Contract de credit incheiat in moneda CHF, constatarea nulitatii unor clauze abuzive

Banca are obligatia de transparenta, de negociere si de a nu stipula clauze abuzive.

Conform Legii nr.193/2000 si al Directivei CEE nr.13/1993 este exclus din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv obiectul contractului si caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei in raport de serviciile sau bunurile furnizate, cu conditia ca acele clauze care definesc obiectul contractului sau privesc caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei sa fie exprimate clar, neechivoc, intr-un limbaj usor inteligibil.

Cu privire la clauzele privind dobanda si comisioanele percepute, se impune, ca pe langa negocierea efectiva, sa fie exprimate intr-un limbaj clar si usor inteligibil, care sa confere imprumutatului intelegerea modalitatii de calcul a costurilor contractului, inclusiv a consecintelor economice ce deriva din contract si, totodata, sa nu creeze un dezechilibru semnificativ intre prestatiile partilor.

Pentru ca dezechilibrul sa fie caracterizat ca semnificativ trebuie sa se identifice care sunt acele drepturi si obligatii intre care se face comparatia, urmand ca judecatorul sa analizeze in concret, in raport de toate aspectele, daca prestatiei unei parti ii corespunde o contraprestatie echivalenta din partea celeilalte parti.

Dispozitiile art. 1271 din Noul Cod civil, care permit adaptarea unui contract valabil incheiat, ale carui prestatii au devenit prea oneroase, urmare a schimbarii imprejurarilor de la momentul incheierii lui pe parcursul executarii, nu sunt aplicabile conventiilor de credit incheiate anterior intrarii in vigoare a Noului Cod Civil, 01.10.2011.

In conditiile in care Codul civil de la 1864 nu cuprinde o reglementare a impreviziunii, interpretarea contractului prin prisma obligatiei de executare cu buna credinta, a impartirii riscurilor contractuale, a echitatii, cu luarea in considerare a jurisprudentei in materie nu poate conduce la solutia de inghetare a cursului CHF la momentul contractarii imprumutului, aceasta forma de adaptare conducand ea insasi la incalcarea principiilor mentionate si la ruperea echilibrului contractual.

Prin sentinta nr. 31 din data de 28.03.2016, Tribunalul Gorj - Sectia a II- Civila a admis in parte actiunea formulata de reclamantii CA, MC si PSI, in contradictoriu cu parata BTSA.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor din contractul partilor privind comisionul de risc si a dispus restituirea sumelor incasate cu acest titlu.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la acordul de schimb valutar CHF-leu si a dispus inghetarea cursului de schimb pentru efectuarea platilor la valoarea de la data incheierii conventiei cu obligarea bancii la restituirea sumelor platite pentru acest curs.

A obligat banca la 1000 lei cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu avocat.

Pentru a hotari astfel, Tribunalul a retinut urmatoarele:

La data de 12.10.2007, sotii CC si A au incheiat cu V conventia de credit nr. 0129276 si actul aditional nr. 2/24.02.2011, numit Conventie de credit nr. 129276, pentru suma de 100.000 CHF pe o perioada de 144 de luni, fiind incheiat si Contractul de garantie reala imobiliara nr.2360/12.10.2007 asupra unui teren curti-constructii de 1589 mp si o casa cu anexa, imobile situate in Tg-Jiu, Cartier Romanesti, nr. 91 judetul Gorj.

Potrivit sustinerilor din actiune si necontestate de parata, s-au respectat termenele de rambursare a creditului insa dupa decesul persoanei imprumutate CC - in iulie 2012 si urmare a cresterii cursului de schimb al francului elvetian, s-au inregistrat intarzieri la plata, asa incat in octombrie 2012 cu adresa nr. 4542/09.10.2012, V a declarat scadent soldul creditului.

In aceste imprejurari, sotia supravietuitoare a instrainat imobilul casa de locuit si teren asa cum rezulta din Contractul de vanzare-cumparare nr. 4828/28.11.2012.

• S-a solicitat sa se constate ca in speta „Conventile" incheiate sunt contracte preformulate (de adeziune), nefiind respectat de catre parate principiul efectivitatii;
• sa se constate nulitatea absoluta a clauzei contractuale ce se refera la comisionul de risc in cuantum de 8687.04 CHF si sa se dispuna restituirea sumei retinute cu acest titlu, actualizata la data platii efective;
• sa se constate caracterul abuziv al comisionului reesalonat de gratie totala si sa se dispuna restituirea acestui comision actualizat pana la data platii efective;
• sa se constate nulitatea absoluta a clauzelor contractuale, confirmate de Banca prin „Adresa nr. 4552/09.11.2012” si sa se restituie sumele reprezentand dobanda acumulata de 112,84 CHF, comisionul de administrare, comisionul reesalonat, comisionul plata in avans - sume actualizate la data platii efective;
• sa se constate caracterul abuziv practicat prin dol de catre Banca, in urma vanzarii casei la data de 28.11.2012 si sa se constate nulitatea absoluta a acestor clauze si sa se restituie suma de 8.377.42 CHF, actualizata pana la data platii efective;
• sa se constate caracterul abuziv al clauzelor cu privire la rata dobanzii curente, de la art.3.a in Conventia de Credit Nr. 0129276 din 12.10.2007, pe toata perioada derularii contractului si sa fie obligata parata la restituirea integrala a sumelor retinute cu titlu de dobanda in cuantum 19942.34 CHF, de la data primei plati si pana la zi, urmand a fi actualizate pana la data restituirii efective;
• sa se constate nulitatea absoluta a clauzei cu privire la comisionul de penalizare de 2
  %
  si dobanda penalizatoare de 5
  %
  prevazute la art. 4.a. si b si eliminarea din Contract a acestei prevederi si restituirea sumelor incasate in baza acestor prevederi, ca fiind abuzive;
• sa se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate ca fiind abuzive privind efectuarea platilor in moneda creditului si suportarea de catre consumator a diferentelor de curs valutar;
• sa se constate nulitatea absoluta a acestor clauze contractuale; sa se dispuna inghetarea cursului de schimb valutar CHF - leu, pentru efectuarea platilor in temeiul conventiilor incheiate, la valoarea de la data incheierii si semnarii contractului, respectiv calcularea si plata sumelor de rambursare a creditului la valoarea in lei a francului elvetian din data incheierii contractului, pe intreaga perioada de valabilitate a contractului si restituirea sumelor platite in plus de catre reclamanti, actualizate.

Din examinarea sustinerilor partilor, a inscrisurilor aflate la dosarul cauzei si raspunsului la interogatoriu, instanta a constatat si a retinut ca prin prisma dispozitiilor legale ce reglementeaza contractul partilor la data incheierii lui, coroborate cu prevederile Legii nr. 193/2000, actiunea este in parte intemeiata si va fi admisa ca atare.

Cu caracter general, instanta a retinut ca fata de momentul incheierii contractului, spetei pe rol ii sunt aplicabile prevederile art. 969 - art. 970 din Codul civil de la 1864, potrivit cu care conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante, ele trebuind executate cu buna credinta.

De esenta contractului civil este pozitia de egalitate juridica a partilor, ceea ce inseamna ca drepturile si obligatiile acestora trebuie sa fie determinate sau determinabile.

Adaugam la aceasta, aspectul ca de esenta activitatii bancare este acordarea creditelor si obtinerea de profit, iar din perspectiva consumatorului, acesta are reprezentarea clara a ceea ce inseamna contractarea unui credit, el stie si accepta ca trebuie sa restituie atat suma imprumutata, cat si suma ce reprezinta pretul folosintei banilor imprumutati, ceea ce se traduce in dobanda.

Criteriile principale dupa care un consumator selecteaza o anumita banca de la care sa contracteze un imprumut, sunt dobanda perceputa de banca in raport cu alte banci, la care se adauga stabilitatea monedei creditului pentru a determina cat mai exact sumele de restituit pana la finalizarea contractului.

Transpunand la speta pe rol aceste principii, rezulta ca in acordarea creditului banca a urmarit restituirea sumei de 100.000 CHF si obtinerea profitului prin perceperea unei dobanzi avantajoase in raport cu alte banci - argument esential in determinarea consumatorului sa apeleze la serviciile sale.

La randul sau consumatorul, a ales banca parata pentru ca la acel moment - anul 2007, aceasta oferea conditii de creditare mai avantajoase decat alte banci din piata, in ceea ce priveste stabilitatea francului elvetian si dobanda practicata de Volksbank, deci, la momentul contractarii creditului, partile se aflau intr-un echilibru contractual.

In formarea vointei partilor de a perfecta contractul de credit, acesta este aspectul esential - ca banca sa negocieze cu consumatorul fiecare clauza contractuala referitoare la dobanda si la acele comisioane fara de care nu s-ar putea derula contractul, in caz contrar, banca incalca cu rea credinta principiul egalitatii partilor in contract, deoarece disimuleaza un comportament corect si ulterior profitand de pozitia sa mai avantajoasa in raport cu consumatorul, percepe sume care nu au fost negociate, situatia care atrage masurile de protectie a consumatorului prevazute de Legea nr. 193/2000.

Referitor la perceperea comisionului de risc in speta pe rol, instanta a retinut ca in conditiile in care functia si destinatia comisionului de risc nu au fost evidentiate in contractul de credit, este abuziva clauza prin care se reglementeaza dreptul bancii de a percepe acest comision, intrucat, intr-o astfel de situatie, orice consumator se afla intr-o pozitie dezavantajoasa fata de banca, fiind in imposibilitate de a negocia acest comision.

Banca nu a furnizat nici o proba concludenta din care sa rezulte o reala si efectiva negociere a acestui comision, cu atat mai mult cu cat nu exista o ratiune a introducerii lui in contract, riscul contractului fiind oricum acoperit prin constituirea unei garantii reale imobiliare, fiind evident ca prin introducerea comisionului fara reglementarea unei obligatii corelative, se creeaza un dezechilibru intre contraprestatiile partilor, contrar bunei-credinte, situatie ce contravine caracterului sinalagmatic al conventiei de credit.

De aceea instanta a retinut in solutionarea litigiului optiunea legiuitorului pentru o reglementare cu caracter special ce are ca finalitate protectia consumatorului, prezumat a se afla intr-o pozitie defavorabila la momentul incheierii unui contract, ceea ce impune aplicarea cu prioritate a dispozitiilor Legii 193/2000 si nu a dreptului comun in materia viciilor de consimtamant.

Pe cale de consecinta, rezulta ca se verifica indeplinirea cumulativa a conditiilor prevazute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 cu consecinta directa si imediata a ineficacitatii clauzei privind comisionul de risc raportat la consumator in sensul art. 6 din acelasi act normativ. De precizat ca aceste dispozitii traduc notiunea de cauza ilicita in intelesul art. 948 pct. 4 Cod civil si ii ataseaza o sanctiune specifica, preluata din continutul Directivei 93/13/1993.

Prin urmare, lipsa negocierii fiecarei clauze in parte este echivalenta lipsei consimtamantului dat de consumator la momentul incheierii contractului intrucat a fost exprimat in contextul unei stari de constrangere financiara, stare de care banca, in calitate de comerciant, a inteles sa se foloseasca si astfel sa impuna obligatii excesive contractantului aflat intr-o pozitie defavorabila.

Conchizand, va fi admisa actiunea sub aspectul constatarii nulitatii absolute a clauzei de la art. 3.5 din conventia de credit a partilor privind perceperea de catre banca a comisionului de risc, deoarece clauza este abuziva si ca o consecinta directa, banca va fi obligata sa restituie suma perceputa cu acest titlu de la data incheierii contractului, suma ce va fi restituita actualizata la data platii efective pentru repararea prejudiciului creat reclamantilor.

In ceea ce priveste clauzele contractuale referitoare la efectuarea platilor in moneda creditului si suportarea numai de catre consumator a diferentelor de curs valutar, instanta retine ca in aplicarea principiului egalitatii partilor, acestea sunt abuzive, atata timp cat restituirea creditului se face prin plata ratelor lunare in aceeasi moneda - CHF, dar in conditii de schimb valutar instituite de banca, deci reclamantii au achitat ratele in lei, moneda care a fost convertita in franci de catre banca la cursul valutar al acesteia.

Ori, este cert ca in nici una din clauzele contractului nu s-a prevazut ca perceperea ratelor sa se faca dupa un curs majorat fata de cel de la data acordarii creditului, fiind de notorietate ca francul elvetian este o moneda mai putin utilizata in tranzactiile civile sau comerciale - in numerar sau prin virament bancar, constituind o moneda de refugiu pentru marii investitori datorita stabilitatii sale.

Valoarea francului elvetian a crescut succesiv si extrem de mult in conditiile crizei economice de la finele anului 2007, astfel incat la restituirea creditului, reclamantii au trebuit sa cumpere cu lei, moneda straina in franci de la banca parata si sa achite ratele lunare in contul pentru operatiuni in CHF.

Deprecierea monedei nationale, cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar din lei in franci si din franci in lei, la care se adauga lipsa acestei valute de pe piata si diferentele dintre cursul practicat de banci si casele de schimb valutar, respectiv cursul stabilit de BNR, au determinat un dezechilibru atat de mare intre prestatiile partilor incat contractul de credit a capatat caracter aleatoriu, aspect ce incalca echivalenta prestatiilor partilor.

A sustine si accepta ca riscul valutar trebuie sa cada exclusiv in sarcina consumatorului, inseamna a denatura raportul juridic obligational prin ingreunarea excesiva a situatiei consumatorului si conferirea unui avantaj economic vadit disproportionat bancii, situatie de fapt contrara principiului egalitatii partilor, echitatii si bunei credinte ce trebuie sa guverneze executarea contractelor.

Directiva nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive in contractele cu consumatorii, reglementeaza un minim de protectie a acestora, iar in dreptul intern, prin Legea nr. 193/2000 este transpusa aceasta directiva, extinderea limitelor directivelor relativ la protectia consumatorilor fiind permisa expres de dreptul comunitar.

Statele au dreptul sa aplice o protectie mai mare consumatorilor decat cea oferita de directiva, iar instantele nationale pot constata caracterul abuziv si in cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului si caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei fata de serviciile sau bunurile prestate(furnizate) in schimbul acestora in conditiile in care clauzele sunt redactate in mod clar si inteligibil.

In acest sens s-a pronuntat si CEJ in Cauza C-484/08 Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid prin Hotararea din 03.06.2010, iar prin Cauza Salvat Editores SA v Jose M. Sanchez Alcon Prades, C-241/98, Curtea recunoaste judecatorului national puterea de a declara din oficiu ca nule clauzele abuzive ale unui contract, putere care se incadreaza in contextul general al protectiei speciale pe care Directiva o recunoaste interesului colectivitatii, interes ce face parte din ordinea publica economica si depaseste interesele specifice ale unor parti.

Prin prisma Directivei si a prevederilor legii interne - art. 4, este abuziva o clauza care nu a fost negociata individual, este contrara bunei credinte si creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorului.

Cu referire directa la speta pe rol, este de necontestat ca partile nu au negociat si nici nu era posibil ca reclamantii sa accepte sa contracteze creditul intr-un anume cuantum si sa restituie de cateva ori mai mult, banca neputand dovedi contrariul numai prin caracterul clar si inteligibil al clauzelor pe acest segment al contractului de credit.

Ca atare, instanta constata si retine ca clauza de efectuare a platilor in moneda creditului cu suportarea exclusiva a riscului valutar de catre imprumutat, nu a fost negociata direct cu reclamantii, aceasta cu atat mai mult cu cat ne aflam in prezenta unui contract standard, preformulat, singura optiune efectiva a consumatorului fiind de a semna contractul sau de a nu lua deloc creditul.

In aceasta situatie de fapt, se concretizeaza pozitia de inegalitate a partilor, consumatorul angajandu-se in contractul de credit fara sa fie corect informat cu privire la indatorarea sa si suportarea riscurilor reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

Prin opozitie cu consumatorul, banca, are o pozitie dominanta in raportul juridic obligational, tocmai pentru ca este informata asupra riscului de hipervalorizare a francului si determina cu rea credinta consumatorul sa se angajeze in contract chiar daca nu cunoaste si nici nu poate anticipa marimea obligatiilor sale.

In contextul declansarii crizei economice de la finele anului 2007, inserarea in contract a obligatiei reclamatilor de a restitui creditul prin suportarea diferentelor de curs valutar, fara a limita in vreun fel intinderea acestei obligatii, plaseaza aceste clauze in sfera abuzului sanctionat prin Directiva si in dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

CJUE in Cauza C-26/13 Kasler vs Ungaria, referitoare la Directiva nr. 93/13/CEE, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevazute in contractele de credit ipotecar incheiate in valuta garantate printr-o ipoteca, a stabilit ca art. 4 alin. 2 din Directiva trebuie interpretat in sensul ca o clauza contractuala trebuie redactata nu numai clar si inteligibil din punct de vedere gramatical, ea trebuie sa expuna si transparent functionarea mecanismului de schimb al monedei straine, consumatorul trebuind sa poata aprecia consecintele economice negative la care se expune prin incheierea contractului.

Adica, in conditiile spetei, se impunea ca reclamantii sa fie informati despre posibilitatea devalorizarii monedei nationale si sa negocieze efectiv pana la de cate ori cresterea francului elvetian sunt de acord sa restituie in contul imprumutului contractat.

Neprocedand in acest mod, instanta apreciaza ca banca, cu rea credinta, a inserat clauza potrivit cu care riscul valutar sa fie suportata in integralitatea sa numai de catre consumator.

In mod practic, aceasta s-a concretizat in achitarea de catre consumatori si incasarea de catre banca a unor sume de bani decurgand din variatia cursului de schimb valutar CHF/RON calculate atat asupra debitului principal cat si a dobanzii si comisioanelor, intr-o proportie vadit disproportionata fata de suma contractata, astfel incat s-a creat un dezechilibru vadit si nejustificat in defavoarea consumatorilor, neexistand nici o contraprestatie din partea bancii pentru sumele incasate in plus.

CJUE in cauza mai sus mentionata, a statuat in sensul ca art. 6 din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretat in sensul ca in situatia in care un contract nu poate continua sa existe dupa eliminarea unei clauze abuzive, aceasta dispozitie nu se opune unei norme de drept national care permite instantei nationale sa remedieze nulitatea clauzei prin inlocuirea acesteia cu o dispozitie de drept national cu caracter supletiv.

Asa cum s-a aratat, contractul partilor s-a incheiat sub imperiul Codului civil de la 1864 si se supune regulilor generale cu privire la obligatii, el neavand un caracter aleatoriu, ci un contract comutativ caracterizat prin faptul ca intinderea drepturilor si obligatiilor partilor la momentul incheierii contractului este determinata sau determinabila, astfel incat partile se angajeaza din punct de vedere juridic tocmai in considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul, fiind exclusa expunerea uneia dintre parti la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte parti a unei sanse de castig nejustificat de legislatia in vigoare.

Prin prisma acestor considerente de ordin legal, stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinta stramutarii in intregime asupra imprumutatilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF, este contrara legii si principiilor executarii cu buna credinta a conventiilor, intrucat aceasta hipervalorizare a unei monede constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert, raportat la puterea de intelegere si anticipare a consumatorilor.

Instanta a retinut incidenta in cauza si a prevederilor art.75 si at.76 din Legea nr.296/2004 privind Codul consumatorului, potrivit cu care, contractele de credit trebuie sa contina clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretari echivoce si pentru intelegerea carora sa nu fie necesare cunostinte de specialitate, art.77 prevazand ca in caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate in favoarea consumatorului.

Norma BNR nr.17/2003 prevede obligatia bancii de a administra riscul in sensul diminuarii lui, prin organizarea controlului activitatii de creditare, obligatie prevazuta tocmai pentru a exclude asumarea riscului operatiunii de creditare de catre consumatori, iar o masura in acest sens o constituie inghetarea cursului de schimb valutar la momentul incheierii contractului, masura ce corespunde cerintelor echitatii si bunei credinte.

Fata de prevederile art.966-970 Cod civil, in vigoare la momentul incheierii contractului, de dispozitiile Legii nr. 193/2000, distributia intre parti a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a cresteri valorii CHF fata de moneda nationala apare ca o solutie justa si echitabila.

Avand in vedere ca schimbarea conditiilor economice a fost imprevizibila, iar reclamantii nu au avut cunostintele de specialitate in domeniul financiar-bancar care sa le permita anticiparea unei devalorizari vadite a leului fata de francul elvetian, se poate considera ca revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de vointa al partilor intrucat hipervalorizarea CHF deturneaza contractele de la scopul in vederea carora au fost incheiate schimband natura acestora, astfel ca executarea lor in contextul actual nu mai corespunde vointei partilor de la momentul incheierii contractului.

Sunt incidente totodata disp.art.1578-1579 din Codul civil de la 1864 - in vigoare la data incheierii contractului, care consacra principiul nominalismului monetar in cadrul contractelor de imprumut si care prevede ca obligatia ce rezulta dintr-un imprumut in bani este intotdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract si ca intamplandu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile aflatoare in curs in momentul platii.

Pentru considerentele expuse, instanta a admis capatul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la riscul de curs valutar si in temeiul art.4 din Legea nr.193/200, art.75, 76, 77 din Legea nr.296/2004, art.966 - 970 Cod civil, a constatat nulitatea absoluta a clauzelor prevazute la art.6 din contractul de credit si sectiunea 4 din actul aditional referitoare la plati.

In consecinta, s-a dispus inghetarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea platilor in temeiul contractului de credit, la valoarea de la data incheierii contractului, respectiv calcularea si plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea in lei a francului elvetian de la data incheierii contractului pe intreaga perioada de valabilitate a contractului, urmand ca paratele sa restituie reclamantilor sumele platite in plus de catre acestia.

Instanta a constatat si a retinut ca in ceea ce priveste comisionul de acordare, comisionul de restructurare/reesalonare, clauzele in sine nu au caracter abuziv decat in masura in care s-au perceput sume mai mari in contul acestor comisioane ca urmare a variatiilor de curs valutar, insa comisionul de acordare, comisionul de restructurare/reesalonare in sine nu pot fi inlaturate din contract deoarece banca in derularea contractului a efectuat contraprestatii care justifica retinerea lor.

De aceea, dispunand inghetarea cursului de schimb valutar, s-a stabilit ca banca va restitui reclamantilor diferenta dintre sumele de restituit corespunzatoarea cursului CHF/RON de la data contractarii creditului si sumele percepute in plus ca urmare a cresterii cursului francului elvetian pe toata derularea contractului.

Totodata, suma achitata urmare a instrainarii imobilului ipotecat se va imputa asupra creditului la valoarea francului elvetian de la data contractarii creditului cu restituirea sumelor retinute in plus de banca.

Cu privire la dobanda variabila, s-a retinut ca prin actiune reclamantii nu au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei ce vizeaza cuantumul dobanzii, ci au solicitat numai ca instanta sa diminueze sau sa mentina dobanda initiala de la data semnari contractului si din acest punct de vedere instanta nu se poate substitui acordului de vointa al partilor, care prin contract si acte aditionale au stabilit de comun acord un anumit cuantum al dobanzii.

Vazand si dispozitiile art. 453 Cod pr. civila, Banca a fost obligata la cheltuieli de judecata reprezentand onorariu avocat in cuantum de 1000 lei.

Impotriva acestei sentinte au formulat apel reclamantele CA, MC si PSI si parata BTSA, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

In motivarea apelului o prima critica a apelantei parate BTSA se refera la gresita argumentare a solutiei instantei de fond sub aspectul considerarii dobanzii ca singur cost al contractului de imprumut fara a lua in considerare ca orice alte prestatii la care se obliga imprumutatul sunt echivalent al folosintei capitalului. O alta critica vizeaza gresita argumentare a necesitatii negocierii fiecarei clauze contractuale si a starii de nevoie a consumatorului, in conditiile in care prin creditul in discutie au fost refinantate alte doua credite contractate anterior.

Cu privire la solutia asupra cererii vizand comisionul de risc apelanta parata a aratat ca, interpretand clauzele contractuale prin prisma dispozitiilor art.997 -983 Cod civil 1864, interpretarea in favoare consumatorului se face numai in caz de dubiu si ca, avand in vedere prevederile art. 4 alin.2 din Legea nr.193/2000, negocierea nu poate privi pretul produsului, neexistand un drept al consumatorului la o astfel de negociere, ci numai dreptul la informarea prealabila cu privire la acest pret.

In opinia apelantei parate clauzele privind comisionul de risc sunt clar definite in sensul ca imprumutatul datoreaza bancii un comision de risc, care se plateste lunar pe toata perioada creditului, modul de calcul fiind clar - 0,X% aplicat la soldul creditului, limbajul utilizat fiind usor inteligibil, astfel incat afirmatiile potrivit carora comisionul de risc ar reprezenta dobanda mascata si nu ar avea cauza juridica, sunt neintemeiate.

Apelanta parata a precizat ca existenta unei garantii imobiliare si a unei polite de asigurare nu inlatura si nu acopera in totalitate riscul de credit pe perioada de rambursare.

Tot cu privire la comisionul de risc apelanta parata a aratat ca este gresita sustinerea instantei de fond ca acest comision nu are o contraprestatie si ca nu sunt evidentiate in contract functia si destinatia comisionului, mentionand ca reclamantii au beneficiat de la inceput de intregul imprumut, astfel incat riscul pe perioada de rambursare revine in totalitate bancii.

A invocat practica CJUE in cauzele C415/11 si C 226/2012 subliniind ca nu exista vreo obligatie legala care sa impuna bancii detalierea costurilor in contractul de credit, sens in care a redat prevederile din art.2 lit d si e, art.8 din Legea nr.289/2004, art.7,0,10,18 din OG nr.21/1992 si art.6 din OG nr.9/2006.

Totodata a invocat buna sa credinta privind informarea, negocierea si pretul produsului si inserarea unor clauze in raport cu dreptul national aplicabil.

In ceea ce priveste solutia referitoare la inghetarea cursului de schimb al monedei contractului, apelanta a aratat ca instanta de fond a interpretat eronat clauza 4.1

Apelanta parata a subliniat ca, pornind de la regulile de interpretare cuprinse in art.997-983 Cod civil 1864, concluzia instantei privind existenta in contract a unor clauze care sa reglementeze riscul valutar este gresita.

Clauza prevazuta in art.4.1 potrivit careia orice plata efectuata in baza conventiei se face in moneda creditului reda principiul nominalismului monetar reglementat in art.1578 Cod civil 1864.

Apelanta parata a precizat ca in conditiile in care clauza transpune o prevedere legala in vigoare nu se pune problema clauzei abuzive din perspectiva dispozitiilor Legii nr.193/2000 si ca rationamentul din cauza Kasler nu este aplicabil in cauza fiind vorba de o singura operatiune de schimb valutar.

Apelanta parata a aratat, de asemenea, ca stabilirea monedei creditului CHF s-a facut urmare a dorintei reclamantilor, care au refinantat prin creditul in aceasta moneda doua credite unul in euro si altul in lei, banca indeplinindu-si obligatiile legale privind informarea consumatorului asupra pretului final al produsului, aspectele privind valorizare CHF in raport cu leul, neputand fi prevazute, volatilitatea si incertitudinea aparand in urma crizei din 2008, iar factorii care guverneaza aceste schimbari sunt impredictibili.

Sustinerile ca CHF nu a reprezentat pe piata romaneasca o moneda de schimb curenta si ca imprumutatii nu au manifestat interes in a solicita un credit in CHF este contrazis de cererea de creditare completata olograf.

A mai aratat apelanta parata ca obligatia de informare se refera la caracteristicile esentiale ale produsului sau serviciului si nu la elemente extrinseci contractului cum este cursul de schimb, astfel incat suportarea integrala a riscului valutar de catre consumator nu este una care sa rezulte din mecanismul derularii contractului de credit.

Verificarea caracterului abuziv prin prisma Legii nr. 193/2000 presupune raportarea la momentul incheierii contractului, moment la care ar fi trebuit sa existe dezechilibru, pe cand dezechilibrul invocat de reclamanti a intervenit ulterior incheierii contractului prin deprecierea leului fata de CHF.

Subliniind buna-credinta a bancii, apelanta parata a mai aratat ca solutia instantei de fond de inghetare a cursului la data incheierii contractului este imposibil de executat, iar instanta potrivit rationamentului din cauza Kasler trebuia sa inlocuiasca clauza declarata abuziva cu norma supletiva din dreptul national, insa instanta nu a procedat in acest fel, ci a modificat chiar obiectul principal al contractului, intervenind in acordul de vointa al partilor cu incalcarea principiului nominalismului si a echitatii.

Apelanta parata a subliniat, de asemenea, ca in cauza teoria impreviziunii nu este aplicabila, intrucat dispozitiile art.1271 din Noul Cod Civil se aplica numai contractelor incheiate numai dupa intrarea sa in vigoare potrivit art.107 din Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a Noului Cod Civil.

Apelantele reclamante CA, MC si PSI au criticat hotararea instantei de fond sub aspectul solutiei pronuntate asupra capatului de cerere referitor la comisioanele de acordare si de restructurare/reesalonare la cuantumul dobanzii, precum si la motivarea contradictorie.

Au sustinut ca la data incheierii contractului erau in vigoare dispozitiile art.15 din Legea nr.190/1999 potrivit carora imprumutatului ii pot fi puse in sarcina doar cheltuielile aferente intocmirii dosarului si constituirii ipotecii, astfel incat nu se justifica comisionul de acordare si comisionul de restructurare/reesalonare.

Cat priveste comisionul reesalonat de gratie totala apelantele reclamante au aratat ca instanta de fond a omis sa se pronunte.

Apelantele reclamante au precizat ca, referitor la caracterul abuziv al clauzelor vizand rata dobanzii, contrar celor retinute de instanta de fond, au solicitat constatarea ca abuziva a clauzelor care privesc ajustarea dobanzii in cazul unor schimbari semnificative pe piata monetara, intrucat aceasta sintagma nu este determinabila raportat la marja bancii si un indice de referinta si permite practicarea de catre banca a unei dobanzi discretionare.

In opinia apelantelor reclamante si actele aditionale nr.1 si 2 din 14.09.2010 si respectiv 24.02.2011 incheiate cu SCVSA incalca prevederile art.14 din Legea nr.190/1999, actualizata, iar dispozitiile art.37 din OUG nr. 50/2010 nu sunt aplicabile in cazul acestor acte aditionale.

Au invocat dispozitiile OUG nr. 174/2008, dispozitiile art. 39 din Legea nr. 288/2010, modificata, si art.37 si 95 din OUG nr.50/2010, practica judiciara a Inaltei Curti de Casatie si Justitie si practica CJUE, cauza Banco Espagnol de Credito si cauza Unicaja.

Totodata apelantele reclamante au criticat hotararea primei instante, mentionand ca aceasta cuprinde motive contradictorii prin aprecierea ca suma achitata ca urmare a instrainarii imobilului ipotecat se va imputa asupra creditului la valoarea francului elvetian de la data contractarii creditului cu restituirea sumelor obtinute in plus de banca.

Au precizat ca suma de 8377, 42 CHF solicitata de restituit este doar o diferenta rezultata in urma dolului bancii prin folosirea abuziva si cu rea credinta a unui curs valutar de 4,3410 lei/CHF, mult mai mare decat cel din ziua tranzactiei, 28.11.2012, de 3,7486 lei/CHF si ca solicitarile de la punctele 5 si 7 ale actiunii nu depind rational si matematic una de cealalta.

La data de 27.09.2016 intimate reclamante CA, MC si PSI au formulat intampinare, invocand exceptia netimbrarii apelului si, in subsidiar, respingerea apelului declarat de parata BTSA.

In cuprinsul intampinarii, dupa expunerea textelor de lege considerate incidente, intimatele reclamante au aratat ca lipsa unei dovezi scrise din partea bancii care sa ateste ca debitorul a fost informat in scris cu cel putin 10 zile inaintea contractului se opune interpretarilor sustinerii bancii, ca vointa clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura lor optiune fiind aceea de a alege intre diferitele tipuri standard de contracte, optiune care la randul ei este controlata de banca, deoarece aceasta stabileste ratingul clientului dupa analizarea dosarului.

Au invocat cauza C449/13 a CEJ.

Cu privire la comisionul de risc intimatele apelante au sustinut ca este de fapt o dobanda mascata, fiind stabilit printr-o clauza abuziva cu incalcarea art. 15 din Legea nr. 190/1999 si art. 4 din Legea nr.193/2000.

In ceea ce priveste clauza de risc valutar stipulata in contract in Sectiunea 4 pct. 4.1, intimatele reclamante au sustinut caracterul abuziv al acesteia in conditiile in care nici o clauza a contractului nu explica modul complex in care se calculeaza cursul de schimb CHF/RON, desi banca avea obligatia de a aduce la cunostinta consumatorului, anterior incheierii contractului tendintele de hipervalorizare in criza economica.

Au invocat practica Inaltei Curti de Casatie si Justitie care in decizia nr.3920/2013 retine ca principiul nominalismului monetar prevazut de art.1578 poate fi inlaturat numai prin stipularea de catre partile contractante a unei clauze de revizuire, ca intr-un contract de credit care are o durata de 25 de ani pot interveni modificari substantiale care sa dezechilibreze prestatiile partilor si ca ceea ce este imprevizibil nu poate fi definit.

De asemenea, au invocat temeinicia si legalitatea solutiei instantei de fond prin prisma practicii Tribunalului Suprem (decizia nr.1818 din 29.09.1972), Curtii Supreme de Justitie (decizia nr.21/1994) si Tribunalului Ilfov - Sectia I Comerciala ( sentinta din 11.05.1920 in cauza Lascar/Catargiu contra Bancii Bercovici), cauzei Kasler C26/13 .

Au invocat, totodata, cauza 484/2008 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid in care CJUE a raspuns ca art.4 alin.2 si art.8 din Directiva trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementari, precum cea in cauza in actiunea principala care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizare in schimbul acestora pe de alte parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.

In lumina acestei jurisprudente clauzele precum cele privind moneda si modalitatea de plata nu se circumscriu in opinia intimatelor reclamante notiunii de obiect principal al contractului in sensul art.4 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CCE.

Au aratat intimatele reclamante ca sanctiunea ce intervine in cazul stipularii cu rea credinta, profitand de pozitia subordonata a cocontractantului, a unei clauze care rupe echilibrul contractual este cea a nulitatii absolute, clauzele constatate nule urmand sa nu produca nici un efect.

Curtea de Justitie de la Luxemburg in cauza Jana Peronicova si Vladislav Perenic C453/2010 a stabilit ca directiva nu se opune ca un stat membru sa prevada cu respectarea dreptului Uniunii o reglementare nationala care permite sa se declare nulitatea intregului contract incheiat intre un comerciant si un consumator si care contine una sau mai multe clauze abuzive, atunci cand se dovedeste ca aceasta asigura o protectie mai buna consumatorului.

Considera intimatele reclamante ca, pornind de la aceste considerente, in virtutea principiului cine poate mai mult poate si mai putin, apare ca evident ca instanta poate declara doar nulitatea unor clauze din contract daca legislatia nationala o permite.

Mai mult in cauza C472/10 Invitel, Curtea a aratat ca instantele nationale sunt obligate sa stabileasca, din oficiu, si in viitor toate consecintele care decurg din constatarea nulitatii clauzelor abuzive, astfel incat aceste clauze sa nu creeze obligatii pentru consumatori.

Au subliniat intimatele reclamante ca declararea nulitatii clauzelor abuzive nu conduce la incalcarea dreptului paratei la libertate economica si nici la incalcarea dreptului sau de proprietate.

In considerarea practicii ICCJ (decizia nr.3913/2013 dosar nr. 17947/3/2011) si cauzei Jana Peronicova si Vladislav Perenic, intimatele reclamante au invocat si cauza Kasler care, in opinia lor, permite completarea contractului de credit in urma anularii unei clauze abuzive doar pentru ca acesta sa poata continua in derulare numai daca in dreptul national exista o norma cu caracter supletiv asa cum se impune prin punctul 3 din declaratia CEJ in cauza Kasler „ dupa eliminarea unei clauze abuzive aceasta dispozitie nu se opune unei norme de drept national care permite instantei nationale sa remedieze nulitatea clauzei respective prin inlocuire acesteia cu o dispozitie de drept national cu caracter supletiv”.

Nu in ultimul rand intimatele reclamante au aratat ca declararea nulitatii clauzelor abuzive conduce la restituirea prestatiilor conform principiului imbogatirii fara justa cauza, platii nedatorate.

Apreciind asupra apelurile prin prisma motivelor invocate si a dispozitiilor legale aplicabile in cauza, Curtea a constatat ca acestea sunt fondate, urmand ca motivele de apel sa fie analizate grupat.

Cu privire la motivele vizand obligatia de transparenta si de a nu stipula clauze abuzive, Curtea a retinut:

Potrivit legii, o clauza cuprinsa intr-un contract incheiat cu un consumator trebuie sa fie clara, fara echivoc astfel incat pentru intelegerea sa sa nu fie necesare cunostinte de specialitate. Pentru a fi declarate abuzive, se impune ca, de asemenea, clauzele sa nu fi fost negociate efectiv cu consumatorii.

In calitate de furnizor de servicii financiare bancii ii revine o obligatie pozitiva de transparenta si una negativa de a nu stipula clauze abuzive. In continutul acestor obligatii intra si aceea de a stipula clauze clare, precis determinate, care sa nu creeze interpretari echivoce si obligatii oneroase si fara corespondent in sarcina consumatorilor.

In acord cu Rezolutia Parlamentului European din 18.10.2008, educatia financiara trebuie sa fie corecta, echidistanta si transparenta. Profesionistul are obligatia de a-l informa onest pe consumator, fara insa a se transforma in aparatorul intereselor consumatorului.

Cat priveste motivele referitoare la conditia de negociere, pentru ca o clauza sa fie exclusa de la declararea sa ca abuziva:

Faptul ca anterior incheierii contractului cu reclamantii, banca a facut publica o prezentare a produselor, care continea conditiile standard de creditare pentru fiecare dintre produsele oferite de catre banca, nu echivaleaza cu conceptul de negociere a intregului contract, deci a tuturor clauzelor, si cu indeplinirea obligatiei de transparenta.

Negocierea unor clauze nu exclude aplicarea prevederilor Legii nr.193/2000 pentru restul contractului (art.4 alin.3). Faptul ca s-a negociat cuantumul creditului, moneda creditului, perioada de utilizare, perioada de gratie si rata dobanzii, diferentiaza un client de altul si nu inseamna ca au fost negociate clauzele contractului.

Este de notorietate ca in perioada incheierii conventiei de credit nr.0129276/12.10.2007, bancile afisau si faceau publica oferta lor pentru anumite credite, oferta in cadrul careia prezentau moneda creditului, dobanda (curenta si efectiva) si alte cateva chestiuni esentiale, cum ar fi caracterul dobanzii de a fi fixa sau variabila, limitele sumelor ce pot fi oferite, garantiile in raport de tipul de credit, conditiile minime pentru obtinerea imprumutului. Clauzele contractului nu erau prezentate astfel incat consumatorul nu a putea lua la cunostinta efectiv de continutul contractului decat dupa ce l-a semnat, clauzele sale fiind predefinite de banca.

Desi banca sustine ca au fost negociate clauzele contractului, in realitate, in cazul contractelor incheiate cu persoanele fizice nu a existat o negociere efectiva, nici chiar in contextul in care prin creditul acordat s-au refinantat credite contractate anterior.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de banca, in care consumatorul nu poate sa intervina, avand doar optiunea de a adera sau nu la el.

Potrivit art. 4 alin.3 din Legea nr. 193/2000, daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte dovezi in acest sens. Or, in cauza banca nu produce astfel de dovezi care sa conduca la concluzia ca au fost negociate clauzele de la art. 3 lit. d si de la art. 5 lit. a, din conditiile generale din conventia de credit. Deci banca nu a rasturnat prezumtia relativa instituita de lege, a lipsei negocierii in cazul contractului preformulat, incheiat cu imprumutatii.

Referitor la conditia ca o clauza sa nu se asocieze cu obiectul si caracterul adecvat alpretului/remuneratiei fata de serviciile/bunurile furnizate:

In spiritul Legii nr.193/2000 si al Directivei CEE nr.13/1993 este exclus din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv obiectul contractului si caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei in raport de serviciile sau bunurile furnizate, cu conditia ca acele clauze care definesc obiectul contractului sau privesc caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei sa fie exprimate clar, neechivoc, intr-un limbaj usor inteligibil.

Pornind de la imperativul protectiei consumatorului, impus de situatia de inferioritate a acestuia din punctul de vedere al puterii de negociere si nivelului de informare, interpretarea articolului 4 alin.2 data de catre CJUE este in sensul ca obiectul principal al contractului se refera la clauzele care stabilesc prestatiile esentiale ale contractului si care il caracterizeaza ca atare, in contrast cu clauzele cu caracter accesoriu.

Cu privire la notiunea de obiect principal al contractului, CJUE a stabilit ca termenii „obiect principal al contractului” nu acopera o clauza cuprinsa intr-un contract de imprumut incheiat in moneda straina intre un vanzator sau un furnizor si un consumator si care nu a facut obiectul unei negocieri individuale, in temeiul caruia pentru calcularea ratelor imprumutului se aplica cursul de schimb la vanzare al acestei valute, decat in cazul in care se constata de catre instanta de trimitere, avand in vedere natura, economia generala si prevederile contractului, precum si contextul sau juridic si factual, ca respectiva clauza stabileste o prestatie esentiala a acestui contract, care, ca atare, il caracterizeaza ( cauza Kasler).

CJUE a stabilit, totodata, ca „o astfel de clauza, in masura in care cuprinde o obligatie pecuniara a consumatorului de a plati, in cadrul ratelor imprumutului, sumele care rezulta din diferenta dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale monedei straine” nu poate fi considerata ca cuprinzand o remuneratie al carei caracter adecvat, in calitate de contrapartida a unei prestatii efectuate de imprumutator, sa nu poata face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili daca este abuziva in temeiul art. 4 alin.2 din Directiva CEE nr.13/1993.

Spre deosebire de CJUE, care a evitat sa raspunda concret precizand ca revine instantei nationale sarcina de a aprecia, Avocatul General Wahl a apreciat ca „ nu se poate exclude ca, in ceea ce priveste un contract de imprumut, clauza care determina cursul de schimb aplicabil, intrucat constituie unul din pilonii unui contract exprimat in moneda straina, se inscrie in obiectul principal al contractului”.

In cauza Invitel CJUE a raspuns concret in sensul ca excluderea controlului in privinta raportului calitate pret nu se aplica in cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare al costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului. Clauza in speta „se limiteaza sa stabileasca, in vederea calcularii ratelor, cursul de schimb al monedei straine in care este incheiat contractul de imprumut, fara ca serviciul de schimb sa fie furnizat de imprumutator cu ocazia calculului mentionat si care nu cuprinde in consecinta nici o remuneratie”.

In concluzie, plata de catre un consumator a unei diferente intre cursurile de schimb, fara vreo interventie a bancii, nu este remuneratie si nu poate fi analizata sub aspectul raport calitate pret, deci intra in controlul judecatoresc.

In cazul respectiv (un contract de imprumut in moneda straina care prevedea ca la momentul deblocarii imprumutului se aplica cursul la cumparare al monedei straine in timp ce la momentul rambursarii se aplica cursul la vanzare) Avocatul General Wahl a sustinut ca, daca banca nu pune la dispozitia consumatorului un serviciu special, iar referirea la moneda straina nu constituie decat un etalon de valoare, atunci se va putea considera ca diferenta dintre pretul de cumparare si pretul de vanzare ale monedei straine nu este o contraprestatie adecvata si ca poate fi examinat caracterul abuziv al clauzei contractuale corespunzatoare.

In schimb daca se dovedeste ca exista un raport direct intre, pe de o parte, diferenta care exista intre cursul la vanzare si cursul la cumparare si, pe de alta parte, calitatea prestatiei furnizate, ceea ce pare ca trebuie exclus avand in vedere caracterul fluctuant al acestei diferente, prevederile referitoare la aceasta diferenta nu pot fi supuse aprecierii caracterului lor abuziv.

In ceea ce priveste notiunea de redactata in mod clar si inteligibil
CJUE a stabilit ca art.4 alin.2 din Directiva CEE 13/1993 trebuie interpretat in sensul ca in ceea ce priveste o clauza contractuala precum cea in discutie in litigiul principal cerinta, potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului de schimb al monedei straine la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism
si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze pe baza unor criterii clare si inteligibile consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce-l priveste ( cauza Kasler).

Cu alte cuvinte CJUE a statuat ca revine instantei de trimitere sarcina de a stabili, daca, avand in vedere publicitatea si informatiile furnizate de imprumutator in cadrul negocierii contractului, un consumator mediu normal informat si suficient de atent si de avizat, putea nu numai sa cunoasca existenta diferentei, in general prezenta pe piata valorilor mobiliare dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale unei monede straine, ci si sa evalueze consecintele economice potential semnificative pentru acesta ale aplicarii cursului de schimb la vanzare pentru calcularea ratelor la care va fi definitiv obligat si, prin urmare costul total al imprumutului sau.

In cauza Berliner Kindl Brauerei, prin prisma protectiei consumatorului impotriva conditiilor de creditare inechitabile si pentru a-i permite acestuia sa cunoasca deplin conditiile executarii ulterioare a contractului, CJUE a statuat ca art.4 din Directiva nr.102/1997 impune ca la incheierea contractului debitorul sa fie in posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra intinderii obligatiei sale.

Cat priveste conditia bunei credinte
,
nu s-a retinut o rea credinta generala a bancii, legea de altfel necerand sa existe acesta, ci doar ca o clauza sa nu creeze in detrimentul consumatorului si contrar bunei credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Asupra clauzei referitoare la caracterul variabil al dobanzii, prevazuta la art. 3 lit. d din contract, Curtea a retinut:

Clauza inserata in conventia de credit nr.0129276/12.10.2007 la articolul 3 litera d nu a fost efectiv negociata, asa cum am aratat anterior.

Faptul ca dobanda face parte din pretul contractului nu exclude pur si simplu clauza de la controlul instantei, aceasta trebuind sa analizeze si cealalta conditie, si anume daca clauza este clara, neechivoca si exprimata intr-un limbaj usor inteligibil. Din aceasta perspectiva a claritatii motivelor poate fi analizata clauza, desi dobanda face parte din pretul contractului.

Partile au incheiat un contract de credit in moneda straina CHF cu dobanda variabila, stabilind dobanda curenta la data incheierii contractului - 4,25% si posibilitatea bancii de a modifica rata ei pe parcursul derularii contractului, fara a se determina clar conditiile in care ajustarea se poate realiza.

Potrivit art. 1 lit. a din Lista anexa la Legea nr. 193/2000, este considerata abuziva clauza care da dreptul profesionistului sa modifice unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv intemeiat care sa fie precizat in contract.

Banca poate sa isi rezerve dreptul de a modifica unilateral rata dobanzii cu conditia ca in contract sa stipuleze o clauza clara, neechivoca privind determinarea motivului intemeiat care o poate indreptati sa modifice dobanda convenita. Evident ca aceasta clauza trebuie prevazuta in contract pentru ca imprumutatul sa ia cunostinta de ea efectiv si sa stie ca atunci cand imprejurarea respectiva se produce obligatiile sale se modifica. Totodata, motivul aratat in contract trebuie sa fie suficient de clar descris ca, in eventualitatea unui litigiu in legatura cu aplicarea unei astfel de clauze, instanta sa poata verifica daca acea situatie chiar s-a produs. Motivele care sa indreptateasca banca sa ajusteze rata dobanzii nu pot fi aratate ulterior, nici in scris, nici verbal.

Asa cum am aratat, CJUE a statuat ca art. 4 din Directiva 97/102 impune ca la incheierea contractului debitorul sa fie in posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra intinderii obligatiei sale. (hotararea Berliner Kindl Brauerei)

Expresia cuprinsa in art. 3 lit. d) de „schimbari semnificative pe piata monetara” nu poate fi apreciata ca o clauza clara privind motivul intemeiat. Sintagma este atat de larga si de nedefinita incat practic in acesta se poate include aproape orice, avand in vedere ca piata financiara evolueaza diferit in functie de indicele la care se raporteaza.

Astfel, nu este prevazut in concret nici un element de referinta care sa permita cuantificarea acestor schimbari si sa se determine de catre instanta sau consumator daca majorarea este necesara si proportionala cu motivul care a determinat-o. Conditiile generale ale conventiei definesc numerosi termeni ai contractului, dar nu exista nici o definitie referitoare la „schimbari semnificative pe piata monetara”. Modul in care clauza este exprimata da dreptul discriminatoriu bancii sa o foloseasca pentru a servi doar intereselor sale.

Banca se poate pune la adapost de eventuale evenimente care ar putea aparea pe piata financiara, mai ales in contractele pe perioada lunga, riscurile urmand a fi distribuite in contractele cu dobanda variabila, dar nu discriminatoriu si unilateral, ci in mod previzibil pentru consumator, prin descrierea in concret a motivelor care vor conduce la ajustarea dobanzii si a formulei de calcul.

Chiar daca conditia nu este pur potestativa, deoarece majorarea este determinata de imprejurari exterioare, clauza de majorare a dobanzii este nedefinita, aplicarea ei fiind lasata la aprecierea discretionara a bancii, si deci abuziva.

CJUE a statuat ca este in competenta instantei nationale sa stabileasca daca o clauza de „modificare unilaterala a costurilor aferente serviciului fara a descrie in mod explicit modalitatea in care sunt stabilite respectivele costuri si fara a indica un motiv intemeiat pentru aceasta modificare” este sau nu abuziva ( Hot. din 26 aprilie 2012 in cauza C-472/10 Nemzeti Fogyasztovedelmi Hatosag impotriva Invitel Tavkozlesi).

Pe langa caracterul neclar al clauzei este evidenta lipsa posibilitatii consumatorului de a rezilia contractul, daca acesta nu va accepta noul cuantum al dobanzii, dar si dezechilibrul semnificativ pe care il poate genera aplicarea acestei clauze neclare, consumatorul fiind in situatia de a plati anticipat creditul.

Faptul ca prin anularea clauzei privitoare la dreptul pe care banca si l-a rezervat de a majora unilateral rata dobanzii in functie de „schimbari semnificative pe piata monetara” se ajunge implicit la transformarea creditului intr-un credit cu dobanda fixa nu este in afara spiritului dreptului comunitar in materia protectiei consumatorului. Stipuland o clauza nedefinita, neclara si care poate genera un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, deci abuziva, banca si-a asumat acest risc, al inlaturarii efectelor unei asemenea clauze. CJUE a admis ca principiile directivelor in materia protectiei consumatorilor nu exclud ca prin inlaturarea efectelor unei clauze, creditul sa poata fi considerat scutit de dobanzi si costuri (Ordonanta din 16 noiembrie 2010 in cauza C.7/10. Pohotovost s ro. impotriva Iveta Korckovska).

Deci, daca se admite un asemenea efect major, cu atat mai mult se poate accepta un efect mai putin grav si anume faptul ca pe toata durata conventiei banca nu va putea aplica decat dobanda convenita la incheierea contractului prevazuta in contract in art.3 lit. a de 4,25% la soldul creditului.

Cat priveste clauza privind comisionul de risc stipulat in contract, la art. 5 lit. a, Curtea a retinut:

Desi comisionul de risc face parte din pretul total al contractului, clauza privind acest comision poate fi analizata din aceeasi perspectiva expusa anterior, a caracterului neclar.

Aceasta clauza, insuficient definita prin justificarea a ceea ce reprezinta acest comision si care este ratiunea perceperii lui, nu a fost negociata efectiv pentru considerentele deja exprimate si creeaza un dezechilibru semnificativ intre prestatiile partilor, contrar bunei- credinte.

In contract nu este definit comisionul de risc, iar motivatia perceperii lui nu este indicata nici in conditiile generale, nici in conditiile speciale ale conventiei.

Daca s-ar accepta ca acest comision este perceput de banca drept garantie pentru indeplinirea obligatiei de restituire a imprumutului (in conditiile in care pot aparea riscuri de nerambursare determinate de evolutia situatiei patrimoniale a imprumutatului pe perioada lunga de rambursare), ar fi necesar ca in contract sa fie prevazute conditiile in care banca poate retine sumele depuse cu acest titlu in contul ratelor sau obligatia de a le restitui la rambursarea integrala a imprumutului sau in alte situatii. Conform clauzelor contractuale insa, comisionul de risc i se cuvine automat bancii, fara vreo obligatie corelativa, ceea ce creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar bunei credinte. Astfel, este abuziva stipularea platii unui "comision de risc" care sa-i acopere bancii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispozitia clientului", mai ales in conditiile in care creditul este garantat cu garantii reale.

Pe de alta parte, perceperea acestui comision de risc de catre creditor, fara sa ofere in schimb o contraprestatie, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit si reprezinta pentru debitor o obligatie lipsita de cauza, fiind nula, conform art. 966 C.civ.

Pentru ca un dezechilibru sa poata fi caracterizat semnificativ, trebuie sa se identifice care sunt acele drepturi si obligatii intre care se face comparatia, acestea urmand a fi analizate sub toate aspectele si componentele lor.

Or, in speta comparand valoarea rezultata din aplicarea comisionului de risc - care este semnificativa pentru reclamanti - si contraprestatia bancii care este inexistenta, se ajunge la concluzia unui dezechilibru semnificativ.

Intr-adevar, judecatorul nu trebuie sa isi propuna sa realizeze un echilibru perfect intre prestatii, dar, in cazul de fata, dezechilibrul este semnificativ intrucat prestatiei importante a unei parti nu ii corespunde nici o contraprestatie a celeilalte.

Un argument suplimentar ca o asemenea clauza este contara bunei credinte este si faptul ca prin OUG nr.50/2010 un asemenea comision de risc a fost interzis.

Riscul bancar este un element de care banca este obligata sa tina cont si sa incerce sa il acopere insa, acest risc trebuie asumat de catre banca fara ca aceasta sa-l transfere exclusiv pe seama clientilor sai, in conditiile in care riscul contractului a fost asigurat prin constituirea de garantii.

Sustinerea bancii ca perceperea comisionului de risc nu creeaza un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credinte intre drepturile si obligatiile partilor in conditiile in care imprumutatii sunt beneficiarii unei sume importante ce urmeaza a fi rambursata intr-un termen lung, nu poate fi acceptata.

Durata indelungata a perioadei de rambursare a creditului si cuantumul mare al creditului nu justifica acoperirea de catre imprumutat a riscului bancar. Riscul contractului a fost acoperit prin constituirea garantiei ipotecii si incheierea asigurarii, iar daca banca aprecia ca acestea nu erau suficiente si dorea o garantie suplimentara prin constituirea unui depozit alimentat prin plata unui comision de risc trebuia prevazuta destinatia finala a sumei astfel acumulate - fie restituire, fie compensare cu ratele datorate la momentul la care acestea deveneau egale. Numai asa s-ar fi asigurat ratiunea perceperii acestui comision, ca o modalitate de asigurare a echilibrului contractual fata de evolutia starii financiare a imprumutatilor, in spiritul normelor BNR privitoare la limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. Dezechilibrul dintre drepturile si obligatiile partilor este evident cat timp s-a stipulat doar obligatia clientului de a plati comisionul nu si contraprestatia bancii.

Ca si in cazul dobanzii si in ceea ce priveste comisionul de risc nu se poate retine o rea credinta generala a bancii, legea de altfel necerand sa existe acesta, ci doar ca o clauza sa nu creeze in detrimentul consumatorului si contrar bunei credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

Potrivit unei jurisprudente constante a CJUE sistemul de protectie pus in aplicare prin Directiva nr.93/2013 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau de furnizor, atat in ceea ce priveste puterea de negociere, cat si in ceea ce priveste nivelul de informare, situatie care conduce la adeziunea la clauzele redactate in prealabil preformulate, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora.

In ceea ce priveste comisionul de acordare, restructurare si reesalonare a creditului si comisionul de gratie totala
,
Curtea a retinut ca, desi acestea nu sunt definite expres, motivatia perceperii lor rezulta chiar din denumire, respectiv acordarea creditului, restructurarea creditului, reesalonarea creditului, acordarea unui termen de gratie pe parcursul caruia imprumutul sa nu fie rambursat, iar perceperea nu creeaza un dezechilibru semnificativ, sumelor rezonabile platite cu acest titlu de imprumutati corespunzandu-le o contraprestatie a bancii.

Articolul 15 din Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar, invocat de reclamantele CA, MCA si PSI in cererea de chemare in judecata si in motivele de apel, care prevede punerea in sarcina imprumutatului numai a cheltuielilor aferente intocmirii documentatiei de credit, constituirii ipotecii si garantiilor aferente, se refera la suportarea costurilor aferente incheierii contractului de credit ipotecar ( conventia nr. 0129276/12.10.2007 vizeaza un credit pentru acoperirea cheltuielilor personale curente si refinantare credite garantat cu ipoteca), fara a impune bancii o obligatie in sensul de a nu stabili comisioane de acordare, restructurare, reesalonare si de gratie.

Ca urmare, nu se poate retine caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind aceste comisioane.

Referitor la inghetarea cursului de schimb valutar CHF/LEU, Curtea a retinut urmatoarele:

Se impune precizarea ca in cererea de chemare in judecata reclamantele nu au indicat expres clauzele privind riscul valutar, care sunt considerate abuzive si creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor in detrimentul imprumutatilor.

Din conventia de credit rezulta ca aceasta cuprinde clauze privitoare la moneda creditului care este CHF si privitoare la rambursarea creditului. Acestea din urma stabilesc ca platile se fac in moneda creditului conform scadentarului, imprumutatul avand obligatia depunerii in cont a ratei lunare in CHF, ca banca este autorizata de catre imprumutati sa debiteze la scadenta contul, precum si ca banca are dreptul sa efectueze schimbul valutar, in numele si pentru imprumutat, utilizand cotatiile proprii.

Din analiza clauzelor rezulta ca a fost transpus, cu privire la conventia de credit nr.0129276/12.10.2007, principiul nominalismului monetar consacrat de art.1578 Cod civil 1864 potrivit caruia „Obligatiunea ce rezulta din un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract. Intamplandu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor, inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile aflatoare in curs in momentul platii.”

Cu alte cuvinte, obligatia de restituire derivata dintr-un contract de imprumut in bani se indeplineste in aceeasi unitate monetara prevazuta in contractul de imprumut, fara a avea relevanta eventuala schimbare a valorii acesteia intre momentul acordarii imprumutului si momentul scadentei ratelor.

Imprumutatii au ales ca moneda a creditului CHF, in vederea refinantarii altor doua credite unul in EURO si altul in LEI (un credit in valoare de 16.500 Euro -Conventia 66664/28.08.2006 si un credit in valoare de 21.184, 36 RON-890517/08.01.2007) si, in aceste conditii, rambursarea creditului nu poate avea loc decat in moneda convenita si acceptata de imprumutati, debitorii fiind obligati la restituire in rate lunare exprimate in CHF.

Curtea constata ca in cazul imprumutului contractat in CHF conform conventiei nr.0129276/12.10.2007 nu s-au prevazut clauze potrivit carora cursul de schimb aplicat la momentul deblocarii imprumutului este cursul la cumparare, iar cel aplicat la momentul rambursarii imprumutului este cursul la vanzare, astfel incat imprumutatii nu trebuie sa suporte diferenta dintre cursurile de schimb ca in cauza Kasler.

Reclamantele au invocat o hipervalorizare pe piata interna si internationala a monedei creditului CHF in raport de moneda nationala LEU si consecintele grave constand in suportarea unor rate din ce in ce mai mari prin raportare la moneda nationala.

Fata de aspectele invocate si de argumentele expuse deja cu privire la conditia de negociere, obiectul si caracterul adecvat al pretului/remuneratiei in raport de bunurile/serviciile furnizate, clauzele contractuale in discutie nu pot fi supuse aprecierii caracterului abuziv.

Nulitatea ca sanctiune ce intervine in situatia declararii ca abuzive a clauzelor are cauze anterioare sau concomitente incheierii contractului de credit.

Or, in speta, cauzele invocate privesc hipervalorizarea CHF in raport cu LEUL, intervenita ulterior momentului incheierii conventiei de credit, pe parcursul executarii contractului.

In plus, constatarea caracterului abuziv presupune inlaturarea acestor clauze din contract ca efect al nulitatii.

Potrivit jurisprudentei CJUE in cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unei reglementari a unui stat membru care permite instantei nationale, atunci cand constata nulitatea unei clauze abuzive cuprinse intr-un contract incheiat intre un vanzator sau un furnizor si un consumator, sa completeze respectivul contract, modificand continutul acestei clauze.

Aceeasi interpretare a fost data si in cauza Unicaja Banco, C-482/13, C-484/13, C-485/13 si C-487/13, CJUE concluzionand ca:”Articolul 6 alineatul (1) Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unei dispozitii nationale in temeiul careia instanta nationala sesizata cu o procedura de executare ipotecara are obligatia sa dispuna recalcularea sumelor datorate in temeiul unei clauze a unui contract de credit ipotecar care prevede dobanzi moratorii a caror rata depaseste cu mai mult de trei ori dobanda legala, astfel incat cuantumul dobanzilor mentionate sa nu depaseasca acest prag, cu conditia ca aplicarea dispozitiei nationale: sa nu prejudece aprecierea de catre instanta nationala mentionata a caracterului abuziv al unei astfel de clauze si sa nu impiedice aceasta instanta sa inlature clauza mentionata daca ar trebui sa constate caracterul „abuziv” al acesteia, in sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva mentionata.”

Daca in cazul instantelor spaniole este posibila completarea, modificarea continutului contractului pe baza dispozitiilor de drept national, care confera instantelor competente de moderare cu privire la drepturile si obligatiile partilor si ofera criteriile de completare sau modificare, in cazul instantelor romane aceasta posibilitate nu exista avand in vedere cadrul legislativ romanesc.

In consecinta, solutia din cauzele Banco Espanol de Credito si Unicaja Banco nu poate fi preluata in contextul legislativ romanesc, care nu confera instantei competentele de moderare la care se refera legea spaniola.

In legislatia romaneasca exista un singur text care permite in cazul constatarii nulitatii partiale si, deci, mentinerii contractului, inlocuirea de drept a clauzelor constatate nule cu dispozitiile legale aplicabile ( art. 1255 alin. (2) C. civ „In cazul in care contractul este mentinut in parte, clauzele nule sunt inlocuite de drept cu dispozitiile legale aplicabile”).

Or, nu exista dispozitie de drept national care sa permita inlocuirea cursului la data rambursarii cu cel de la data contractarii.

Nici reclamantele nu au identificat o astfel de dispozitie, limitandu-se, fara precizarea clauzelor considerate abuzive, nule si a caror inlocuire se impune, la indicarea cauzelor in care CJUE a stabilit posibilitatea inlocuirii clauzelor nule cu dispozitiile de drept national aplicabile, care, asa cum am aratat, in dreptul romanesc nu exista.

Reclamantele au invocat si cauza Perenicova.

In hotararea pronuntata, CJUE aminteste mai intai ca obiectivul urmarit de directiva consta in eliminarea clauzelor abuziva incluse in contractele de credit de consum, mentinand, totodata, daca este posibil, validarea intregului contract, iar nu in anularea tuturor contractelor care contin astfel de clauze.

Cu toate acestea, constata ca directiva nu a realizat decat o armonizare partiala si minimala a legislatiilor nationale privind clauzele abuzive, recunoscand totodata statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protectie decat cel pe care aceasta il prevede. Prin urmare, directiva nu se opune ca un stat membru sa prevada, cu respectarea dreptului Uniunii, o reglementare nationala care permite sa se declare nulitatea intregului contract incheiat intre un comerciant si un consumator si care contine una sau mai multe clauze abuzive, atunci cand se dovedeste ca aceasta asigura o protectie mai buna a consumatorului.

Or, in legislatia romaneasca nu exista o astfel de reglementare, iar declararea nulitatii intregului contract de credit cu consecinta rambursarii integrale a imprumutului si costurilor aferente nu asigura in nici un caz o mai buna protectie a imprumutatilor.

Cu privire la impreviziune, Curtea a retinut ca dispozitiile art. 1271 din Noul Cod civil, care permit adaptarea unui contract valabil incheiat, ale carui prestatii au devenit prea oneroase, urmare a schimbarii imprejurarilor de la momentul incheierii lui pe parcursul executarii, nu sunt incidente in cauza de fata, avand in vedere data incheierii conventiei de credit, 12.10.2007, anterior intrarii in vigoare a Noului Cod Civil 01.10.2011.

In speta sunt aplicabile dispozitiile Codului civil de la 1864, cod care nu cuprinde o reglementare a impreviziunii.

Interpretarea contractului prin prisma obligatiei de executare cu buna credinta, a impartirii riscurilor contractuale, a echitatii, cu luarea in considerare a jurisprudentei Tribunalului Suprem (decizia nr.1818 din 29.09.1972), Curtii Supreme de Justitie (decizia nr.21/1994) si Tribunalului Ilfov - Sectia I Comerciala (sentinta din 11.05.1920 in cauza Lascar/Catargiu contra Bancii Bercovici), nu poate conduce la solutia de inghetare a cursului CHF la momentul contractarii imprumutului, aceasta forma de adaptare conducand ea insasi la incalcarea principiilor mentionate si la ruperea echilibrului contractual.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis apelurile formulate de parata BTSA si de reclamantele CA, MCF si PSI, a schimbat, in parte, sentinta nr. 31/2016 din data de 28 martie 2016 pronuntata de Tribunalul Dolj - Sectia a II-a Civila in dosarul nr. 5282/95/2015 in sensul ca a admis capatul de cerere privind caracterul abuziv al dobanzii si a anulat ca abuziva clauza inserata in conventia de credit nr.0129276/12.10.2007, respectiv art.3 lit. d privind revizuirea ratei dobanzii in cazul intervenirii unor schimbari semnificative pe piata monetara.

A mentinut dispozitiile sentintei privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc si restituirea sumelor percepute cu acest titlu. A dispus restituirea sumelor percepute cu titlu de dobanda majorata. A respins celelalte capete de cerere.
(Decizia nr. 98 din 14.02.2017 - Sectia a II-a Civila, rezumat judecator Lotus Gherghina).