Concediu pentru incapacitate temporara de munca, durata concediului de odihna, perioada concediului medical

Materia: Apel — litigii de munca

Temei de drept: Art. 145 alin. 2 din Codul muncii, respectiv — art. 140 alin. 2 — asa cum a fost modificat prin Legea 40/2011, art. 7 alin 1 din Directiva 2003/88/CE

„Concediu anual platit” cu forma si intelesul folosit de Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003) - concediu de odihna anual platit cu forma si intelesul folosit/definit de legislatia muncii din Romania)

Curtea de Apel Iasi, Sectia litigii de munca si asigurari sociale, Decizia civila nr. 488/21

septembrie 2017

Prin sentinta civila nr. 934/10.05.2017, Tribunalul Iasi a hotarat urmatoarele:

„Admite actiunea formulata de reclamantul X in contradictoriu cu parata Scoala Gimnaziala Y.

Obliga parata sa acorde reclamantului un concediu de odihna anual platit de 13 zile lucratoare, aferent perioadelor: 01.11.2012 - 31.08.2013 si 01.09.2013 - 02.11.2013.

Pentru a se pronunta astfel, prima instanta a retinut urmatoarele:

Reclamantul X este angajatul paratei Scoala Gimnaziala Y in functia de profesor titular, in baza unui contract individual de munca pe durata nedeterminata, incheiat initial cu norma intreaga, ulterior inscrierii reclamantului la pensie de invaliditate (grad III de invaliditate) fiind modificata norma de lucru in fractiune de norma, astfel cum rezulta din adresa nr. 184/09.02.2017 a unitatii de invatamant parate.

In perioadele 01.11.2012 - 15.09.2013 si 18.09.2013 - 02.11.2013 reclamantul s-a aflat in concediu pentru incapacitate temporara de munca, in total insumand 365 de zile de concediu, astfel cum rezulta din adeverinta nr. 581/07.11.2013, eliberata de parata Scoala Gimnaziala Y.

Desi, ulterior concediului pentru incapacitate temporara de munca, reclamantul a solicitat unitatii angajatoare acordarea concediului de odihna, la a carui durata sa fie avuta in vedere ca perioada de referinta si perioada concediului medical, parata a refuzat aceasta cerere, acordandu-i reclamantului un concediu de odihna stabilit prin raportare la perioada efectiv lucrata in anul scolar 2012 - 2013 (01.09.2012 - 31.10.2012).

Obiectul prezentei actiuni il constituie solicitarea reclamantului de obligare a unitatii de invatamant parate la acordarea concediului anual platit (cu forma si intelesul folosit de Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE sau de legislatia muncii din Romania), pentru zilele lucrate in 16 si 17 septembrie 2013 si pentru perioadele in care a fost in concediu medical, respectiv 01.11.2012 - 15.09.2013 si 18.09.2013 - 02.11.2013.

Pentru perioada supusa controlului judiciar, reglementarea stabilirii duratei efective a concediului de odihna anual era realizata de art. 145 alin. 2 din Codul muncii (forma veche - art. 140 alin. 2 - asa cum a fost modificat prin Legea 40/2011), ce prevedea ca durata efectiva a concediului de odihna anual se stabileste in contractul individual de munca cu respectarea legii si a contractelor colective aplicabile, si se acorda proportional cu activitatea prestata intr- un an calendaristic.

Totodata, potrivit art. 7 alin 1 din Directiva 2003/88/CE „Statele membre iau masurile necesare pentru ca orice lucrator sa beneficieze de un concediu anual platit de cel putin patru saptamani in conformitate cu conditiile de obtinere si de acordare a concediilor prevazute de legislatiile si practicile nationale”.

Referitor la acest articol, Curtea Europeana de Justitie, prin Hotararea preliminara din 20 ianuarie 2009 in cauzele conexate C-350/06 si C-520/06, Gerhard Schultz-Hoff impotriva Deutsche Rentenversicherung Bund (C-350/06) si Stringer si altii impotriva Her Majesty's Revenue and Customs (C-520/06), a stabilit urmatoarele:

„1) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unor dispozitii sau unor practici nationale potrivit carora un lucrator aflat in concediu medical nu are dreptul la un concediu anual platit efectuat intr-o perioada de concediu medical.

2. Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad ca dreptul la concediul anual platit se stinge la expirarea perioadei de referinta si/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul national chiar si in cazul in care lucratorul s-a aflat in concediu medical in toata perioada de referinta sau intr-o parte din aceasta si incapacitatea sa de munca a continuat pana la incetarea raportului sau de munca, motiv pentru care nu a putut sa isi exercite dreptul la concediul anual platit.
3. Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad ca, la incetarea raportului de munca, nu se acorda nicio indemnizatie pentru concediul anual platit neefectuat lucratorului care s-a aflat in concediu medical in toata perioada de referinta sau intr-o parte din aceasta si/sau in toata perioada de report sau intr-o parte din aceasta, motiv pentru care nu a putut sa isi exercite dreptul la concediul anual platit. Pentru calculul indemnizatiei mentionate, remuneratia obisnuita a lucratorului, care este cea care trebuie mentinuta in perioada de repaus ce corespunde concediului anual platit, este de asemenea determinanta”.

Curtea a aratat la punctul 22 din hotarare ca „Potrivit unei jurisprudente constante, dreptul fiecarui lucrator la concediul anual platit trebuie considerat un principiu al dreptului social comunitar de o importanta deosebita de la care nu se poate deroga si a carui punere in aplicare de catre autoritatile nationale competente poate fi efectuata numai in limitele prevazute in mod expres chiar in Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru (,,,)”, iar la pct. 25 „Este cert ca finalitatea dreptului la concediul anual platit este aceea de a-i permite lucratorului sa se odihneasca si sa dispuna de o perioada de destindere si de recreere. Astfel, aceasta finalitate difera de cea a dreptului la concediul medical. Acesta din urma se acorda lucratorului pentru ca acesta sa poata sa se refaca dupa o boala”. La pct. 38 din hotarare au fost evidentiate dispozitiile articolului 5 alineatul 4 din Conventia nr. 132 a Organizatiei Internationale a Muncii din 24 iunie 1970 privind concediile anuale platite (revizuita), „[...] absentele de la serviciu pentru motive independente de vointa persoanei angajate interesate, precum absentele datorate unei boli, [...] vor fi calculate ca parte din perioada de serviciu”. La punctul 41 Curtea a concluzionat ca „(...) in ceea ce priveste lucratorii aflati in concediu medical prescris in mod legal, un stat membru nu poate conditiona dreptul la concediul anual platit conferit chiar de Directiva 2003/88 tuturor lucratorilor (Hotararea BECTU, citata anterior, punctele 52 si 53) de obligatia de a fi lucrat efectiv in perioada de referinta stabilita de statul mentionat”.

Constitutia Romaniei prevede la art.148 alin.(2): „Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Asadar, aplicarea Directivei nr. 2003/88/CE (in interpretarea data de Curtea Europeana de Justitie prin hotararea din 20 ianuarie 2009) este obligatorie, intrucat dreptul intern respectiv art. 145, alin. 2 din Codul muncii este in contradictie cu prevederile directivei si, in consecinta, aplicarea in fapt a normelor anterior mentionate consta in stabilirea duratei concediului de odihna raportat si perioadei concediului medical nu numai perioadei efectiv lucrate.

De altfel, prin modificarile aduse Codului muncii prin Legea nr. 12/2015, legiuitorul roman a transpus in dreptul intern dispozitiile Directivei 2003/88/CE. Astfel, incepand cu 25.01.2015, perioada concediului medical constituie perioada de referinta in stabilirea duratei concediului de odihna anual.

In cauza, instanta retine faptul ca, potrivit disp. art. 167 alin. 1 - prima teza - din Legea nr. 1/2011 a educatiei nationale, cadrele didactice beneficiaza de concediu anual cu plata, in perioada vacantelor scolare, cu o durata de 62 de zile lucratoare, iar potrivit alin. 3 al aceluiasi articol, neefectuarea concediului anual da dreptul la efectuarea concediului restant in vacantele anului scolar urmator.

Instanta are in vedere ca prin Hotararea preliminara din 22 noiembrie 2011, pronuntata in cauza C-214/10, KHS AG impotriva Winfried Schulte, tot in interpretarea art. 7 din Directiva 2003/88/CE, Curtea Europeana de Justitie a statuat ca „Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unor dispozitii sau practici nationale, precum unele conventii colective, care limiteaza, printr- o perioada de report de 15 luni la expirarea careia dreptul la concediul anual platit se stinge, cumulul de drepturi la un astfel de concediu ale unui lucrator aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referinta consecutive”.

Astfel cum s-a aratat mai sus, art. 267 alin. 3 din Legea nr. 1/2011, prevede o perioada de report de un an („anul scolar urmator”).

Se mai retine de catre instanta ca la pct. 33 din Hotararea din 22 noiembrie 2011, Curtea Europeana de Justitie a statuat ca „(...) trebuie sa se constate ca dreptul la concediul anual platit dobandit de un lucrator aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referinta consecutive poate sa raspunda celor doua aspecte ale finalitatii sale, mentionate la punctul 31 din prezenta hotarare, numai in masura in care reportul nu depaseste o anumita limita temporala. Astfel, dincolo de o astfel de limita, concediul anual este lipsit de efectul sau pozitiv pentru lucrator in calitatea sa de perioada de repaus, pastrandu-si numai calitatea de perioada de destindere si de recreere”.

In cauza, avand in vedere ca reclamantul solicita in anul 2017 obligarea unitatii angajatoare la acordarea concediului anual platit aferent perioadei 01.11.2012 - 02.11.2013, instanta constata ca perioada de report prevazuta de art. 263 alin. 3 din Legea nr. 1/2011 a fost cu mult depasita.

Timpul indelungat, scurs de la perioada de referinta pentru care se solicita concediu de odihna (01.09.2012 - 02.11.2013) precum si faptul ca in acest timp reclamantul a beneficiat de o serie de concedii fara plata ce presupun repausul (in perioadele 18.11.2013 - 10.02.2014, 01.09.2014 - 18.11.2014, 19.11.2014 - 08.02.2015, 09.02.2015 - 09.06.2015, 10.06.2015 - 31.08.2015) formeaza instantei convingerea ca acordarea unui concediu de 62 de zile lucratoare s-ar abate de la unul dintre scopurile acestui tip de concediu (astfel cum au fost stabilite prin hotararile Curtii Europene de Justitie), respectiv cel de odihna, ramanand doar cel de recreere.

Cu toate acestea, instanta are in vedere faptul ca art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE garanteaza lucratorului un concediu anual platit de cel putin 4 saptamani, statele membre avand obligatia de a lua toate masurile necesare in acest sens. Garantarea efectuarii concediului de odihna este reglementata si de Codul muncii, prin art. 144, potrivit caruia „(1) Dreptul la concediu de odihna anual platit este garantat tuturor salariatilor. (2) Dreptul la concediu de odihna anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renuntari sau limitari”.

Prin urmare, depasirea perioadei de report sau efectuarea unor alte categorii de concedii nu pot exclude insasi acordarea dreptului garantat, mai ales in conditiile in care angajatorul s-a opus cererii salariatului de acordare a acestui drept. In acest sens a statuat si Curtea Europeana de Justitie, instanta retinand pct. 23 al Hotararii din 22.11.2011 potrivit caruia „(...) potrivit unei jurisprudente constante, dreptul fiecarui lucrator la concediul anual platit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanta deosebita, de la care nu se poate deroga si a carui punere in aplicare de catre autoritatile nationale competente poate fi efectuata numai in limitele prevazute in mod expres chiar in Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 (...), aceasta directiva fiind codificata prin Directiva 2003/88 (...)” si pct. 26 - teza a doua - din aceeasi hotarare, respectiv „Totusi, Curtea a supus aceasta constatare de principiu conditiei ca lucratorul al carui drept la concediul anual platit s-a pierdut sa fi avut in mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul conferit de directiva mentionata”.

In consecinta, avand in vedere ca parata nu a intreprins toate masurile care ii erau la indemana pentru a se asigura ca reclamantul isi va efectua concediul de odihna in cursul perioadei de report, ba mai mult, atitudinea unitatii parate a fost de negare constanta a dreptului reclamantului la concediu de odihna stabilit in raport si cu perioada concediului medical, atitudine ce a condus la acordarea unor concedii fara plata si nevalorificarea dreptului garantat la concediu de odihna, instanta constata ca si in conditiile depasirii perioadei de report reclamantul are dreptul la perioada minima a concediului anual platit - garantata prin art. 7 al Directivei nr. 2003/88/CE - respectiv 4 saptamani/an scolar.

Astfel, intrucat in situatia cadrelor didactice concediul de odihna se stabileste pe an scolar si nu pe an calendaristic, reclamantul avea garantat dreptul la 4 saptamani de concediu de odihna in anul scolar 2012 - 2013 (01.09.2012 - 31.08.2013) (conform art. 7 al Directivei nr. 2003/88/CE), adica 20 de zile lucratoare. Avand in vedere ca unitatea parata i-a acordat reclamantului in perioada 03.11.2013 - 16.11.2013 un concediu de odihna de 10 zile lucratoare, aferent perioadei efectiv lucrate (01.09.2012 - 31.10.2012), reclamantului i se mai cuvin pentru anul scolar 2012 - 2013 (01.09.2012 - 31.08.2013) inca 10 zile lucratoare de concediu de odihna.

Pentru perioada 01.09.2013 - 02.11.2013, reclamantului i se cuvin 3 zile lucratoare de concediu de odihna, calculate potrivit regulii matematice de trei simple (daca pentru 12 luni se cuvin 20 de zile lucratoare de concediu, pentru 2 luni se cuvin 2x20:12 zile lucratoare de concediu). In total - 13 zile lucratoare (10 plus 3), aferente perioadelor 01.09.2012 -

2013. si 01.09.2013 - 02.11.2013.

Fata de aceste considerente, instanta va admite actiunea formulata de reclamantul X in contradictoriu cu parata Scoala Gimnaziala Y si va obliga parata sa acorde reclamantului un concediu anual platit de 13 zile lucratoare, aferent perioadelor 01.09.2012 - 31.08.2013 si

2013. - 02.11.2013.

impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamantul X, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Redand dispozitiile hotararii preliminare pronuntata la data de 20 Ianuarie 2009 de Curtea Europeana de Justitie, privind interpretarea dispozitiile art. 7 din Directiva 2003/88, considera ca parata nu i-a acordat 52 zile lucratoare de concediu anual platit aferent anului de contract/scolar 01.092012-31.08.2013 si nu mi-a acordat nici 10 zile lucratoare de concediu anual platit aferent fractiunii 01.09.2013 - 02.112013 din anul de contract/scolar 01.09.2013

2014. (cu precizarea ca perioada 01.092013 - 02.112013 este singura fractiune generatoare a drepturilor mele de concediu anual platit in sarcina paratei, din anul contractual/scolar 01.09.2013-31.082014).

Arata apelantul ca, in fapt, parata i-a calculat drepturile de concediu anual platit dupa cum urmeaza:

• pentru anul scolar 01.09.2012-31.08.2013, parata i-a acordat un numar de 10 zile lucratoare de concediu anual platit (in perioada 03.11.2013-16.11.2013) desi a avut contract individual de munca cu norma intreaga exclusiv cu parata, nu a avut detasari si nu a avut absente/invoiri. Din cele aratate la punctele I. si II din prezenta, rezulta o diferenta de 52 zile lucratoare de concediu anual platit care nu i s-au acordat de catre parata pentru anul de contract/ scolar 01.09.2012-31.082013.
• pentru anul scolar 01.09.2013-31.08.2014 parata nu i-a acordat nicio zi de concediu anual platit, dest in perioada 01.09.2013- 15.09.2013 a avut concediu medical, in perioada

2013. 17.092013 s-a aflat in activitate de munca didactica la parata, in perioada

2013. 02.112013 a avut concediu medical, iar aceste perioade, dupa cum a aratat la punctele I. si II, ii genereaza dreptul la un numar de 10 zile lucratoare de concediu anual platit, in conditiile contractuale individuale/colective de munca (cu norma intreaga de lucru) avute cu parata. Mentioneaza ca perioada 03.11.2013-31.08.2014 nu a generat alte drepturi de concediu anual platit de natura contractuala cu parata. Precizeaza ca metodologia de acordare a concediilor anuale platite pentru cadrele didactice angajate in unitati de invatamant de stat, cum este si parata, prevede ca in cazul in care se stabilesc drepturi de concediu anual platit pentru fractiuni de an contractual, se va face acordarea a unui numar de cinci zile lucratore de concediu platit pentru fiecare luna contractuala finalizata.

Apelantul completeaza motivele initiale de apel, structurand astfel criticile aduse hotararii instantei de fond:

I - In motivarea sa, instanta de fond invoca aspectul tardiv scurs de la perioada de referinta pentru care a solicitat drepturile de concediu anual platit, precum si faptul ca a beneficiat de o serie de concedii fara plata, care, in acceptiunea instantei, implica "repausul" identificat apoi cu „odihna". Instanta de fond, interpreteaza astfel ca a fost depasita o limita temporala, dincolo de care drepturile solicitate de mine si-au pierdut valoarea lor fireasca, ramanand doar cu calitatea de "recreere si destindere" (cu interpretarea pct. 33 din Hotararea din 22 noiembrie 2011 a Curtii Europene de Justitie). Considera motivarea nelegala si nefondata. Concediile fara plata i s-au acordat la cerere si constituie un drept dat de contractul individual de munca, de contractul colectiv de munca si de Legea 1/2011. Acest tip de concediu fara plata constituie un drept de munca al angajatului si se acorda angajatului pentru studii sau alte nevoi personale, iar in cazul meu mi s-au acordat pentru nevoi personale. Or, a fi considerat ca acest drept (care este de un an de concediu fara plata la cadrele didactice care au lucrat cel putin 10 ani la catedra, sau de doi ani pentru cadrele didactice care au lucrat cel putin 10 ani la catedra si doresc folosirea anticipata a anului de concediu fara plata care ar decurge ca drept de munca pentru urmatorii 10 ani care vor fi lucrati) odata ce a fost luat substituie integral sau partial dreptul de concediu de odihna caci ar presupune repausul angajatului, este o mare eroare de judecata. Ca exemplu, daca un angajat isi valorifica dreptul de concediu fara plata stabilit de contractele sale de munca si de legislatia nationala iar angajatorul care ii este dator cu dreptul de concediu de odihna (concediu anual platit) omite sau refuza sa ii acorde concediul de odihna prin suspendarea concediului fara plata (dupa cum prevede legea si contractul colectiv de munca) atunci angajatul se adreseaza instantei romane care stabileste ca acesta isi pierde dreptul de a mai avea 62 zile de concediu de odihna stabilite prin contractul individual si colectiv de munca, caci si-a facut "repausul" in concediul fara plata, dar i se acorda 20 zile de concediu platit pentru "destindere si recreere" . Or, acest caz arata cat de grav se incalca atat legislatia nationala a muncii cat si legislatia comunitara. Un alt aspect, la fel de grav ca eroare de judecata, este faptul ca desi nicio lege nationala nu echivaleaza un drept de concediu fara plata cu un drept de concediu de odihna, si nici concediul de odihna cu concediul fara plata, ci le cuantifica separat in cazul angajatului care are dreptul la ambele, caci tocmai din acest motiv este prevazut in lege ca in cazul unui angajat aflat in concediu fara plata caruia angajatorul trebuie sa ii acorde concediu de odihna, angajatorul va face acordarea concediului de odihna cu suspendarea concediului fara plata pe toata perioada efectuarii concediului de odihna. Un alt aspect dureros pentru mine caci trebuie sa il invoc aici este faptul ca in perioadele de concediu fara plata am suferit de foame avand ca venit o pensie de invaliditate de gradul 3 in cuantum de 350 lei (aproximativ 78 euro) din care a trebuit sa imi asigur tratamentul medical si unele consultatii medicale ta specialisti care nu lucrau sub contract cu Casa Nationala de Asigurari de Sanatate, deci nu poate fi vorba de odihna ci de suferinta, si aceasta si din vina angajatorului parat care nu mi-a acordat in termenul legal drepturile de concediu de odihna. Finalitatea dreptului la concediu anual platit este aceea de a-i permite lucratorului sa se odihneasca si sa dispuna de o perioada de relaxare si recreere, exact atatea zile cate sunt prevazute in contractul individual si colectiv de munca, in cazul meu 62 zile lucratoare platite de concediu de odihna anual platit. Ori aceasta finalitate nu poate fi produsa daca angajatul nu este platit incat sa isi asigure existenta zilnica, si nu poate fi atinsa pe niciuna din componentele sale anterior aratate atat timp cat angajatul nu are cu ce sa subziste. Mai mult, nu cunosc si nu cred sa existe vreo lege nationala ori comunitara care sa dea dreptul unei instante sa descompuna legal un drept de concediu de odihna anual platit stipulat intr-un contract de munca printr-un numar de 62 zile lucratoare in absurda descompunere: din cele 62 zile lucratoare de concediu de odihna angajatul trebuie sa execute/beneficieze 20 de zile lucratoare de recreere si destindere, iar restul de 42 zile lucratoare sa fie considerate de instanta pentru repaus deja consumat in perioadele de concediu fara plata.

II - Instanta de fond, in motivarea sa, se foloseste de stipularile punctului 33 din Hotararea din 22 noiembrie 2011 a Curtii Europene de Justitie, pentru a demonstra depasirea unei limite temporale a reportului, aleasa in mod arbitrar ca perioada de report de un an scolar (folosindu-se de art. 267 alin 3 din Legea nr. 1/2011), incat dincolo de aceasta limita efectul concediului anual ar deveni, pentru mine ca lucrator, lipsit de efectul sau pozitiv ca perioada de repaus. In primul rand nu consider ca, in cazul meu, ar fi depasita o astfel de limita temporara incat sa nu se implineasca efectul pozitiv de repaus. Dupa cum am aratat la punctul anterior am suferit de foame in perioadele in care instanta de fond considera, prin presupunere, ca m-as fi aflat in repaus. in al doilea rand, de la 62 zile lucratoare de concediu anual platit, prevazut de contractele mele de munca cu angajatorul aici parat, la un concediu anual de 20 de zile lucratoare platite reprezinta o diferenta de penalizare / confiscare / nerecunoastere cu 42 zile lucratoare de concediu anual platit pe care instanta a facut-o in mod arbitrar si neechilibrat ca raport dintre repaus si recreere si destindere. in al treilea rand, prin diminuarea drepturilor mele de concediu de odihna anual platit pentru motivul ca s+ar fi depasit o limita temporala, inseamna aplicarea unei prescrieri a lor intr-un mod implicit. Aceasta inseamna o incalcare atat a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003, cat si a hotararii preliminare pronuntata la data de 20 ianuarie 2009 de Curtea Europeana de Justitie care, interpretand dispozitiile art. 7 din Directiva 2003/88, a declarat urmatoarele:

1. Articolul 7 alineatul O) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unor dispozitii sau unor practici nationale potrivit carora un lucrator aflat in concediu medical nu are dreptul la un concediu anual platit efectuat intr-o perioada de concediu medical.
2. Articolul 7 alineatul f U din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad ca dreptul la concediul anual platit se stinge la expirarea perioadei de referinta si/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul national chiar si in cazul in care lucratorul s-a aflat in concediu medical in toata perioada de referinta sau intr-o parte din aceasta si incapacitatea sa de munca a continuat pana la incetarea raportului sau de munca, motiv pentru care nu a putut sa isi exercite dreptul la concediul anual platit.
3. Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad ca, la incetarea raportului de munca, nu se acorda nicio indemnizatie pentru concediul anual platit neefectuat lucratorului care s-a aflat in concediu medical in toata perioada de referinta sau intr-o parte din aceasta si/sau in toata perioada de report sau intr-o parte din aceasta, motiv pentru care nu a putut sa isi exercite dreptul la concediul anual platit. Pentru calculul indemnizatiei mentionate, remuneratia obisnuita a lucratorului, care este cea care trebuie mentinuta in perioada de repaus ce corespunde concediului anual platit, este de asemenea determinanta.

II. Instanta de fond, in mod nelegal depaseste in judecare si solutionare perioadele stipulate clar (cu zi, luna, an) in cererea de chemare in judecata, ce face obiectul prezentului dosar, si emite judecati asupra acestora, diminuandu-mi prin aceasta, nejustificat legal, ori drepturile pe care angajatorul mi le-a recunoscut si acordat in mod legal, ori drepturile asupra carora instanta era obligata sa se pronunte. Ma refer aici la perioada lucrata 01 septembrie 2012-31 octombrie 2012, perioada pentru care angajatorul mi-a acordat 10 zile de concediu anual platit in mod legal si in termen legal in perioada 03. II .2013 - 16.11.2013. Ori acest concediu de odihna platit nu poate face obiectul judecatii cauzei atat timp cat nu a solicitat spre judecare in cererea de chemare in judecata, iar prin adresa nr. 184/09.02.2017 a Scolii Gimnaziale Y catre Tribunalul Iasi, in dosarul prezentei cauze, parata recunoaste ca mi-a acordat 10 zile de concediu anual platit in perioada 03.11.2013 - 16.11.2013, aferent perioadei lucrate 01 septembrie 2012-31 octombrie 2012. Instanta de fond trebuia sa exprime o hotarare/sentinta doar pentru drepturile de concediu de odihna anual platit pentru si numai pentru perioadele indicate in cererea mea de chemare in judecata, si dupa metoda de calcul prin regula de trei simpla pe care a aplicat-o doar pentru perioada 01 septembrie 2013-02 octombrie 2013; acelasi rationament ar fi trebuit aplicat si pentru restul perioadelor specificate in cererea mea de chemare in judecata, incat sa nu se ajunga la absurditate precum cea din exemplul urmator: in anul scolar 01.09.2012-31.08.2013 profesorul X a lucrat doua luni pentru care angajatorul i-a acordat in mod legal 10 zile de concediu de odihna anual platit, iar zece luni s-a aflat in concediu medical, perioada pentru care angajatorul nu ii mai acorda concediu de odihna anual platit. in acelasi an scolar profesorul X lucreaza 4 luni pentru care acelasi angajator i-a acordat in mod legal 20 zile de concediu de odihna, iar 8 luni are concediu medical, perioada pentru care angajatorul nu ii mai acorda concediu de odihna. Tot in acelasi an scolar si la acelasi angajator, profesorul Y lucreaza 5 luni pentru care angajatorul ii acorda legal 25 zile de concediu de odihna, iar 7 luni are concediu medical, perioada pentru care angajatorul nu ii mai acorda concediu de odihna. Acestia trei se prezinta in aceeasi zi in instanta, cu cerere comuna pentru a li se acorda concediu anual platit conform art. 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003, iar in final instanta hotaraste: fiecare reclamant are dreptul la 20 zile de concediu anual platit ce se cuvin pentru anul scolar respectiv. Cum X a beneficiat deja de 10 zile lucratoare de concediu de odihna anual platit, inseamna ca i se mai cuvin 10 zile lucratoare de concediu de odihna. Pentru prof. X instanta constata ca a beneficiat de 20 de zile de concediu de odihna inseamna ca nu i se mai cuvine nimic pentru perioada de 8 luni in care s-a aflat in concediu medical. in cazul prof. Y, instanta constata ca a primit cu 5 zile de concediu de odihna mai mult decat i se cuvenea. Acest exemplu arata erorile rezultate din neaplicarea legislatiei nationale atunci cand aceasta este mai favorabila decat legea comunitara, si neaplicarea, ori aplicarea trunchiata ori deformata de subiectivismul arbitrari ului, a legii comunitare atunci cand aceasta este mai favorabila pentru angajat fata de legea nationala.

4. Considera ca actuala cauza nu a fost judecata de instanta de fond cu prioritatea cu care ar fi trebuit sa se judece un litigiu de munca ce are obiect drepturi de concediu de odihna anual platit si cer instantei de apel a tine cont de natura cauzei in ce priveste stabilirea prioritatii termenelor de judecata, dupa cum prevede legea, incat sa pot beneficia in cursul acestei vieti de zilele de concediu de odihna anual platit, concediu ce ar putea fi mult intarziat in cazul in care ar trebui sa ajung prin cai de atac la cele mai inalte curti de justitie din Romania sau din Europa.

Concluzionand, apelantul solicita ca instanta de apel sa oblige parata la acordarea a 62 zile lucratoare de concediu anual platit pentru perioadele 01.112012 - 31.082013 si

2013. - 02.112013 (si nu doar 13 zile de concediu anual platit dupa cum a decis instanta de fond in hotararea sa).

Solicita instantei sa oblige parata la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest

proces.

Analizand actele si lucrarile dosarului in raport de criticile formulate si prin prisma dispozitiilor legale incidente, Curtea constata ca apelul declarat de reclamantul X este nefondat.

In fapt, reclamantul apelant X a solicitat acordarea concediului anual platit („concediu anual platit” cu forma si intelesul folosit de Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 noiembrie 2003), sau concediu de odihna anual platit („concediu de odihna anual platit” cu forma si intelesul folosit/definit de legislatia muncii din Romania) pentru zilele lucrate in perioada de la 16 septembrie 2013 pana la 17 septembrie 2013 si pentru perioadele in care a fost in concediu medical si anume de la 01 noiembrie 2012 pana la 15 septembrie 2013 si de la 18 septembrie 2013 pana la 02 noiembrie 2013, astfel incat durata concediului de odihna anual platit pentru aceasta perioada sa nu fie afectata de concediul medical indicat anterior.

In motivarea cererii sale, reclamantul a precizat ca, in urma unui infarct miocardic suferit in timpul programului de lucru la unitatea parata, a beneficiat de 365 zile de concediu medical, in perioadele de la 01.11.2012 pana la 15.09.2013 si de la 18.09.2013 pana la 02.11.2013, dovedite prin Adeverinta nr. 581/07.11.2013, eliberata de parata, pentru care parata nu i-a acordat nici macar o zi de concediu de odihna anual platit.

Arata reclamantul ca in zilele de 16 septembrie 2013 si 17 septembrie 2013 a desfasurat activitate la unitatea de invatamant parata, activitate care a pus in evidenta o evolutie nesatisfacatoare a starii sanatatii sale la acea data, ceea ce a condus la continuarea programului medical recuperator in concediu medical, care i s-a acordat de la 18 septembrie 2013 pana la 02 noiembrie 2013.

In perioada 03 noiembrie 2013 - 17 noiembrie 2013, parata i-a acordat concediu de odihna platit aferent perioadei lucrate de la 01 septembrie 2012 pana la 31 octombrie 2012, iar de la 18 noiembrie 2013 pana la 19 septembrie 2016, parata nu i-a acordat nici o zi de concediu de odihna (concediu anual platit) pentru perioada de la 01 noiembrie 2012 pana la 02 noiembrie 2013.

In concret, astfel cum corect a sintetizat instanta de fond, prezentul litigiu consta in solicitarea reclamantului de obligare a unitatii de invatamant parate la acordarea concediului anual platit (cu forma si intelesul folosit de Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE sau de legislatia muncii din Romania), pentru zilele lucrate in 16 si 17 septembrie 2013 si pentru perioadele in care a fost in concediu medical, respectiv 01.11.2012 - 15.09.2013 si

2013. - 02.11.2013.

Dreptul la concediu de odihna anual platit, este un drept care se aplica cu privire la toti lucratorii. (“Directiva 93/104 - directiva ce a fost codificata prin directiva 2003/88/CE - n.a.) trebuie interpretata in sensul ca se opune ca statele membre sa limiteze in mod unilateral dreptul la concediul anual platit recunoscut tuturor lucratorilor prin stabilirea unei conditii de exercitare a acestui drept care conduce la excluderea anumitor lucratori de la beneficiul acestui drept (Hotararea BECTU, punctul 52).” - pct. 17, Dominguez, din 24 ianuarie 2012).

In cauza Neidel, C-337/10, din data de 4 mai 2012, Curtea de Justitie a statuat: “in acest context, Curtea a amintit ca dreptul la concediu anual platit nu numai ca are, in calitatea sa de principiu al dreptului social al Uniunii, o importanta deosebita, ci este de asemenea consacrat in mod expres la articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, careia articolul 6 alineatul (1) TUE ii recunoaste aceeasi valoare juridica cu cea a tratatelor (Hotararea KHS, C-214/10, din data de 22 noiembrie 2011, nepublicata inca in Rep., punctul 37, pct. 40).

Prin hotararea pronuntata in Cauza C-214/10, KHS Curtea de Justitie a fost interpelata cu privire la interpretarea Directivei 2003/88/CE privind unele aspecte ale organizarii timpului de lucru, in legatura cu posibilitatea compensarii financiare pe mai multi ani a concediului unui lucrator care nu a fost efectuat din motive de boala.

Curtii i se solicita sa dezvolte cu aceasta ocazie propria jurisprudenta cu privire la raportul dintre concediul anual si concediul medical, al carei punct de pornire l-a constituit
Hotararea Schultz - Hoff si altii si, eventual, sa precizeze limitele dreptului la concediul anual platit conferit prin dreptul Uniunii si ale corolarului sau, dreptul la indemnizatia de concediu compensatorie in cazul incetarii raportului de munca, avand in vedere modalitatea in care trebuie sa fie conciliate atat interesele lucratorului, cat si cele ale angajatorului.

Prin aceasta jurisprudenta, Curtea a constatat ca Directiva 2003/88 nu se opune, in principiu, unei reglementari nationale care prevede modalitati de exercitare a dreptului la concediul anual platit acordat in mod expres de aceasta directiva si care prevede chiar pierderea dreptului mentionat la sfarsitul unei perioade de referinta sau al unei perioade de report. In acelasi timp, o dispozitie nationala care stabileste o perioada de report nu poate prevedea stingerea dreptului lucratorului la concediul anual platit fara ca acesta din urma sa fi avut in mod efectiv posibilitatea de a exercita acest drept.

Curtea de Justitie a Uniunii Europene a hotarat in cauza KHS AG/Winfried Schulte ca, in cazul unui lucrator aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referinta consecutive, dreptul Uniunii nu se opune unor dispozitii sau practici nationale, precum unele conventii colective, care limiteaza cumulul drepturilor la concediul anual platit prin instituirea unei perioade de report rezonabile la expirarea careia dreptul se stinge.

Cu alte cuvinte, o reglementare nationala poate stabili o limita temporala in privinta cumulului drepturilor la concediul anual platit neefectuat, dobandite intr-o perioada de incapacitate de munca, insa aceasta limita trebuie sa depaseasca in mod substantial perioada de referinta la care se raporteaza.

Prin hotararea pronuntata in Cauza C-214/10 - KHS, Curtea a reamintit jurisprudenta sa potrivit careia dreptul fiecarui lucrator la concediul anual platit trebuie considerat un principiu de drept social al Uniunii de o importanta deosebita de la care nu se poate deroga si a carui punere in aplicare de catre autoritatile nationale competente poate fi efectuata numai in limitele prevazute in mod expres de dreptul Uniunii. Curtea subliniaza ca s-a pronuntat deja in sensul ca dreptul Uniunii nu se opune, totusi, unei reglementari nationale care implica pierderea dreptului la concediul anual la sfarsitul unei perioade de referinta sau al unei perioade de report, cu conditia ca lucratorul sa fi avut in mod efectiv posibilitatea de a-si exercita dreptul la concediu.

Curtea arata in continuare ca, in imprejurari specifice, precum cele din speta, un lucrator aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referinta consecutive ar fi indreptatit sa cumuleze, in mod nelimitat, toate drepturile la concediul anual platit dobandite in perioada in care a lipsit de la munca.

Or, un drept la un astfel de cumul nelimitat de drepturi la concediul anual platit, dobandite intr-o perioada de incapacitate de munca, nu ar mai raspunde finalitatii insesi a dreptului la concediul anual platit. Aceasta finalitate cuprinde doua aspecte in masura in care
permite lucratorului sa se odihneasca dupa efectuarea muncii, cat si sa dispuna de o perioada de destindere si de recreere.

Desi efectul pozitiv al concediului anual platit pentru securitatea si sanatatea lucratorului se realizeaza pe deplin daca acest concediu este efectuat in anul prevazut in acest scop, respectiv in anul in curs, aceasta perioada de odihna nu isi pierde importanta daca respectivul concediu este efectuat intr-o perioada ulterioara. Totusi, in masura in care reportul depaseste o anumita limita temporala, concediul anual este lipsit de efectul sau pozitiv pentru lucrator din perspectiva finalitatii sale de perioada de odihna, pastrandu-si numai finalitatea de perioada de destindere si de recreere.

In consecinta, tinand seama de insasi finalitatea dreptului la concediul anual platit, un lucrator aflat in incapacitate de munca mai multi ani consecutivi nu poate avea dreptul sa cumuleze in mod nelimitat drepturi la concediu anual platit dobandite in aceasta perioada.

In acest context, pentru a respecta dreptul la concediul anual platit, al carui obiectiv este protectia lucratorului, Curtea a statuat ca fiecare perioada de report trebuie sa tina seama de imprejurarile specifice in care se gaseste lucratorul aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referinta consecutive. Astfel, aceasta perioada trebuie sa garanteze lucratorului, printre altele, faptul ca poate sa dispuna, daca este necesar, de perioade de repaus care pot fi esalonate, planificate si disponibile pe termen mai lung. In plus, fiecare perioada de report trebuie sa depaseasca in mod substantial perioada de referinta pentru care este acordata.

Pe de alta parte, aceasta perioada trebuie sa protejeze de asemenea angajatorul impotriva riscului de cumul foarte mare de perioade de absenta a lucratorului si a dificultatilor pe care aceste absente le-ar putea implica pentru organizarea muncii.

Prin urmare, Curtea a considerat ca perioada de report, fiind in speta de 15 luni, poate fi calificata in mod rezonabil ca fiind o perioada ce nu incalca finalitatea dreptului la concediul anual in masura in care permite acestui drept sa isi mentina efectul pozitiv pentru lucrator in calitatea sa de perioada de odihna.

In consecinta, Curtea a raspuns ca, in cazul unui lucrator aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referinta consecutive, dreptul Uniunii nu se opune unor dispozitii sau practici nationale, precum unele conventii colective, care limiteaza cumulul drepturilor la concediul anual platit prin instituirea unei perioade de report de 15 luni la expirarea careia dreptul se stinge.

Curtea de Justitie (Camera a cincea - completul de trei judecatori) s-a pronuntat astazi (21.06.2012) cu privire la una dintre cererile analizate in acest articol, respectiv cauza ANGED, C-78/11, cerere sosita de la Tribunalul Suprem din Spania.

Astfel, „este cert ca finalitatea dreptului la concediul anual platit este aceea de a-i permite lucratorului sa se odihneasca si sa dispuna de o perioada de destindere si de recreere, finalitate care difera de cea a dreptului la concediul medical. Acesta din urma se acorda lucratorului pentru a putea sa se refaca dupa o boala care a determinat incapacitatea de munca (a se vedea Hotararea din 10 septembrie 2009, Vicente Pereda, C-277/08, Rep., p. I-8405, punctul 21).” (pct. 19) si „[momentul la care survine respectiva incapacitate este lipsit de relevanta[.]” (pct. 22).

De aceea, „articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii nationale care prevad ca un lucrator aflat in incapacitate temporara de munca survenita in perioada de concediu anual platit nu are dreptul de a beneficia ulterior de respectivul concediu anual platit care a coincis cu perioada de incapacitate de munca.”(pct. 24 reluat si in dispozitivul hotararii).

Potrivit unei jurisprudente constante a Curtii, dezvoltata, mai intai, in legatura cu articolul 7 din Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru (JO L 307, p. 18) si, ulterior, cu articolul 7 din Directiva 2003/88, dreptul fiecarui lucrator la concediu anual platit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanta deosebita consacrat in prezent in mod expres la articolul 31 alineatul (2) din carta, careia articolul 6 alineatul (1) primul paragraf

TUE ii recunoaste aceeasi valoare juridica cu cea a tratatelor (a se vedea Hotararea din 26 iunie 2001, BECTU, C-173/99, Rec., p. I-4881, punctul 43, Hotararea din 6 aprilie 2006, Federatie Nederlandse Vakbeweging, C-124/05, Rec., p. I-3423, punctul 28, Hotararea Schultz-Hoff si altii, citata anterior, punctul 22, Hotararea din 15 septembrie 2011, Williams si altii, C-155/10, Rep., p. I-8409, punctele 17 si 18, Hotararile citate anterior KHS, punctul 37, Neidel, punctul 40, ANGED, punctul 17, precum si Hotararea din 8 noiembrie 2012, Heimann si Toltschin, C-229/11 si C-230/11, punctul 22).

Curtea retine ca, alaturat argumentelor expuse de catre prima instanta, prin Hotararea Curtii (Camera a patra) din 19 septembrie 2013 (*) privind „Reexaminarea Hotararii Tribunalului T-268/11 P - Functie publica - Decizia Comisiei de refuz al reportarii unui concediu anual platit care nu a putut fi efectuat de un functionar in perioada de referinta din cauza unui concediu medical de lunga durata - Articolul 1e alineatul (2) din Statutul functionarilor Uniunii Europene - Articolul 4 din anexa V la statutul mentionat - Directiva 2003/88/CE - Articolul 7 - Dreptul la concediu anual platit - Principiu al dreptului social al Uniunii - Articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - Atingere adusa unitatii si coerentei dreptului Uniunii” a reiterat urmatoarele:

”Potrivit explicatiilor referitoare la articolul 31 din carta, care, in conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE si cu articolul 52 alineatul (7) din carta, trebuie luate in considerare in vederea interpretarii acesteia, articolul 31 alineatul (2) din carta se intemeiaza pe Directiva 93/104, precum si pe articolul 2 din Carta sociala europeana, semnata la Torino la 18 octombrie 1961 si revizuita la Strasbourg la 3 mai 1996, si pe punctul 8 din Carta comunitara a drepturilor sociale fundamentale ale lucratorilor, adoptata la reuniunea Consiliului European care a avut loc la Strasbourg la 9 decembrie 1989.

28. Astfel cum rezulta din considerentul (1) al Directivei 2003/88, aceasta a codificat Directiva 93/104. Articolul 7 din Directiva 2003/88 referitor la dreptul la concediu anual platit reproduce in mod identic prevederile articolului 7 din Directiva 93/104.
29. Pe de alta parte, rezulta din jurisprudenta Curtii ca dreptul la concediu anual platit nu poate fi interpretat in mod restrictiv (Hotararile citate anterior ANGED, punctul 18, si Heimann si Toltschin, punctul 23).
30. Cu privire la situatiile in care un lucrator nu si-a putut efectua zilele de concediu anual platit din cauza unui concediu medical, Curtea a statuat in special ca, desi articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu se opune, in principiu, unei reglementari nationale care prevede modalitati de exercitare a dreptului la concediu anual platit acordat in mod expres de aceasta directiva si care prevede chiar pierderea dreptului respectiv la sfarsitul unei perioade de referinta sau al unei perioade de report, acest lucru nu este totusi posibil decat cu conditia ca lucratorul al carui drept la concediu anual platit s-a pierdut sa fi avut in mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul care ii este conferit astfel (a se vedea in special Hotararile citate anterior Schultz-Hoff si altii, punctul 43, si KHS, punctul 26).
31. In aceasta privinta, Curtea a statuat astfel ca articolul 7 alineatul (1) mentionat trebuie interpretat in sensul ca se opune unor dispozitii sau unor practici nationale care prevad ca dreptul la concediu anual platit se stinge la expirarea perioadei de referinta si/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul national chiar si in cazul in care lucratorul s-a aflat in concediu medical care a corespuns in tot sau in parte cu perioada de referinta, iar incapacitatea sa de munca a continuat pana la incetarea raportului sau de munca, motiv pentru care nu a putut sa isi exercite dreptul la concediu anual platit (Hotararea Schultz-Hoff si altii, citata anterior, punctul 52).
32. Astfel, a admite, in asemenea imprejurari specifice de incapacitate de munca, ca dispozitiile nationale prin care se stabileste perioada de report pot sa prevada stingerea dreptului lucratorului la concediu anual platit, fara ca lucratorul sa fi avut in mod efectiv posibilitatea de a exercita acest drept, ar aduce atingere substantei dreptului social conferit in mod direct fiecarui lucrator de articolul 7 din Directiva 2003/88 (a se vedea in acest sens

Hotararile citate anterior BECTU, punctele 48 si 49, si Schultz-Hoff si altii, punctele 44, 45, 47 si 48).

33. In aceleasi imprejurari, indemnizatia financiara la care are dreptul lucratorul in cauza trebuie calculata astfel incat acesta din urma sa fie pus intr-o situatie comparabila cu cea in care s-ar fi aflat daca ar fi exercitat dreptul mentionat in timpul raportului sau de munca. De aceea, remuneratia obisnuita a lucratorului, care este cea care trebuie mentinuta in perioada de repaus ce corespunde concediului anual platit, este de asemenea determinanta in ceea ce priveste calculul indemnizatiei pentru concediul anual neefectuat la incetarea raportului de munca (Hotararile citate anterior Schultz-Hoff si altii, punctele 61 si 62, si Heimann si Toltschin, punctul 25). Dreptul la concediu anual si cel la obtinerea unei plati in acest temei trebuie de altfel sa fie considerate doua aspecte ale unui drept unic (a se vedea in special Hotararea Schultz-Hoff si altii, citata anterior, punctul 60 si jurisprudenta citata).
34. In conformitate cu jurisprudenta astfel amintita, este, prin urmare, exclus ca dreptul unui lucrator la concediu anual minim platit, garantat de dreptul Uniunii, sa fie diminuat intr-o situatie caracterizata prin faptul ca lucratorul nu a putut sa isi indeplineasca obligatia de a lucra in perioada de referinta din cauza unei boli (Hotararea Heimann si Toltschin, citata anterior, punctul 26).
35. Desigur, astfel cum amintesc Consiliul Uniunii Europene si Comisia, Curtea a precizat de asemenea ca, in ceea ce priveste dubla finalitate a dreptului la concediu anual, si anume, de a-i permite lucratorului, pe de o parte, sa se odihneasca in urma indeplinirii sarcinilor care ii revin in temeiul contractului sau de munca si, pe de alta parte, sa dispuna de o perioada de destindere si de recreere, dreptul la concediu anual platit dobandit de un lucrator aflat in incapacitate de munca mai multe perioade de referinta consecutive poate sa raspunda celor doua aspecte ale acestei finalitati numai in masura in care reportul nu depaseste o anumita limita temporala (Hotararea KHS, citata anterior, punctele 31 si 33).
36. Totusi, Curtea a precizat la fel de clar, in aceasta privinta, facand trimitere expresa la imprejurarea ca dreptul la concediu anual platit este un principiu de drept social de o importanta deosebita, consacrat de asemenea la articolul 31 alineatul (2) din carta, ca, pentru a respecta acest drept, al carui obiectiv este protectia lucratorului, fiecare perioada de report trebuie sa depaseasca in mod substantial perioada de referinta pentru care este acordata (Hotararile citate anterior KHS, punctele 37 si 38, si Neidel, punctele 40 si 41).
37. De aici, Curtea a dedus in special ca o perioada de report de 9 luni, intrucat are o durata inferioara celei a perioadei de referinta, nu poate fi suficienta (Hotararea Neidel, citata anterior, punctele 42 si 43), statuand, in schimb, ca se poate sustine in mod rezonabil ca o perioada de report de 15 luni nu incalca finalitatea dreptului la concediu anual platit (Hotararea KHS, citata anterior, punctul 43).

Or, raportat statuarilor mai sus expuse, in mod just instanta de fond a concluzionat ca, in cauza, avand in vedere ca apelantul solicita in anul 2017 obligarea unitatii angajatoare la acordarea concediului anual platit aferent perioadei 01.11.2012 - 02.11.2013, perioada de report prevazuta de art. 263 alin. 3 din Legea nr. 1/2011 a fost cu mult depasita.

Timpul indelungat, scurs de la perioada de referinta pentru care se solicita concediu de odihna (01.09.2012 - 02.11.2013) conduc la concluzia, sustinuta inclusiv prin jurisprudenta Curtii Europene de Justitie, ca acordarea unui concediu de 62 de zile lucratoare s-ar abate de la unul dintre scopurile acestui tip de concediu (astfel cum au fost stabilite prin hotararile Curtii Europene de Justitie), respectiv cel de odihna, ramanand doar cel de recreere.

Pe de alta parte, distinct de situatia analizata in precedent privind perioada de report si care are ca premisa doar intinderea acordarii dreptului la concediu de odihna, prevederile art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE garanteaza lucratorului un concediu anual platit de cel putin 4 saptamani, statele membre avand obligatia de a lua toate masurile necesare in acest sens. Garantarea efectuarii concediului de odihna este reglementata si de Codul muncii, prin art. 144, potrivit caruia „(1) Dreptul la concediu de odihna anual platit este garantat tuturor salariatilor. (2) Dreptul la concediu de odihna anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renuntari sau limitari”.

Se impune asadar concluzia ce rezulta din jurisprudenta precitata a Curtii Europene de Justitie ca depasirea perioadei de report sau efectuarea unor alte categorii de concedii nu pot exclude insasi acordarea dreptului garantat, mai ales in conditiile in care angajatorul s-a opus cererii salariatului de acordare a acestui drept. In acest sens a statuat si Curtea Europeana de Justitie, instanta retinand pct. 23 al Hotararii din 22.11.2011 potrivit caruia „(...) potrivit unei jurisprudente constante, dreptul fiecarui lucrator la concediul anual platit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanta deosebita, de la care nu se poate deroga si a carui punere in aplicare de catre autoritatile nationale competente poate fi efectuata numai in limitele prevazute in mod expres chiar in Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 (...), aceasta directiva fiind codificata prin Directiva 2003/88 (...)” si pct. 26 - teza a doua - din aceeasi hotarare, respectiv „Totusi, Curtea a supus aceasta constatare de principiu conditiei ca lucratorul al carui drept la concediul anual platit sa pierdut sa fi avut in mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul conferit de directiva mentionata”.

Din coroborarea celor doua premise ale prezentului litigiu, astfel cum au fost expuse, privitoare, pe de o parte, la depasirea perioadei de report, iar, pe de alta parte, la principiul potrivit caruia dreptul anual la concediu de odihna este garantat, avand in vedere si specificitatea concediilor de odihna ale cadrelor didactice, care se stabileste pe an scolar si nu pe an calendaristic, corect a retinut instanta de fond ca apelantul avea garantat dreptul la 4 saptamani de concediu de odihna in anul scolar 2012 - 2013 (01.09.2012 - 31.08.2013) (conform art. 7 al Directivei nr. 2003/88/CE), adica 20 de zile lucratoare. Obligatia corelativa ce revenea unitatii scolare de acordare a acestui drept a fost indeplinita doar partial, pentru o perioada de 10 zile lucratoare, astfel ca just a apreciat prima instanta ca apelantul era indreptatit pentru anul scolar 2012 - 2013 (01.09.2012 - 31.08.2013) la efectuarea a inca 10 zile lucratoare de concediu de odihna. De asemenea, la stabilirea numarului de zile de concediu de odihna pentru perioada 01.09.2013 - 02.11.2013, instanta de fond a avut in vedere, distinct, si raportarea la perioada de activitate a apelantului, cum, de altfel, se si raporteaza concediul de odihna. Numarul de 13 zile de concediu acordate de catre prima instanta pentru perioada
a fost stabilit prin raportare la perioada minima a concediului anual platit - garantata prin art. 7
al Directivei nr. 2003/88/CE - respectiv 4 saptamani/an scoala, astfel ca solicitarea acestuia privind acordarea a 62 zile lucratoare de concediu anual platit pentru perioadele 01.112012-31.082013 si 01.09.2013 - 02.11.2013, nu poate fi primita, concediul de odihna acordat de prima instanta fiind stabilit in raport si cu perioada concediului medical, dar, astfel cum s-a precizat, avandu-se in vedere, urmare a depasirii perioade de report si in acord obligatia impusa de jurisprudenta C.J.U.E, redata, o perioada minima a concediului anual platit - garantata prin art. 7 al Directivei nr. 2003/88/CE - respectiv 4 saptamani/an scolar.

In consecinta, gasind criticile formulate neintemeiate, Curtea, in temeiul art. 480 alin. 1 Cod proc. civila, respinge ca nefondat, apelul declarat de reclamantul X impotriva sentintei civile nr. 934 din 10.05.2017 pronuntate de Tribunalul Iasi, sentinta pe care o pastreaza.