Efectele Obligațiilor. Executarea Voluntară în Natură A Obligațiilor. Plata | Consultanță
caut avocat bun
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică
19 ianuarie 2017
caut avocat bun
Promisiunea faptei altuia
6 februarie 2017

Efectele obligațiilor. Executarea voluntară în natură a obligațiilor. Plata

avocatura bucuresti

avocatura bucuresti

Efectele obligațiilor. Executarea voluntară în natură a obligațiilor.

Plata

 

Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.

Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.

Orice plată presupune o datorie.

Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.

Subiectele plății

 

Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie.

Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.

Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.

În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor.

Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ.

Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.

Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului.

Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate este totuşi valabilă dacă:

  1. a) este ratificată de creditor;
  2. b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
  3. c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor.

Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate stinge obligaţia numai în măsura în care profită creditorului.

Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor.

Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.

Plata făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obţinut luarea unei asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.

Condițiile plății

 

Debitorul este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel.

În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate.

În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis.

În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.

Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi de:

  1. a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
  2. b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
  3. c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
  4. d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei.

Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligaţia debitorului nu se stinge.

Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare.

În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.

Dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv.

Obligaţia de a preda un bun individual determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la predare.

Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.

Cel care este ţinut să constituie o garanţie, fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o altă garanţie suficientă.

Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.

Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată.

Cu toate acestea, creditorul care acceptă un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat.

Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege.

Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.

Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă.

Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptă o asemenea executare.

Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune.

Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit.

Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată.

Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc.

Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate.

Dacă, potrivit înţelegerii părţilor, obligaţia în locul căreia debitorul îşi cedează propria creanţă se stinge încă de la data cesiunii, dispoziţiile sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială.

În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:

  1. a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii;
  2. b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
  3. c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.

Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează.

În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.

Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune.

Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat.

Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă.

În toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului.

Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii.

Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.

Dovada plății

 

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă.

Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei.

Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.

În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata.

Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii.

Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior.

Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale.

Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei.

Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului.

Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară.

Debitorul are oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii.

Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul.

Imputația plății

 

Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor, care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor.

În lipsa acordului părţilor, se aplică dispoziţiile Codului Civil.

Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului.

Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.

În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.

În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.

Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă imputaţia prin acea chitanţă.

Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli:

  1. a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
  2. b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii;
  3. c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
  4. d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
  5. e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate, imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.

În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.

Punerea în întârziere a creditorului

 

Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.

Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.

Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.

Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa.

Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti.

Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului.

Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Consultații Juridice
Consultații Juridice
Bună ziua, Cu ce vă putem ajuta?
Connecting...
Programează Consultație
Luni – Vineri: 10:00 – 18:00

Onorarii Rezonabile - orare, fixe, de succes
Busy
:
:
:

Datele introduse sunt folosite pentru a vă contacta. Prin utilizarea serviciilor, acceptați politica de confidențialitate.
Suntem online
:
:
Această sesiune de discuții s-a încheiat.