Cererea pentru acordarea despagubirilor formulata separat de cererea de anulare a actului vatamator

Legea nr. 188/1999: art.80 si art. 106

• Legea nr. 554/2004: art. 19
• Legea nr. 360/2002: art. 59 alin. (2), art.60 alin. (1), art. 62 alin. (3)

Curtea retine ca reclamantul a contestat cele doua dispozitii prin care a fost sanctionat disciplinar cu „ trecerea intr-o functie inferioara pana la cel mult nivelul de baza al gradului profesional detinut ”, respectiv cu eliberarea din functia de conducere detinuta in vederea numirii pe o functie de executie.

La data de 10.11.2015, Curtea de Apel Timisoara a admis recursul declarat impotriva hotararii primei instante, prin care actiunea a fost respinsa si a constatat nulitatea acestor dispozitii, ca urmare a declararii neconstitutionalitatii prevederilor art.59 alin. (2), art. 60 alin. (1) si art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, in baza carora au fost emise actele contestate.

Curtea a constatat ca nu ar putea retine sustinerile reclamantului intimat insusite de instanta de fond in sensul ca a formulat actiunea in despagubiri ulterior, la data de 18.02.2016, actiune ce face obiectul dosarului de fata, deoarece doar la data pronuntarii hotararii de casare (10.11.2015) a cunoscut intinderea prejudiciului ce i-a fost adus prin actele contestate si deci se incadreaza in termenul prevazut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru promovarea actiunii, avand in vedere ca reclamantul a cunoscut efectiv

56

faptul ca actul administrativ de sanctionare disciplinara a atras dupa sine o serie de prejudicii materiale constand in reducerea salariului incasat lunar, reprezentand coeficientul ierarhic, indemnizatia de conducere, inca de la data comunicarii dispozitiilor nr. 670/18.01.2011 si nr. 970/14.02.2011, intrucat din acest moment reclamantul a cunoscut ca va fi numit, in urma aplicarii sanctiunii disciplinare, in functia de ofiter specialist I.

Astfel, se impune a avea in vedere ca natura pagubei materiale suferite de reclamant consta in diferenta dintre drepturile salariale aferente functiei de conducere detinuta anterior emiterii dispozitiilor contestate si cele corespunzatoare functiei de ofiter specialist I, confirmandu-se sustinerile recurentului in sensul ca drepturile salariale aferente fiecarei functii puteau fi calculate inca de la data comunicarii dispozitiei de sanctionare, pe baza elementelor care compun salariul unei functii de conducere, respectiv salariul functiei de ofiter specialist I, fiind determinabil prejudiciul suferit de reclamant inca de la data comunicarii dispozitiilor contestate, si nu doar de la data anularii acestora.

Contrar sustinerilor intimatului, fata de caracterul determinabil al cuantumului salariului fiecarei functii, paguba suferita de acesta constand in diferenta drepturilor salariale, putea fi determinata si calculata, iar reclamantul trebuia sa cunoasca intinderea acesteia de la data comunicarii dispozitiei de sanctionare, de la acel moment curgand termenul de un an prevazut de art. 19 din Legea nr.554/2004.

Asadar, persoana vatamata prin actul de sanctionare, odata cu cererea de anulare a acestuia, poate solicita si despagubirile ce se compun din drepturile salariale de care a fost lipsita in perioada in care s-a aplicat actul nelegal, rationament ce decurge si din prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cererea pentru acordarea despagubirilor formulata separat de cererea de anulare a actului vatamator prevazuta de art. 19 din Legea nr. 554/2004, reglementeaza o situatie de exceptie cand reclamantul nu a avut in mod rezonabil posibilitatea sa cunoasca existenta si intinderea prejudiciului, ceea ce nu este cazul in speta de fata.

(Sectia Contencios Administrativ si Fiscal, Decizia civila nr. 2316 din 6 aprilie 2017,

rezumata de judecator dr. Diana Duma-Patrascu)

Prin sentinta civila nr. 5202/09.12.2016 pronuntata de Tribunalul Arad in dosar nr. x/59/2016 a fost admisa exceptia lipsei calitatii procesual pasive a paratului Inspectoratul de Politie Judetean A... si a fost respinsa actiunea in contencios administrativ exercita de reclamant in contradictoriu cu acest parat pentru lipsa calitatii procesual pasive.

S-a recalificat exceptia tardivitatii actiunii invocata de paratul Inspectoratul General al Politiei Romane in exceptie a prescriptiei dreptului la actiune si s-a respins ca neintemeiata aceasta exceptie.

A fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesual pasive a paratului Inspectoratul General al Politiei Romane, invocata de acest parat.

A fost admisa in parte actiunea in contencios administrativ exercitata de reclamantul B... in contradictoriu cu paratul Inspectoratul General al Politiei Romane si a fost obligat paratul la plata catre reclamant a unor despagubiri materiale echivalente cu diferentele dintre drepturile salariale incasate si drepturile salariale majorate, indexate si reactualizate care i s-ar fi cuvenit in functia din care a fost destituit prin Dispozitia nr. 670/18.01.2011 a IGPR si Dispozitia 970/14.02.2011, anulate prin Decizia civila nr. 6386/10.11.2015 a Curtii de Apel Timisoara, de la data destituirii din functia de adjunct al sefului IPJ, la data repunerii in functie-09.12.2015 precum si la plata daunelor morale echivalent la data platii a sumei de 2000 euro.

A fost obligat paratul Inspectoratul General al Politiei Romane la consemnarea vechimii in munca a reclamantului corespunzator functiei de adjunct al sefului IPJ pentru perioada destituirii.

A fost respinsa in rest actiunea reclamantului formulata in contradictoriu cu paratul Inspectoratul General al Politiei Romane.

A fost obligat paratul Inspectoratul General al Politiei Romane la plata catre reclamant a sumei de 4550 lei cheltuieli de judecata partiale.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs paratul Inspectoratul General al Politiei Romane, solicitand admiterea recursului, casarea sentintei atacate si, rejudecand cauza, respingerea actiunii formulata de reclamant, ca prescrisa, iar in subsidiar, ca neintemeiata.

Prin decizia pronuntata, Curtea a admis recursul formulat de recurentul parat Inspectoratul General al Politiei Romane, a casat in parte sentinta recurata si in rejudecare: a admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune cu privire la cererea reclamantului privind plata unor despagubiri materiale echivalente cu diferentele dintre drepturile salariale incasate si drepturile salariale majorate, indexate si reactualizate care i s-ar fi cuvenit in functia din care a fost destituit; a respins ca prescrisa cererea reclamantului privind plata unor despagubiri materiale echivalente cu diferentele dintre drepturile salariale incasate si drepturile salariale majorate, indexate si reactualizate care i s-ar fi cuvenit in functia din care a fost destituit; a respins ca neintemeiata cererea reclamantului avand ca obiect plata daunelor morale; a mentinut in rest dispozitiile sentintei recurate.

In considerentele deciziei, s-a aratat ca, in prealabil se impune a preciza ca sentinta civila nr. 5202/9.12.2016 nu a fost recurata sub aspectul modului de solutionare a exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Inspectoratul de Politie Judetean Arad, a exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a paratului Inspectoratul General al Politiei Romane, cu privire la recalificarea exceptiei tardivitatii actiunii invocate de paratul IGPR ca fiind exceptia prescriptiei dreptului la actiune si nici sub aspectul obligarii paratului IGPR la consemnarea vechimii in munca a reclamantului corespunzator functiei de adjunct al sefului IPJ pentru perioada destituirii, astfel incat aceste aspecte au intrat in puterea lucrului judecat si nu fac obiectul prezentei analize.

Asadar, avand in vedere ca nici reclamantul intimat nu a inteles sa formuleze recurs cu privire la solutia de recalificare a exceptiei tardivitatii actiunii invocate de paratul IGPR ca fiind exceptia prescriptiei dreptului la actiune, sunt nerelevante sustinerile acestuia din intampinarea formulata in recurs cu privire la gresita recalificare de catre prima instanta a exceptiei tardivitatii actiunii ca fiind exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.

In ceea ce priveste primul motiv de recurs invocat de catre recurent, cu privire la gresita solutionare de catre instanta de fond a exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune, in sensul respingerii acesteia, Curtea a retinut ca este intemeiat pentru considerentele ce succed.

Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 , „(1) Cand persoana vatamata a cerut anularea actului administrativ, fara a cere in acelasi timp si despagubiri, termenul de prescriptie pentru cererea de despagubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoasca intinderea pagubei. (2) Cererile se adreseaza instantelor de contencios administrativ competente, in termenul de un an prevazut la art. 11 alin. (2)”.

Curtea retine ca prin Dispozitia I.G.P.R. nr. 670/11.01.2011 reclamantul B... a fost sanctionat disciplinar cu „trecerea intr-o functie inferioara pana la cel mult nivelul de baza al gradului profesional detinut”. Prin Dispozitia nr. 970/14.02.2011, reclamantul a fost eliberat din functia de conducere detinuta in vederea numirii pe o functie de executie.

Reclamantul a contestat cele doua dispozitii in instanta, iar la data de 10.11.2015, Curtea de Apel Timisoara a admis recursul declarat impotriva hotararii primei instante, prin care actiunea a fost respinsa si a constatat nulitatea acestor dispozitii, ca urmare a declararii neconstitutionalitatii prevederilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) si art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, in baza carora au fost emise actele contestate.

Nu pot fi retinute sustinerile reclamantului intimat insusite de instanta de fond in sensul ca a formulat actiunea in despagubiri ulterior la data de 18.02.2016, actiune ce face obiectul dosarului de fata, deoarece doar la data pronuntarii hotararii de casare (10.11.2015) a cunoscut intinderea prejudiciului ce i-a fost adus prin actele contestate si deci se incadreaza in termenul prevazut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru promovarea actiunii, avand in vedere ca reclamantul a cunoscut efectiv faptul ca actul administrativ de sanctionare disciplinara a atras dupa sine o serie de prejudicii materiale constand in reducerea salariului incasat lunar, reprezentand coeficientul ierarhic, indemnizatia de conducere, inca de la data comunicarii dispozitiilor nr. 670/18.01.2011 si nr. 970/14.02.2011, intrucat din acest moment reclamantul a cunoscut ca va fi numit, in urma aplicarii sanctiunii disciplinare, in functia de ofiter specialist I.

Astfel, se impune a avea in vedere ca natura pagubei materiale suferite de reclamant consta in diferenta dintre drepturile salariale aferente functiei de conducere detinuta anterior emiterii dispozitiilor contestate si cele corespunzatoare functiei de ofiter specialist I, confirmandu-se sustinerile recurentului in sensul ca drepturile salariale aferente fiecarei functii puteau fi calculate inca de la data comunicarii dispozitiei de sanctionare, pe baza elementelor care compun salariul unei functii de conducere, respectiv salariul functiei de ofiter specialist I, fiind determinabil prejudiciul suferit de reclamant inca de la data comunicarii dispozitiilor contestate, si nu doar de la data anularii acestora.

Contrar sustinerilor intimatului, fata de caracterul determinabil al cuantumului salariului fiecarei functii, paguba suferita de acesta constand in diferenta drepturilor salariale, putea fi determinata si calculata, iar reclamantul trebuia sa cunoasca intinderea acesteia de la data comunicarii dispozitiei de sanctionare, de la acel moment curgand termenul de un an prevazut de art. 19 din Legea nr.554/2004.

De altfel, chiar decizia nr.1593/3.04.2015 a inaltei Curti de Casatie si Justitie retinuta de instanta de fond, stabileste ca „momentul evaluarii certe a intinderii prejudiciului nu il poate reprezenta decat data comunicarii efective a actului administrativ vatamator”, in speta deciziile de sanctionare contestate. Referitor la decizia nr. 568/2007 pronuntata de Curtea Constitutionala invocata de intimat, Curtea constata ca prin aceasta decizie s-a retinut ca "termenul prevazut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are in vedere tocmai acele situatii in care, in momentul introducerii cererii in anulare a actului administrativ individual, persoana vatamata nu poate in mod obiectiv cunoaste existenta si intinderea pagubei, astfel ca nu poate formula concomitent o actiune in despagubire.”. Or, in cazul de fata, nu se poate retine o astfel de situatie, in conditiile in care reclamantul putea in mod obiectiv cunoaste existenta si intinderea pagubei deoarece paguba suferita de acesta consta in diferenta drepturilor salariale, fiind determinabila.

De asemenea, raportat la prevederile art. 80 si art. 106 din Legea nr. 188/1999, invocate de recurent, rezulta ca persoana vatamata prin actul de sanctionare, odata cu cererea de anulare a acestuia, poate solicita si despagubirile ce se compun din drepturile salariale de care a fost lipsita in perioada in care s-a aplicat actul nelegal, rationament ce decurge si din prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cererea pentru acordarea despagubirilor formulata separat de cererea de anulare a actului vatamator prevazuta de art. 19 din Legea nr. 554/2004, reglementeaza o situatie de exceptie cand reclamantul nu a avut in mod rezonabil posibilitatea sa cunoasca existenta si intinderea prejudiciului, ceea ce nu este cazul in speta de fata.

Referitor la sustinerea intimatului ca la data la care a promovat prima actiune prin care a solicitat doar anularea dispozitiilor nr. 670/11.01.2011 si nr. 970/14.02.2011, nu a cunoscut intinderea prejudiciului, Curtea constata ca se confirma sustinerile recurentului in sensul ca prin actiunea ce face obiectul dosarului de fata, introdusa dupa pronuntarea deciziei Curtii de Apel Timisoara prin care s-au anulat dispozitiile contestate, reclamantul nu a precizat cuantumul concret al diferentei dintre drepturile salariale pe care le solicita, ci doar cu ocazia acordarii cuvantului pe fond in fata primei instante, s-a solicitat plata diferentelor salariale pentru perioada 14.02.2011-9.12.2015 (conform mentiunilor din practicaua sentintei recurate), solicitare ce putea fi cuprinsa si in cererea initiala (deoarece reclamantul cunostea ca i-au fost diminuate drepturile salariale), fara a se mentiona exact cuantumul, ci doar perioada in care a fost lipsit de aceste drepturi.

Astfel, Curtea constata ca reclamantul nu a fost impiedecat ca prin actiunea initiala, sau in termenul de un an de la data emiterii actelor contestate ca urmare a carora drepturile salariale ale acestuia au fost diminuate lunar, sa solicite si plata despagubirilor ce fac obiectul dosarului de fata. Acesta a ales sa promoveze actiunea in despagubiri dupa cinci ani de la data la care s-a solicitat anularea actelor considerate nelegale, respectiv de la data la care a cunoscut ca prin acele acte i se diminueaza drepturile salariale si ca implicit sufera un prejudiciu ce poate fi recuperat doar prin anularea actelor.

Concluzionand, reclamantul a introdus actiunea in despagubiri cu depasirea termenului prevazut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 motiv pentru care se impune admiterea exceptiei prescriptiei dreptului la actiune cu privire la cererea reclamantului privind plata unor despagubiri materiale echivalente cu diferentele dintre drepturile salariale incasate si drepturile salariale majorate, indexate si reactualizate care i s-ar fi cuvenit in functia din care a fost destituit.

Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs invocat de catre recurent, Curtea constata ca sunt intemeiate criticile acestuia referitor la nelegala sa obligare la plata sumei de 2000 Euro echivalent in lei la data platii, cu titlu de daune morale.

Astfel, Curtea a constatat ca este fondata aceasta critica, care poate fi circumscrisa formal motivului de recurs prevazut de art.488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., fiind vorba despre invocarea gresitei aplicari a unor norme de drept material, respectiv dispozitiile care reglementeaza raspunderea civila delictuala.

Instanta de fond, prin sentinta recurata a admis in parte cererea reclamantului de obligare a paratului la plata daunelor morale, in sensul ca a obligat paratul la plata sumei de 2000 Euro reprezentand daune morale catre reclamant.

Pentru a se angaja raspunderea civila delictuala in privinta recurentului-parat, este necesar ca reclamantul intimat sa faca dovada - in temeiul art. 249 C. pr. civ. - ca sunt indeplinite conditiile cumulative, prevazute de art. 1357 alin. (1) Cod civil, sus-citat, respectiv sa existe fapta ilicita, sa existe prejudiciu, sa existe legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si sa existe vinovatia presupusului autor al faptei ilicite.

Or, in cauza, Curtea a retinut , contrar celor sustinute de intimat si insusite de instanta de fond, ca nu sunt indeplinite aceste conditii cumulative.

Astfel, in ceea ce priveste fapta ilicita, se observa ca, in opinia instantei de fond, aceasta rezida in emiterea unor dispozitii constatate nelegale si anulate prin care reclamantul a fost trecut intr-o functie inferioara.

Or, potrivit art. 1364 Cod civil, „indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu il exonereaza de raspundere pe cel care putea sa isi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale savarsite in asemenea imprejurari”.

Reiese, deci, din interpretarea acestor prevederi legale, ca este exonerat de raspundere cel care indeplineste o activitate impusa ori permisa de lege in masura in care nu putea sa isi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale savarsite in asemenea imprejurari.

Aceasta este situatia din cauza de fata, intrucat, la data emiterii Dispozitiilor Inspectorului General al Politiei Romane nr. 670/18.01.2011 si nr.970/14.02.2011, recurentul- parat a aplicat dispozitii legale in vigoare, fara a putea avea reprezentarea faptului ca, mai tarziu, Curtea Constitutionala, prin decizia nr.392/2014, va constata neconstitutionalitatea acelor prevederi legale. Or, in dosarul ce a avut ca obiect anularea celor doua dispozitii, Curtea de Apel Timisoara admitand recursul declarat impotriva hotararii primei instante, prin care actiunea a fost respinsa, a constatat nulitatea acestora, exclusiv ca urmare a declararii neconstitutionalitatii prevederilor art.59 alin. (2), art. 60 alin. (1) si art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, in baza carora au fost emise actele contestate.

In aceste conditii, constata Curtea ca sunt intemeiate sustinerile recurentului, in sensul ca nu exista fapta ilicita.

Avand in vedere ca este vorba despre conditii cumulative, Curtea retine ca neindeplinirea conditiei referitoare la fapta ilicita face de prisos analizarea celorlalte conditii, motiv pentru care se constata ca este neintemeiata cererea reclamantului de obligare a paratului la plata unor daune morale pretins suferite de acesta.

Pentru toate aceste considerente, in baza art. 496 alin. (2) C. pr. civ. raportat la art. 488 pct.8 C. pr. civ., Curtea a admis recursul declarat, a casat in parte sentinta recurata si rejudecand procesul in fond, in baza art. 498 alin. (1) C. pr. civ., a admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune cu privire la cererea reclamantului privind plata unor despagubiri materiale echivalente cu diferentele dintre drepturile salariale incasate si drepturile salariale majorate, indexate si reactualizate care i s-ar fi cuvenit in functia din care a fost destituit, a respins ca prescrisa cererea reclamantului privind plata unor despagubiri materiale echivalente cu diferentele dintre drepturile salariale incasate si drepturile salariale majorate, indexate si reactualizate care i s-ar fi cuvenit in functia din care a fost destituit si a respins ca neintemeiata cererea reclamantului avand ca obiect plata daunelor morale.

Curtea a mentinut in rest dispozitiile sentintei recurate.