Privarile de libertate autorizate de art. 5 § 1

1. 
   Detentia in urma condamnarii
   

Art. 5 § 1 lit. a) din Conventie

„1. [...] Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri  si potrivit cailor legale:

a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal competent;"

Cuvinte-cheie HUDOC

Privare de libertate (5-1) - Cai legale (5-1) - Arestare sau detentie legala (5-1)

Condamnare (5-1-a) - Pe baza condamnarii (5-1-a) - Tribunal competent (5-1-a)

1. 
   
   Existenta unei condamnari
   

49. Art. 5 § 1 lit. a) nu face distinctie in functie de caracterul juridic al infractiunii pentru care o persoana a fost condamnata. El se aplica pentru orice „condamnare" privativa de libertate pronuntata de o instanta, pe care dreptul intern al statului in cauza o califica drept penala sau disciplinara
    (Engel
    
    si altii impotriva Tarilor de Jos,
    pct. 68; Galstyan impotriva Armeniei, pct. 46).
50. Prin „condamnare" se intelege nu numai o stabilire a vinovatiei, ci  si impunerea unei pedepse sau a unei alte masuri privative de libertate [Del Rio Prada impotriva Spaniei (MC), pct. 125; James, Wells
    
    si Lee impotriva Regatului Unit,
    pct. 189; M. impotriva Germaniei, pct. 87; Van Droogenbroeck
    
    impotriva Belgiei,
    pct. 35; B. impotriva Austriei, pct. 38].
51. Aspectele legate de caracterul adecvat al pedepsei reies, in principiu, din domeniul de aplicare al Conventiei  si Curtea nu este obligata sa statueze durata adecvata de detentie pentru o anumita infractiune. Cu toate acestea, masurile referitoare la executarea pedepsei sau la beneficiile penitenciare pot afecta dreptul la libertate garantat prin art. 5 § 1, dat fiind ca durata efectiva a privarii de libertate a unui condamnat depinde in special de aplicarea lor
    [Aleksandr Aleksandrov impotriva
    
    Rusiei,
    pct. 22; Khamtokhu si Aksenchik impotriva Rusiei (MC), pct. 55-56].
52. Aceasta dispozitie nu interzice punerea in aplicare, de catre un anumit stat contractant, a pedepsei cu inchisoarea care a fost pronuntata impotriva unei persoane in afara teritoriului respectivului stat
    (X. impotriva Germaniei,
    decizia Comisiei din 14 decembrie 1963). De si nu este obligatia statelor contractante sa verifice daca procedura care a condus la aceasta condamnare a indeplinit toate cerintele art. 6
    (Drozdsi Janousek impotriva Frantei si Spaniei,
    pct. 110), aceasta nu poate fi rezultatul unei denegari de dreptate flagrante
    [Ilascu si altii impotriva Moldovei si Rusiei
    (MC), pct. 461]. Daca o condamnare este rezultatul unei proceduri care este „vadit contrara dispozitiilor art. 6 sau principiilor consacrate de acesta", privarea de libertate astfel rezultata nu se justifica din perspectiva art. 5 § 1 lit. a)
    [Willcox si Hurford impotriva Regatului Unit
    (dec.), pct. 95, cu exemple de lipsa de echitate care constituie o denegare de dreptate flagranta; Stoichkovimpotriva Bulgariei, pct. 51, in ceea ce prive ste aplicarea principiului prescriptiei).

2. 
   
   Tribunal competent
   

53. Termenul „tribunal" desemneaza organele care prezinta nu numai caracteristici comune fundamentale, dintre care cea mai importanta este independenta de executiv  si de alte autoritati, ci  si garantiile unei proceduri judiciare
    (Weeks impotriva Regatului Unit,
    pct. 61; De Wilde, Ooms si
    
    Versyp impotriva Belgiei,
    pct. 78). Detaliile procedurii nu trebuie totu si neaparat sa fie identice in fiecare din cazurile in care este necesara interventia instantei. Pentru a raspunde la intrebarea daca o procedura ofera garantii suficiente, trebuie sa se tina seama de natura speciala a circumstantelor in care se desfa soara
    (ibidem)
    .
54. In plus, organul in cauza nu trebuie sa detina doar simple atributii consultative, ci  si sa aiba puterea de a se pronunta asupra legalitatii detentiei  si de a dispune liberarea, in caz de detentie ilegala
    (X.
    
    impotriva Regatului Unit,
    pct. 61; Weeks impotriva Regatului Unit, pct. 61).
55. 
    O instanta nu are „competenta" in cazul in care compunerea sa nu este „prevazuta de lege"
    (Yefimenko impotriva Rusiei,
    pct. 109-111).
    

3. 
   Detentia trebuie sa se produca „in urma" unei condamnari
   

56. Termenul „in urma" nu implica o simpla ordine cronologica a succesiunii intre „condamnare"  si „detentie": cea de-a doua trebuie sa fie urmarea celei dintai, sa se produca in urma  si prin urmare sau in virtutea acesteia. Pe scurt, trebuie sa existe o legatura de cauzalitate suficienta intre condamnare  si privarea de libertate in cauza [Del Rio Prada impotriva Spaniei (MC), pct. 124; James, Wells si Lee
    
    impotriva Regatului Unit,
    pct. 189; Monnell si Morris impotriva Regatului Unit, pct. 40].
57. Aceasta relatie de cauzalitate se estompeaza totu si treptat odata cu trecerea timpului  si ar putea disparea, pe termen lung, in cazul unor decizii de neprelungire sau de reincarcerare sau de extindere a arestarii preventive bazata pe motive care nu au legatura cu obiectivele legiuitorului  si ale judecatorului sau pe o apreciere nerezonabila cu privire la aceste obiective. Intr-un astfel de caz, o detentie legala la origine s-ar transforma intr-o privare de libertate arbitrara  si, prin urmare, incompatibila cu art. 5 [Del Rio Prada impotriva Spaniei (MC), pct. 124; H.W. impotriva Germaniei,
    
    pct. 102; M. impotriva Germaniei, pct. 88, pentru mentinerea in arest preventiv].
58. Curtea a concluzionat ca diferite forme de arestare preventiva, impuse in plus fata de pedeapsa inchisorii, au constituit detentie „in urma condamnarii de catre o instanta competenta". In astfel de circumstante, detentia in cauza nu facea parte din pedeapsa, ci decurgea mai degraba dintr-o alta „masura privativa de libertate"
    (Ruslan Yakovenko impotriva Ucrainei,
    pct. 51, cu referintele ulterioare).
59. Refuzul de a libera un detinut poate deveni incompatibil cu scopul executarii pedepsei privative de libertate impuse de instanta in cazul in care persoana in cauza este mentinuta in arest preventiv, pe motiv ca exista riscul de recidiva, dar, in acela si timp, este privata de mijloacele necesare - cum ar fi o terapie adecvata - care sa-i permita sa demonstreze ca nu mai prezinta un pericol
    (Klinkenbufi
    
    impotriva Germaniei,
    pct. 47).
60. Caracterul rezonabil al deciziei de a mentine o persoana in detentie pentru a proteja populatia poate fi pus sub semnul intrebarii in cazul in care instanta interna nu dispunea in mod evident de suficiente probe pentru a concluziona ca persoana in cauza prezenta inca un pericol pentru public, in special din cauza faptului ca instanta nu a obtinut opinii indispensabile  si suficient de recente din partea expertilor. Curtea nu poate da un raspuns la intrebarea daca o expertiza medicala era suficient de recenta: raspunsul la o asemenea intrebare depinde de circumstantele specifice ale cauzei, in special atunci cand se pune problema daca situatia reclamantului ar putea sa se fi schimbat in mod semnificativ de la ultima examinare efectuata de un expert
    (D.J. impotriva Germaniei,
    pct. 59-61).
61. Un acuzat este considerat detinut „pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal competent" in sensul art. 5 § 1 lit. a) de indata ce hotararea a fost pronuntata in prima instanta, chiar daca nu este inca executorie  si poate inca sa faca obiectul unui recurs
    (Ruslan Yakovenko impotriva
    
    Ucrainei,
    pct. 46). Expresia „pe baza unei condamnari" nu poate fi interpretata ca limitandu-se la ipoteza unei condamnari definitive, deoarece acest lucru ar exclude arestarea in cursul  sedintei de judecata a persoanelor condamnate care au comparut fiind in libertate. Nu se poate pierde din vedere faptul ca vinovatia unei persoane lipsite de libertate in timpul unei proceduri in apel sau in recurs a fost stabilita in cursul unui proces care s-a desfa surat conform cerintelor art. 6
    (Wemhoff impotriva
    
    Germaniei,
    pct. 9).
62. 
    Art. 5 § 1 lit. a) se aplica in cazul internarii unui alienat mental intr-un spital de psihiatrie in urma condamnarii
    (Klinkenbufi impotriva Germaniei,
    pct. 49; Radu impotriva Germaniei, pct. 97; X.
    
    impotriva Regatului Unit,
    pct. 39), dar nu  si in urma achitarii
    (Luberti impotriva Italiei,
    pct. 25).
    

4. 
   Impactul procedurii de apel
   

63. 
    O perioada de detentie este, in principiu, legala daca are loc in executarea unei decizii judiciare. Constatarea ulterioara a unei incalcari din partea unei instante care a dispus detentia poate sa nu se rasfranga, in temeiul dreptului intern, asupra validitatii detentiei suferite in acel interval de timp. Acesta este motivul pentru care Curtea de la Strasbourg refuza sa admita cererile de la persoane recunoscute vinovate de savar sirea de infractiuni  si care invoca argumentul ca instantele de apel au constatat ca verdictul de vinovatie sau pedeapsa se bazau pe erori de fapt sau de drept
    (Benham
    
    impotriva Regatului Unit,
    pct. 42). In schimb, o detentie in urma unei condamnari nu este legala in cazul in care nu are nicio baza in dreptul intern sau este arbitrara
    (Tsirlis si Kouloumpas impotriva
    
    Greciei,
    pct. 62).