DORINA STIHI-BOOS IMPOTRIVA ROMANIEI

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita la 11 octombrie 2011 intr-o camera compusa din Josep Casadevall, presedinte, Corneliu Birsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi,
judecatori,
si Santiago Quesada,
grefier de sectie,

Avand in vedere cererea mentionata anterior, introdusa la 9 februarie 2006,

Avand in vedere observatiile prezentate de guvernul parat si cele prezentate ca raspuns de reclamanta,

Dupa ce a deliberat in acest sens, pronunta urmatoarea decizie:

In fapt

1. Reclamanta, Dorina Stihi-Boos, este resortisant roman, este nascuta in 1932 si are domiciliul in Bucuresti. Aceasta este reprezentata in fata Curtii de Maria Ilinca, avocat in Bucuresti. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstantele cauzei

2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de parti, se pot rezuma dupa cum urmeaza.
3. L.M., in varsta de 67 de ani la momentul faptelor, era sora reclamantei.

1. Circumstantele decesului surorii reclamantei

a) Starea de sanatate a lui L.M.

4. La 26 mai 2001, L.M. a fost spitalizata la Spitalul Judetean Ploiesti, la sectia de chirurgie, cu diagnosticul de „hernie ombilicala cu incarcerarea marelui epiploon, astm bronsic cortico-dependent, infarct miocardic acut (IMA) sechelar si obezitate”. L.M. a fost operata de urgenta. Avand o evolutie postoperatorie buna, la 1 iunie 2001, aceasta a parasit spitalul.
5. La 13 iulie 2011, L.M. a fost spitalizata la Spitalul Universitar C.F. Witing Bucuresti cu diagnosticul „chistadenocarcinom genital, suspiciune de metastaza hepatica, boala coronariana ischemica, crize de angina pectorala, sechele de infarct miocardic, aritmie extrasistolica, astm bronsic, infiltratii neoplazice sclero-tegumentare”. Aceasta a fost mai intai spitalizata in sectia chirurgie, pentru a fi transferata apoi in sectia de terapie intensiva.
6. I s-a administrat un tratament si au fost efectuate examene medicale. La 25 iulie 2001, L.M. a fost supusa unei tomografii abdominale. In cursul acestui examen medical a fost notata mentiunea „pacient necooperant”. De asemenea, reclamanta a fost supusa unor analize de laborator, unei EEG si unei ECG, unui examen cardiovascular si unei ecografii abdominale.
7. In ciuda starii sale de sanatate precare si impotriva recomandarilor medicilor, la 31 iulie 2011, L.M. a parasit spitalul la solicitarea sa si a familiei sale. Diagnosticul la externare indica faptul ca L.M. suferea de o tumoare abdominala, precum si de o patologie cardiovasculara, cu un pronostic vital defavorabil.

b) Faptele incriminate de reclamanta

8. La 2 august 2001, in jur de ora 20, L.M. a avut o indispozitie si reclamanta a chemat salvarea. Medicul de pe salvare, N.I., dupa ce a examinat-o pe L.M., a constatat ca avea probleme cardiace si dificultati respiratorii si a transportat-o de urgenta la Spitalul universitar.
9. L.M. a fost spitalizata in sectia cardiologie cu diagnosticul „tumoare abdominala, insuficienta cardio-respiratorie cronica, pleurezie metastazica dreapta, chistadenocarcinom genital, fibrilatie atriala cronica, insuficienta cardiaca clasa III NYHA”. I s-a administrat imediat o oxigenoterapie.
10. Reclamanta, care o insotise pe sora ei, i-a transmis medicului dosarul medical al lui L.M. intocmit cu ocazia spitalizarilor precedente.

i) Versiunea reclamantei

11. Medicul F.A., care era de garda la sosirea lui L.M. la Spitalul universitar, nu a examinat-o.
12. La 3 august 2001, in jur de ora 14, medicul de garda D.D. a completat fisa medicala a lui L.M. si a examinat-o. I s-a prescris un tratament pe baza de antibiotice, substante bronho-dilatatoare, antalgice, antiinflamatoare si anxiolitice. Au fost efectuate analize de sange.
13. Spre ora 16, L.M. a avut o criza de insuficienta respiratorie. Asistenta medicala G.R. a vrut sa ii administreze o perfuzie, dar medicul D.D. s-a opus, dupa ce i-a cerut lui L.M. sa nu se mai planga.
14. La 4 august 2001, niciun medic nu a vizitat-o pe L.M. In cursul serii, L.M. a avut o noua criza de insuficienta respiratorie si, la cererea reclamantei, asistenta D. l-a chemat pe medicul F.A. Acesta din urma a refuzat sa se deplaseze pentru a vedea pacienta.
15. La 5 august 2001, starea lui L.M. s-a agravat. Aceasta acuza dureri puternice si dificultati de respiratie. Asistenta a informat, pe holul spitalului, medicul de garda B. cu privire la starea lui L.M., dar acesta nu a intrat in camera pentru a o examina. In cursul serii, lui L.M. i s-au administrat medicamente pentru a-i calma durerile. Apoi, i-au fost administrate injectii la interval de doua ore.
16. La 6 august 2001, la ora 4 dimineata, L.M. a intrat in coma. La ora 7 dimineata, i s-a efectuat o electrocardiograma. In jur de ora 13, asistenta G.R. a vrut sa ii administreze

1. perfuzie, dar acest lucru a fost imposibil din cauza starii proaste a venelor lui L.M. Aceasta a decedat la ora 14.

ii) Versiunea Guvernului

17. Conform declaratiilor medicului D.D., cu o zi sau doua inainte de 3 august 2001, infirmiera Z.I. ii solicitase verbal spitalizarea lui L.M., precizand ca „pacienta avea o boala incurabila, ca pleca din sectia de terapie intensiva-chirurgie si ca la domiciliul acesteia nu era nimeni care sa poata avea grija de ea”.
18. La 3 august 2001, D.D. a examinat-o pe L.M. si a studiat documentele medicale ale acesteia (foaia de observatie chirurgie-terapie intensiva, biletul de externare, rezultatele analizelor efectuate in cursul spitalizarii anterioare). In aceeasi zi, au fost efectuate analize de sange. Pacienta a refuzat celelalte acte medicale, pe motiv ca fusesera efectuate deja cu ocazia spitalizarii sale in sectia de terapie intensiva. D.D. i-a prescris lui L.M. un tratament medical, care a fost administrat sub supravegherea personalului medical.
19. La 5 si 6 august 2001, ora 8 dimineata, D.D. a vizitat-o pe L.M. La aceasta din urma data, D.D. i-a recomandat pacientei reluarea examenelor, dar a primit din nou un refuz. D.D. a recomandat tratamentul prescris in foaia de observatie. Aceasta a notat la sfarsitul asistentei ca L.M. prezenta o stare generala deteriorata, care se agrava treptat.

2. s-a prescris un tratament pentru zilele de 6 si 7 august 2001. I-a fost administrat tratament medical, alimentatia si igiena acesteia fiind asigurate de personalul medical.

20. La 6 august 2001, medicul F.A. a examinat-o, de asemenea, pe L.M. si i-a indicat sa urmeze tratamentul. L.M. a decedat la ora 14.

3. 
   Concluziile raportului de autopsie
   

21. La 8 august 2001, la cererea parchetului de pe langa judecatoria de sector din Bucuresti, Institutul de Medicina Legala „Mina Minovici” a efectuat autopsia lui L.M. Raportul a concluzionat ca decesul acesteia nu a rezultat in urma unor violente si ca survenise ca urmare a unei insuficiente cardio-respiratorii provocate de o miocardosceleroza avansata, pe fondul unor multiple afectiuni cronice. De asemenea, se preciza faptul ca tumoarea depistata la doamna L.M. nu intervenise in mecanismul care cauzase decesul acesteia si ca tratamentul aplicat in unitatile sanitare succesive fusese corect.

2. Plangerea penala impotriva medicilor

22. La 20 august 2001, reclamanta a depus la parchetul de pe langa judecatoria de sector din Bucuresti o plangere penala, fara constituire de parte civila, impotriva medicilor F.A. si D.D., pentru ucidere din culpa, infractiune prevazuta la art. 178

100. pen. Aceasta le reprosa incalcari grave ale obligatiei lor de a-i ingriji corect sora, care condusesera, in opinia ei, la decesul prematur al acesteia. Aceasta considera ca, in masura in care se bazasera numai pe dosarul medical deja existent al doamnei L.M., medicii acuzati nu diagnosticasera corect bolile de care suferea aceasta. Or, o astfel de eroare ar fi putut fi evitata prin efectuarea de examene medicale adecvate.

23. In cursul urmaririi penale, reclamanta a fost asistata de doi avocati alesi.

1. 
   Cercetarea penala in fata organelor de urmarire penala
   

24. La 13 martie 2002, reclamanta a fost audiata de Inspectoratul de Politie Bucuresti.
25. La 4 aprilie 2002, politia a prelevat documentele medicale referitoare la sora reclamantei, precum si documente administrative, pentru a stabili numele medicilor care fusesera de garda in timpul spitalizarii lui L.M. Medicii D.D. si F.A. se numarau printre medicii de garda.
26. La 4 si 8 aprilie 2002, F.A. a dat declaratii politiei. La 10 si, respectiv, 26 aprilie 2002, au fost audiati medicii N.I. si D.D.
27. La 29 mai 2002, politia a solicitat Institutului de Medicina Legala „Mina Minovici” efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili:

• daca diagnosticul stabilit in timpul spitalizarii lui L.M. fusese corect, tinand seama de simptomele pe care aceasta le prezenta si de documentele medicale prezentate de reclamanta;
• daca tratamentul medical si ingrijirile oferite fusesera corespunzatoare si daca acestea puteau cauza sau cauzasera decesul lui L.M.;
• daca personalul medical al spitalului, in exercitarea functiilor sale, incalcase atributiile de serviciu, ceea ce ar fi condus la decesul lui L.M.

28. In absenta unui raspuns, la 5 noiembrie 2002, politia a revenit la Institutul de Medicina Legala cu solicitarea expertizei.
29. Raportul de expertiza, din data de 16 aprilie 2003 si realizat pe baza dosarului medical al lui L.M., stabileste ca diagnosticul pus in timpul spitalizarii fusese corect, in limita examenelor clinice si paraclinice care se aflau la dispozitia medicilor si pe care pacienta si familia acesteia le acceptasera. De asemenea, acesta concluzioneaza ca tratamentul si ingrijirile medicale fusesera stabilite si acordate in mod corect si ca tratamentul fusese administrat corect, conform semnelor de boala.
30. In raport s-a notat, de asemenea, ca, tinand seama de varsta pacientei si de numeroasele probleme organice de care suferea, interventia chirurgicala pentru extragerea tumorii ar fi necesitat o pregatire preoperatorie complexa, cu un tratament medicamentos administrat in conditii de spitalizare pe o perioada mai lunga.

De asemenea, s-a precizat si ca aspectul necrotic al tumorii pleda pentru necauzarea decesului lui L.M.

31. Acest raport a fost confirmat de Comisia Superioara Medico-Legala a Institutului de Medicina Legala „Mina Minovici”.
32. Organele de ancheta au verificat toate foile de observatie clinica si, la 4 iunie 2003, a fost intocmit un proces-verbal in acest scop.
33. La solicitarea reclamantei, care isi facea griji cu privire la derularea anchetei, la 10 iunie 2003, politia a informat-o ca verificarile erau in curs si ca va fi informata cu privire la rezultatul acestora cat mai repede posibil.
34. La 29 iulie 2003, politia a trimis parchetului propunerea de a nu incepe urmarirea penala in cauza. Prin ordonanta din 29 aprilie 2004, in temeiul art. 10 lit. b)

100. proc. pen., parchetul de pe langa judecatoria de sector din Bucuresti a dispus neinceperea urmaririi penale fata de medici, pe motiv ca faptele nu erau prevazute de legea penala. Reclamanta a fost informata cu privire la aceasta decizie abia la 18 februarie 2005, dupa mai multe demersuri pe care le facuse pentru a se informa cu privire la desfasurarea anchetei.

35. In urma contestatiei reclamantei, aceasta decizie de neincepere a urmaririi penale a fost confirmata prin decizia din 30 martie 2005 a procurorului-sef al parchetului de pe langa judecatoria de sector din Bucuresti. Acesta din urma si-a intemeiat decizia pe expertiza medico-legala efectuata in speta, subliniind caracterul de dovada stiintifica al acesteia.

2. 
   Contestarea deciziei parchetului in fata instantelor nationale
   

36. La 25 aprilie 2005, in temeiul art. 278 C. proc. pen., reclamanta, asistata de un avocat ales, a contestat decizia de neincepere a urmaririi penale in fata judecatoriei de sector din Bucuresti si a solicitat retrimiterea dosarului la parchet pentru a fi inceputa urmarirea penala impotriva F.A. si D.D. Aceasta sustinea ca medicii invinuiti nu o ingrijisera in mod corespunzator pe L.M. si ca tratamentul administrat nu fusese suficient. Aceasta a subliniat si deficientele anchetei penale, in special durata acesteia, faptul ca nu fusese asociata anchetei si ca nu fusese audiat niciun martor citat de aceasta. In cele din urma, aceasta a evidentiat existenta anumitor contradictii intre declaratiile F.A. si cele ale D.D., precum si in raportul de expertiza, si a solicitat audierea infirmierelor care o ingrijisera pe L.M. in timpul spitalizarii.
37. Prin hotararea din 13 iulie 2005, judecatoria de sector din Bucuresti a respins contestatia reclamantei. Instanta a considerat ca, in lumina concluziilor raportului de expertiza medico-legala, nu era necesara audierea martorilor propusi de reclamanta, ca ancheta penala nu fusese superficiala si ca acuzatiile reclamantei erau in mod vadit nefondate.
38. Reclamanta a atacat aceasta hotarare, reiterand motivele actiunii sale si sustinand ca judecatoria isi intemeiase decizia numai pe concluziile raportului de expertiza. Or, in opinia sa, concluziile acestui raport nu erau suficiente pentru a hotari daca personalul medical isi indeplinise functiile in mod corespunzator in perioada spitalizarii lui L.M.

Aceasta a precizat, de asemenea, ca raportul de expertiza era incomplet, in masura in care nu raspundea celei de-a treia intrebari adresate de politie.

39. Prin hotararea definitiva din 5 octombrie 2005, Tribunalul Bucuresti a respins actiunea reclamantei. S-a considerat ca, in masura in care raportul de expertiza medico-legala stabilea ca bolile doamnei L.M. fusesera diagnosticate in mod corect si tratamentul administrat fusese bine stabilit, nu se putea considera ca ingrijirile contribuisera la decesul acesteia din urma.
40. Printr-o scrisoare din 20 noiembrie 2006, reclamanta a informat Curtea ca nu se constituise ca parte civila in cadrul plangerii penale si ca nici nu initiase o actiune in raspundere civila delictuala, pe motiv ca nu dorea sa obtina o reparatie materiala din partea medicilor, ca urmare a decesului surorii sale. Aceasta a precizat ca a depus plangerea penala impotriva medicilor pentru ca acestia „sa fie declarati raspunzatori pentru neglijenta grava de care dadusera dovada, neglijenta care cauzase decesul surorii sale”.

B. Dreptul intern relevant

41. Esentialul legislatiei generale in materie de raspundere civila delictuala, si anume art. 998-1000 C. civ., in vigoare la momentul faptelor, precum si practica instantelor nationale, sunt descrise in hotararile
    lambor impotriva Romaniei (nr. 1),
    nr. 64536/01, pct. 142, 24 iunie 2008,
    Pantea impotriva Romaniei
    nr. 33343/96, pct. 153, CEDO 2003-VI (extrase) si
    Eugenia Lazar impotriva Romaniei,
    nr. 32146/05, pct. 52- 54, 16 februarie 2010.
    
    ³
    
42. Guvernul ofera mai multe exemple de hotarari interne pronuntate in perioada 2003-2010 in cadrul unor procese penale sau civile in care medici au fost obligati la plata de despagubiri pentru greseli profesionale, fie dupa ce au fost condamnati penal pentru ucidere din culpa sau vatamare corporala din culpa, fie dupa ce au fost achitati (pentru acest din urma caz, a se vedea hotararea definitiva din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Bucuresti si hotararea definitiva din 2 februarie 2010 a Curtii de Apel Bucuresti). In unele din aceste hotarari, spitalele, in calitate de comitenti, au fost condamnate in solidar cu medicii la repararea prejudiciilor cauzate de acestia (hotararea definitiva din 21 aprilie 2006 a Judecatoriei Cluj-Napoca, hotararea definitiva din 18 decembrie 2009 a judecatoriei de sector din Bucuresti, hotararea definitiva din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Bucuresti si hotararea definitiva din 2 februarie 2010 a Curtii de Apel Bucuresti).
    
    
    <sup>[549]
    
    
    
    
    
    
    
    [550]
    
    
    
    
    
    
    
    [551]
    
    
    
    
    
    
    
    [552]
    
    
    
    
    
    
    
    [553]</sup>
    
    
43. Acesta prezinta, de asemenea, hotararile pronuntate in perioada 2006-2010 de diferite instante nationale si in care instantele sesizate cu plangeri penale cu constituire de parte civila au decis sa trimita cauza la parchet, cu precizari referitoare la aspectele care trebuie clarificate si probele care trebuie administrate, inclusiv rapoarte suplimentare de expertiza medico-legala.

Capete de cerere

44. Invocand art. 6 din conventie, reclamanta se plange ca decesul surorii sale a fost cauzat de lipsa de ingrijiri adecvate in timpul spitalizarii acesteia din perioada 2-6 august 2001, precum si de modul in care autoritatile au condus ancheta initiata in urma plangerii sale penale.

In drept

45. Fiind responsabila cu incadrarea juridica a faptelor cauzei, Curtea nu se considera legata de incadrarea facuta de reclamanti sau de guverne. In temeiul principiului jura
    novit curia,
    aceasta a examinat, de exemplu, din oficiu capetele de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care partile nu l-au invocat. Un capat de cerere se caracterizeaza prin faptele pe care le denunta si nu doar prin motivele sau argumentele de drept invocate (a se vedea,
    mutatis mutandis, Guerra si altii impotriva Italiei
    din 19 februarie 1998,
    Culegere de hotarari si decizii
    1998-I, p. 223, pct. 44, si
    Berktay impotriva Turciei,
    nr. 22493/93, pct. 167, 1 martie 2001). In lumina acestor principii, Curtea considera necesar sa examineze intregul capat de cerere al reclamantei din perspectiva art. 2 din conventie, care prevede urmatoarele in partea sa relevanta:

Art. 2

„1. Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege [...]”

46. Guvernul invoca inadmisibilitatea cererii ca urmare a neepuizarii cailor de atac interne. Acesta subliniaza ca reclamanta a omis fie sa se constituie ca parte civila in cadrul plangerii sale penale, fie sa introduca o actiune in raspundere civila delictuala, intemeiata pe art. 998999 si art. 1 000 din (3) C. civ., care ar fi putut conduce la repararea prejudiciului material si moral pe care pretinde ca le-a suferit ca urmare a decesului surorii sale si a absentei unei anchete eficiente. Acesta precizeaza ca prin actiunea civila ar fi putut fi stabilita eventuala raspundere a medicilor invinuiti si/sau a spitalului in care a fost ingrijita sora acesteia.
47. De asemenea, Guvernul remarca faptul ca, in cadrul plangerii reclamantei, intemeiata pe art. 278
    
    ¹
    
    C. proc. pen., impotriva deciziei parchetului de neincepere a urmaririi penale, instantele sesizate puteau dispune administrarea altor probe, inclusiv un nou raport de expertiza medico-legala. Or, in speta, reclamanta, asistata de un avocat ales, nu a solicitat in fata instantei judecatoresti efectuarea unei contraexpertize medico-legale

si nu a formulat obiectii in ceea ce priveste raportul administrat.

48. Guvernul subliniaza ca Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, in vigoare incepand cu 1 mai 2006, a impus asigurarea obligatorie de raspundere civila profesionala si a creat posibilitatea ca victimelor sa li se plateasca direct despagubirile de catre asigurator, in masura in care acestea nu au fost despagubite de asigurat. Facand trimitere la dispozitiile sale relevante, acesta adauga, in cele din urma, ca reclamanta ar fi putut formula o plangere disciplinara impotriva medicilor la Colegiul Medicilor din Romania.
49. In ceea ce priveste fondul capatului de cerere, Guvernul considera ca ancheta efectuata de autoritati in urma decesului surorii reclamantei a fost completa si eficienta, avand in vedere ca toate mijloacele de proba care ar fi putut fi utile au fost prezentate din ordinul parchetului si furnizate la dosar, pentru ca situatia de fapt sa fie stabilita complet.
50. Reclamanta sustine ca a epuizat caile de atac interne. Aceasta remarca faptul ca, inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 95/2006, nu exista in legislatia nationala nicio reglementare specifica pentru a angaja raspunderea medicilor pentru greseli profesionale. Posibilitatea de a angaja raspunderea civila delictuala a medicilor facea obiectul unei controverse in doctrina si practica judiciara, astfel cum o demonstreaza, de altfel, exemplele de jurisprudenta furnizate de Guvern. Aceasta subliniaza ca medicii care lucreaza in spitale publice nu sunt asimilati functionarilor.
51. Reclamanta precizeaza ca a sesizat autoritatile nationale cu o plangere penala pentru ucidere din culpa, pentru a dovedi culpa medicilor si pentru a putea sesiza ulterior instantele civile cu o actiune intemeiata pe art. 998-999 C. civ. De asemenea, aceasta a contestat decizia de neincepere a urmaririi penale in fata instantelor nationale.
52. Criticand modul in care autoritatile au condus ancheta initiata ca urmare a plangerii penale, aceasta se plange de durata anchetei, de faptul ca nu a fost asociata anchetei, de refuzul instantelor de a interoga martorii pe care i-a solicitat si de faptul ca deciziile instantelor fusesera intemeiate pe concluziile raportului de expertiza. Aceasta adauga ca calitatea rapoartelor de expertiza medicala realizate de Institutul de Medicina Legala este mediocra si mentioneaza ca persoanele in cauza nu pot comunica cu expertii pentru a le furniza informatii care ar putea aduce precizari in plan medical. Aceasta subliniaza ca fisa medicala a doamnei L.M., intocmita cu ocazia spitalizarii, indica faptul ca acesteia i se administrase un tratament medical la 7 august 2001, data la care aceasta deja decedase.
53. Curtea evidentiaza ca reclamanta nu pretinde ca sora sa a fost ucisa intentionat de medicii spitalului public care aveau sarcina de a o ingriji. In schimb, persoana in cauza sustine ca medicii invinuiti au fost neglijenti si nu si-au respectat obligatiile profesionale, deoarece nu au luat masurile necesare pentru a-i salva sora.
54. Curtea nu poate exclude faptul ca actele si omisiunile autoritatilor in cadrul politicilor de sanatate publica pot, in anumite circumstante, angaja raspunderea lor din perspectiva aspectului material al art. 2. Totusi, aceasta a considerat deja ca, atunci cand un stat contractant a facut ceea ce trebuia sa faca pentru a asigura un nivel inalt de competenta in ceea ce priveste cadrele medicale si pentru a garanta protejarea vietii pacientilor, nu se poate admite ca aspecte precum o eroare de judecata din partea unui cadru medical sau in special o proasta coordonare a cadrelor medicale in ceea ce priveste tratamentul unui pacient sunt suficiente in sine pentru a obliga un stat contractant sa ofere explicatii in baza obligatiei pozitive de protejare a dreptului la viata care ii revenea in temeiul art. 2 din conventie
    [Byrzykowski impotriva Poloniei,
    nr. 11562/05, pct. 104, 27 iunie 2006 si
    Powellimpotriva Regatului Unit
    (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V].
55. In speta, este necesar sa se remarce ca, in niciun moment, nu s-a constatat nicio deficienta in coordonarea serviciilor medicale ale Spitalului Universitar C.F. Witing. In plus, concluziile raportului de expertiza medico-legala realizat in speta au stabilit ca diagnosticul patologiei lui L.M. a fost pus corect, in limita informatiilor aflate la dispozitia medicilor, si ca tratamentul prescris era corespunzator, tinand seama de simptomele pe care aceasta le prezenta. In aceste circumstante, nu poate fi angajata raspunderea statului din perspectiva aspectului material al art. 2 din conventie.
56. Obligatiile pozitive enuntate la art. 2 din conventie implica, sub aspect procedural, obligatia autoritatilor de a introduce un sistem judiciar eficient si independent, care sa permita stabilirea cauzei decesului unui individ si pedepsirea vinovatilor [
    Calvelli si Ciglio impotriva Italiei
    (MC), CEDO 2002, pct. 51]. Forma anchetei poate varia in functie de circumstante si urmarirea penala nu se impune in mod necesar in toate cazurile
    [Mastromatteo impotriva Italiei
    (MC), nr. 37703/97, pct. 90 si 94-95, CEDO 2002-VIII, si
    Furdik impotriva Slovaciei
    (dec.), nr. 42994/05, 2 decembrie 2008]. De asemenea, trebuie sa se faca distinctie intre prezenta cauza referitoare la o pretinsa neglijenta medicala si cauzele referitoare la relele tratamente aplicate de catre agentii statului in mod intentionat si care au avut ca rezultat decesul unei persoane. In astfel de cauze, Curtea a considerat ca, in absenta unei anchete penale eficiente care sa duca la identificarea si pedepsirea persoanelor raspunzatoare, simpla acordare de despagubiri ca urmare a constatarii unei incalcari a art. 2 din conventie nu este suficienta pentru a-i retrage persoanei respective calitatea de victima
    (Nikolova si Velitchkova impotriva Bulgariei,
    nr. 7888/03, pct. 55-56, 20 decembrie 2007, si
    Yeter impotriva Turciei,
    nr. 33750/03, pct. 58, 13 ianuarie 2009).
57. Curtea observa ca reclamanta a formulat o plangere penala pentru ucidere din culpa impotriva medicilor care ii tratasera sora. Parchetul a deschis o ancheta si a audiat toti medicii care o examinasera pe L.M. De asemenea, acesta a dispus realizarea unui raport de expertiza pentru a stabili cauzele decesului. Reclamantei i s-a cerut sa faca o declaratie si i s-au transmis deciziile de catre parchet, desi aceasta a trebuit sa faca demersuri in acest sens. In plus, in cursul etapei judiciare, aceasta a participat la dezbateri si a avut acces la dosar. De altfel, durata procedurii de aproximativ patru ani si doua luni nu poate pune in sine o problema din perspectiva art. 2 din conventie
    [Lopez impotriva Frantei
    (dec.), nr. 45325/06, 2 februarie 2010 si
    Desjardins si altii impotriva Frantei
    (dec.), nr. 50533/07, 15 iunie 2010].
58. Reclamantei i s-a opus caracterul de dovada stiintifica al raportului de expertiza care stabileste cauzele decesului lui L.M. Desi persoana in cauza nu a solicitat realizarea unei expertize suplimentare, este la fel de adevarat ca, la momentul faptelor, organizarea sistemului national de medicina legala impiedica organele judiciare sa solicite institutelor

medicale, in absenta unor elemente noi de ordin medical sau legate de ancheta, o noua expertiza medico-legala, avand in vedere ca Comisia Superioara a Institutului de Medicina Legala „Mina Minovici” emisese deja un aviz in cauza (
Eugenia Lazar,
citata anterior, pct. 78-80). In aceste circumstante, Curtea observa ca, in speta, spre deosebire de cauza
Eugenia Lazar,
rapoartele de expertiza medico-legala intocmite erau in concordanta cu faptul ca diagnosticul lui L.M. fusese stabilit corect si ca aceasta fusese ingrijita in mod corespunzator, in limita examenelor clinice si paraclinice acceptate de pacienta si de familia acesteia. In consecinta, instantele nationale, care au sarcina de a aprecia relevanta probelor a caror prezentare este solicitata de o parte, au considerat ca dispuneau de elemente suficiente pentru a determina circumstantele decesului lui L.M. si raspunderea celor invinuiti. De asemenea, Curtea remarca faptul ca nu exista niciun element in dosar care ar putea conduce la concluzia ca declaratiile infirmierelor ar fi determinat un rezultat diferit al procesului [
mutatis mutandis, Sevim Gungor impotriva Turciei
(dec.), nr. 75173/01, 14 aprilie 2009].

59. In ceea ce priveste acuzatiile reclamantei care denunta faptul ca nu a avut posibilitatea de a participa la realizarea raportului de expertiza din 16 aprilie 2003, Curtea admite ca intrebarile la care trebuiau sa raspunda expertii se confundau cu cele pe care trebuiau sa le solutioneze autoritatile judiciare: sa stabileasca daca existase vreo eroare in diagnosticarea si tratarea lui L.M. Or, acest raport era intemeiat numai pe dosarul medical al lui L.M., pe care reclamanta il cunostea inainte de finalizarea raportului si depunerea acestuia la dosarul cauzei
    (a contrario, Mantovanelli impotriva Frantei,
    18 martie 1997, pct. 36,
    Culegere de hotarari si decizii
    1997-II).
60. In urma unei proceduri judiciare, prin hotararea definitiva din 5 octombrie 2005, Tribunalul Bucuresti a confirmat decizia de neincepere a urmaririi penale din 29 aprilie 2004, pronuntata fata de medici de catre parchetul de pe langa judecatoria de sector din Bucuresti. In opinia Curtii, instantele nationale au confirmat, printr-o hotarare definitiva, decizia de neincepere a urmaririi penale nu din cauza vreunei deficiente de procedura, ci datorita faptului ca acestea au considerat, tinand seama de rapoartele de expertiza, ca nu erau intrunite elementele constitutive ale infractiunii de ucidere din culpa.
61. Este necesar sa se aminteasca faptul ca art. 2 din conventie nu implica dreptul de a incepe urmarirea penala sau de a condamna penal un tert si Curtea considera ca concluzia autoritatilor referitoare la inexistenta raspunderii penale in privinta decesului lui L.M. nu poate ridica o problema din perspectiva acestui articol, tinand seama de lipsa caracterului arbitrar al aprecierii de catre autoritatile de ancheta a faptelor aflate la originea decesului. In plus, atunci cand se pune in discutie o neglijenta, o actiune civila sau disciplinara, separat sau concomitent cu o actiune in fata instantelor penale, poate fi suficienta pentru a stabili raspunderea in cauza si, daca este cazul, pentru a obtine aplicarea oricarei sanctiuni civile corespunzatoare, precum plata de despagubiri [a se vedea, de exemplu,
    Calvelli si Ciglio,
    citata anterior, pct. 51, si
    Vo impotriva Frantei
    (MC), nr. 53924/00, pct. 90, CEDO 2004-VIII].
62. Curtea remarca faptul ca Guvernul a invocat inadmisibilitatea cererii ca urmare a neepuizarii cailor de atac interne. Aceasta aminteste ca, in cauza
    Floarea Pop impotriva

Romaniei,
(nr. 63101/00, pct. 47, 6 aprilie 2010), a considerat ca, prin intermediul unei actiuni intemeiate pe raspunderea civila delictuala, autoritatile nationale recunoscusera, anterior momentului faptelor in speta, ca decesul fiului doamnei Floarea Pop se datorase greselilor, omisiunilor si neglijentelor comise de persoanele care aveau sarcina de a-l supraveghea si ingriji in timpul detentiei acestuia intr-un centru de reeducare pentru minori si intr-un spital din cadrul unui penitenciar, si ca acestea reparasera in mod corespunzator si suficient prejudiciul suferit de reclamanta in aceasta privinta, acordandu-i si o reparatie cu titlu de daune morale.

63. In speta, Curtea considera ca reclamanta avea, de asemenea, posibilitatea de a introduce o astfel de actiune pentru a denunta deficientele din cadrul spitalului public in care a fost ingrijita sora acesteia sau culpa medicilor. In aceasta privinta, este necesar sa se remarce faptul ca o actiune in raspundere civila delictuala nu are doar o finalitate pecuniara, ci are ca scop, in primul rand, constatarea culpei. In speta, decizia de neincepere a urmaririi penale pronuntata fata de medici era intemeiata pe art. 10 lit. b) C. proc. pen., care exclude numai raspunderea penala a celor invinuiti, fara a aduce atingere constatarii unei eventuale fapte ilicite de natura civila sau de alta natura. Avand in vedere ca probele in materie civila nu au o valoare prestabilita, instanta civila avea libertatea de a se pronunta cu privire la situatia de fapt, in conformitate cu probele prezentate in fata sa. De altfel, Curtea considera ca instantele civile nu pot opune unei astfel de actiuni concluziile autoritatilor penale in ceea ce priveste inexistenta unei raspunderi penale
    [Ursu impotriva Romaniei
    (dec.), nr. 58670/00, 3 mai 2005 si,
    mutatis mutandis, Ionel si Maria Elena Tatar impotriva Romaniei
    (dec.), nr. 1668/03, 21 iunie 2011, pct. 60]
64. Curtea a constatat caracterul aleatoriu al jurisprudentei referitoare la raspunderea spitalelor publice pentru faptele medicilor care isi exercita profesia in cadrul lor
    (Codarcea impotriva Romaniei,
    nr. 31675/04, pct. 108, 2 iunie 2009). Totusi, aceasta subliniaza ca simplul fapt ca exista indoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite actiuni care nu este in mod evident sortita esecului nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea cailor de atac interne
    [Brusco impotriva Italiei
    (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX]. Din contra, exista interesul de a sesiza instanta competenta, pentru a-i permite sa dezvolte drepturile existente, folosind puterea sa de interpretare [a se vedea,
    mutatis mutandis, Iambor impotriva Romaniei (nr. 1),
    nr. 64536/01, pct. 221, 24 iunie 2008].
65. In cele din urma, Curtea observa ca reclamanta nu a sesizat autoritatile administrative cu o plangere disciplinara impotriva medicilor in cauza
    (a contrario, Eugenia Lazar,
    citata anterior, pct. 11-14). Desi normele administrative indicate de Guvern nu erau aplicabile la vremea faptelor, este la fel de adevarat ca reclamanta ar fi putut sesiza Comisia de Disciplina a Colegiului Medicilor din Bucuresti. In lipsa unei astfel de plangeri, Curtea nu poate specula cu privire la eventualele efecte ale unei astfel de proceduri asupra solutiei cauzei.
66. Tinand seama de elementele precedente, Curtea considera ca, in speta, caile de atac puse la dispozitia reclamantei erau suficiente pentru a indeplini obligatiile

procedurale ale statului din perspectiva art. 2 din conventie.

Prin urmare cererea este in mod vadit nefondata si trebuie respinsa in temeiul art.

35 § 3 a) si 4 din conventie.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

Declara
cererea inadmisibila.

Santiago Quesada

Grefier