Unitatea şi pluralitatea de infracțiuni Unitatea naturală

Sediul materiei: art.35-45 Cod Penal

Unitatea de infracțiune

Unitatea de infracțiune reprezintă activitatea infracțională ce realizează conținutul unei singure infracțiuni.

Poate fi unitate naturală: infracțiune simplă, continuă şi deviată; şi unitate legală: infracțiune continuată, complexă, progresivă şi de obicei.

Unitatea naturală

Infracțiunea simplă

Este acea infracțiune comisă printr-o activitate unică; o acțiune sau inacțiune care produce o singură urmare imediată.

Se caracterizează printr-un singur obiect juridic, o singură urmare imediată, o singură rezoluțiune infracțională, poate fi săvârșită cu orice formă de vinovăție, printr-o singură acțiune sau inacțiune, ce se realizează prin unul sau mai multe acte de executare.

Dacă există mai mult acte de executare (unitate naturală colectivă), este necesar: ca actele să fie de aceeaşi natură, să fie realizate de aceeaşi persoană, cu rezoluție unică, să existe un proces execuțional unic, actele să aibă aceeaşi finalitate, să întrunească elementele constitutive ale aceleiaşi infracțiuni şi să se îndrepte împotriva aceluiaşi subiect pasiv.

Infracțiunea continuă

Este acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material şi care se prelungeşte în timp, după momentul consumării, până la momentul epuizării.

Se caracterizează printr-un singur obiect juridic, o singură rezoluție infracțională, executarea se prelungeşte în timp până la intervenția unei manifestări contrare de voință sau a unei hotărâri de condamnare chiar nedefinitivă, un singur subiect activ, poate fi săvârșită numai cu intenție, prin acțiune sau inacțiune şi poate fi de rezultat sau de pericol.

Este necesar ca infracțiunea să-şi păstreze unitatea pe toată durata activității infracționale. Participația penală este posibilă în toate formele.

De cele mai multe ori infracțiunile continue sunt simple, rareori prezentând un caracter complex.

Se consumă atunci când sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de lege.

Se epuizează când încetează activitatea infracțională, moment ulterior consumării, de care depinde angajarea răspunderii penale şi consecințele ce izvorăsc din aceasta.

În cazul minorilor, dacă atât consumarea, cât şi epuizarea, au intervenit înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, minorul nu răspunde penal. Dacă consumarea s-a produs înainte de 14 ani şi epuizarea a intervenit după 14 ani, minorul răspunde penal pentru activitatea desfăşurată după împlinirea vârstei de 14 ani, dacă nu este incidentă o altă cauză de neimputabilitate.

Dacă fapta s-a consumat în minoritate (14-18 ani), dar s-a epuizat după majorat, se aplică tratamentul sancțonator specific majorilor pentru toată activitatea infracțională, fără să conteze că momentul consumării s-a produs în minorat, deoarece, în cazul infracțiunii continue, prezintă relevanță momentul epuizării.

Infracțiunea continuă poate fi săvârșită în formă continuată.

Infracțiunea deviată

Reprezintă devierea acțiunii făptuitorului de la obiectul sau persoana împotriva căreia era îndreptată, asupra altei persoane sau altui obiect decât acela asupra căruia dorea să acționeze.

Modalități:

Aberatio ictus – autorul acționează împotriva unei peroane sau a unui lucru, dar acțiunea este deviată către alt subiect, ajungându-se la un alt rezultat, de aceeaşi natură.

Cauzele acțiunii deviate sunt efectuarea defectuoasă a actelor de executare sau intervenția unui element neprevăzut. Devierea se produce pe parcursul derulării acțiunii, nu înlătură caracterul penal al faptei putând fi săvârșită numai cu intenție sau praeterintenție.