Consecintele formularii cererii de obligare a angajatorului la plata de despagubiri si la reintegrarea salariatului pe postul detinut anterior

 

- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicata: art. 80 si art. 268 alin. (1) lit. b)

Din ratiuni ce tin de necesitatea asigurarii stabilitatii si certitudinii raporturilor de munca, este necesar ca salariatul sa-si manifeste, in mod expres, optiunea de a fi reintegrat pe postul detinut anterior concedierii chiar in cursul procesului prin care contesta decizia de incetare a contractului individual de munca si cu respectarea termenului de prescriptie reglementat pentru contestarea masurii concedierii. Daca salariatul nu solicita reintegrarea in cadrul procesual stabilit, legiuitorul prezuma ca el si-a manifestat vointa si ca nu mai doreste continuarea raporturilor de munca, iar aceste raporturi inceteaza de drept la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti prin care se dispune cu privire la anularea concedierii.

In cazul despagubirilor pe care angajatorul trebuie sa le plateasca salariatului in cazul constatarii nulitatii/anularii deciziei de concediere, legiuitorul nu reglementeaza obligativitatea formularii unei cereri in acest sens, existand posibilitatea si chiar obligatia instantei care se pronunta asupra nulitatii/anularii concedierii sa dispuna, din oficiu, obligarea angajatorului la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul in ipoteza angajatul a omis sa solicite acest lucru.

Daca instanta care a solutionat contestatia angajatului impotriva deciziei de concediere a omis sa acorde despagubiri, nu exista niciun impediment ca aceste daune- interese sa fie solicitate pe cale separata de salariatul vatamat, chiar daca, intre timp, raporturile de munca dintre parti au incetat. Aceste despagubiri sunt egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul incepand cu data concedierii si pana la momentul incetarii de drept a raporturilor de munca.

(Sectia Litigii de munca si asigurari sociale, Decizia civila nr. 800/A din 8 iunie

2016, dr. C.P.)

Prin sentinta civila nr. 51/26.01.2016, pronuntata in dosarul nr. 2660/108/2015, Tribunalul Arad a admis in parte actiunea civila formulata de reclamanta G.V. impotriva paratului C. T.C.P.M. Arad si a obligat paratul la plata drepturilor salariale indexate, majorate si reactualizate si a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, de la data de 25.09.2014 si pana la data incetarii de drept a contractului individual de munca, respectiv

2015. precum si la achitarea in numerar a contravalorii concediului legal de odihna neefectuat, pentru perioada sus-mentionata.

Prin aceeasi hotarare judecatoreasca, a fost respins, ca tardiv, petitul referitor la reincadrarea reclamantei pe postul de profesoara titulara in invatamantul primar in cadrul paratului C. T.C.P.M. Arad.

In fine, a fost obligat paratul sa achite reclamantei cheltuieli de judecata partiale in suma de 100 lei.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut, in esenta, ca, prin Decizia nr. 97/25.09.2014, reclamanta a fost sanctionata cu desfacerea disciplinara a contractului individual de munca, in conformitate cu art. 280 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 1/2011 coroborat cu art. 61 lit. (a) din Codul muncii. In termen de 30 de zile de la data comunicarii, reclamanta a contestat in instanta decizia de concediere, solicitand sa se constate nulitatea Deciziei nr. 97/25.09.2014, emisa de parat, cu cheltuieli de judecata.

Prin Sentinta civila nr. 109/17.02.2015, pronuntata de Tribunalul Arad si ramasa definitiva prin Decizia civila nr. 924/A/06.07.2015 a Curtii de Apel Timisoara, a fost admisa actiunea reclamantei si s-a anulat Decizia de concediere nr. 97/25.09.2014.

In aceasta situatie, paratul, in baza art. 80 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 55 lit. a) din acelasi act normativ, a constatat incetarea de drept a contractului individual de munca la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti si, pe cale de consecinta, a emis Decizia nr. 40/20.07.2015, comunicata prin Adresele nr. 1129/20.08.2015 si nr. 1174/17.09.2015.

Reclamanta a formulat actiunea pendinte, prin care solicita reintegrarea pe postul detinut anterior si plata de despagubiri, ulterior contestarii deciziei de concediere, dupa aproape un an de la data comunicarii Deciziei de concediere nr. 97/25.09.2014, precum si ulterior incetarii de drept a contractului de munca, conform art. 80 alin. (3) din Codul muncii. Astfel, nu se justifica repunerea in termenul de introducere a contestatiei, deoarece aceasta cerere este subsecventa cererii principale care a privit contestarea deciziei de concediere disciplinara.

Prin Sentinta civila nr. 109/17.02.2015, instanta de judecata a anulat decizia de concediere fara a dispune reincadrarea reclamantei pe postul avut concedierii si fara a se pronunta asupra acordarii de drepturi salariale de care ar fi beneficiat reclamanta pe perioada in care a fost concediata disciplinar.

Potrivit art. 80 din Codul muncii, repunerea in situatia anterioara emiterii actului de concediere in cazul in care s-a dispus anularea concedierii, respectiv reintegrarea salariatului concediat pe postul avut anterior concedierii se poate acorda de instanta de judecata numai la solicitarea salariatului, neputand fi dispusa din oficiu de instanta sesizata cu o contestatie impotriva deciziei de concediere.

Repunerea in situatia anterioara este o cerere accesorie contestatiei impotriva deciziei de concediere.

Prin Legea nr. 40/2011 a fost introdus un nou alineat in Codul muncii, stabilindu-se ca, in cazul in care salariatul nu solicita repunerea in situatia anterioara emiterii actului de concediere, contractul individual de munca va inceta de drept la data ramanerii definitive si irevocabile a hotararii judecatoresti.

Contestatia impotriva deciziei de concediere disciplinara este supusa termenului de prescriptie de 30 de zile, prevazut de art. 268 alin. (1) lit. a) si b) din Legea nr. 53/2003, iar cererea de repunere in situatia anterioara se poate face doar la instanta care a dispus anularea concedierii, potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii, avand caracter accesoriu acesteia. Conform principiului
accessorium sequiturprincipale,
aceasta este supusa aceluiasi termen de prescriptie extinctiva a dreptului la actiune ca si cererea principala, respectiv cel de 30 de zile.

Cu alte cuvinte, in calculul termenului de contestare a deciziei de incetare a raporturilor de munca nu poate avea relevanta nici data introducerii actiunii de contestare a Deciziei de concediere nr. 97/26.09.2015 si nici data pronuntarii Deciziei civile nr. 924/A/06.07 2015, pentru ca, asa cum reiese expres din textul art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, termenul de contestare se calculeaza de la data comunicarii deciziei emise de angajator de incetare a raporturilor de munca.

Asadar, in speta, reclamanta a solicitat instantei, in termenul legal de 30 de zile de la data comunicarii, numai anularea deciziei de concediere in cauza care a format obiectul dosarului nr. 4893/108/2015, fara a cere repunerea in situatia anterioara, precum si plata de despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata.

Stabilind caracterul esential accesoriu al cererii de reintegrare, aceasta este supusa aceluiasi termen de prescriptie ca si cererea principala, prevazut de art. 268 alin. (1) lit. a) si b) din Codul muncii.

Data fiind intervenirea termenului de prescriptie, tribunalul a respins petitul referitor la reincadrarea reclamantei pe postul de profesoara titulara in invatamantul primar in cadrul paratului.

Ca o consecinta a constatarii nulitatii Deciziei nr. 97/25.09.2014, prin sentinta civila nr. 109/17.02.2015, pronuntata de Tribunalul Arad in dosarul nr. 4893/108/2014, prima instanta, in temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, a obligat paratul la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data de 25.09.2014, data concedierii, si pana la data incetarii de drept a contractului individual de munca, respectiv data de 06.07.2015, data pronuntarii deciziei civile nr. 924/A de catre Curtea de Apel Timisoara.

In ceea ce priveste capatul de cerere referitor la obligarea paratului la achitarea in numerar a contravalorii concediului de odihna neefectuat, instanta de fond a constatat ca acest capat este intemeiat, avand in vedere dispozitiile art. 144 coroborate cu cele ale art. 146 alin.

4. din Codul muncii.

In temeiul art. 453 alin. (2) din Codul de procedura civila, prima instanta a obligat paratul la plata catre reclamanta a cheltuielilor de judecata partiale in suma de 100 lei, constand in cheltuieli de transport efectuate de ruta Arad - Halmagiu.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel, in termenul legal, reclamanta G.V., solicitand schimbarea in parte a sentintei apelate, in sensul admiterii actiunii in totalitate.

Sintetizand motivele de apel ale reclamantei, Curtea a constatat ca ele au vizat, in esenta, solutia pronuntata de instanta de fond asupra exceptiei de tardivitate a formularii cererii de reintegrare pe postul detinut de autoarea actiunii, inainte de emiterea Deciziei nr. 97/25.09.2014.

Reclamanta-apelanta sustine ca Decizia nr. 40/20.07.2015 privind constatarea incetarii de drept a contractului individual de munca i-a fost comunicata de catre CTCPM Arad, prin adresa nr. 1129/ 20.08.2015, cu scrisoarea recomandata cu aviz de primire, conform recipisei nr. DIV 00017589/26.08.2015 la o adresa mai veche, neconforma cu adresa actuala din buletin a salariatei, despre care institutia scolara era informata. Solicitarea de reangajare a fost depusa prin actiunea civila din dosarul nr. 2660/108/2015 la aceeasi instanta care a dispus anularea concedierii, adica Tribunalul Arad, in data de 17 septembrie 2015, cu respectarea termenului de prescriptie extinctiva a dreptului la actiune, respectiv cel de 30 de zile.

In conformitate cu prevederile art. 268 alin. (2) din Codul muncii, in toate situatiile, altele decat cele prevazute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nasterii dreptului. Or, in cazul de fata, dreptul reclamantei de a solicita si obtine reangajarea pe post de titular, precum si celelalte drepturi mentionate mai sus, s-au nascut la data ramanerii definitive a deciziei Curtii de Apel Timisoara, care a confirmat nulitatea absoluta a deciziei de concediere. Potrivit art. 1254 alin. (1) din Codul civil: „Contractul lovit de nulitate absoluta sau anulat este considerat a nu fi fost niciodata incheiat”. Pe cale de consecinta, in baza art. 80 alin. (2) din Codul muncii, instanta care a dispus anularea concedierii: Tribunalul Arad va repune partile in situatia anterioara emiterii actului de concediere.

In acest sens, reclamanta a depus toata diligenta necesara si s-a incadrat in termenele legale sus-mentionate. Cererea sa nu este accesorie, ci principala, astfel ca exceptia de tardivitate trebuia respinsa ca neintemeiata de catre prima instanta.

Sentinta apelata a fost criticata de reclamanta si cu privire la admiterea in parte a cererii de acordare a cheltuielilor de judecata in fata instantei de fond, autoarea apelului sustinand ca modalitatea de rezolvare a acestei cereri accesorii este nelegala. In mod gresit prima instanta i-a acordat doar suma 100 lei, atat timp cat a dovedit cheltuielile pe care le-a avut cu procesul de fond, cheltuieli care sunt legate efectiv de transport si care, in mod nelegal si netemeinic i-au fost atribuite doar in anumit cuantum, legandu-se acordarea lor de admiterea in parte a actiunii.

In drept, apelul reclamantei a fost intemeiat pe dispozitiile art. 470-481 din Codul de procedura civila.

Sentinta primei instante a fost atacata cu apel, in termenul legal, si de catre parat, care a solicitat schimbarea in parte a sentintei apelate, in sensul respingerii in totalitate a actiunii.

In motivarea apelului, paratul a aratat, in esenta, ca, intr-un proces anterior, finalizat prin pronuntarea sentintei civile nr. 109/17.02.2015, instanta de judecata a anulat decizia de concediere fara a dispune reincadrarea pe postul avut anterior concedierii si fara a se pronunta asupra acordarii de drepturi salariale de care ar fi beneficiat reclamanta pe perioada in care a fost concediata disciplinar, in conditiile in care aceste pretentii nu au fost solicitate prin cererea de chemare in judecata.

Asadar, in aceasta situatie sunt incidente dispozitiile art. 80 din Codul muncii, context in care repunerea in situatia anterioara emiterii actului de concediere in cazul in care s-a dispus anularea concedierii, respectiv reintegrarea salariatului concediat pe postul avut anterior concedierii se poate acorda de instanta de judecata numai la solicitarea salariatului.

Cu alte cuvinte, reintegrarea in postul si functia detinute anterior concedierii nu poate fi dispusa din oficiu de instanta sesizata cu o contestatie impotriva deciziei de concediere, ci doar in conditiile in reclamanta intelege sa formuleze un capat de cerere in acest sens, ceea ce insa reclamanta nu a facut in speta.

Practica judiciara este unanima in aprecierea ca singura interpretare care se poate da trimiterii facute de art. 80 alin. (2) la „instanta care a dispus anularea concedierii” este aceea ca s-a dorit stabilirea admisibilitatii cererii de reintegrare doar in cadrul procesului declansat prin contestarea deciziei de concediere, ca cerere accesorie acestei contestatii.

Cum contestatia impotriva deciziei de concediere disciplinara este supusa termenului de prescriptie de 30 de zile, prevazut de art. 268 alin. (1) lit. a) si b) din Legea nr. 53/2003, republicata, iar cererea de repunere in situatia anterioara se poate face doar la instanta care a dispus anularea concedierii, potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii, republicata, avand caracter accesoriu acesteia, potrivit principiului „accessorium sequitur principale”, aceasta este supusa aceluiasi termen de prescriptie extinctiva a dreptului la actiune ca si cererea principala, respectiv cel de 30 de zile.

In privinta capetelor de cerere subsidiare referitoare la acordarea de despagubiri, acestea puteau fi legal solicitate in termenul in care s-ar fi cerut de catre reclamanta anularea concedierii cu repunerea in situatia anterioara, adica cel de 30 de zile, prevazut de art. 268 alin. (1) lit. a) si b) din Legea nr. 53/2003, republicata, ceea ce nu s-a intamplat.

In speta, reclamanta a solicitat reintegrarea si plata de despagubiri dupa aproape un an de la data concedierii sale disciplinare si a formularii actiunii prin care a fost contestata decizia de concediere, adica in afara termenului legal de 30 de zile.

Sentinta apelata este criticabila, deoarece, prin admiterea cererii privind acordarea de despagubiri cu titlu de drepturi salariale, se procedeaza la repunerea in situatia anterioara concedierii in cadrul unui proces separat fata de procesul in care s-a solutionat contestatia impotriva deciziei de concediere si s-a dispus anularea concedierii, fiind astfel interpretate si aplicate gresit dispozitiile art. 80 si ale art. 263 alin. (1) lit. a) si b) din Legea nr. 53/2003, republicata.

In drept, apelul paratului a fost fundamentat pe prevederile art. 466-482 din Legea nr. 134/2010.

Reclamanta si paratul au formulat intampinare, prin care au solicitat respingerea apelurilor partii adverse, ca neintemeiate.

Analizand cele doua apeluri, prin prisma motivelor invocate si a actelor de procedura efectuate in fata primei instante, cu aplicarea corespunzatoare a prevederilor art. 466 si urmatoarele din Codul de procedura civila, Curtea a retinut urmatoarele:

Intre partile litigante a existat un proces anterior, in care reclamanta din prezenta cauza a contestat decizia nr. 97/25.09.2014, prin care a fost sanctionata de parat cu desfacerea disciplinara a contractului individual de munca in conformitate cu art. 280 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 1/2011 coroborat cu art. 61 lit. a) din Codul muncii. Acest proces a fost finalizat prin sentinta civila nr. 109/17.02.2015 a Tribunalului Arad, ramasa definitiva prin Decizia civila nr. 924/A/06.07.2015 a Curtii de Apel Timisoara, in sensul admiterii actiunii reclamantei si anularii decizia de concediere nr. 97/25.09.2014.

Instanta care a judecat cererea de anulare a deciziei de concediere nr. 97/25.09.2014 nu a dispus repunerea in situatia anterioara emiterii acestei decizii, in sensul reintegrarii salariatei pe postul detinut, si nici plata de despagubiri pentru concedierea nelegala, intrucat, asa cum rezulta din continutul sentintei civile nr. 109/17.02.2015, pronuntata de Tribunalul Arad, reclamanta nu a formulat astfel de cereri prin actiunea introductiva.

Dupa ramanerea definitiva a sentintei civile nr. 109/17.02.2015, pronuntata de Tribunalul Arad, paratul, in baza art. 80 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 55 lit. a) din acelasi act normativ, a constatat incetarea de drept a contractului individual de munca la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti si, pe cale de consecinta, a emis Decizia nr. 40/20.07.2015.

Reclamanta a solicitat reincadrarea pe postul detinut inainte de concedierea din 2014, precum si despagubiri pentru desfacerea nelegala a contractului individual de munca abia prin actiunea pendinte, situatie in care prima instanta in mod corect a analizat prevederile care stabilesc cadru legal in ce priveste consecintele concedierii dispusa in mod nelegal ori netemeinic de catre angajator.

Din continutul art. 80 din Codul muncii rezulta ca, din ratiuni ce tin de necesitatea asigurarii stabilitatii si certitudinii raporturilor de munca, este necesar ca salariatul sa-si manifeste in mod expres optiunea de a fi reintegrat pe postul detinut anterior incetarii in acest mod a raporturilor de munca chiar in cursul procesului prin care contesta decizia de incetare a contractului individual de munca. Prevederile art. 80 alin. (3) din Codul muncii sunt clare in sensul ca, daca salariatul nu solicita reintegrarea in cadrul procesual stabilit, legiuitorul prezuma ca el si-a manifestat vointa si ca nu mai doreste continuarea raporturilor de munca, iar aceste raporturi inceteaza chiar la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti prin care se dispune cu privire la anularea concedierii.

Raportand consideratiile teoretice sus-expuse la cazul concret al spetei, Curtea a observat ca raporturile de munca dintre parti au incetat, prin efectul legii, la data de

2015. cand a fost pronuntata Decizia civila nr. 924/A/06.07.2015 a Curtii de Apel Timisoara, iar Decizia unilaterala nr. 40/20.07.2015, emisa de C.T.C.P.M. Arad, nu face decat sa constate aceasta realitate.

Prin urmare, in mod corect prima instanta a apreciat ca nu poate analiza in fond o noua cerere a reclamantei de reintegrare pe postul detinut anterior concedierii nelegale din 2014, deoarece o astfel de pretentie trebuia formulata in cadrul procesual al contestatiei impotriva deciziei de concediere, in termenul prevazut de art. 268 alin. (1) lit. b) din Codul muncii. La data introducerii noii cereri de chemare in judecata, 17.09.2015, raporturile de munca dintre parti incetasera
ex lege,
in temeiul art. 80 alin. (3) din Codul muncii, legiuitorul prezumand ca salariata si-a manifestat implicit optiunea de a nu mai continua raporturile individuale de munca supuse analizei.

Daca, potrivit prevederilor art. 80 din Codul muncii, legiuitorul impune o manifestare expresa de vointa a salariatului in sensul continuarii raporturilor individuale de munca in situatia in care angajatorul sau a dispus concedierea nelegala, printr-o cerere de reintegrare pe postul detinut inainte de desfacerea contractului de munca, nu aceeasi este situatia despagubirilor pe care unitatea trebuie sa le plateasca salariatului in cazul constatarii nulitatii/anularii deciziei unilaterale a angajatorului. Astfel, din modul de redactare al alin. (1) al art. 80 din Codul muncii, prin raportare la alin. (2) din acelasi articol, care face mentiunea clara ca reintegrarea se dispune doar la cererea salariatului concediat, rezulta ca pentru plata despagubirilor o atare cerere prealabila nu trebuie sa fie formulata. Fiind calificata frecvent, in doctrina si practica de specialitate, ca o exceptie de la principiul disponibilitatii partilor in procesul civil, regula consacrata de art. 80 alin. (1) creeaza posibilitatea si chiar obligatia instantei care se pronunta asupra anularii concedierii sa dispuna, din oficiu, obligarea unitatii parate la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, chiar daca reclamanta a omis sa solicite acest lucru.

In consecinta, cata vreme instanta care a solutionat contestatia reclamantei impotriva deciziei de concediere a omis sa acorde despagubiri in temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, nu exista niciun impediment ca aceste daune-interese sa nu fie solicitate pe cale separata de salariata vatamata, chiar daca, intre timp, raporturile de munca dintre parti au incetat. De aceea, instanta de apel a considerat ca in mod corect tribunalul a solutionat favorabil cererea reclamantei de acordare a unor despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata incepand cu data concedierii disciplinare si pana la momentul incetarii de drept a raporturilor de munca.

In legatura cu modul de solutionare a cererii accesorii ce a avut ca obiect obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata, Curtea a constatat ca prima instanta a aplicat corect prevederile art. 453 alin. (2) din Codul de procedura civila, acordand doar cheltuieli de judecata partiale, in masura pretentiilor admise. In plus, din cercetarea amanuntita a biletelor de tren si bonurilor de consum aflate la dosarul tribunalului, instanta de apel a observat ca o parte din aceste deplasari nu sunt justificate, deoarece ele atesta drumuri facute de reclamanta din sau inspre alte destinatii decat cele corespunzatoare localitatii de domiciliu ori celei din raza teritoriala a instantei de fond.

Pentru toate aceste motive, in baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedura civila, Curtea a respins cele doua apeluri.