Acțiunile în constituire de drepturi

Sunt acele acțiuni prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte și date pe care le invocă, pentru a deduce consecințele ce se impun, în vederea creării unor situații juridice noi.

Caracteristici

 

Tind la schimbarea sau desființarea unor raporturi juridice vechi și la crearea unor raporturi juridice noi între părți.

Hotărârile pronunțate produc efecte numai pentru viitor, însă există situații în care aceste hotărâri produc efecte și pentru trecut, deși creează o situație juridică nouă ( anularea căsătoriei, desființarea adopției, stabilirea filiației, tăgada paternității etc).

După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului ce se valorifică, cererile se împart în:

1. Cereri nepatrimoniale
2. Cereri patrimoniale

Cererile nepatrimoniale

 

Sunt acelea prin care se valorifică drepturi subiective fără conținut economic, legate indisolubil de persoana titularului lor.

Exemple: cererea de divorț, cererea în tăgada sau stabilirea paternității, adopția, anularea căsătoriei etc.

Cererile patrimoniale

 

Sunt acelea al căror conținut este evaluabil în bani.

Clasificarea cererilor patrimoniale

 

1. Cereri personale;
2. Cereri reale;
3. Cereri mixte.

Cererile personale

 

Sunt acele acțiuni prin care se valorifică un drept personal, de creanță. Aceasta este categoria cea mai vastă a acțiunilor civile, întrucât drepturile de creanță sunt nelimitate ca număr, ele putându-se naște din orice convenție a părților, din lege, dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii etc.

Acțiunile personale, la rândul lor, se subclasifică în:

1. acțiuni personale mobiliare - acele acțiuni în cadrul cărora dreptul personal valorificat are ca obiect un bun mobil (plata unei sume de bani, predarea unor bunuri fungibile etc).
2. acțiuni personale imobiliare - acele acțiuni în cadrul cărora dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobil (obligarea locatorului la predarea bunului imobil către locatar)

Cererile reale

 

Sunt cele prin care se urmărește valorificarea unui drept real sau, după caz, apărarea posesiei unui bun.

În funcție de obiectul lor, acțiunile reale se împart în:

1. cereri reale mobiliare - atunci când dreptul real valorificat prin acțiune are ca obiect un bun mobil (revendicarea bunului mobil de la vânzătorul de rea-credință).
2. cereri reale imobiliare - dreptul real valorificat are ca obiect un bun imobil.

Pe lângă această clasificare, cererile reale se mai împart în: cereri petitorii ( prin care se tinde la apărarea unui drept real) și cereri posesorii (având ca obiect apărarea posesiei asupra unui bun împotriva oricăror tulburări de fapt sau de drept, ori redobândirea posesiei, dacă ea a fost pierdută).

Cererile mixte

 

Sunt acele acțiuni prin care se valorifică, în același timp, un drept real și un drept de creanță, în cazul în care drepturile invocate au aceeași cauză generatoare sau se află într-un raport de conexitate.

Importanța clasificării cererilor patrimoniale

 

În ceea ce privește calitatea procesuală, în cazul acțiunilor personale nu poate fi chemat în judecată ca pârât decât subiectul pasiv al raportului obligațional, pe când în cazul acțiunilor reale, poate fi chemat în judecată orice deținător al lucrului, deoarece reclamantul urmărește dreptul asupra bunului sau chiar bunul în posesia oricui s-ar afla, titularul având și dreptul de urmărire.

Acțiunea reală conferă și un drept de preferință față de ceilalți creditori ai pârâtului, în timp ce acțiunea personală nu exclude concursul celorlalți creditori privilegiați.

Acțiunea reală urmărește obținerea bunului în natură, pe când acțiunea personală nu duce la acest rezultat decât atunci când este vorba de executarea unei obligații de a da; în cazul obligațiilor de a face sau de a nu face, pentru neexecutarea obligației se pot obține numai daune-interese.

În ceea ce privește competența teritorială, în cazul acțiunilor personale se aplică, în principiu, regula de drept comun, fiind competentă instanța de la domiciliul pârâtului.

În cazul acțiunilor reale imobiliare, competentă este instanța pe raza căreia se află imobilul.

În ceea ce privește prescripția dreptului de a obține condamnarea pârâtului, termenul este diferit în funcție de natura acțiunii. De regulă, în cazul acțiunilor personale termenul general de prescripție este de 3 ani, cu excepția situațiilor în care părțile au convenit un alt termen de prescripție.

Sub aspectul acțiunilor reale, există acțiuni reale imprescriptibile extinctiv ( acțiunea în revendicare sau acțiunea având ca obiect ieșirea din indiviziunea), acțiuni prescriptibile în termen de 1 an.

După calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului, acțiunile se clasifică în:

1. principale;
2. accesorii;
3. incidentale;
4. adiționale.

Cererile principale

 

Sunt cele prin care se declanșează procesul. Însă, nu întotdeauna actul de procedură prin care este sesizată instanța constituie cerera principală, în întregul său, adesea fiind formulate cereri de chemare în judecată cu mai multe capete de cerere, din care una este principală și altele sunt accesorii.

Cererile accesorii

 

Sunt cele a căror rezolvare depinde de soluția din cererea principală, aflându-se într-o relație de subsidiaritate față de aceasta.

Cererile incidentale

 

Sunt acelea care pot avea o existență independentă (precum cerera principală), dar care sunt formulate într-un proces deja inițiat.

Cererile adiționale

 

Sunt cererile prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare.

O astfel de cerere poate fi formulată de către reclamant (în privința cererii principale sau a cererii de intervenție promovate de acesta), pârât (în privința cererii reconvenționale sau a cererii de intervenție formulate de acesta) sau de un terț intervenient (în privința cererii de intervenție introduse de el).

Importanța clasificării

 

Sub aspectul competenței, cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul.

Anumite acțiuni se pot formula numai pe cale principală (acțiunea în tăgada paternității) sau numai pe cale accesorie (cererea de încuviințare a păstrării numelui după divorț), alte acțiuni se pot formula atât pe cale principală, cât și pe cale accesorie sau incidentală (exercitarea autorității părintești față de copiii minori).

Există acțiuni accesorii sau incidentale care trebuie soluționate din oficiu de instanța învestită cu soluționarea cererii principale (pensia de întreținere).

Persoana care formulează o cerere incidentală dobândește calitatea de parte, astfel încât hotărârea care se va pronunța îi va fi opozabilă.

Hotărârea care se referă la cereri accesorii sau incidentale este supusă acelorași căi de atac și termene prevăzute pentru acțiunea principală, chiar dacă, în situația în care ar fi exercitate separat, ar fi supuse altor căi de atac sau altor termene.