Prescriptia exercitarii dreptului la actiune. Intreruperea

• Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 2539 alin. (2)
• Legea nr. 71/2011: art. 205
  
  ¹
  

Curtea releva ca, desi in varianta initiala a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, teza a Il-a a art. 2539 alin. (2) avea formularea redata de parata apelanta - in sensul ca ,,... daca reclamantul, in termen de 6 luni de la data cand hotararea de respingere sau de anulare a ramas definitiva, introduce o noua cerere, prescriptia este considerata intrerupta prin cererea de chemare in judecata sau de arbitrare precedenta, cu conditia insa ca noua cerere sa fie admisa ” (asadar, cu omiterea situatiilor de renuntare la judecata si de perimare), prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor masuri necesare intrarii in vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicata in M. Of. nr. 255 din 17 aprilie 2012), s-a completat art. 205 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu un nou articol, nr. 2051, cu urmatorul cuprins: „Dispozitiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil sunt aplicabile inclusiv in cazul in care prin hotararea ramasa definitiva s-a luat act de renuntarea la judecata ori s-a constatat perimarea”.

In atare situatie, apare ca fiind evidenta vointa legiuitorului de a nu limita - astfel cum sustine parata - posibilitatea inlaturarii prescriptiei numai la situatiile in care cererea a fost respinsa sau anulata, ci de a institui respectivul beneficiu pentru toate cele patru situatii enuntate in teza I a art. 2539 alin. (2) Cod civil, inclusiv aceea in care reclamantul s-a desistat de judecata actiunii initiale, devenind, astfel, fara relevanta, daca instanta a luat act de renuntarea la judecata ori a anulat cererea ca netimbrata.

(Sectia a II-a civila, Decizia civila nr. 645/A din 19 septembrie 2019, rezumata de judecator conf. univ. dr. Marian Bratis)

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Timis la data de 09.05.2018, sub nr. [,..]/30/2018, reclamanta A... SRL a solicitat obligarea paratei SC B... SRL la plata sumei de 857.971,20 lei, compusa din: 674.759,96 lei reprezentand penalitati de intarziere calculate incepand cu data de 04.12.2012 si pana la data de 12.04.2018 (data platii debitului principal), aferente sumei de 172.572,88 lei debit restant din factura nr. [,..]/19.11.2012 si din 183,214,72 lei, reprezentand penalitati de intarziere calculate incepand cu data de 04.12.2012 si pana la data de 03.05.2018 (data depunerii la posta a cererii de chemare in judecata), aferente sumei de 46.359,12 lei debit restant din factura nr. [,..]/19.11.2012. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea in continuare a paratei la plata penalitatilor de intarziere aferente sumei de 46,359.12 lei, incepand cu data de 04.05.2018 si pana la achitarea efectiva a debitului precum si obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de solutionarea prezentului litigiu;

Prin incheierea de sedinta din data de 16.11.2018, pronuntata in acelasi dosar, Tribunalul a respins exceptia prescriptiei dreptului material la actiune al reclamantei, retinand ca in dosarul nr. [,..]/30/2017, instanta de judecata nu s-a pronuntat cu privire la renuntarea reclamantei la capatul de cerere vizand accesoriile, ci a anulat acest capat de cerere, ca netimbrat, prin incheierea din data de 20.09.2018.

A mai constatat ca, potrivit art. 466 alin. (4) Cod procedura civila, incheierea prin care s-a anulat petitul privind penalitatile de intarziere, ca netimbrat, a ramas definitiva la data de 21.03.2018, respectiv la data ramanerii definitive a sentintei civile nr. 5/12.01.2018 pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. [.]/30/2017.

In atare situatie, a apreciat ca, avand in vedere atat notificarea formulata de reclamanta la data de 09.11.2016 si comunicata paratei la data de 16.11.2016, cat si dispozitiile art. 2539 si art. 2540 Cod civil, cererea de fata - inregistrata la instanta la data de 09.05.2018 si transmisa prin posta la data de 03.05.2018 - se incadreaza inauntrul termenului de 6 luni care incepe de la data de 21.03.2018, motiv pentru care a respins exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.

In ceea ce priveste compensatia legala invocata de parata, Tribunalul a apreciat ca sunt aplicabile in speta prevederile noului Cod civil - care, la art. 1616, prevede ca „Datoriile reciproce se sting prin compensatie pana la concurenta celei mai mici dintre ele”, in timp ce la art. 1617 stabileste ca „(1) Compensatia opereaza de plin drept de indata ce exista doua datorii certe, lichide si exigibile, oricare ar fi izvorul lor, si care au ca obiect o suma de bani sau o anumita cantitate de bunuri fungibile de aceeasi natura. (2) O parte poate cere lichidarea judiciara a unei datorii pentru a putea opune compensatia. (3) Oricare dintre parti poate renunta, in mod expres ori tacit, la compensatie”.

Raportat la prevederile citate, Tribunalul a retinut ca pentru a opera compensatia, ambele datorii trebuie sa intruneasca toate conditiile pentru ca dreptul de a cere executarea silita sa fie actual si de aceea creantele trebuie sa fie neindoielnice si determinate in intinderea lor; astfel, pentru a putea opune compensatia legala, parata trebuie sa opuna reclamantei o creanta constatata printr-un titlu executoriu, cerinta ce a constatat ca nu este indeplinita in speta, situatie in care, fata de art. 1617 alin. (2) Cod civil, ar trebui sa ceara instantei sa constate intinderea si existenta creantei.

Pe de alta parte Tribunalul a retinut ca parata nu are un titlu si pentru ca factura nu a fost insusita de reclamanta prin semnatura.

In consecinta, a respins cererea paratei de a se constata ca a intervenit compensatia

legala.

In ceea ce priveste cererea introductiva de instanta, Tribunalul a retinut ca penalitatile au fost stabilite prin contractul insusit de ambele parti prin semnatura la art. 12 alin. (3) - care stipuleaza ca „In cazul depasirii termenelor de plata stipulate, subantreprenorul poate cere antreprenorului plata unei penalitati de 0,2% pe zi din valoarea ramasa neachitata, fara a depasi insa 10% din valoarea contractata”.

A mai retinut ca efectul imediat al oricarui contract este acela de a da nastere unor drepturi si obligatii, contractul avand intre partile intre care se incheie putere de lege, principiu consacrat de art. art. 1270 din Codul civil „(1) Contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante”.

Totodata, a constatat ca dispozitiile art. 1516 Cod civil prevad dreptul creditorului de a cere indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei, iar atunci cand debitorul nu-si executa obligatia, creditorul poate sa foloseasca orice mijloc prevazut de lege pentru realizarea dreptului sau.

A aratat ca, intrata in circuitul raporturilor juridice civile, obligatia apare ca un raport juridic intre subiecte determinate, fiecarui subiect revenindu-i drepturi ori indatoriri sau, dupa caz, atat drepturi cat si indatoriri de la care ele nu se pot sustrage.

Or, a retinut ca partile au stabilit, prin contract, obligatia de a achita penalitati de intarziere in caz de neplata la termen a obligatiei principale, determinand anticipat echivalentul prejudiciului pe care l-ar suferi creditoarea ca urmare a executarii cu intarziere a obligatiei de plata, iar prin sentinta civila nr. 5/12.01.2018, pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. [,..]/30/2017, intrata in puterea lucrului judecat, s-a stabilit ca parata nu si-a indeplinit obligatia principala.

Fata de cele de mai sus, Tribunalul a retinut ca reclamanta este indreptatita la plata penalitatilor de intarziere conform prevederilor contractuale si legale citate.

Atat impotriva sentintei civile nr. 1037/PI/LP din data de 29.11.2018, cat si impotriva incheierii de sedinta din data de 16.11.2018 a declarat apel parata SC B... SRL, solicitand, in principal, schimbarea in tot a hotararii primei instante, in sensul respingerii actiunii ca prescrisa, iar in subsidiar, schimbarea in parte a hotararii primei instante, in sensul inlaturarii dispozitiilor referitoare la obligarea paratei la plata de penalitati in considerarea sumei de 46.359,12 lei, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecata in fond si apel.

In principal, apelanta critica incheierea din data de 16.11.2018 prin care a fost respinsa exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, respectiv retinerea nelegala de catre prima instanta a posibilitatii reclamantului, in temeiul art. 2539 alin. (2), teza a doua, Cod civil 2010, de a formula in termen de 6 luni de la ramanerea definitiva a primei hotarari a unei noi cereri de chemare in judecata.

In sustinerea pozitiei sale, parata invoca prevederile art. 2539 alin. (2) Cod civil, potrivit carora „Prescriptia nu este intrerupta daca cel care a facut cererea de chemare in judecata sau de arbitrare ori de interventie in procedura insolventei sau a urmaririi silite a renuntat la ea, nici daca cererea a fost respinsa, anulata ori s-a perimat printr-o hotarare ramasa definitiva. Cu toate acestea, daca reclamantul, in termen de 6 luni de la data cand hotararea de respingere sau de anulare a ramas definitiva, introduce o noua cerere, prescriptia este considerata intrerupta prin cererea de chemare in judecata sau de arbitrare precedenta, cu conditia insa ca noua cerere sa fie admisa”.

Subliniaza ca prescriptia nu este intrerupta in 4 situatii, respectiv daca cel care a facut cererea de chemare in judecata a renuntat la ea, daca cererea a fost respinsa, anulata sau s-a perimat prin hotarare definitiva, in timp ce noua cerere poate fi introdusa doar in doua situatii dintre cele 4 amintite, respectiv in cazul anularii sau respingerii celei dintai cereri, fiind excluse renuntarea la judecata sau perimarea.

Prin urmare, sustine ca in situatia renuntarii la judecata primei cereri, precum si a perimarii acesteia constatata prin hotarare definitiva, prescriptia nu este intrerupta, nefiind posibila introducerea unei noi cereri in termen de 6 luni.

Considera ca aceasta posibilitate este recunoscuta reclamantului doar in cazul in care cererea initiala a fost respinsa sau anulata, nu si atunci cand a renuntat la judecata ei ori cererea s-a perimat, deoarece in aceste situatii se considera ca intentia de valorificare a dreptului nu a fost una serioasa, efectiva, adica facuta in scopul obtinerii unui titlu executoriu.

Intimata reclamanta SC A... SRL a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Sub aspectul prescriptiei dreptului la actiune, invedereaza ca, in mod contrar celor afirmate de parata, in dosarul nr. [.. ,]/30/2017 instanta nu a constatat niciodata ca a intervenit renuntarea la judecata capatului de cerere accesoriu privind penalitatile de intarziere, solicitate initial in cadrul cererii de chemare in judecata obiect al acestui dosar; or, dupa cum a aratat si prima instanta, pentru ca o cerere de renuntare la judecata sa produca efecte este necesar ca instanta (in fata careia o astfel de cerere este formulata) sa constate ca a intervenit renuntarea printr-o hotarare supusa numai recursului; aceasta concluzie rezulta din prevederile art. 406 alin. (6) din Codul de procedura civila, conform carora renuntarea la judecata se constata prin hotarare supusa recursului, care va fi judecat de instanta ierarhic superioara celei care a luat act de renuntare.

Astfel, arata ca este evident ca o cerere de renuntare la judecata nu poate produce niciun efect decat in ipoteza in care instanta ia act de aceasta manifestare de vointa a reclamantului prin intermediul unei hotarari; in caz contrar, simpla cerere de renuntare la judecata ramane fara efecte.

Insa, solicita a se constata ca, in speta, instanta investita cu solutionarea dosarului nr. [,..]/30/2017 a considerat ca inainte de orice alta chestiune litigioasa primeaza exceptia netimbrarii cererii; prin faptul ca a admis aceasta exceptie, cu consecinta anularii capatului de cerere privind penalitatile de intarziere, aceeasi instanta s-a pronuntat asupra cererii de renuntare in sensul de a o respinge in mod implicit, considerand ca nu sunt indeplinite conditiile pentru renuntare, din moment ce nu a fost achitata taxa judiciara de timbru cuvenita.

Concluzionand, reclamanta arata ca in dosarul nr. [,..]/30/2017 nu a operat nicio renuntare la judecata.

Examinand apelul declarat in cauza de parata SC B... SRL, Curtea constata ca acesta este nefondat si se impune a fi respins, pentru urmatoarele considerente:

Astfel, in esenta, parata critica hotararea instantei de fond pentru interpretarea si aplicarea eronata a dispozitiilor art. 2.539 alin. (2) teza a doua din Codul civil - sustinand ca acestea exclud de la beneficiul termenului suplimentar de 6 luni renuntarea reclamantului la cererea dedusa judecatii; totodata, parata sustine ca prima instanta a facut o gresita aplicare in cauza a prevederilor 1617 alin. (l) Cod civil, potrivit carora compensatia legala opereaza de plin drept de indata ce exista doua datorii reciproce, certe, lichide si exigibile si care au ca obiect o suma de bani.

Analizand prima dintre cele doua critici enuntate, Curtea releva ca, desi in varianta initiala a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, teza a II-a a art. 2539 alin. (2) avea formularea redata de parata apelanta - in sensul ca „... daca reclamantul, in termen de 6 luni de la data cand hotararea de respingere sau de anulare a ramas definitiva, introduce o noua cerere, prescriptia este considerata intrerupta prin cererea de chemare in judecata sau de arbitrare precedenta, cu conditia insa ca noua cerere sa fie admisa” (asadar, cu omiterea situatiilor de renuntare la judecata si de perimare), prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor masuri necesare intrarii in vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicata in M. Of. nr. 255 din 17 aprilie 2012), s-a completat art. 205 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu un nou articol, nr. 2051, cu urmatorul cuprins: „Dispozitiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil sunt aplicabile inclusiv in cazul in care prin hotararea ramasa definitiva s-a luat act de renuntarea la judecata ori s-a constatat perimarea”.

In atare situatie, apare ca fiind evidenta vointa legiuitorului de a nu limita - astfel cum sustine parata - posibilitatea inlaturarii prescriptiei numai la situatiile in care cererea a fost respinsa sau anulata, ci de a institui respectivul beneficiu pentru toate cele patru situatii enuntate in teza I a art. 2539 alin. (2) Cod civil, inclusiv aceea in care reclamantul s-a desistat de judecata actiunii initiale, devenind, astfel, fara relevanta, daca instanta a luat act de renuntarea la judecata ori a anulat cererea ca netimbrata.

Fata de cele de mai sus, motivul de apel intemeiat pe gresita interpretare si aplicare in cauza a dispozitiilor art. 2539 alin. (2) Cod civil apare ca nefondat si se impune a fi inlaturat.

In ceea ce priveste compensatia legala, Curtea retine ca, in speta, parata invoca o pretinsa compensatie a debitului de 46.359,12 RON derivat din factura nr. .../19.11.2012, cu suma de 43.359,12 lei aferenta facturii [.]/11.06.2012, debit datorat de reclamanta paratei.

Analizand conditiile compensatiei, Curtea releva ca, desi, potrivit dispozitiilor art. 1617 alin. (1) Cod civil, „Compensatia opereaza de plin drept de indata ce exista doua datorii certe, lichide si exigibile, oricare ar fi izvorul lor, si care au ca obiect o suma de bani sau o anumita cantitate de bunuri fungibile de aceeasi natura”, totusi, declansarea mecanismului compensatoriu este lasata de legiuitor la dispozitia partii interesate, devreme ce „Oricare dintre parti poate renunta, in mod expres sau tacit, la compensatie” - art. 1617 alin. (3) Cod civil.

Or, neinvocarea compensatiei in procedura judiciara declansata la cererea celuilalt creditor pentru realizarea de catre acesta din urma a propriei creante (in dosarul nr. [,..]/30/2017) echivaleaza cu renuntarea tacita de catre debitoarea-apelanta la beneficiul compensatiei, cu consecinta realizarii creantei sale pe cale separata.

Intrucat apelanta nu a furnizat in litigiul pendinte nici un fel de elemente cu care sa combata efectele juridice pe legea le-a atasat pasivitatii sale, sub aspectul mecanismului compensatoriu, in litigiul referitor la realizarea debitului principal - si care sa inlature concluzia renuntarii tacite la beneficiul compensatiei (devreme ce premisele ambelor litigii sunt identice, respectiv, neplata debitelor derivate din facturile nr. [,..]/19.11.2012 si nr.

.../19.1L2012), aceasta nu mai poate valorifica acest mijloc de stingere a obligatiei principale nici in litigiul referitor la plata accesoriilor, renuntarea avand caracter irevocabil, potrivit art. 1325 raportat la art. 1270 alin. (2) Cod civil.

Asa fiind, se impune a concluziona ca, intrucat cele doua creante nu au fost stinse prin compensatie (in absenta declansarii mecanismului compensatoriu - care, dupa cum s-a aratat, nu opereaza de plin drept, ci numai in urma manifestarii exprese de vointa a debitorului), creditorul initial este indreptatit la a pretinde nu doar plata integrala a creantei sale, dar si toate accesoriile aferente acesteia.

In considerarea celor ce preced, Curtea constata ca nici acest motiv de apel nu justifica reformarea sentintei atacate, motiv pentru care a procedat la respingerea apelului paratei, ca nefondat, conform dispozitiilor art. 480 Cod procedura civila.