Drepturi  si obligatii cu caracter civil

Refuzuri repetate ale comisiei unui penitenciar de a acorda permisiunea de ie sire din penitenciar unei persoane private de libertate, decizii ce nu sunt susceptibile de atac in fata unei instante administrative:
neincalcare

In fapt
- Reclamantul a fost condamnat la 15 ani de inchisoare. Intre 2003  si 2006, acesta a depus  sase cereri pentru a obtine permisiunea de ie sire
(„conge penal"),
motivate in special de intentia sa de a indeplini formalitati administrative  si de a urma cursuri pentru obtinerea unor diplome. Toate cererile sale au fost respinse de comisia penitenciarului. Persoana in cauza a contestat primele doua decizii de respingere a cererilor sale printr-o actiune in anulare introdusa in fata instantei administrative, care  si-a declarat lipsa de competenta pentru solutionarea acestuia. Instanta superioara administrativa a confirmat aceasta hotarare.

Prin hotararea din 14 decembrie 2010, o Camera a Curtii a concluzionat, cu patru voturi la trei, ca a fost incalcat art. 6 § 1, pe motiv ca, deoarece instantele administrative nu s-au pronuntat asupra temeiniciei actiunii in anulare, absenta oricarei decizii pe fond a golit de substanta controlul instantei administrative asupra deciziilor comisiei penitenciarului. In plus, legislatia in vigoare nu prevede nicio alta cale de atac pentru o persoana private de libertate.

In drept
- Art. 6 § 1: Nu intra in discutie latura penala a art. 6 § 1, contenciosul penitenciar nu prive ste, in principiu, temeinicia unei „acuzatii in materie penala". A sadar, Curtea trebuie sa analizeze daca reclamantul dispunea de un „drept cu caracter civil", pentru a putea aprecia daca garantiile procedurale prevazute la art. 6 § 1 erau aplicabile litigiului avand ca obiect cererile sale de a obtine permisiunea de ie sire. In primul rand, este necesar sa se determine daca persoana in cauza dispunea de un „drept" la permisiunea de ie sire. Legea interna define ste permisiunea de ie sire ca o autorizatie de a parasi unitatea penitenciara, fie pe durata unei parti a zilei, fie pe durata unor perioade de 24 de ore. Este vorba despre un „avantaj" care „poate fi acordat" in anumite circumstante persoanelor private de libertate. In mod clar, legiuitorul a avut intentia de a crea un privilegiu care nu implica o cale de atac. Autoritatile competente au o putere discretionara in ceea ce prive ste acordarea permisiunii chiar daca persoanele private de libertate indeplinesc formal criteriile impuse. In ceea ce prive ste chestiunea interpretarii legislatiei de catre instantele interne, instantele administrative s-au declarat lipsite de competenta pentru a examina actiunea in anulare introdusa de reclamant. Astfel, reclamantul nu se poate pretinde a fi, in mod credibil, titularul unui „drept" recunoscut in ordinea juridica interna.

Pe de alta parte, de si Curtea a recunoscut scopul legitim al unei politici de reinsertie sociala progresiva a persoanelor condamnate la pedepse cu inchisoarea, nici Conventia, nici protocoalele sale nu prevad in mod expres dreptul la permisiunea de ie sire. Acela si lucru este valabil  si in temeiul unui eventual principiu de drept international. In definitiv, nu exista niciun consens in cadrul statelor membre cu privire la statutul  si modalitatile de acordare a permisiunii de ie sire. In orice caz, statul parat este departe de a fi dezinteresat de reinsertia persoanelor private de libertate, dupa cum o demonstreaza permisiunea de ie sire  si reforma legislativa in curs in privinta executarii pedepselor.

Avand in vedere ansamblul considerentelor precedente, revendicarile reclamantului nu vizeaza un „drept” recunoscut de dreptul luxemburghez sau de Conventie. In consecinta, art. 6 nu este aplicabil.

Concluzie
: neincalcare (cincisprezece voturi la doua).