CAUZA TARAU IMPOTRIVA ROMANIEI

(Cererea nr. 3584/02)

Hotararea din 24 februarie 2009

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

In cauza Tarau impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din: Josep Casadevall,
presedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez
Guerra, judecatori,
si Santiago Quesada,
grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 3 februarie 2009,

pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 3584/02 indreptata impotriva Romaniei prin care un resortisant al acestui stat, doamna Daniela Tarau („reclamanta”), a sesizat Curtea la 24 decembrie 2001 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).
2. Reclamanta este reprezentata de D. Mihai, avocat in Bucuresti. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
   
   
   <sup>[57]
   
   
   
   
   
   
   
   [58]
   
   
   
   
   
   
   
   [59]
   
   
   
   
   
   
   
   [60]
   
   
   
   
   
   
   
   [61]</sup>
   
   
   strainatate. Reclamanta a fost angajata a societatii D. incepand cu iunie 2000, inainte de a fi spitalizata in perioada 3 iulie - 1 august 2000. La 28 august 2000, cu ocazia audierii sale ca martor de catre Politia Bucuresti, victima, V.G., a declarat ca, in iulie 2000, persoanele acuzate in cauza respectiva i-au solicitat o suma de bani in schimbul obtinerii unui permis de munca. Conform V.G., reclamanta a participat la interviurile in cursul carora reprezentantii societatii i-au promis obtinerea unei vize Schengen in cel mai scurt timp. De asemenea, reclamanta i-a dat o chitanta pentru o parte din suma platita cu aceste ocazii.

6. La 15 decembrie 2000, Politia Bucuresti a citat reclamanta pentru a fi audiata ca martor in cadrul anchetei mentionate. La dosar nu se afla probe care sa ateste ca citatia a fost comunicata si nici daca citatia a fost primita de destinatar, fapt contestat de persoana in cauza. Conform acesteia, s-a prezentat de buna voie la politie imediat ce a aflat, in februarie 2001, de necesitatea audierii sale in calitate de martor.
7. La 21 februarie 2001, reclamanta a fost audiata de agentii de politie. In aceeasi zi, a fost inceputa urmarirea penala impotriva sa. Conform procesului-verbal intocmit cu aceasta ocazie, reclamanta era banuita ca l-a inselat pe V.G., promitandu-i o viza Schengen in schimbul sumei de 1 000 USD si de a-i fi ajutat pe ceilalti invinuiti sa insele mai multe persoane promitandu-le obtinerea unor contracte de munca in strainatate in schimbul a diverse sume de bani, fapte ce constituie infractiunile de inselaciune si asociere in vederea comiterii de infractiuni, pedepsite de art. 215 alin. (1) si (3) si art. 323

100. pen.

2. 
   Arestarea preventiva a reclamantei si mentinerea acestei masuri
   

8. Prin ordonanta din 21 februarie 2001, politia a retinut-o pe reclamanta pentru douazeci si patru de ore.
9. Prin ordonanta din 22 februarie 2001, procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul Bucuresti a decis arestarea preventiva a persoanei in cauza pana la 26 februarie 2001, in temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen., astfel cum era in vigoare la momentul faptelor. Dupa declansarea actiunii penale impotriva reclamantei, la 26 februarie 2001, procurorul a solicitat prelungirea arestarii preventive, de la 27 februarie la 23 martie 2001, in temeiul art. 148 lit. c), g) si h) C. proc. pen. Procurorul a justificat necesitatea acestei masuri precizand ca pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea in cauza era de minim doi ani de inchisoare, ca lasarea reclamantei in libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publica si ca persoana in cauza s-a sustras de la urmarirea penala.
   
   
   <sup>[62]
   
   
   
   
   
   
   
   [63]
   
   
   
   
   
   
   
   [64]
   
   
   
   
   
   
   
   [65]</sup>
   
   
   din 13 aprilie 2001, pronuntata in ultima instanta, Tribunalul Bucuresti a respins plangerea reclamantei ca neintemeiata. Instanta a retinut ca, potrivit 140
   
   ¹
   
   C. proc. pen., instanta verifica doar legalitatea masurii dispuse de procuror si nu motivele care stateau la baza acesteia sau oportunitatea luarii acesteia, astfel incat luarea in considerare a bolilor de care suferea reclamanta nu era relevanta.

11. Prin incheierile din 16 martie si 24 mai 2001, judecatoria a decis sa prelungeasca cu treizeci de zile mandatele de arestare preventiva a reclamantei si a altor trei inculpati. In ciuda cererii grefei, Guvernul nu a prezentat incheierea prin care s-a prelungit arestarea preventiva a reclamantei in aprilie 2001. In incheierile mentionate, fara a-i raspunde persoanei in cauza care a solicitat aplicarea art. 136 lit. b) C. proc. pen., si fara a face distinctie intre inculpati, instanta a considerat, intr-un singur paragraf, ca motivele care au justificat arestarea erau in continuare valabile si a retinut, in aceasta privinta, amenintarea pentru „ordinea publica” prevazuta la art. 148 lit. h) C. proc. pen., „modalitatea concreta prin care au fost comise faptele si gradul ridicat de pericol social”. Confirmand prima hotarare citata anterior, prin hotararea din 13 aprilie 2001, Tribunalul Bucuresti a retinut acuzatiile impotriva persoanei in cauza si a constatat ca parchetul intentiona efectuarea acte de cercetare penala; acesta a concluzionat - fara mai multe detalii - ca erau indeplinite conditiile stabilite de art. 148 lit. h) si art. 155 C. proc. pen. In sfarsit, in cea de-a doua hotarare citata anterior, instanta a mentionat, fara niciun alt detaliu, riscul ca inculpatii sa influenteze victimele pe care parchetul intentioneaza sa le audieze din nou.
12. La 20 iunie 2001, procurorul a solicitat prelungirea mandatului de arestare preventiva a reclamantei, de la 27 iunie la 26 iulie 2001. Sedinta de judecata a fost stabilita pentru 25 iunie, apoi amanata pentru 26 iunie 2001. In cadrul acestei sedinte, in care reclamanta a fost asistata de M.A., avocatul unuia dintre ceilalti inculpati, Judecatoria Bucuresti s-a pronuntat in jurul orei 15.30, la incheierea programului instantelor, printr-o incheiere prin care a respins cererea procurorului si a dispus punerea in libertate a persoanei in cauza. Analizand in mod diferit cazul reclamantei, instanta a retinut ca probele administrative nu evidentiau indicii suficiente de culpabilitate si ca, tinand seama de personalitatea sa, punerea in libertate a persoanei in cauza nu reprezenta un pericol pentru ordinea publica.
13. Astfel cum reiese din procesul-verbal intocmit in aceeasi zi, la sfarsitul sedintei, la ora 16.40, procurorul a formulat recurs impotriva incheierii din 26 iunie 2001. Conform reclamantei, actiunea a fost introdusa la sfarsitul sedintei. Conform procesului-verbal, persoana in cauza, care a fost dusa din nou la spitalul penitenciarului Jilava, unde era incarcerata la momentul respectiv, a fost citata telefonic la ora 17.45 si nu a fost adusa la sedinta tribunalului; functionarul care a primit apelul din partea grefei a precizat ca nu mai era nimeni competent pentru a prelua mesajul telefonic si nici pentru a o conduce pe reclamanta la instanta. In ceea ce priveste ultima zi de detentie acoperita de hotararea precedenta din 24 mai 2001, dosarul cauzei a fost trimis la ora 18.25 tribunalului pentru judecarea recursului.
    
    
    <sup>[66]
    
    
    
    
    
    
    
    [67]</sup>
    
    
    dupa ascultarea procurorului, acesta a admis actiunea parchetului. Instanta a hotarat, avand in vedere stadiul cercetarii si circumstantele concrete in care au fost comise faptele, ca punerea in libertate a inculpatilor reprezenta un pericol pentru ordinea publica; a adaugat ca acestia trebuiau sa se limiteze la a supune spre dezbatere problema mentinerii arestarii preventive, fara a aborda alte chestiuni, precum inlocuirea arestului preventiv cu obligatia prevazuta la art. 136 lit. b) C. proc. pen. Astfel cum rezulta din hotarare, instanta a numit un avocat din oficiu (G.S.) pentru a reprezenta reclamanta la sedinta de judecata. Delegatia intocmita in acest scop de catre vicepresedintele Baroului Bucuresti este datata 27 iunie 2001. Conform reclamantei, avocatul nu a participat la sedinta.

15.  Prin incheierile din 25 martie, 20 august, 5 septembrie, 17 octombrie, 21 noiembrie si 12 decembrie 2001, care se refereau per ansamblu la toti inculpatii, Judecatoria Bucuresti a prelungit de fiecare data cu treizeci de zile mandatul de arestare preventiva emis pe numele reclamantei. La 27 august 2001, instanta a respins cererea de punere in libertate a persoanei in cauza. In cursul acestor proceduri, aceasta a sustinut, printre altele, ca instanta putea alege o alta masura mai putin constrangatoare decat arestarea preventiva (art. 136 C. proc. pen.) si ca nu mai existau motive pentru a mentine respectiva masura. Pentru a justifica necesitatea mentinerii in detentie a persoanei in cauza, instanta reproduce in esenta doua conditii stabilite de art. 148 lit. h) C. proc. pen.
16. In hotararile din 22 august, 7 si 26 septembrie si din 23 noiembrie 2001, Tribunalul Bucuresti a respins ca neintemeiate recursurile formulate de reclamanta impotriva incheierilor mentionate. In prima hotarare, tribunalul a constatat ca, in calitate de „patron” al societatii D., reclamanta a escrocat peste o suta de persoane, ca prejudiciul nu era acoperit si ca punerea sa in libertate putea sa duca la comiterea altor fapte similare de catre aceasta. In cea de-a doua hotarare, referindu-se in ansamblu la reclamanta si la un alt inculpat, instanta a justificat arestarea preventiva prin faptul ca „trebuiau inca administrate probe”, „prezenta acestora era necesara” si ca punerea in libertate putea prejudicia cercetarii judiciare si prezenta un pericol pentru ordinea publica. In sfarsit, in ultimele doua hotarari, instanta a justificat mentinerea in arest prin faptul ca ancheta nu era finalizata.

3. 
   Procedura penala pe fond impotriva reclamantei
   

17. Pe parcursul anchetei, V.G., precum si celelalte parti vatamate de societatea D. au fost audiate de parchet. In declaratiile sale din august 2000 si din ianuarie 2001, V.G. a prezentat faptele astfel cum au fost retinute ulterior de parchet si nu a facut nicio mentiune cu privire la C.G. (a se vedea infra, pct. 18). Alte doua parti vatamate, A.M. si B.G., au declarat ca reclamanta le-a spus in luna iulie sau la 1 august 2000, la sediul societatii D., ca le putea obtine o viza Schengen.
    
    
    ^[68]
    
    

5. G., reclamanta a declarat ca i-a oferit ajutorul in vederea obtinerii unei vize Schengen prin intermediul unui tert, C.G., si a precizat ca i-a pus in legatura cu V.G. si C.G.; a oferit ulterior datele acestuia din urma. De asemenea, admite ca a primit bani de la

5. G., pe care ulterior i-a platit lui C.G., si ca a semnat o chitanta la spital in iulie 2000, recunoscand o datorie in acest sens fata de V.G. Aceasta nu a formulat nicio cerere de audiere a martorilor.

19. In martie 2001, tertul S.G. a solicitat procurorului sa fie audiat ca martor al apararii, in special in ceea ce priveste o conversatie telefonica avuta la sfarsitul lui februarie 2001 cu C.G. La 16 mai 2001, constatand ca aceasta audiere a fost solicitata si de reclamanta, procurorul a admis cererea si l-a informat pe S.G. prin scrisoarea din 25 mai 2001. Reclamanta pretinde ca respectiva scrisoare nu i-a parvenit lui S.G. deoarece Parchetul a expediat-o la o alta adresa. S.G. nu a fost audiat de procuror.
20. In mai 2001, parchetul a dispus o expertiza grafologica, in urma careia s-a stabilit ca reclamanta a completat doua documente la sediul societatii D. pentru doua dintre partile vatamate (V.N. si I.C.).
21. La 19 iunie 2001, reclamantei i s-a prezentat materialul de urmarire penala si a declarat ca nu doreste sa administreze alte probe. Procesul-verbal redactat cu aceasta ocazie este semnat de avocatul din oficiu desemnat pentru a o asista pe reclamanta. La 28 iunie 2001, in calitate de mandatar al reclamantei, S.G. a solicitat procurorului confruntarea persoanei in cauza cu V.G. si audierea mai multor martori ai apararii, printre care el insusi, mama reclamantei si C.G. A pretins ca acestia din urma puteau confirma versiunea reclamantei. Acesta a mai adaugat ca a avut si inregistrat in februarie 2001 o conversatie telefonica cu C.G., care i-a confirmat obtinerea unei vize pentru V.G., care a parasit tara in ianuarie 2001; acesta a furnizat datele lui C.G., care locuise la mama sa.
22. In paralel, prin ordonanta din 12 iunie 2001, organele de cercetare penala au decis, in interesul unei bune si rapide administrari a justitiei, deschiderea unui alt dosar penal impotriva lui C.G., pe motiv ca identificarea si audierea acestuia nu au fost posibile.
23. Prin rechizitoriul din 20 iulie 2001, reclamanta a fost trimisa in judecata in fata Judecatoriei Bucuresti, sub acuzatia de inselaciune cu consecinte deosebit de grave, infractiune prevazuta la art. 215 alin. (1) si (3) C. pen., si a incetat urmarirea penala sub aspectul asocierii in vederea comiterii de infractiuni.
24. La sedintele din 15 august si 3 octombrie 2001, reclamanta a evidentiat ca martorii apararii propusi de ea nu au fost audiati si isi reitereaza cererea privind confruntarea cu V.G., precum si audierea mamei sale, a lui S.G., C.G. si M.N., la domiciliul careia a fost citata V.G. Conform persoanei in cauza, acesti martori puteau sa dovedeasca ca era, in cel mai rau caz, complicea lui C.G. si nu autorul infractiunii de inselaciune, reclamata de V.G. Nu reiese din documentele de la dosar ca instanta s-a pronuntat cu privire la aceste cereri si nici ca martorii in cauza au fost audiati. Instanta a citat-o in continuare pe V.G., fara rezultat, in calitate de parte civila.
25. La 12 septembrie 2001, instanta a audiat, printre altii, partea civila, A.M., care si-a mentinut declaratia data in cursul urmaririi penale. Reclamanta l-a acuzat pe A.M. de declaratii false, reamintind ca a fost spitalizata in perioada 3 iulie - 1 august 2000 si ca, ulterior, a fost in convalescenta la domiciliu; aceasta a solicitat audierea mamei sale ca martor. Din dosar nu reiese daca partea civila B.G. a fost audiata de catre instanta.
26. La 16 ianuarie 2002, dupa prezentarea faptelor, procurorul a solicitat reincadrarea faptelor imputate reclamantei in inselaciune cu consecinte deosebit de grave in forma prevazuta la art. 215 alin. (2) si (3) C. pen. Avocatul reclamantei a solicitat achitarea, clienta sa contestand ca a comis faptele de care a fost acuzata.
27. Prin hotararea din 21 ianuarie 2002, Judecatoria Bucuresti a gasit-o pe reclamanta vinovata de savarsirea infractiunii de inselaciune cu consecinte deosebit de grave si a condamnat-o la trei ani de inchisoare. Aceasta a aratat ca reclamanta a fost identificata de mai multe parti civile (in special, V.G, A.M. si B.G.) si de doi martori la sediul societatii D. si ca, in cursul discutiilor cu acestia, aceasta le-a oferit informatii, in numele societatii, si a completat mai multe documente care ii vizau, ceea ce reiesea de asemenea din concluziile expertizelor dispuse de parchet (a se vedea supra, pct. 20). De asemenea, instanta a retinut ca reclamanta a primit din partea lui V.G., in numele societatii D., sume de bani in schimbul obtinerii unei vize Schengen si ca aceasta i-a oferit o chitanta pentru ultima suma primita.
28. Reclamanta a declarat recurs impotriva acestei hotarari, reiterandu-si cererile de audiere a martorilor apararii si de confruntare cu V.G. In sedinta din 10 mai 2002, aceasta a solicitat audierea a sase persoane: patru martori ai apararii, printre care se numara si S.G., cu privire la relatiile dintre V.G. si C.G., si cele doua parti vatamate, in cazul carora aceasta a negat redactarea documentelor la sediul societatii D. (a se vedea supra, pct. 20). Tribunalul a respins cererea, motivand ca probele nu erau relevante si utile in speta.
29. De asemenea, sesizata cu o cerere din partea mandatarului reclamantei, S.G., Politia Bucuresti l-a informat, la 21 iunie 2002, ca, conform unei declaratii din partea mamei lui C.G., V.G. a locuit temporar la C.G.; acesta din urma nu a putut fi audiat pentru alte fapte de inselaciune, deoarece s-a mutat la o adresa necunoscuta.
30. La sedinta din 7 februarie 2003, reclamanta si-a reiterat solicitarea de probe: cereri de audiere a lui C.G., V.G. si a celor patru martori ai apararii citati anterior si de confruntare cu ceilalti inculpati; cerere de efectuare a unei expertize grafologice si de declaratie suplimentara din partea sa; cereri de audiere a lui S.G., in calitate de martor al apararii, si de depunere probe la dosar. Prin incheierea din 7 februarie 2003, cu privire la obiectul dosarului si la probele deja administrate, Tribunalul Bucuresti a respins cererile de prezentare de probe de catre reclamanta ca lipsite de relevanta, pentru urmatoarele motive: prima categorie de probe a fost administrata la prima instanta, astfel incat era necesara reexaminarea acestora in apel; a doua categorie era lipsita de relevanta. Instanta a depus la dosar documentele primite. Acesta nu a raspuns cererii de audiere a lui S.G.
31. Prin hotararea din 21 februarie 2003, pronuntata pe fond, Tribunalul Bucuresti a confirmat in apel condamnarea reclamantei, dar a dispus suspendarea executarii pedepsei.
32. La 28 februarie 2003, reclamanta a declarat recurs impotriva hotararii pronuntate in apel. La 15 iulie 1973, S.G. a depus la grefa Curtii de Apel Bucuresti un memoriu („motive de recurs”), care a fost semnat si de reclamanta. Redactat pe paisprezece pagini, acest memoriu includea remarci virulente la adresa magistratilor care au examinat cauza. Fara a face referire la procedurile de revizuire prevazute de Codul de procedura penala, reclamanta a invocat, pe trei pagini, faptul ca nu a beneficiat de probele apararii si, in special, ca nici unul dintre martorii a caror audiere a solicitat-o nu au fost audiati nici de procuror, nici de instante, contrar afirmatiilor incluse in incheierea din 7 februarie 2003.
33. In hotararea din 2 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucuresti s-a referit la actiunea reclamantei dupa cum urmeaza:

„[Reclamanta] nu si-a motivat actiunea in scris si nu s-a prezentat la sedinta pentru a o sustine. Mai multe documente au fost depuse la dosar prin mandatar, printre acestea fiind si unul care prezinta mentiunea „motivele actiunii” [...], care, dupa o analiza sumara a continutului sau, evidentiaza aspecte care nu au legatura cu cauza, si care include aprecieri de ordin personal ale autorului, unele injurioase, altele chiar tendentioase, privind masurile dispuse de instante.”

34. Totusi, curtea de apel a abordat chestiunile examinandu-le din oficiu si, facand referire la probele administrative in cursul procesului, a retinut ca prima instanta si cea de apel au stabilit in mod corect atat faptele spetei, cat si imputabilitatea acestora persoanelor cercetate.

4. 
   Plangeri penale impotriva unor terti
   

35. La 10 iulie 2001, reclamanta a introdus plangeri penale impotriva lui V.G., pe care o acuza de coruptie activa si de calomnie si impotriva a doua dintre partile civile,

1. M. si B.G., pe care ii acuza de marturie mincinoasa. Aceasta a solicitat in mai multe randuri conexarea cauzelor, privind procedura penala impotriva sa si cea referitoare la persoanele mentionate, dar cererile sale au fost respinse. Reclamanta nu a precizat cum s-au finalizat plangerile sale.

5. 
   Pretinsa piedica privind dreptul individual la actiune
   

36. La 28 iulie 2004, reclamanta a solicitat grefei Curtii de Apel Bucuresti o atestare a datei de redactare a hotararii din 2 decembrie 2003, document care i-a fost solicitat de grefa Curtii Europene.

Conform reclamantei, grefiera l-a informat pe presedintele sectiei penale de prezenta sa dupa cum urmeaza:
„Asteapta doamna aceea cu tampenia de la Strasbourgf
. Presedintele a solicitat in scris reclamantei sa ofere precizari in ceea ce priveste obiectul cererii sale. La 29 septembrie 2004, grefa Curtii de Apel Bucuresti a furnizat certificatul solicitat.

II. Dreptul
si
practica interne relevante

37. In ceea ce priveste arestarea preventiva si prelungirea acestei masuri, dispozitiile relevante din Codul de procedura penala, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum si esentialul practicii interne privind notiunea de „pericol pentru ordinea publica” prevazuta la art. 148 lit. h) C. proc. pen., sunt descrise in cauza
    Mujea impotriva Romaniei
    [(dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002] si in hotararea
    Calmanovici impotriva Romaniei
    (nr. 42250/02, pct. 40-42, 1 iulie 2008). Trebuie retinut faptul ca art. 148

100. proc. pen. prevedea ca arestarea preventiva nu putea fi solicitata de un procuror decat daca se indeplineau, in mod cumulat, conditiile art. 143 C. proc. pen. (probe sau indicii concludente in ceea ce priveste savarsirea unei infractiuni) si unul dintre cazurile prevazute la articolul in cauza, dintre care, in special: inculpatul a fugit sau s-a sustras de la urmarirea penala [148 alin. (1) lit. c)], exista circumstante agravante [148 alin. (1) lit. g)], inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii de minim doi ani si lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica [148 alin. (1) lit. h)]. Durata arestarii inculpatului poate fi prelungita in caz de necesitate si numai motivat (art. 155 C. proc. pen.).

38. Art. 159 C. proc. pen., astfel cum a fost redactat la momentul faptelor, inainte de modificarea sa prin Legea nr. 281/2003, prevedea procedura de prelungire a arestarii preventive. Dosarul relevant era depus de procuror pentru consultare cu doua zile inainte de sedinta de judecata, iar inculpatul arestat era adus in fata instantei, cu exceptia cazului de imposibilitate - in special pentru motive de sanatate - si era in orice caz asistat de un avocat. Decizia pronuntata de instanta putea fi atacata cu recurs. Inculpatul este adus la judecarea recursului numai cand instanta considera necesar. De la intrarea in vigoare a legii mentionate, la 1 iulie 2003, autoritatile trebuie sa il aduca pe inculpatul arestat la judecarea recursului impotriva hotararii de prelungire a mandatului de arestare preventiva.
39. Art. 215 C. pen., astfel cum era redactat la momentul faptelor, prevedea:

„1. Inducerea in eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevarata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevarate, in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos material injust si daca s-a pricinuit o paguba, se pedepseste cu inchisoare de la sase luni la doisprezece ani.

2. inselaciunea savarsita prin folosire de nume sau calitati mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseste cu inchisoare de la trei la cincisprezece ani [...]
3. Inducerea sau mentinerea in eroare a unei persoane cu prilejul incheierii sau executarii unui contract, savarsita in asa fel incat, fara aceasta eroare, cel inselat nu ar fi incheiat sau executat contractul in conditiile stipulate, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta in alineatele precedente, dupa distinctiile acolo aratate.”

In drept,

I. Cu
privire la pretinsa incalcare a art. 5 § 3 din conventie

40. Reclamanta pretinde ca durata retinerii sale a depasit o limita rezonabila tinand seama de faptele de care era acuzata. De asemenea, aceasta se plange de faptul ca instantele interne nu au justificat necesitatea prelungirii acestei masuri pe parcursul perioadei in cauza. Aceasta invoca art. 5 § 3 din conventie, redactat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute la paragraful 1 lit. c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.”

41. Guvernul respinge acest argument.

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

42. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

43. Guvernul sustine ca perioada care trebuie luata in considerare, si anume cea pana la condamnarea reclamantei in prima instanta, a fost de mai putin de un an si face trimitere la alte cauze in care Curtea a stabilit incalcarea articolului in cauza pentru perioade mai lungi. In ceea ce priveste hotararile prin care s-a prelungit mandatul de arestare preventiva a reclamantei, acesta sustine ca instantele au oferit motive care au tinut seama de argumentele persoanei in cauza.
44. Considerand ca trebuie examinata respectarea art. 5 § 3 in lumina circumstantelor fiecarei spete, reclamanta combate argumentele Guvernului. In special, facand trimitere la hotararile in cauza, aceasta sustine ca instantele interne au folosit formule generale si stereotipuri, ca nu au tinut seama de principiul prezumtiei de nevinovatie si de caracterul exceptional al arestarii preventive si ca nu au oferit motive pentru a justifica in mod concret si individual necesitatea prelungirii detentiei.
45. Curtea face trimitere la principiile generale care decurg din jurisprudenta in domeniu (a se vedea, printre altele,
    Calmanovici,
    citata anterior, pct. 90-94). In special, aceasta reaminteste ca art. 5 § 3 din conventie nu poate fi interpretat ca autorizand arestarea preventiva in mod neconditionat, cu conditia sa nu depaseasca o anumita durata. Orice mentinere a arestarii preventive a unui acuzat, chiar pentru scurta durata, trebuie justificata in mod convingator de autoritati [a se vedea, printre altele,
    Chichkov impotriva Bulgariei,
    nr. 38822/97, pct. 66, CEDO 2003-I (fragmente), si
    Musuc impotriva Moldovei,
    nr. 42440/06, pct. 41, 6 noiembrie 2007]. In aceasta privinta, ea reaminteste ca, doar oferind motivele pe care se bazeaza o decizie, se poate permite un control public al administrarii justitiei (
    Suominen impotriva Finlandei,
    nr. 37801/97, pct. 37, 1 iulie 2003); de asemenea, argumentele in favoarea si impotriva punerii in libertate nu trebuie sa fie „generale si abstracte” [
    Smirnova impotriva Rusiei,
    nr. 46133/99 si 48183/99, pct. 63, CEDO 2003-IX (fragmente)].
46. In speta, Curtea constata ca este necesar sa se examineze daca arestarea preventiva a reclamantei intre 21 februarie 2001 si 21 ianuarie 2002, adica pana la condamnarea sa pe fond in prima instanta, a raspuns cerintelor descrise mai sus la art. 5 § 3 din conventie.
47. Curtea reaminteste ca, in cauza
    Calmanovici,
    citata anterior, aceasta a concluzionat ca autoritatile nu au oferit motive „relevante si suficiente” pentru a justifica necesitatea mentinerii reclamantului in arest preventiv timp de aproximativ trei luni si jumatate, avand in vedere ca nu au prezentat fapte concrete in raport cu riscurile asumate in caz de punere in libertate a persoanei in cauza, ca acestea nu au examinat individual situatia acestuia si ca nu au tinut seama de posibilitatea aplicarii de masuri alternative pentru detentie
    (Calmanovici,
    citata anterior, pct. 101).
48. Dupa examinarea faptelor relevante, Curtea considera ca Guvernul nu a prezentat elemente care sa permita o concluzie diferita in speta.
49. In adevar, Curtea constata ca, cu exceptia ordonantei procurorului din 26 februarie 2001 intemeiata pe art. 148 lit. c), g) si h) C. proc. pen., toate celelalte hotarari care au dus la mentinerea mandatului de arestare preventiva a reclamantei s-au bazat in mod esential pe art. 148 h) C. proc. pen. In plus, in ceea ce priveste ordonanta mentionata, Curtea evidentiaza ca motivul il reprezinta riscul unei tentative a persoanei in cauza de a se sustrage urmarii penale, in timp ce aceasta a fost citata doar ca martor pana la acea data (a se vedea supra, pct. 6 si 9
    in fine).
50. Curtea evidentiaza faptul ca reiese din deciziile relevante ca, precum in cauza mentionata, instantele interne nu au oferit motive concrete pentru a sustine argumentul „pericolului pentru ordinea publica” si pentru a justifica, in temeiul art. 148 lit. h)

3. proc. pen., necesitatea mentinerii reclamantei in arest, in timp ce jurisprudenta interna a precizat totusi criteriile si elementele de care trebuie sa se tina seama in cazul unei astfel de examinari si ca art. 155 C. proc. pen. solicita instantelor sa ofere motive in acest temei. In esenta, instantele s-au limitat la reproducerea textului acestui articol in mod stereotip
   (Calmanovici,
   citata anterior, pct. 97). In plus, mentinand starea de detentie in temeiul art. 148 lit. h), acestea au invocat mai multe motive de alta natura, fara a prezenta nicio proba factuala cu privire la riscurile pretinse
   (Becciev impotriva Moldovei,
   nr. 9190/03, pct. 59, 4 octombrie 2005): riscul de recidiva, chiar daca persoana in cauza nu avea antecedente penale si cel de obstructionare a bunei desfasurari a cercetarii (a se vedea supra, pct. 11 si 16
   in fine).

51. In sfarsit, Curtea evidentiaza ca instantele interne au refuzat examinarea argumentelor prezentate de persoana in cauza in ceea ce priveste profilul sau personal si situatia sa familiala, ca acestea nu au examinat adesea situatia sa in mod individual si ca nu au considerat niciodata posibilitatea adoptarii uneia dintre masurile alternative prevazute de dreptul intern, in timp ce art. 5 § 3 solicita ca autoritatile sa tina seama de aceste masuri in masura in care se pot aplica situatiei in cauza si ca acuzatul sa ofere garantii privind participarea la proces (a se vedea supra, pct. 10-11 si 15-16 si
    mutatis mutandis, Becciev,
    citata anterior, pct. 62, si
    Calmanovici,
    citata anterior, pct. 98 si 100).
52. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a stabili ca, in speta, a fost incalcat art. 5 § 3 din conventie.

II. Cu
privire la pretinsa incalcare a art. 5 § 4 din conventie

53. Invocand art. 5 § 4 si 6 § 3 c) din conventie, reclamanta se plange de faptul ca procedura de prelungire a retinerii sale de catre tribunal la 26 iunie 2001 nu a fost contradictorie si ca a incalcat dreptul sau la aparare. De asemenea, aceasta pretinde lipsa de celeritate si de eficienta a procedurilor privind controlul judiciar al mentinerii sale in detentie.
54. In masura in care capetele de cerere ale reclamantei vizeaza procedurile privind mentinerea sa in detentie, Curtea le va examina din perspectiva art. 5 § 4 din conventie
    (Lapusan impotriva Romaniei,
    nr. 29723/03, pct. 36, 3 iunie 2008), formulat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa se pronunte intr- un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.”

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

55. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

56. Guvernul sustine ca, spre deosebire de cauzele
    Mamedova impotriva Rusiei
    (nr. 7064/05, 1 iunie 2006) si
    Wioch impotriva Poloniei
    (nr. 27785/95, CEDO 2000-XI), in speta, instantele nu au examinat pentru prima oara la 26 iunie 2001 mentinerea in detentie a reclamantei si ca interesele acesteia au fost aparate de un avocat numit din oficiu, in conditiile de egalitate ale armelor sale cu cele ale procurorului. De asemenea, acesta combate argumentele reclamantei.
57. In ceea ce priveste procedura din 26 iunie 2001, reclamanta se plange de faptul ca Parchetul nu a respectat termenul de depunere a dosarului la judecatorie si ca aceasta nu a fost adusa inaintea tribunalului, nici reprezentata de un avocat numit din oficiu. Aceasta isi sustine afirmatiile prin delegatia datata a doua zi, 27 iunie 2001, si sustine ca, chiar daca un astfel de avocat ar fi asistat la audierea in cauza, nu i-ar fi putut asigura o aparare reala, dosarul voluminos fiind transferat la tribunal cu doar treizeci de minute inainte ca acesta sa se pronunte. De asemenea, persoana in cauza face trimitere la observatiile sale referitoare la lipsa motivarii deciziilor de prelungire a arestarii preventive si considera ca, pentru unele dintre acestea, conditia controlului intr-un „termen scurt” nu a fost respectata.
58. In primul rand, Curtea reaminteste ca, in temeiul art. 5 § 4, persoanele arestate sau detinute au dreptul la o examinare a cerintelor de procedura si de fond necesare „legalitatii”, in sensul art. 5 § 1, lipsirii lor de libertate (
    Wtoch
    , citata anterior, pct. 125). Chiar daca procedura care intra sub incidenta art. 5 § 4 nu trebuie sa fie insotita intotdeauna de garantii identice cu cele prevazute la art. 6 § 1, pentru persoanele detinute in conditiile enuntate la art. 5 § 1 c), este necesara o sedinta
    (Kampanis impotriva Greciei,
    hotararea din 13 iulie 1995, pct. 47, seria A nr. 318-B). In special, un proces privind un recurs introdus impotriva arestarii preventive sau a prelungirii acesteia trebuie sa asigure egalitatea armelor intre parti, procuror si detinut [
    Nikolova impotriva Bulgariei
    (GC), nr. 31195/96, pct. 58, CEDO 1999-II, si
    Wioch,
    citata anterior, pct. 126].
59. In speta, Curtea constata ca, dupa ce tribunalul a pronuntat la 26 iunie 2001 punerea in libertate a reclamantei in prezenta acesteia si a avocatului care o asista, procedura judecarii recursului introdus de parchet impotriva acestei incheieri a avut loc in fata tribunalului in aceeasi seara, in absenta persoanei in cauza, care a fost citata, dar nu a fost adusa la audiere ca urmare a lipsei de personal (a se vedea supra, pct. 12 - 14). In ceea ce priveste acest punct, Curtea evidentiaza ca, chiar autoritatile interne au considerat, cel putin intr-o prima etapa, ca prezenta persoanei in cauza era necesara, desi la momentul faptelor participarea inculpatului nu era obligatorie in dreptul intern in cadrul examinarii recursului (a se vedea supra, pct. 38 si,
    mutatis mutandis, Lapusan,
    citata anterior, pct. 52).
60. Curtea reitereaza ca un stat care dispune de o cale de atac impotriva deciziilor privind arestarea preventiva trebuie sa acorde persoanelor in cauza aceleasi garantii in apel, ca si in prima instanta. De asemenea, aceasta reaminteste ca prezenta reclamantilor si a avocatilor lor la sedinta in prima instanta nu poate scuti statul de obligatia de a asigura si participarea personala a acestora inaintea instantei de recurs, sau, la nevoie, a reprezentantilor lor, in vederea asigurarii egalitatii armelor cu procurorul care a solicitat mentinerea detentiei (a se vedea
    Samoila si Cionca impotriva Romaniei,
    nr. 33065/03, pct. 73-74, 4 martie 2008, si,
    mutatis mutandis, Kampanis,
    citata anterior, pct. 47). In speta, respectarea acestei obligatii avea o importanta deosebita, avand in vedere ca era vorba de cererea de anulare a unei hotarari prin care se dispunea punerea in libertate.
61. Retinand ca delegatia avocatului G.S. data din 27 iunie 2001, Curtea nu considera necesara solutionarea faptului controversat dintre parti referitor la prezenta acestui avocat numit din oficiu cu ocazia examinarii actiunii parchetului din seara de 26 iunie 2001 in fata tribunalului. Chiar daca presupunem ca acest avocat a participat la sedinta respectiva, Curtea constata ca a fost numit pe loc si ca nu cunostea nici dosarul, nici clienta. In acest temei, trebuie sa subliniem ca, spre deosebire de procuror, avocatul a avut la dispozitie doar cateva minute pentru a-si pregati apararea, dosarul fiind trimis la tribunal la ora 18.25, acesta pronuntandu-se in jurul orei 19.
62. Avand in vedere aceste circumstante si fara a se pronunta cu privire la modul concret in care avocatul numit din oficiu si-a indeplinit obligatiile, Curtea concluzioneaza ca autoritatile nu i-au asigurat reclamantei o participare corespunzatoare si o aparare efectiva cu ocazia procedurii desfasurate la 26 iunie 2001 in fata tribunalului si ca egalitatea armelor sale cu cele ale procurorului nu a fost pastrata (a se vedea,
    mutatis mutandis, Samoila si Cionca,
    citata anterior, pct. 75-76, si
    Goddi impotriva Italiei,
    hotararea din 9 aprilie 1984, pct. 27, seria A nr. 76).

Prin urmare, a fost incalcat art. 5 § 4 din conventie sub acest aspect.

63. Tinand seama de observatiile de mai sus si de constatarea incalcarii art. 5 § 3 si 4 in ceea ce priveste arestarea preventiva a reclamantei, Curtea considera ca nu trebuie examinat in plus pe fond celelalte parti ale capatului de cerere ce are la baza art. 5 § 4 din conventie.

III. Cu PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 6 § 3
d) DIN CONVENTIE

64. In cererea introductiva, reclamanta se plange in primul rand de refuzul autoritatilor de cercetare penala de a-i aproba cererea de a fi confruntata cu V.G. si de a audia mai multi martori ai acuzarii. Aceasta invoca art. 6 § 3 d) din conventie, redactat dupa cum urmeaza:

„3. Orice acuzat are, in special, dreptul:

[...]

4. sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii.”

65. Guvernul respinge acest argument.

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

66. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

1. Argumentele partilor

67. Guvernul constata ca plangerea reclamantei vizeaza etapa urmaririi penale. Subliniaza ca, in dreptul romanesc, aceasta faza procesuala nu este una contradictorie, avand in vedere ca partile au dreptul de a formula in fata instantelor propuneri de probe, inclusiv audierea martorilor, si de a participa la administrarea acestora. Facand referire la etapa judecarii cauzei si la inegalitatea pretinsa de persoana interesata cu privire la audierea martorilor acuzarii si apararii, Guvernul sustine ca respectiva condamnare in litigiu nu s-a bazat exclusiv pe marturii si ca instantele trebuie sa aprecieze relevanta declaratiilor martorilor apararii solicitate de acuzat. Acesta face trimitere la motivele furnizate de Tribunalul Bucuresti cu privire la propunerea de probe (a se vedea supra, pct. 30).
68. Reclamanta sustine ca Guvernul admite ca ea a solicitat, in mod repetat, fara rezultat, confruntarea sa cu victima V.G. si audierea mai multor martori ai apararii. Aceasta precizeaza ca, prin intermediul acestor probe, dorea sa demonstreze, pe de o parte, ca nu a indus-o in eroare pe V.G., deoarece C.G. i-a obtinut efectiv viza si ca V.G. a plecat in strainatate si ca, pe de alta parte, din cauza spitalizarii si a convalescentei sale, aceasta nu s-a prezentat la sediul societatii D., in perioada in care aceasta desfasurase activitati ilicite. De asemenea, aceasta reaminteste ca a denuntat chiar in fata curtii de apel faptul ca niciuna dintre probele prezentate nu a fost admisa si administrata.

2. Motivarea Curtii

1. 
   Principii generale aplicabile
   

69. In primul rand, Curtea reaminteste ca admisibilitatea probelor intra sub incidenta primului caz de norme de drept intern si ca, in principiu, instantele nationale trebuie sa evalueze elementele obtinute de acestea. Misiunea incredintata Curtii de conventie nu consta in a se pronunta asupra chestiunii daca depozitiile martorilor au fost admise in mod corect ca probe, ci in a verifica daca procedura considerata in ansamblu, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de proba, a avut un caracter echitabil [
    Van Mechelen s.a. impotriva Tarilor de Jos,
    hotararea din 23 aprilie 1997, pct. 50,
    Culegere de hotarari si decizii
    1997-III, si
    De Lorenzo impotriva Italiei
    (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004]. In acest temei, aceasta reitereaza faptul ca cerintele de la art. 6 § 3 reprezinta aspecte deosebite ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al acestui articol [
    Van Geyseghem impotriva Belgiei
    (GC), nr. 26103/95, pct. 27, CEDO 1999-I].
70. Curtea reaminteste apoi ca mijloacele de proba trebuie prezentate, in principiu, acuzatului in sedinta publica, in vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu nu este lipsit de exceptii, pe care le putem accepta doar sub rezerva dreptului la aparare; ca regula generala, art. 6 § 1 si 3 d) obliga sa i se ofere acuzatului o ocazie adecvata si suficienta pentru a contesta o marturie a apararii si de a-l interoga pe autorului acesteia, la momentul depozitiei sale sau mai tarziu
    (Ludi impotriva Elvetiei,
    hotararea din 15 iunie 1992, pct. 49, seria A nr. 238, si
    Van Mechelen s.a.,
    citata anterior, pct. 51). Astfel cum Curtea a precizat in repetate randuri (a se vedea, printre altele,
    Isgrn impotriva Italiei,
    hotararea din 19 februarie 1991, pct. 34, seria A nr. 194-A, si
    Ludi
    citata anterior, pct. 47), in anumite circumstante, poate fi necesar ca autoritatile judiciare sa poata avea acces la depozitiile din etapa cercetarii prealabile. In cazul in care acuzatul a avut o ocazie adecvata si suficienta pentru a contesta astfel de depozitii, la momentul la care au fost facute sau mai tarziu, folosirea acestora este contrara in sine art. 6 § 1 si 3 d). Totusi, in cazul in care condamnarea se bazeaza, in intregime sau doar intr-o proportie considerabila, pe depozitiile unei persoane pe care acuzatul nu a putut-o interoga sau in cazul careia nu a putut solicita proba cu interogatoriul nici la stadiul de instrumentare, nici in cursul dezbaterilor, rezulta ca dreptul la aparare este restrans in mod incompatibil cu garantiile prevazute la art. 6
    (A.M. impotriva Italiei,
    nr. 37019/97, pct. 25, CEDO 1999-IX, si
    Sad’di impotriva Frantei,
    hotararea din 20 septembrie 1993, pct. 43-44, seria A nr. 261 - C).
71. In sfarsit, Curtea reaminteste ca art. 6 § 3 lit. d) din conventie le permite instantelor interne, tot de principiu, sa analizeze utilitatea prezentarii de probe de catre martori. Acest articol nu solicita convocarea si interogarea oricarui martor al apararii: dupa cum sugereaza sintagma „in aceleasi conditii”, acesta are ca scop esential o egalitate completa de arme in domeniu. Totusi, notiunea de „egalitate de arme” nu epuizeaza continutul art. 6 § 3 lit. d), nici pe cel al paragrafului 1, unde reprezinta o aplicatie printre multe altele. De fapt, nu este suficient sa demonstram ca „acuzatul” nu a putut interoga un anumit martor al apararii; de asemenea, este necesar ca persoana in cauza sa dovedeasca in mod credibil ca o convocare a martorului mentionat anterior era necesara cautarii adevarului si ca refuzul de a-l interoga a adus atingere dreptului la aparare (
    Vaturi impotriva Frantei,
    nr. 75699/01, pct. 51, 13 aprilie 2006). Astfel, doar circumstante exceptionale pot determina Curtea sa stabileasca incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor
    (Bricmont impotriva Belgiei,
    hotararea din 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158, si
    Destrehem impotriva Frantei,
    nr. 56651/00, pct. 41, 18 mai 2004).

2. 
   Aplicarea principiilor generale in prezenta speta
   

72. In ceea ce priveste lipsa unei confruntari cu V.G., Curtea evidentiaza, in primul rand, faptul ca instantele nationale au tinut seama de declaratiile facute de V.G. in fata Parchetului, deoarece s-au referit la acestea cu titlu principal in hotararile lor. In aceste conditii, declaratiile in cauza nu reprezentau singurul mijloc de proba pe care judecatorii si-au intemeiat condamnarea reclamantei. De fapt, acestia s-au bazat - in afara de alte probe care trebuiau sa dovedeasca faptele de inselaciune a caror victima a fost V.G., in special chitanta data de persoana in cauza, - si pe o serie de indicii care nu o vizau pe V.G., ci alte victime: declaratiile partilor civile, A.M. si B.G., dintre care cel putin primul a fost audiat de judecatorie, si cele doua documente redactate, conform expertizei grafologice, de reclamanta in cadrul activitatilor desfasurate la societatea D. Prin urmare, rezulta ca instantele interne nu si-au intemeiat constatarea vinovatiei doar pe declaratiile lui V.G., pe care reclamanta o contesta.
73. Daca acest aspect al plangerii, considerat izolat, nu poate presupune o incalcare a conventiei, este la fel de adevarat faptul ca, pentru Curte, examinarea tuturor actelor incheiate in cursul procedurii, considerata in ansamblu, evidentiaza in speta un dezechilibru, care a adus atingere exercitarii dreptului la aparare al reclamantei (a se vedea,
    mutatis mutandis, Vaturi,
    citata anterior, pct. 57).
74. Intr-adevar, din dosar nu reiese ca, cu exceptia lui A.M., reclamanta a putut audia, indiferent de stadiul procedurii, principalii martori ai acuzarii in ceea ce o privea. In aceasta privinta, Guvernul nu a furnizat elemente privind audierea de catre instante a lui

2. G. si a celorlalte doua pati vatamate (V.N. si I.C.), cu privire la care cererea persoanei in cauza a fost respinsa cu acest temei, la 10 mai 2002. Un element important al unui proces echitabil il reprezinta posibilitatea, pentru acuzat, de a se confrunta cu martorii- cheie in prezenta judecatorului care trebuie, in ultima instanta, sa ia o decizie in ceea ce priveste cauza
   (Reiner s.a. impotriva Romaniei,
   nr. 1505/02, pct. 74, 27 septembrie 2007). Guvernul nu a furnizat nici informatii cu privire la diligenta instantelor pentru audierea lui V.G., principalul martor al acuzarii impotriva reclamantei. Bineinteles, instanta a citat-o pe V.G. la o adresa la care a locuit in cursul urmarii penale (cea a lui M.N.). Cu toate acestea, rezulta din dosar ca persoana in cauza a declarat ca V.G. a parasit tara in ianuarie 2001. Desi Curtea a hotarat in cauzele precedente ca era excesiv sa le solicite autoritatilor unui stat initierea unei anchete pentru a gasi si a cita o persoana cu domiciliul in alt stat
   (Gossa impotriva Poloniei,
   nr. 47986/99, pct. 59, 9 ianuarie 2007), aceasta a analizat totusi, din perspectiva acestui articol, daca autoritatile au facut sau nu demersurile rezonabile pentru a incerca sa identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga
   (Gossa,
   citata anterior, pct. 58 si 61, si
   Bonev impotriva Bulgariei,
   nr. 60018/00, pct. 44, 8 iunie 2006). In speta, trebuie sa se ia act de faptul ca instantele nu au admis cererea reclamantei de audiere a lui M.N. sau a mamei lui C.G., la care V.G. a locuit inainte de plecarea sa, si ca nu a facut niciun demers, in afara de acela de a o cita pe V.G., fara rezultat, la adresa pe care aceasta a furnizat-o in cursul urmaririi penale.

75. Curtea constata, de fapt, ca niciun martor al apararii, propus de reclamanta pentru a confirma versiunea sa cu privire la desfasurarea faptelor, nu a fost audiat de instanta, care, in plus, a oferit motive lapidare si contradictorii pentru a respinge cererile persoanei in cauza. Astfel, este suficient sa se ia act de faptul ca cererea de audiere a lui C.G., V.G. si a celor patru martori ai apararii citati anterior, precum si cererea de confruntare cu ceilalti inculpati, a fost respinsa la 7 februarie 2003 de catre Tribunalul Bucuresti pe motiv ca aceste probe au fost deja administrate in prima instanta si ca trebuiau doar reexaminate (a se vedea supra, pct. 30). Or, rezulta din dosarul furnizat de parti ca niciuna dintre aceste probe nu a fost administrata si ca reclamanta a evidentiat aceasta neregula in caile sale de atac, fara rezultat. De asemenea, in ciuda admiterii cererii de audiere a lui S.G. catre Parchet, la 25 mai 2001, S.G. nu a fost audiat, in timp ce reclamanta si-a reiterat cererea in acest sens.
76. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca reclamanta nu a putut interoga in mod contradictoriu, in fata instantelor pe rolul carora se afla dosarul sau, majoritatea martorilor acuzarii si ca nu a putut obtine audierea niciunui martor propus de aparare, fara ca instantele sa fi prezentat motive coerente in acest sens. In aceste conditii, avand in vedere faptul ca intregul sistem de aparare adoptat de reclamanta era compromis, Curtea nu considera ca trebuie sa speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de reclamanta, in masura in care aceasta considera ca, in orice caz, putea contribui, in circumstantele spetei, la echilibrul sau egalitatea care trebuie sa caracterizeze intregul proces intre acuzare si aparare. Structura generala a procesului impunea si acordarea posibilitatii ca reclamanta sa interogheze sau sa solicite proba cu interogatoriul in cazul unui martor la alegere. In final, reclamanta nu a beneficiat de o ocazie adecvata si suficienta pentru a invoca in mod util dreptul sau la aparare
    (Vaturi,
    citata anterior, pct. 58, si,
    mutatis mutandis,
    hotararile
    Destrehem,
    citata anterior, si
    Xostovski impotriva Tarilor de Jos,
    20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).
77. In concluzie, avand in vedere importanta deosebita pe care o are respectarea dreptului la aparare in procesul penal, Curtea considera ca reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care sa ii poata asigura, in special in ceea ce priveste conditiile de convocare si de interogare a martorilor, un anumit echilibru intre acuzare si aparare.

Prin urmare, a fost incalcat art. 6 § 3 d) din conventie.

4. Cu
   privire la pretinsa incalcare a ART. 13 din conventie, coroborat
   cu ART. 5 § 3
   si 4 si ART. 6 § 3 d)

78. Invocand art. 13 din conventie, reclamanta sustine ca nu dispune in dreptul intern de o cale de atac efectiva in ceea ce priveste incalcarile art. 5 § 3 si 4 si ale art. 6 § 3 lit. d) din conventie.
79. Curtea face trimitere la concluziile sale privind incalcarea art. 5 § 3 si 4 si a art. 6 § 3 d) din conventie, inclusiv la observatiile sale in ceea ce priveste modul in care autoritatile au respectat garantiile de procedura prevazute la aceste articole. Tinand seama de faptul ca, in raport cu art. 13 din conventie, dispozitiile citate anterior ale art. 6 si 5 reprezinta
    lex specialis,
    nicio intrebare distincta nu se pune cu privire la sfera de aplicare a art. 13 in circumstantele prezentei spete (a se vedea,
    mutatis mutandis, Smatana impotriva Republicii Cehe,
    nr. 18642/04, pct. 145, 27 septembrie 2007 ;
    Khamila Isayeva impotriva Rusiei,
    nr. 6846/02, pct. 167, 15 noiembrie 2007;
    Nikolova,
    citata anterior, pct. 69, si
    Loncke impotriva Belgiei,
    nr. 20656/03, pct. 53, 25 septembrie 2007).

5. Cu
   privire la celelalte pretinse incalcari

80. De asemenea, reclamanta sustine: ca arestarea sa preventiva in februarie 2001 si la 23 martie 2001 au fost lipsite de „temei legal” si contrare art. 5 § 1 din conventie; ca informarea sa cu privire la motivele arestarii sale si la acuzatiile aduse impotriva sa a fost incompleta si eronata (art. 5 § 2); ca nu a fost adusa timp de treizeci si doua de zile de la arestare in fata unui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare (art. 5 § 3); ca nu a fost informata in mod detaliat cu privire la natura si cauza acuzatiilor aduse impotriva sa [art. 6 § 3 a)]; ca nu a fost asistata de un avocat cu ocazia audierii sale ca martor si la momentul prezentarii materialului de urmarire penala, nici de catre un avocat ales cu ocazia primei sale declaratii, facuta in calitate de invinuit [art. 6 § 3 b) si c)]; ca, in speta, condamnarea sa penala a fost determinata de calitatea sa de membru al grupului de opozitie care s-a manifestat impotriva partidului aflat la putere in iunie 1990 (art. 11); ca a fost condamnata penal doar din cauza faptului ca nu a putut rambursa suma datorata de C.G. lui V.G. (art. 1 din Protocolul nr. 4); ca nu a dispus de o cale de atac efectiva in fata instantelor nationale pentru a denunta incalcarile mentionate (art. 13 coroborat cu articolele citate); si ca i-a fost obstructionat dreptul la recurs individual ca urmare a refuzului initial al presedintelui sectiei penale a Curtii de Apel Bucuresti de a-i elibera certificatul solicitat de aceasta la 28 iulie 2004 si a cuvintelor folosite cu aceasta ocazie de grefiera (art. 34 din conventie).
81. Tinand seama de toate elementele de care dispune si in masura in care este competenta pentru a i se aduce la cunostinta sustinerile formulate, Curtea nu a constatat nicio incalcare aparenta a drepturilor si libertatilor garantate prin art. conventiei.

Reiese ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 si 4 din conventie.

6. Cu
   privire la aplicarea art. 41 din conventie

82. Art. 41 din conventie prevede:

„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

1. 
   Prejudiciu
   

83. Reclamanta solicita 200 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care considera ca l-a suferit in special ca urmare a aspectelor prezentate din perspectiva art. 5 § 3 din conventie. Aceasta sustine ca a fost condamnata in cele din urma pe fondul unei pedepse cu inchisoarea cu suspendare, astfel incat perioada de privare de libertate a fost cea de arest preventiv, inainte de condamnare.
84. Facand trimitere la jurisprudenta Curtii in domeniu, Guvernul considera ca suma solicitata este excesiva si ca o eventuala constatare a incalcarii ar reprezenta in sine o reparatie echitabila si suficienta.
85. Tinand seama de constatarea incalcarilor la care a ajuns in speta si de cererea reclamantei, pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu art. 41 din conventie, Curtea considera ca este necesar sa acorde reclamantei 4 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

2. 
   Cheltuieli de procedura
   

86. Reclamanta solicita 14 670 EUR pentru cheltuielile de judecata suportate in fata instantelor interne si in fata Curtii, dintre care 14 470 EUR pentru onorariul avocatului (suma ce include in special 12 360 EUR ca onorarii, avand in vedere tariful de 120 EUR/ora) si 200 EUR pentru diverse cheltuieli (cheltuieli judiciare, telefon, copii xerox etc.). Aceasta a prezentat o conventie care include acordul sau pentru ca plata sumei indicate in acest sens de Curte sa fie efectuata direct catre avocatul sau si prezinta o nota referitoare la numarul de ore facturate si la activitatile desfasurate de acesta in fata Curtii.
87. Facand trimitere in acest sens la tariful practicat de anumiti avocati in cauze in fata Curtii in care Bulgaria este parte, Guvernul considera ca tariful orar mentionat anterior de 120 EUR este excesiv.
88. In conformitate cu jurisprudenta Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de procedura decat in masura in care se stabileste realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului lor. In speta, Curtea observa ca reclamanta nu a oferit documente justificative pentru cheltuielile de judecata mentionate anterior si pentru cele referitoare la procedurile interne. Avand in vedere documentele care se afla in posesia sa si criteriile mentionate anterior, Curtea considera ca este rezonabil sa se acorde reclamantei suma de 4 000 EUR pentru toate cheltuielile in fata Curtii. In temeiul conventiei dintre reclamanta si avocatul sau, aceasta decide ca suma mentionata anterior sa ii fie platita direct avocatului.

3. 
   Dobanzi moratorii
   

89. Curtea decide sa aplice dobanzi moratorii echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

1. Declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. din conventie si referitor la mentinerea reclamantei in detentie pana la data de 21 ianuarie 2002 si in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 5 § 4 si pe art. 6 § 3 d) din conventie si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotaraste ca a fost incalcat art. 5 § 3 din conventie;
3. Hotaraste ca a fost incalcat art. 5 § 4 din conventie in ceea ce priveste procedura de recurs impotriva arestarii preventive a reclamantei in fata Tribunalului Bucuresti, la 26 iunie 2001;
4. Hotaraste ca nu este necesar sa fie examinate celelalte motive intemeiate pe art. 5 § 4 din conventie;
5. Hotaraste ca a fost incalcat art. 6 § 3 d) din conventie;
6. Hotaraste ca, in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 13 combinat cu art. 5 § 3 si 4 si cu art. 6 § 3 d) din conventie, acestea nu ridica vreo problema distincta;
7. Hotaraste

a) ca statul parat trebuie sa plateasca, in termen de trei luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 § 2 din conventie, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda nationala a statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:

1. 4 000 EUR (patru mii de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit pentru prejudiciu moral, suma ce va fi platita reclamantei,
   
   
   ^[69]
   
   
2. b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;
3. Respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
4. Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 24 februarie 2009, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.
5. Josep Casadevall
6. Presedinte

b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

8. Respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 24 februarie 2009, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Josep Casadevall

Presedint