare a societatii, aceasta situatie fiind generata de intentia frauduloasa a asociatului unic Documentatia depusa de recurenta-parata, in aparare, privind corespondenta purtata cu Ministerul Finantelor Publice nu face decat sa confirme inchiderea graduala a punctelor de schimb valutar detinute de societatea „NE” SRL cu scopul declarat al lichidarii societatii si nicidecum sustinerile privind dificultatile financiare care ar fi determinat hotararea de dizolvare a societatii.

Curtea retine ca reaua-credinta a asociatului unic al societatii reiese rezulta cu evidenta si din atitudinea manifestata in cadrul dosarului ce face obiectul prezentei (distinct de maniera in care aceasta a inteles sa raspunda solicitarilor instantei si partii adverse, dupa cum s-a exemplificat anterior). Astfel, este evident ca societatea recurenta a incercat tergiversarea in extremis a judecarii cauzei prin refuzul de a depune (la solicitarea instantei sau a expertului) actele si documentele necesare, desi art. 272 din Codul muncii ii impune in mod expres sarcina probei. Mai mult, prelungirea duratei acestei proceduri judiciare prin trimiterea cauzei spre rejudecare si reluarea ciclului procesual in fata primei instante, este consecinta tocmai a faptului ca aceasta a inteles sa procedeze la dizolvarea voluntara a societatii cu putina vreme inainte de finalizarea dosarului nr. XX31/99/2012 al Tribunalului Iasi, fara a face solicitarile procedurale generate de schimbarea cadrului procesual, ceea ce condus la admiterea recursului si trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin faptul ca recurenta a solicitat si obtinut lichidarea si radierea societatii „NE” SRL desi avea cunostinta de faptul ca societatea este parte intr-un litigiu civil avand ca obiect despagubiri banesti si drepturi salariate neacordate, conduce la retinerea si constatarea intentiei frauduloase a asociatului unic reiese, astfel ca se impune obligarea administratorului unic al SC „NE” SRL la plata prejudiciului suferit de intimata.

INTINDEREA IN TIMP A DREPTURILOR SALARIALE

Critica privind intinderea in timp a drepturilor salariale la care a fost obligata recurenta, respectiv pana la radierea societatii, este intemeiata insa nu pentru motivele invocate privind plata salariului de care a fost lipsita de la data concedierii si pana la data incheierii unui alt contract de munca cu un alt angajator, ci pentru motive gasite intemeiate din oficiu, astfel:

Potrivit art. 80 alin. (1) C. muncii, in cazul in care concedierea a fost efectuata in mod netemeinic sau nelegal, instanta va dispune anularea ei si va obliga angajatorul la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Din formularea imperativa a textului mentionat rezulta ca, in situatia in care instanta a constatat netemeinicia sau nelegalitatea concedierii, ea are cumulativ 2 obligatii: sa dispuna anularea deciziei respective si sa oblige pe angajator la plata unei despagubiri.

In ceea ce priveste cuantumul despagubirilor, textul prevede ca acesta este egal cu salariile indexate, majorate sau reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Lipsirea salariatului de aceste drepturi reprezinta un prejudiciu efectiv suferit, indiferent daca in perioada cuprinsa intre data concedierii si cea a reincadrarii a realizat sau nu venituri din alte surse. Salariatul nu poate abuza de acest drept, intrucat beneficiaza de el numai cu conditia stabilirii netemeiniciei sau a nelegalitatii masurii de concediere luate unilateral de angajator, aspect stabilit in cauza. Astfel, critica recurentei privind obligarea la plata drepturilor salariale catre intimata pana la data incheierii unui alt contract de munca cu un alt angajator nu poate fi primita, aceste drepturi reprezentand prejudiciu creat prin atitudinea culpabila a angajatorului, fiind fara relevanta realizarea de venituri sau nu. In acest sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala prin decizia nr. 318/2007, publicata in M.OF. nr. 292 din 03.05.2007, referitoare la respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Insa, in ceea ce priveste momentul pana la care se acorda despagubirile, instanta trebuie sa aiba in vedere daca de la data concedierii salariatului si pana la momentul pronuntarii hotararii a intervenit o cauza de incetare a contractului de munca al salariatului, ca urmare a pensionarii sau ca urmare a desfiintarii postului,
dizolvarii
sau falimentului societatii.

Aceasta solutie are la baza argumentul potrivit caruia in astfel de situatii, daca salariatul nu ar fi fost concediat, oricum contractul sau de munca ar fi incetat de la momentul incetarii contractului si nu ar fi beneficiat de drepturile respective.

Potrivit art. 56 alin. 1 din codul muncii, contractul individual de munca existent inceteaza de drept:

a) la data decesului salariatului sau al angajatorului persoana fizica,
precum si in cazul dizolvarii angajatorului persoana juridica,
de la data la care angajatorul si-a incetat existenta conform legii;

Adresa inaintata Administratiei Financiare Iasi precizeaza ca asociatul unic al societatii a hotarat dizolvarea voluntara in temeiul art. 227 alin. 1 lit. d din Legea nr. 31/1990, hotarare publicata in Monitorul Oficial la data de 08.04.2014, data dizolvarii societatii fiind 08.05.2014.

Asa fiind, in raport de dispozitiile art. 56 alin. 1 lit. a prin raportare la dispozitiile art. 80 codul muncii, instanta dispune obligarea recurentei la plata drepturilor salariale de care a fost lipsita intimata pana la data dizolvarii societatii, data care determina incetarea de drept a contractului de munca.

Pentru considerentele aratate mai sus, potrivit art. 312 alin. 2 si 3 C. pr. civ. din 1865, Curtea admite recursul formulat si modifica sentinta recurata conform celor dispuse prin dispozitiv.

Obliga recurenta parata X la plata catre intimata reclamanta X a sumei de 18415 lei, reprezentand despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi, in regim de lucru normal, de care ar fi beneficiat intimata reclamanta din momentul concedierii si pana in momentul ramanerii definitive a hotararii de dizolvare a societatii
(15.02.2012 - 08.05.2014).

Mentine celelalte dispozitii ale sentintei civile recurate.

Ia act ca recurenta parata X nu a solicitat cheltuieli de judecata.