Acordarea unei reparatii in cadrul unei proceduri civile indreptate impotriva unei persoane achitate anterior pe latura penala pentru acelea si fapte:
neincalcare

In fapt
- Reclamantul a fost achitat pentru infractiunea de agresiuni sexuale asupra unei minore. Instanta a respins totodata cererea de despagubiri formulata de victima. Aceasta din urma a declarat apel impotriva deciziei la Curtea Suprema, care a dispus Tribunalului Oslo sa audieze martori  si a incuviintat depunerea la dosar a unor documente aferente procedurii penale. Curtea Suprema a examinat cauza aplicand normele de procedura civila  si, dupa ascultarea partilor  si a unui mare numar de martori, l-a obligat pe reclamant sa plateasca victimei o despagubire de 75 000 de coroane norvegiene. Instanta a retinut ca „nu se aplica acelea si cerinte in materie de probe pentru a decide consecintele penale ce decurg pentru o anumita fapta  si pentru a hotari consecintele civile pe care fapta trebuie sa le produca”. Instanta a subliniat, in aceasta privinta, ca cerintele in materie de probe pe latura civila sunt mai stricte decat cele specifice criteriului celei mai mari probabilitati, din cauza gravelor consecinte ce pot decurge de aici pentru reputatia paratului, fara a fi insa la fel de stricte ca cele necesare pentru stabilirea raspunderii penale. Era necesar sa se cerceteze daca, judecand bine toate aspectele, era „vadit probabil” ca pretinsele violente sa fi fost comise. In fine, Curtea Suprema a subliniat ca decizia sa nu punea deloc in discutie achitarea reclamantului.

In drept
- Art. 6 § 2: Procedura de reparatie era reglementata de dispozitiile Codului de procedura civila  si, in hotararea sa, Curtea Suprema a incadrat cererea ca fiind de domeniul dreptului civil. Prin urmare, cererea de despagubiri nu a fost considerata ca fiind o „acuzatie in materie penala” conform dreptului intern. In ceea ce prive ste natura procedurii, cererea trebuia instrumentata in baza principiilor specifice normelor de drept in materie de raspundere civila. Solutia pronuntata in procedura penala nu era decisiva pentru cererea civila; problema reparatiei trebuia sa fie supusa unei analize juridice diferite, bazate pe criterii  si cerinte in materie de probe care prezinta diferente importante fata de cele aplicabile in domeniul raspunderii penale. Faptul ca o actiune care poate duce la formularea unei actiuni civile reune ste  si elemente constitutive obiective ale unei infractiuni nu constituie un motiv suficient pentru a-l considera pe parat ca fiind „acuzat de savar sirea unei infractiuni”. De asemenea, faptul ca probele prezentate in procesul penal servesc la stabilirea consecintelor faptei in domeniul civil nu justifica o astfel de concluzie. Altminteri, art. 6 § 2 ar avea ca efect indezirabil lipsirea victimei de posibilitatea de a cere despagubiri, ceea ce ar constitui o limitare arbitrara  si disproportionata a dreptului sau de acces la o instanta. O interpretare a sa de larga nu ar fi sustinuta nici de textul art. 6 § 2, nici de vreo convergenta a sistemelor juridice nationale din statele contractante. Prin urmare, achitarea nu trebuie sa impiedice stabilirea, pe baza unor cerinte mai putin stricte privind probele, a unei raspunderi civile care presupune obligatia de a plati o despagubire pentru acelea si fapte. In speta, decizia Curtii Supreme, separata de hotararea de achitare, nu indica nici in mod expres, nici in esenta ca erau intrunite toate conditiile pentru a considera ca reclamantul raspunde penal. De asemenea, nici scopul despagubirii  si nici valoarea acesteia nu i-au conferit caracterul unei sanctiuni penale in sensul art. 6 § 2. In fine, procedura in despagubiri nu era corolarul direct al procedurii penale, iar legatura dintre acestea nu era suficienta pentru a justifica extinderea domeniului de aplicare a art. 6 § 2 asupra actiunii in despagubiri.

Concluzie
: neincalcare (unanimitate).