Instanta de judecata are obligatia sa-si motiveze solutia prin aratarea motivelor de fapt si de drept care i-au format convingerea si au condus la solutia pronuntata care are legatura directa cu aceasta si care o sustin ca si a motivelor pentru care a inteles sa inlature cererile partilor.
18 martie 2020Aplicarea art.6 Cod Penal in cazul concursului de infractiuni.
18 martie 2020
Solutionarea exceptiei necompetentei generale a instantelor romane.
Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului, art. 3 lit.b
“ Instanta romana investita cu solutionarea cauzei nu putea sa refuze competenta sa aleasa de reclamant si stabilita de art. 3 lit.b din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului, intrucat ambii soti sunt cetateni romani, doar pe considerentul ca in temeiul art. 3 lit. a din Regulament aceasta competenta ar fi revenit si unui alt stat membru.”
Curtea de Apel Ploiesti, Sectia I Civila,
Decizia civila nr. 1893 din 17 septembrie 2014.
Prin decizia nr.
1893/17 septembrie 2014
Curtea de Apel Ploiesti a respins recursul formulat de parata impotriva deciziei civile nr.628 din 12.12.2013 pronuntata de Tribunalul Prahova.
Referitor la primul motiv de recurs, privind gresita solutionare de catre instante a exceptiei necompetentei generale a instantelor romane, curtea a retinut ca este nefondat pentru considerentele ce urmeaza.
Este adevarat ca dispozitiile Regulamentului CE nr. 2201/2003, erau direct aplicabile in cauza, la data formularii actiunii, chiar daca nu fusesera transpuse in dreptul intern, in temeiul Tratatului de aderare al Romaniei la Uniunea Europeana si a dispozitiilor art. 148 alin.2 din Constitutia Romaniei.
Astfel in raport de dispozitiile art. 3 din Regulamentul CE sunt deopotriva competente sa hotarasca in problemele privind divortul, atat instantele judecatoresti din statul membru pe teritoriul caruia se afla dupa caz:
resedinta obisnuita a sotilor, ultima resedinta obisnuita a sotilor in conditiile in care unul dintre ei nu mai locuieste acolo, resedinta obisnuita a paratului, in caz de cerere comuna resedinta obisnuita a unuia dintre soti, resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin un an imediat inaintea introducerii cererii sau resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin sase luni imediat inaintea introducerii cererii si in cazul in care acesta este fie resortisant al statului respectiv, fie, in cazul regatului Unit al Irlandei, arte „domiciliul „ in acel loc
, potrivit lit.(a),
cat si statul membru
de cetatenie al celor doi soti
…,
lit.(b).
Din modul de formulare a alin.1 al articolului mentionat, respectiv ca sunt competente instantele, enumerate ulterior, se intelege ca aceste norme de competenta sunt alternative si nu succesive cum pretinde recurenta.
Ca aceasta a fost vointa legiuitorului comunitar rezulta si din dispozitiile art. 6 care confera un caracter exclusiv competentelor prevazute la articolele 3, 4 si 5 ca si din formularea art.7 alin.1 privind competenta reziduala, privind stabilirea competentei potrivit reglementarilor interne daca nu se aplica competentele stabilite in temeiul art. 3,4, si 5.
Prin urmare, instanta romana investita cu solutionarea cauzei nu putea sa refuze competenta sa aleasa de reclamant si stabilita de art. 3 lit.b din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului, intrucat ambii soti sunt cetateni romani, doar pe considerentul ca in temeiul art. 3 lit. a din Regulament aceasta competenta ar fi revenit si unui alt stat membru.
In temeiul art. 17 din Regulament, Judecatoria Ploiesti ar fi putut face acest lucru numai daca nu ar fi existat nicio norma exclusiva dintre cele prevazute la articolele 3, 4 si 5 care sa-i stabileasca competenta.
In atare situatie pentru ca exista posibilitatea ca mai multe instante sa fie deopotriva competente si sa fie investite cu solutionarea unei cereri de divort, in regulament sunt reglementate la art. 19 norme privind modul de solutionare a litispendentei, care impun instantei sesizate in al doilea rand sa suspende din oficiu procedura pana cand se stabileste competenta primei instante sesizate si daca s-a stabilit competenta acesteia, sa isi decline competenta.
Ori in cauza, prima instanta sesizata, la data de 18.03.2010, a fost Judecatoria Ploiesti, deci instanta romana, in timp ce cererea de separare formulata de sotie prin aparator la data de 15.04.2010 ( f.117), imediat dupa ce a primit citatia din Romania la 6 aprilie 2010( f.30), a fost inregistrata la grefa civila a Tribunalului Trento din Italia la data de 16 aprilie 2010( f.113).
Prin urmare, curtea a retinut ca instanta romana ca instanta a statului membru a carui cetatenie o au ambii soti, era competenta in temeiul dispozitiilor din regulament sa solutioneze cererea de divort si fata de imprejurarea ca a fost prima instanta investita, nu avea obligatia sa aplice norma de rezolvare a litispendentei prevazuta de art. 19 din Regulament, ci dimpotriva aceasta norma trebuia aplicata de instanta statului italian.
De altfel prin ordonanta din 2 august 2012 (f. 345) Tribunalul din Trento a suspendat procesul aflat pe rolul sau, in temeiul art. 19 din Regulamentul CE 2201/03.
Pentru motivele aratate curtea a respins criticile recurentei privind modul de solutionare a exceptiei necompetentei generale a instantelor romane.
(Judecator Petrosina Madalina Graure)