Posesia Si Efectele Sale | Consultanță Juridică Online 24/7 | Discută Cu Un Avocat
cabinet de avocat
Rezolutiunea rezilierea contractelor
7 noiembrie 2012
avocati
Proprietatea publica
8 noiembrie 2012

Posesia si efectele sale

Avocat Online

Avocat Online

Posesia si efectele sale

Posesia si efectele sale

Noţiunea de posesie desemnează în acelaşi timp faptul generator şi dreptul generat de acel fapt, deoarece acestea sunt unite unul de altul: posesia ca stare de fapt este condiţia permanentă a dreptului derivat din ea, că faptul generator al dreptului şi dreptul însuşi se confundă, dreptul se naşte împreună cu faptul şi dispare odată cu el.

Efectele posesiei

1. Enumerare.

Posesia este o stare de fapt care nu se identifică cu dreptul, însă ea are valoare juridică şi trece în planul dreptului prin efectele sale. Semnificaţia acestor efecte juridice este în funcţie de caracterul posesiei, de buna-credinţă sau de rea-credinţă, precum şi în funcţie de natura bunului (mobil sau imobil). Efectele generale ale posesiei sunt:

a) posesia creează o prezumţie de proprietate;

b) posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele lucrului asupra căruia exercită posesia, potrivit C.civil;

c) posesia prelungită în timp duce, prin uzucapiune, la dobândirea dreptului de proprietate în cazul bunurilor imobile;

d) posesia imobiliară este apărată prin acţiunile posesorii.

Ca efecte speciale ale posesiei sunt de reţinut:

1. Posesorul de bună-credinţă poate dobândi în proprietate bunul imobil posedat, prin uzucapiune de la 10 până la 20 de ani;

2. În materia bunului mobil se aplică C.civil, potrivit căruia bunurile mobile se dobândesc în proprietate prin faptul posesiunii lor, fără a mai fi nevoie de vreo scurgere de timp.

2. Posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului. Potrivit prevederilor C.civil: “posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”. Realitatea că, de cele mai multe ori, posesia ca stare de fapt este exercitată de însuşi titularul dreptului de proprietate este recunoscută de legiuitor prin instituirea prezumţiei relative de proprietate în favoarea posesorului. Aceasta înseamnă că posesorul bunului are o situaţie privilegiată în caz de litigiu, pentru că nu trebuie să aibă iniţiativa probatorie, sarcina probei revine celui care doreşte să răstoarne prezumţia creată. Poziţia posesorului este mai confortabilă în proces, el are la început rolul de a nega, un rol pasiv, care se schimbă dacă se face proba contrarie.

Posesia si efectele sale

Prezumţia de proprietate are un caracter absolut atunci când posesia exercitată este de bună-credinţă şi priveşte bunuri mobile, în conformitate cu C.civil. În materie de mobile, posesia este fundamentală, posesorul actual îşi va păstra bunul fiindcă posesia sa valorează titlu de proprietate. Pornind de la distincţia dintre posesia bunurilor imobile şi a celor mobile, pentru acestea din urmă posesorul actual are o prezumţie de proprietate absolută, iuris et de iure, care în opinia autorilor vechi nu admite proba contrară. Elementul timp prezintă importanţă dar nu şi durata lui, fiind suficient ca posesia să fie de actualitate. Raţionamentul logic care a dus la adoptarea regulii instituite de C.civil constă în consideraţiunea că natura lucrurilor mobiliare implică transmisiunea lor fără a se controla caracterul şi legitimarea acestei transmisiuni prin alt semn exterior sau de publicitate, decât acela care se manifestă prin însuşi faptul posesiunii lucrului. Nu există pentru mobile un alt mijloc de publicitate mai bun decât realitatea, aceasta din urmă constând în stăpânirea efectivă a bunului.

Dovedirea relei-credinţe a posesorului face ca prezumţia de proprietate, care operează în favoarea sa, să înceteze. Şi posesia de rea-credinţă poate să producă efecte favorabile posesorului, în sensul că poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui bun imobil prin prescripţia de 30 de ani. În privinţa bunurilor care fac parte din proprietatea publică, nu operează prezumţia de proprietate împotriva statului sau a unităţii administrativ-teritoriale 3. Posesorul de bună-credinţă al unui bun frugifer dobândeşte proprietatea bunului pe care îl posedă. Fructele sunt produsele periodice ale unui bun, prin a căror obţinere şi percepere nu se alterează sau consumă substanţa bunului respectiv. Fructele pot fi: naturale, industriale, civile. Sunt fructe ale bunurilor: recoltele, chiriile, dobânzile, sporul animalelor, redevenţele pentru concesionări, dobânzile, depunerile CEC. Spre deosebire de fructe, productele sunt produse ale bunului, cele care nu au caracter periodic, iar culegerea lor reduce valoarea economică, reduce însăşi substanţa bunului. Exemplu de producte: tăierea lemnelor din pădure, piatra dintr-o carieră. Productele se cuvin întotdeaua proprietarului, indiferent că posesorul este de bună-sau de rea-credinţă.

Fructele naturale sunt acelea pe care lucrurile le produc în mod spontan şi fără nici un efort din partea omului, cum sunt roadele livezilor, ierburile, recoltele naturale etc.

Fructele industriale sunt acelea care impun un efort din partea omului aplicat asupra elementului natural, având la origine activitatea umană asupra elementelor naturii, cum ar fi: obţinerea cerealelor din cultivarea pământului, prepararea vinului din struguri etc.

Fructele civile sunt veniturile echivalate  băneşte pe care le produce un bun, cum sunt dobânzile pentru sumele depuse la CEC şi la bănci, chiria pentru un imobil, redevenţa pentru o concesionare (art. 523 C.civil).

Culegerea fructelor este un drept al proprietarului conţinut de acel element al atributelor de folosinţă care intră în alcătuirea conţinutului juridic al dreptului de proprietate.  De la această regulă legiuitorul a instituit o excepţie. Astfel, art. 485 C.civil prevede că posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele produse de bunul pe care-l posedă. Posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute şi încetează de a mai fi de bună-credinţă din momentul când aceste vicii îi sunt cunoscute.

Buna-credinţă o poate avea posesorul, că este proprietarul bunului pe care-l posedă fără să aibă un titlu. De exemplu: cumpărătorul unui bun succesoral cumpărat de la un succesor este de bună credinţă, dacă are convingerea că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar.

Pentru ca să perceapă fructele este deci esenţial ca posesorul să aibă convingerea fermă că are un titlu care-l îndreptăţeşte să culeagă fructele.

Componentele bunei-credinţe sunt arătate de C.civil şi cele sunt: existenţa titlului şi necunoaşterea de către dobânditorul bunului frugifer a viciilor acestuia.

Buna-credinţă nu trebuie dovedită de către posesor, aceasta rezultând din C.civil, potrivit căruia: “buna credinţă se prezumă întotdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credinţă”.

Modul de dobândire a fructelor operează prin percepere, adică prin culegerea lor, indiferent de felul fructelor. Perceperea se produce la un anumit moment, după natura bunului. Potrivit cu această regulă, înseamnă că fructele civile se consideră  dobândite în proprietate numai în măsura în care au fost percepute.

Momentul bunei-credinţe trebuie să existe în momentul culegerii fructelor. Momentul  încetării este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanţei din probele administrate. Dacă posesorul este notificat, sau este chemat în judecată, odată cu primirea notificării, sau a citaţiei, buna sa credinţă încetează. Toate fructele percepute după această dată urmează să fie restituite titularului dreptului, odată cu bunul care le-a produs. Fructele care nu au fost percepute se cuvin proprietarului. Orice percepere anormală anticipată nu scuteşte pe posesor de restituirea fructelor.

Momentul perceperii este foarte important. Chiar dacă erau ajunse la scadenţă,  în măsura în care nu au fost efectiv  percepute fructele nu vor fi considerate ca dobândite de posesorul de bună-credinţă.

Justificarea dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credinţă îşi găseşte fundamentul în considerente de echitate. Ar fi cu totul neechitabil să fie obligat posesorul să înapoieze fructele percepute cu bună-credinţă, pentru că ar fi pentru el o sarcină prea oneroasă, mai ales atunci când posesia este de durată.

Fac excepţie şi drept urmare nu pot fi dobândite fructele de către posesorul de bună credinţă ale unui bun care face obiectul proprietăţii publice. Sunt dispoziţii legale exprese care reglementează diferit problema restituirii fructelor. Astfel, C.civ. prevede că lucrurile supuse raportului se datorează din ziua deschiderii succesiunii; C.civil dispune că donatarul va restitui fructele porţiunii ce trece peste partea disponibilă, din momentul morţii donatorului.

Posesorul este de rea-credinţă atunci când cunoaşte viciile dobândirii sale. Acesta nu are dreptul să culeagă fructele, el trebuie să restituie toate fructele naturale, civile şi industriale, atât pe cele percepute din momentul localizării relei credinţe cât şi cele pe care le-a perceput fără să-şi dea seama.

Proprietarul nu poate să se îmbogăţească fără justă cauză şi ca atare el este obligat să-l despăgubească pe posesor în privinţa tuturor cheltuielilor necesare şi utile pe care le-a făcut cu lucrul şi pentru perceperea fructelor. Mai mult de atât, până la plata acestor cheltuieli, posesorul de rea-credinţă are un drept de retenţie asupra fructelor, până la limita valorii creanţei sale.

Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii. Acţiunile posesorii sunt definite în doctrină ca fiind acele acţiuni aflate la îndemâna posesorului, care adresate justiţiei au menirea de a apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricăror tulburări sau să-şi redobândească posesia, atunci când ea a fost pierdută.

Acţiunile posesorii au deci ca scop restabilirea situaţiei de fapt care exista anterior tulburării sau deposedării. Specificul acţiunii posesorii este că se apără starea de fapt, fără să se pună în discuţie  dreptul asupra lucrului. Practica judiciară este constatată în sensul că posesorul poate intenta acţiune posesorie şi împotriva adevăratului proprietar, fiind relevant doar faptul tulburării în sine.

Acţiunile posesorii au anumite particularităţi:

a) calea acţiunii posesorii poate fi folosită numai pentru apărarea posesiunii asupra bunurilor imobile. Ea nu poate fi folosită asupra bunurilor mobile, deoarece, potrivit C.civil, posesorul este prezumat a fi proprietar;

b) acţiunile posesorii urmăresc apărarea simplului fapt al voinţei, al stăpânirii materiale a bunului, dublată de voinţa dreptului asupra bunului;

c) acţiunile posesorii au la îndemână o procedură specială prevăzută de art. 674-676 C.pr.civ., caracterizată prin celeritate şi mai simplificată sub aspect probator.

1. Clasificarea acţiunilor posesorii. Pornind de la prevederile art. 674 C.pr.civilă, acţiunile posesorii sunt de două feluri:

a) acţiunea posesorie în complângere (complenda), denumită şi acţiune posesorie generală, menită să apere posesia în caz de tulburare obişnuită, de încălcare a ei de către pârât;

b) acţiunea posesorie în reintegrarea (reintegranda), prin care reclamantul solicită restabilirea situaţiei anterioare, în cazul în care a intervenit o deposedare sau tulburare cu violenţă.

Această clarificare are la bază circumstanţele de fapt care stau la baza exercitării acţiunii posesorii, în act de tulburare şi respectiv de deposedare.

2. Condiţiile de exercitare şi admisibilitate a acţiunilor posesorii.

Pentru exercitarea acţiunii posesorii în complângere, art. 674 C.pr.civilă cere întrunirea cumulativă a următoarelor trei condiţii:

a) să nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare;

b) reclamantul să fi posedat bunul imobil cel puţin un an, înainte de tulburare sau deposedare;

c) posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică să îndeplinească calităţile posesiei cerute de C.civil.

În condiţiile art. 676 C.pr.civilă, acţiunea posesorie poate fi utilizată şi de un detentor precar. Astfel, s-a stabilit că acţiunile posesorii pot fi formulate şi de cel care deţine lucrul în interesul său propriu, dar în temeiul unui contract cu posesorul, afară de cazul dacă tulburător al posesiei este cel pentru care deţine.

În legătură cu prima condiţie, tulburarea sau deposedarea poate să fie săvârşită prin acte materiale (tulburare de fapt), fie prin acte întemeiate  pe o pretenţie juridică (tulburare de drept), exercitate împotriva posesorului reclamant.

Tulburarea de fapt rezultă aşadar din acte materiale, fapte săvârşite cu intenţia de a tăgădui, prin acţiuni exterioare, posesia titularului (mutarea unui gard, ocuparea unei suprafeţe de teren etc).

Faptele materiale care nu sunt făcute cu scopul de a se împotrivi faptului posesiei, cum ar fi culegerea fructelor, smulgerea unor plante dau dreptul la cereri în despăgubiri şi nu la acţiuni posesorii.

Tulburarea de drept, dacă rezultă dintr-un act juridic care încalcă posesia sau folosinţa paşnică a titularului, spre exemplu: notificarea făcută  locatorului să plătească pentru viitor chiria celui care a făcut notificarea şi nu proprietarului cu care locatarul a încheiat contractul şi nu proprietarului cu care locatarul a încheiat contractul de locaţiune; punerea în posesie a unui terţ prin executorul judecătoresc în baza ordonanţei de adjudecare a bunului până atunci aflat în deţinerea posesorului etc.

Tulburarea sau deposedarea trebuie să fie făcute cu intenţia de a aduce atingere sau de a zădărnici posesiunea liniştită a bunului, de a se împotrivi faptului posesiunii. Acţiunea trebuie exercitată în termen de cel mult un an de la data tulburării sau deposedării, în caz contrar cererea va fi respinsă ca tardivă.

A doua condiţie constă în aceea că reclamantul să probeze că a posedat cel puţin un an înainte de tulburare sau deposedare. Posesia exercitată în acest interval asupra bunului, în condiţiile legii, să fi fost realizată de posesor singur sau prin unirea posesiei sale cu aceea a antecesorului său. În caz contrar, se apreciază că posesia nu se justifică. Reclamantul va trebui să facă dovada unor fapte şi împrejurări caracteristice, din care să se poată trage concluzia continuităţii posesiei, continuitatea prezumându-se. Pârâtul va putea face dovada contrară, adică discontinuitatea posesiei.

A treia condiţie a acţiunii posesorii în complângere, aceea ca să îndeplinească condiţiile prevăzute de C.civil, constă în aceea că posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Acţiunea posesorie specială în reintegrare intervine pentru apărarea posesiei, atunci când deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violenţă. Violenţa nu poate avea nici o justificare în drept. Împotriva tulburării prin violenţă este apărat nu numai posesorul de bună credinţă, dar şi cel de rea-credinţă, prima măsură care trebuie să fie luată fiind aceea a restabilirii situaţiei anterioare actelor de violenţă. Nu se cere ca posesia să fi avut o anumită durată înainte, sau să fi fost utilă. Aprecierea existenţei şi intensităţii violenţei se face de către instanţa de judecată, în funcţie de circumstanţele cauzei deduse judecăţii. Violenţa poate fi materială sau morală. Se exercită prin loviri, insulte, inspiraţia temerii etc.

La acţiunea posesorie în reintegrare se cere să fie îndeplinită doar o singură condiţie, şi anume aceea de a nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare (art. 674 alin. 2 C.pr.civ.).

Afla mai multe despre activitatea noastra juridica accesand pagina Cabinet de avocat .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Consultații Juridice
Consultații Juridice
Bună ziua, Cu ce vă putem ajuta?
Connecting...
Programează Consultație
Luni – Vineri: 10:00 – 18:00

Onorarii Rezonabile - orare, fixe, de succes
Busy
:
:
:

Datele introduse sunt folosite pentru a vă contacta. Prin utilizarea serviciilor, acceptați politica de confidențialitate.
Suntem online
:
:
Această sesiune de discuții s-a încheiat.