MIHAI SIRGHI IMPOTRIVA ROMANIEI

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita la 13 decembrie 2011 intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi si Santiago Quesada,
grefier de sectie,

Avand in vedere cererea mentionata anterior, introdusa la 17 mai 2005,

Avand in vedere decizia presedintelui Camerei de a-l desemna pe Mihai Poalelungi in calitate de judecator
ad hoc
(art. 26 § 4 din conventie si art. 29 § 1 din Regulamentul Curtii), in urma recuzarii domnului Corneliu Birsan, judecator ales sa reprezinte Romania (art. 28 din Regulamentul Curtii),

Avand in vedere observatiile prezentate de guvernul parat si cele prezentate ca raspuns de reclamant,

Dupa ce a deliberat in acest sens, pronunta urmatoarea decizie:

In fapt

1. Reclamantul, Mihai Sirghi, este resortisant roman, nascut in 1957 si cu domiciliul in Timisoara. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Razvan Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstantele cauzei

2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de catre parti, se pot rezuma dupa cum urmeaza.
3. La momentul evenimentelor, reclamantul era maistru militar si lucra ca tehnician specializat in instalatii electrice si speciale de aviatie.
4. La 4 decembrie 2002, acesta participa la un exercitiu la baza militara aeriana la care lucra. Sarcina lui era sa porneasca motoarele aeronavelor militare folosind un dispozitiv electric special care era transportat cu un vehicul militar. In ziua respectiva, soferul vehiculului era A.C. Reclamantul dirija vehiculul intre aeronave, facand semne conventionale cu mana. Conform procedurilor, fiecare avion era pazit de o persoana care statea un fata lui pe durata pornirii motorului. D.C., unul dintre gardienii din acea zi, a fost ranit mortal de vehiculul militar in timp ce statea ghemuit langa avion, contrar regulamentului.
5. Parchetul militar de pe langa Tribunalul Militar Timisoara a inceput o ancheta asupra incidentului. In declaratia data parchetului militar la 13 februarie 2003, reclamantul a recunoscut ca avea obligatia de a dirija vehiculul in timp ce mergea cu spatele dinspre un avion si se indrepta spre urmatorul avion. Acesta si-a reiterat declaratiile la 22 aprilie 2003.
6. La 18 iunie 2003, parchetul militar l-a trimis in judecata pe reclamant pentru ucidere din culpa in temeiul art. 178 alin. (2) C. pen., si nerespectarea normelor privind siguranta muncii. Acesta a considerat ca, potrivit Legii protectiei muncii nr. 90/1996 si Ordinului nr. 330 din 8 iunie 1998 privind aprobarea normelor specifice de protectie a muncii pentru transportul intern, reclamantul avea obligatia de a dirija vehiculul militar in timpul manevrei dintre avioane.
7. In fata Tribunalului Militar Timisoara, Ministerul Apararii, chemat in calitate de parte responsabila civilmente pentru actiunile reclamantului, a argumentat ca Ordinul nr. 330/1998, invocat de acuzare, nu era aplicabil, avand in vedere ca legea speciala avea prioritate. Acesta a sustinut ca legile speciale in vigoare la vremea respectiva nu ii impuneau reclamantului obligatia de a dirija vehiculul militar.

Reclamantul a reiterat faptul ca obiceiul impunea, ca o regula nescrisa, sa ghideze vehiculul cu spatele dinspre un avion si apoi indreptandu-se spre urmatorul avion.

8. La 17 decembrie 2003, Tribunalul Militar l-a achitat pe reclamant. Partile relevante ale hotararii se citesc dupa cum urmeaza:

„Probele de la dosar demonstreaza dincolo de orice indoiala ca [reclamantul] nu avea nicio obligatie concreta de a dirija [vehiculul militar] ...

Numai datorita obiceiului practicat la acea vreme tehnicianul, in cazul de fata persoana acuzata, dirija soferul atunci cand acesta conducea vehiculul cu spatele; instructiunile tehnice si normele speciale aplicabile nu impun o astfel de obligatie [...] De asemenea, martorul B.A., care are aceleasi sarcini ca si acuzatul in cadrul unei baze militare aeriene similare, a declarat ca nu existau reguli specifice in aviatia militara cu privire la dirijarea vehiculelor militare.

In plus, la vremea evenimentelor, inculpatul nu a facut nimic diferit de ceea ce facuse in cadrul altor operatiuni similare, dintre care unele se desfasurasera in conditii mai grele decat cea in cauza; totusi, in situatiile anterioare [...] victima respectase normele, spre deosebire de prezentul caz.”

9. La 11 martie 2004, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti a respins apelul impotriva hotararii mentionate, introdus de parchetul militar si de vaduva victimei.
10. La 26 noiembrie 2004, curtea militara de apel a examinat recursul introdus de parchetul militar. Aceasta a reexaminat faptele si a constatat, pe baza documentelor din dosar, ca reclamantul fusese responsabil
    de facto
    cu dirijarea vehiculului militar. De asemenea, a considerat ca Legea nr. 90/1996 si normele generale privind protectia muncii, inclusiv art. 15 din Ordinul nr. 330/1998, erau aplicabile in speta. Aceasta a retinut:

„In conformitate cu art. 3 din Normele privind organizarea si desfasurarea activitatilor de protectie a muncii in cadrul Ministerului Apararii, activitatile legate de pornirea avioanelor erau reglementate de Legea protectiei muncii nr. 90/1996 si de normele generale si specifice

de protectie a muncii (inclusiv Ordinul nr. 330/1998). [...]

In declaratiile sale, acuzatul a recunoscut ca era responsabilitatea sa de a dirija vehiculul

[•••]”

11. Curtea de apel a concluzionat ca reclamantul si victima contribuisera la accident in procent de 50%.
12. Prin urmare, aceasta a schimbat hotararea, l-a gasit pe reclamant vinovat si l-a condamnat la o pedeapsa de sase luni cu suspendare. Aceasta a dispus plata de catre reclamant, in solidar cu Ministerul Apararii, 100 000 000 ROL cu titlu de despagubiri pentru partea civila si 1 000 000 ROL reprezentand cheltuieli de judecata.
13. Curtea de apel a hotarat, de asemenea, ca prima instanta trebuie sa examineze din oficiu daca ar trebui sa se dispuna plata de catre reclamant a unor contributii lunare pentru intretinerea celor doi copii minori ai victimei. Prin urmare, a retrimis cauza sub acest aspect spre judecare Tribunalului Militar Timisoara, care a respins-o prin hotararea definitiva din 2 martie 2005.

B. Dreptul intern relevant

14. Legea protectiei muncii nr. 90/1996 constituie legea generala privind protectia muncii. In conformitate cu art. 4 si art. 5 din lege, Ministerul Apararii Nationale organizeaza, coordoneaza si controleaza activitatea de protectie a muncii. Conform art. 38, nerespectarea normelor de protectie a muncii, daca se produce un accident, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare.
15. Ordinul nr. 330 din 8 iunie 1998 stabileste normele speciale de protectie a muncii pentru transportul intern. Conform art. 15, in cazul in care este necesar, in situatii periculoase, vehiculele sunt dirijate sau exista posturi de supraveghere si dirijare a traficului.
16. Art. 178 alin. (2) C. pen. prevede ca uciderea din culpa ca urmare a nerespectarii masurilor de prevedere pentru exercitiul unei profesii se pedepseste cu inchisoare.

Capat de cerere

17. Reclamantul se plange, in temeiul art. 7 din conventie, ca, in cauza, condamnarea sa pentru ucidere din culpa si incalcarea normelor de protectie nu s-a intemeiat pe o lege previzibila.

In drept

18. Reclamantul a sustinut ca actiunile sau inactiunile pe baza carora fusese condamnat nu au constituit o infractiune la momentul respectiv, avand in vedere ca nicio lege nu ii impusese obligatia sa dirijeze vehiculul militar care a cauzat accidentul mortal. Acesta a sustinut ca, dupa stiinta sa, nu existau norme scrise privind protectia muncii aplicabile aviatiei militare la momentul respectiv.

Acesta a invocat art. 7 din conventie, formulat dupa cum urmeaza:

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o actiune sau o omisiune care, in momentul in care a fost savarsita, nu constituia o infractiune, potrivit dreptului national sau international. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severa decat aceea care era aplicabila in momentul savarsirii infractiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecarii si pedepsirii unei persoane vinovate de o actiune sau de o omisiune care, in momentul savarsirii sale, era considerata infractiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de natiunile civilizate.”

19. Guvernul a contestat acest argument. Acesta a sustinut ca instantele nationale examinasera in detaliu faptele cauzei si raspunderea reclamantului pentru accident si considera ca legile aplicate fusesera accesibile si previzibile.

Motivarea Curtii

1. Principii generale aplicabile

20. Curtea face referire la principiile consacrate in jurisprudenta sa in contextul art. 7 din conventie [a se vedea, in special,
    Kokkinakis impotriva Greciei,
    25 mai 1993, pct. 52, Seria A nr. 260 A;
    Dragotoniu si Militaru-Pidhorni impotriva Romaniei,
    nr. 77193/01 si 77196/01, pct. 33-38, 24 mai 2007;
    Kafkaris impotriva Ciprului
    (MC), nr. 21906/04, pct. 139-141, CEDO 2008...;
    SudFondi S.r.l. si altii impotriva Italiei,
    nr. 75909/01, pct. 105-110, 20 ianuarie 2009; si
    Scoppola impotriva Italiei
    (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 92-109, 17 septembrie 2009]. In special, aceasta reitereaza faptul ca art. 7 din conventie impune ca o infractiune sa fie in mod clar prevazuta in lege si ca legea sa fie predictibila si previzibila si sa nu fie interpretata extensiv in defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie. In jurisprudenta sa relevanta, Curtea a inteles prin termenul „lege” dispozitia in vigoare astfel cum a fost interpretata de instantele competente, care contine dreptul scris, inclusiv actele normative de rang inferior, cat si dreptul nescris, precum si jurisprudenta (a se vedea
    Kafkaris,
    citata anterior, pct. 139140).
21. Curtea a remarcat deja faptul ca, ca urmare a consecintei logice a principiului conform caruia dreptul trebuie sa aiba o aplicare generala, formularea actelor normative nu este intotdeauna precisa, folosirea unor caracterizari generale fiind favorizata in detrimentul unor liste exhaustive (a se vedea
    Cantoni impotriva Frantei,
    15 noiembrie 1996, pct. 31,
    Culegere de hotarari si decizii
    1996 V). Rezulta ca interpretarea acestor norme depinde de practica si fara indoiala ca instantele nationale sunt cele mai in masura sa examineze si sa interpreteze legislatia nationala, exercitiu care nu este in sine incompatibil cu art. 7 din conventie [a se vedea
    Garda Ruiz impotriva Spaniei
    (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999 I;
    Streletz, Kessler si Krenz impotriva Germaniei
    (MC), nr. 34044/96, 35532/97 si 44801/98, pct. 50, CEDO 2001 II; si
    Sud Fondi S.r.l. si altii,
    citata anterior, pct. 108].

2. Aplicarea acestor principii in speta

22. In prezenta cauza, reclamantul a sustinut ca, prin condamnarea lui, instanta de recurs a constatat ca acesta avusese o obligatie legata de normele de protectie a muncii, pe care, in realitate, acesta nu o avusese, deoarece nu existau norme specifice de protectie a muncii pentru domeniul sau de activitate.
23. Totusi, Curtea considera satisfacator rationamentul prezentat de curtea de apel pentru a justifica aplicarea normelor generale de protectie a muncii in cazul reclamantului. Curtea nu constata niciun indiciu privind existenta unui caracter arbitrar in ceea ce priveste interpretarea si aplicarea de catre instanta nationala a legilor in cauza si considera ca este acceptabila aplicarea unei legi generale in absenta unei norme specifice intr-un anumit domeniu.

In ceea ce priveste caracterul previzibil al legii, Curtea remarca faptul ca insusi reclamantul a recunoscut in cursul procedurii ca obiceiul de la locul de munca impunea ca acesta sa dirijeze vehiculul si se pare ca acest obicei fusese respectat cu strictete de reclamant si de colegii acestuia. Avand in vedere ca reclamantul a acceptat sa se conformeze prin comportamentul sau unor reguli si unui obicei nescris, acesta nu poate, din corectitudine, sa nege aplicarea acestor reguli atunci cand ii este angajata raspunderea. In sensul art. 7, ar fi o abordare prea formalista sa se impuna ca obligatia in cauza sa fie pusa in aplicare numai daca este formulata in scris (a se vedea,
mutatis mutandis, Kafkaris,
citata anterior, pct. 139).

Prin urmare, decizia curtii de apel nu poate fi considerata ca reprezentand o interpretare fortata sau imprevizibila a legilor aplicabile.

24. Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curtii sa concluzioneze ca normele de protectie, asociate cu obiceiurile formate si aplicate cu consecventa la locul de munca, constituiau o legislatie accesibila si previzibila care ar fi trebuit sa ii permita reclamantului sa anticipeze faptul ca actiunile sale vor atrage raspunderea sa penala [a se vedea, de asemenea,
    mutatis mutandis, Achour impotriva Frantei
    (MC), nr. 67335/01, pct. 41, CEDO 2006 IV].

Rezulta ca cererea este in mod vadit nefondata si trebuie respinsa in conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) si 4 din conventie.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

Declara
cererea inadmisibila.

Santiago Quesada Grefier